Mântuirea

1.

 

Mașina, o Toyota Yaris albastră, trecu fulgerător pe lângă indicatorul de drum DJ 687 A. Ploua mărunt și des și nimeni din mașină nu zări ceea ce era scris pe indicatorul de drum, datorită vitezei. În mașină se aflau patru persoane: trei băieți și o fată. Pe șofer îl chema Laur și era din București; Arina și Ionuț formau un cuplu proaspăt, ambii studenți la Jurnalism, iar cel de-al patrulea pasager era Junior – un tânăr mic de statură, plinuț, prieten din copilărie cu șoferul. Grupul fusese cu mult mai numeros, dar se spărsese cu câteva ore în urmă, când o parte dintre petrecăreți rămăseseră la cabană. De fapt, toți erau colegi la aceeași firmă de electrocasnice care îi trimisese în acel team building. Tinerii din mașină se încumetaseră să plece într-un pelerinaj la mormântul părintelui Arsenie Boca, fără a ține cont de vreme sau de faptul că se înserase. Cu muzică trance în boxe și cutiile de bere în mână, băieții se distrau copios:

– Bă, da’ bună e!  zise Laur, după ce trase o râgâitură zdravănă. Câte mai avem?

– În portbagaj mai sunt 4 și aici, în spate, vreo 3, răspunse Arina. Dar din câte văd, Junior s-a săturat.

Junior făcu semn cu mâna să fie lăsat în pace.

– Ha-ha, o să se trezească mai târziu că îi e sete și o să vrea, dar nu o să mai găsească! Dă-mi și mie bricheta aia! Sau a rămas la mine? zise Ionuț, căutându-se prin buzunarul pantalonilor.

Fata se lungi printre scaune și îi dădu bricheta. Ionuț își aprinse o țigară, apoi apăsă butonul de deschidere al geamului, dar ținu prea mult apăsat și un val de frig și picături de ploaie intrară până la fată, care era îmbrăcată doar într-o bluză subțire. Aceasta îl plesni peste umăr, iar el mormăi o scuză și apăsă din nou butonul, de data asta în sens opus. Junior nu spuse nimic. Privea la jocul celor doi îndrăgostiți și se gândea la alegerile pe care le fac femeile. Ionuț, în opinia lui, era un tip care nu avea nimic interesant sau demn de reținut. Nu era nici frumos, nu era nici inteligent, cât despre bani… nici vorbă. Dacă și la cei 27 de ani pe care îi împlinise încă locuia în căminul studențesc, iar facultatea abia o reluase după câțiva ani de frecat menta… Ce vedea ea la el, ce ar fi putut să vadă orice femeie care își dorea o familie și un viitor la un asemenea băiat? Pentru Junior răspunsul era un mare, și de nedezlegat, mister. Păcat de ea, spuse cu ciudă și resemnare în sinea sa, admirându-i buzele moi și delicate, senzual croite după o rețetă unică, brevetată de Dumnezeu. Florea roșie pe care o formează acele buze trebuie să fie tare dulce la gust, iar ochii aceia, ochii aceia albaștri deschid orice suflet atunci când îl ating.

– Mai avem mult? se auzi el întrebând destul de tare. Trebuia să fi ajuns deja.

– Dar de ce te grăbești așa? răspunse Ionuț, fără să-și ascundă ironia din voce.

– Mi-e somn și aș vrea să ne întoarcem. Eu nu aș fi venit, dacă nu ar fi fost Laur care să mă convingă.

– Da, știm. Tu nu vii niciodată, indiferent unde mergem. Tot timpul ai o scuză. Fie că ai treabă, fie că ai o urgență, știm că niciodată nu vrei să mergi cu noi. Mă mir că ai catadicsit să faci asta acum. Oare de ce?

– S-a întâmplat de câteva ori să ieșiți în oraș și eu să nu pot ajunge și acum faceți mare lucru din asta, se bosumflă Junior.

– Eu nu aș mai zice nimic dacă aș fi în locul tău. Nici măcar o fată nu ai fost în stare să scoți în oraș. În orice caz, ce facem noi e un soi de plimbare de seară, nu cred că se poate intra la mormânt după o anumită oră, va fi sigur un paznic.

– Așa e, asta dacă nu cumva întârziem prea mult și dăm chiar peste fantoma părintelui care să ne întâmpine îmbrăcat în pijamale, râse Laur, amuzat extrem de tare de perspectiva acelei întâlniri.

Râsul îi cuprinse și pe ceilalți, cu excepția lui Junior; el era serios și statornic în credința sa. Era nemilos.

– Ați văzut noua aplicație pentru mobil?

Arina își scoase din geantă telefonul și, după o căutare înfrigurată prin magazinul virtual, le arătă celorlalți ecranul.

– Fiți atenți! Deci, aplicația te ajută să te rogi, împreună cu Arsenie Boca, versiunea v2.1!

– Nu pot să cred! făcu Laur. Chestia aia chiar e pe bune? Tu vorbești serios, cineva a creat o astfel de aplicație pentru mobil?

– Da, uite… Pe un fundal cu poza părintelui apar mai multe opțiuni dintre care să alegi. Selectezi chenarul, apoi alegi lucrul pentru care vrei să te rogi – cum ar fi sănătate, bani, putere, noroc, altele – și,  apoi, apeși unde scrie „Să ne rugăm! ”. Ia, faceți liniște, să auzim melodia!

– Uite ce comentariu a lăsat careva: „Arsenie Foca – Bă, ești prost, preoții ăștia au fumat ceva!”

– Asta cam sună a blasfemie, concluzionă Arina, apoi trase cu coada ochiului la Junior care se întristase.

– Eu nu mi-aș bate joc de cele sfinte, ne va pedepsi Dumnezeu pentru tot. Nu facem decât lucrul satanei, tună cel din urmă, provocând o isterie de râs mai sănătoasă decât tot ceea ce fusese până atunci.

Plinuțul privea cu furie la prietenii săi. Înghițise restul cuvintelor. Ar fi trebuit să tacă, întotdeauna fusese benefică tăcerea pentru el, fusese izbăvitoare.

Veselia generală fu întreruptă la scurt timp – după un drum lin, bine îngrijit de autorități, urma un drum de țară, plin de gropi și de pietre. Mașina, neavând adaptată viteza corespunzătoare la condițiile de drum, sări în toate direcțiile, iar pasagerii fură supuși, la rândul lor, experienței neplăcute. Năuciți, fură aruncați în toate direcțiile, precum niște păpuși inerte care au consumat legale. Ionuț se lovi de două ori cu capul de parbriz, căci nu purta centura de siguranță; Arina se ciocni de Junior. Nefericiții urlau la șofer să încetinească, dar deja era prea târziu – un pneu explodă, străpuns de un colț de piatră, iar șoferul pierdu controlul volanului. Mașina derapă pe un câmp, se rostogoli de câteva ori, apoi se opri cu botul într-un deal, aruncând pământul în toate direcțiile, făcând o gaură imensă în pământul reavăn. Huruitul roților și al motorului se mai auziră pentru câteva secunde, apoi o liniște de coșmar acoperi totul.

 

Întotdeauna m-am considerat un om bun. Nu am omorât nici măcar o muscă la viața mea. M-am ferit de scandaluri și mi-am ascultat părinții. M-am apucat de fumat pe la 14 ani, mi-a plăcut mereu berea rece, iar câteodată am fumat și marijuana, dar aici s-a oprit orice experiment din partea mea. Nu sunt un om religios, credincios. Ultima oară când am intrat într-o biserică a fost la nunta vărului meu – nu știam de ce mă privește popa urât, dar când mi-a arătat cum se face semnul crucii, mi-am dat seama că eu nu îl făceam corect și m-am rușinat.

 

2.

 

Ploaia încetase, dar din pământ, ca din neant, se ridicase ceața. Ceața era vie, în străfundurile sale unduia neliniștea, în mijlocul ei te simțeai urmărit de ochi nevăzuți, atins de degete acorporale, te simțeai prizonier. Cei patru tineri mergeau posomorâți într-o direcție necunoscută. Pierduseră linia șoselei, iar înaintea lor nu se găsea decât un teren bolovănos.

– Ai încercat să suni la Poliție? spuse Ionuț, deși știa foarte bine că Laur încercase, dar fără succes.

– Suntem aproape de sat, de Silvașu de Sus, cum naiba să nu avem semnal aici?! strigă nervos Laur. Până și în vârf de munte, la cota 2000 este semnal, iar aici nu este… Ia vedeți, poate voi aveți vreo linie la telefon, poate e de la operator!

– Eu nu prind nimic.

– Nici eu.

– Băga-mi-aș picioru’ în ea de treabă! Cine m-a pus pe mine să plec de la cabană? O să am meciuri grele cu tata când va afla ce-a pățit mașina!

– Ce-i acolo? Cred că e o biserică sau ceva casă de vacanță, observă Arina.

În depărtare, mascată parțial de o pădure deasă, se zărea turla unei biserici. Când s-au apropiat suficient de edificiu, tinerii au înțeles că biserica aceea este a unei mănăstiri, căci de la ea pornea o cărare dreaptă, prin pădure, care ducea către o altă clădire, mai mare, construită din piatră. Dar nimeni nu avu curajul să pornească pe acel drum, așa că intrară sub acoperișul bisericii.

Biserica era din lemn, ridicată în secolul XVI – așa cum o mărturisea o inscripție de la baza scărilor – cu o singură turlă – țuguiată și deosebit de înaltă, cu o gaură pentru găzduirea porumbeilor în acoperiș. În prelungirea intrării se afla un fel de șopron, înconjurat cu un gard sculptat și bârne în arcadă. Biserica era pustie, iar în interior, la lumina lanternei telefonului mobil, puteau fi admirate fragmente din pictura parietală. Uşile împărăteşti reprezentau, în partea superioară, Bunavestire, iar în cele patru compartimente inferioare apăreau evangheliştii Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Scenele aveau ca fundal un decor potrivit canoanelor bizantine. Se înfățișa un peisaj cu intrarea într-o peşteră, în scena Sfântului Ioan. Martirii erau aşezaţi pe tronuri fără spătare, în poziţii de lucru, având în faţă câte un tetrapod pe care se găseau volume desfăşurate. În mâini ţineau unelte de scris. Ioan îi dicta ucenicului său, Prohor, textul evangheliei.

 

Dormiseră preț de câteva ceasuri, cuibăriți unul în altul pe podeaua de lemn, prăfuită. Când se treziră, întunericul era la fel de nemișcat și de tăcut. Ionuț se uită cu insistență la ceasul de la mână, apoi își verifică și telefonul mobil. Se încruntă.

– Ați văzut cât este ora? Este aproape amiază!

– Am remarcat și eu treaba asta, confirmă Laur. Este tare ciudat. Zici că-i tot timpul seară, ca și cum nu ar exista zi în acest loc.

– Și acum ce facem? se scărpină în cap Ionuț. Avea un obicei prost în a ridica din sprâncene când era nervos.

Se îndemnau cu toții din ochi, neliniștiți, căutau o explicație logică, dar lucrurile nu erau nici pe departe atât de simple. Mai ales că Arina dădea semne că începuse să își piardă memoria.

– Unde sunt? Voi cine sunteți?

– Cum adică cine suntem noi?! Iubito, ești bine? Ai pățit ceva? Te-ai lovit în accident?

Ionuț s-a întins către ea, dar fata s-a dat doi pași în spate speriată.

– Mama mi-a zis să nu vorbesc niciodată cu străinii. Mami, mami! Unde ești mami? Mi-ai promis că azi mergem în parc cu unchiul Vasile.

Laur își pierdu cumpătul.

– Arina, tu faci mișto de noi? Serios, termină odată!

Dar ochii plini de lacrimi ai fetei trădau o suferință inocentă. Se așezase în fund și își ștergea nasul cu mâneca bluzei. Repeta întruna aceleași cuvinte, ca o persoană care suferea de demență ori de boala Alzheimer. Ionuț o prinse de umeri și o scutură de câteva ori, dar urletele se întețiră, ecoul lor reverberând până în străfundurile neștiute ale pădurii.

Pe neașteptate, o umbră, ori mai bine spus, o formă asemănătoare fumului începu să dea târcoale acesteia. La început umbra fu firavă, precum haina subțire a norilor, apoi, treptat, din ce în ce mai densă, până ce prinse conturul solidificat al unui corp înfricoșător. Stătea în patru picioare, dar acestea nu atingeau pământul. Și deși pământul nu era atins de picioarele sale, pe unde trecea  creatura rămâneau urme de copite; lighioana avea blană neagră ca smoala și o coamă deasă, coarne de țap și bot alungit, de câine, iar ochii îi erau galbeni, precum ai unei feline turbate. Rânjea și își arăta colții strâmbi și ascuțiți și vorbea, de fapt, behăia ceva într-o limbă necunoscută. Influența sentimentele celor prezenți printr-o învălmășeală de senzații, îndoia până și cea mai puternică coloană vertebrală  prin răul emanat de ființa sa. Răul acela era precum speranța unui muribund care atârnă pe culmea unui abis, sufocat și subjugat. Pământul se deschise și scuipă afară un sicriu. Din măruntaiele sale murdare ieși un miros fetid de moarte și sânge și suferință. Ieșiră flăcări și stropi de lavă. Băieții zăriră cum demonul comandă apoi pământului să se închidă la loc. Sicriul era prins printr-un șir lung de zale metalice de Arina. Aceasta trase de zale, dar erau prea groase pentru a fi rupte, iar capătul zalelor îi străbăteau carnea. Dedesubtul bluzei supraelastice, avea o gaură în interiorul căreia se pierdea capătul lanțului. Încercă să smulgă lanțul, dar durerea o făcu să își piardă suflul. Pe obrajii Arinei curgeau lacrimi în timp ce își striga mama de zor; crematoriu de amintiri îi tremura sub pleoape în timp ce cerșea ajutor, dar nimeni nu putea sau nu voia să i-l ofere. Trase de capătul opus al lanțului, iar sicriul se urni câțiva centimetri. Țapul râse zgomotos, asurzindu-i pe toți cu vocea sa diabolică. Fata se propti pe picioare și continuă să tragă de lanț. Răul nu are nevoie de un motiv pentru a distruge, asta face el, indiferent că are un motiv sau nu. Răul nu te ocolește fiindcă ești bogat, frumos ori ai un suflet bun. Doar binele te poate ocoli, răul nu dă greș niciodată. Demonul porunci Arinei să ridice capacul coșciugului, iar ea, cu inima cât un purice, îi dădu ascultare. Fata prinse marginile capacului și, de îndată ce acesta fu ridicat, părul ei albi pe loc, chipul său frumos îmbătrâni ca umbra desfigurată a unui suflet hăituit, iar Arina căzu moartă. Din sicriu ieși o femeie îmbrăcată in mireasă, iar femeia îi semăna leit, ca o picătură de rouă.

Tinerii, îndobitociți de panică și spaimă, fugiră cât mai departe. Dacă vreunul dintre ei s-ar fi întors în loc, atunci s-ar fi prefăcut în piatră.

 

Nu am înțeles de ce am scăpat tocmai eu. Adică, nu am fost și nu sunt vreun sfânt, nu am făcut rău nimănui, dar nici ei nu cred că erau oameni răi. Mă scuzați, știu că nu ar trebui să plâng, însă nu mă pot abține…

 

3.

 

Ionuț alerga de nebun printre copaci, uneori se lovea de trunchiuri sau se izbea de crengi, dar continua să alerge. Nu știa unde se află ori încotro va ajunge. Abia mai răsufla. Cămașa de pe el era udă de transpirație, murdară de noroi și ruptă la mâneca dreaptă. Căuta un loc din care să prindă semnal la telefon, dar, așa cum și el o știa, telefonul nu funcționa în acea lume, în acel univers în care trona maleficul și încordarea și suspinul. Îi venea să strige din toți rărunchii, însă, îl oprea teama că ar fi putut auzi de creatura hidoasă. Într-un final, se împiedică de rădăcina unui copac, dar nu se grăbi să se ridice, zăbovi o vreme pentru a-și trage sufletul. Ținându-se de scoarța copacului, degetele sale trecură peste o adâncitură sculptată în lemnul uscat, la suprafață. Împietri de groază: era scrijelită o inimă străpunsă de o săgeată, iar mai jos, sub inima chinuit cioplită, erau trecute literele I și A, cu un plus între ele și un egal; după egal era trecut un semn de întrebare. Din apropiere, ca și cum cineva l-ar fi privit peste umăr, sună în urechile sale un hohot de râs sinistru.

– De ce râzi, fir-ai al dracu’  să fii? urlă tânărul, disperat și confuz că nu știe de unde vine sunetul. Ce ai cu noi, ce ți-am făcut să îți bați joc de noi?

Căscă ochii în toate direcțiile, dar demonul  – sau orice o fi fost vietatea aceea hidoasă – nu se zări nicăieri.

– Hârrr… Hârrr… se auzi din apropiere, ca și cum cineva ar fi zgândărit cu unghiile gâtul unui bolnav de amigdalită. Bată vântul, dar nu bată…. Ești al nostru, nenică! Nu ai unde să fugi, aici totul se repetă la nesfârșit. Mori, apoi o luăm de la capăt, nu vei scăpa niciodată…

– Ce vrea să însemne asta? zise Ionuț, încercând să își stăpânească glasul.

Dar răspunsul întârzie să apară. Ionuț nu catadicsi să îl mai aștepte și o zbughi prin întunericul din ce în ce mai dens, cleios ca o funingine amestecată cu apă, care acoperă tot ce înseamnă carne și căldură. Dar de ce îi era cel mai frică să se întâmple, nu scăpă. În goana care-l extenuase, nici nu observă că intră într-un cimitir – locul de odihnă care aparținea de biserica din poiană. Abia când căzu în groapa proaspăt săpată și încercă să se ridice pe marginea ei, își dădu seama în ce pericol se află. Era doar el și inima care-i bătea cu putere, părând că va ceda în scurt timp efortului depus. Groapa era destul de adâncă și nu reuși decât să se cațăre până în buza ei, apoi se prăbuși inert în colțul din care se ridicase. Încercă din nou după scurt timp, dar cu același efect – era prea obosit să reușească. Își aminti poveștile din copilărie despre oamenii îngropați de vii, își aminti noaptea aceea în care nu a putut să doarmă după ce ai lui i-au zis despre cântăreața de muzică populară, despre Ileana Sărăroiu. Se spunea că ar fi fost dezgropată pentru a fi înmormântată în altă parte, dar au găsit-o întoarsă pe cealaltă parte în coșciug. Doamne, ce cumplit! Trebuia să supraviețuiască, dar în ființa sa știa că locul acela era menit să aducă la suprafață cele mai lucide coșmaruri. Locul acela, ființele care mișunau în întunericul său neschimbat știau orice secret și îl foloseau împotriva noilor veniți doar pentru a-i chinui. Ionut își încordă toți mușchii și prinzându-se cu ambele brațe de pământul de la baza mormântului, săpă printre rădăcini și pietre și ieși târându-se pe iarba udă. Se bucură că nu era nimeni care să-i supravegheze evadarea. Se șterse pe pantaloni în dreptul genunchilor, mai mult din obișnuința de a se păstra curat decât de faptul că i-ar fi păsat că s-a mozolit de noroi, apoi plecă mai departe.  În mijlocul cimitirului era o singură candelă aprinsă, iar el se îndreptă către ea, ca un fluture către lumina veșniciei.

Monumentul care adăpostea candela era de vreun metru și jumătate în înălțime, făurit dintr-un granit gri amestecat cu alb, și reprezenta un înger care se sprijinea pe un alt înger, iar cel din urmă se sprijinea la rândul său pe o cruce. Urmări scrisul de pe cruce și nu îi înțelese mesajul – acolo scria doar atât: „Nu încerca”. Dădu să se urnească din loc, dar din mormânt auzi un zgomot stins și i se păru că cineva îl cheamă. Plecă urechea cu îngrijorare, iar vocea care îl chema se auzi lămurit și clar – era chiar vocea Arinei! Cu mâinile tremurânde, Ionuț începu să scurme pământul moale. Era disperat și nu simțea durerea pricinuită de ruperea unghiilor. Vocea era mieroasă și dulce. Cerea ajutor, iar el se simțea vinovat că fugise ca un laș. Zâmbi victorios când descoperi mâna Arinei, cu inelul de argint pe care i-l cumpărase de Valentine’s Day, și îi cuprinse degetele cu o sărutare. Dar degetele acelea se răsuciră și îl apucară de gât, așa cum bolnavii se agață uneori de oamenii sănătoși, și nu îi mai dădură drumul. Îl strânseră atât de tare, încât îi trosniră oasele; îl traseră atât de puternic în interiorul pământului rece, încât trupul său fu răsucit și jupuit sub presiunea imensă. Ionuț se zbătu o vreme ca peștele pe uscat, dar în final îngheță cu numele iubitei sale pe buze în timp ce dispăru sub pământul primitor. În acel loc blestemat, părea că până și lui Dumnezeu i-ar fi teamă să se facă lumină.

 

4.

 

Junior ajunse gâfâind pe marginea unui lac. Pe întinderea acestuia ceața se aduna în rotocoale purtate de vânt, iar pe mal, apa se lovea cu un clipocit ușor de pietre. Dacă nu s-ar fi simțit hăituit ca un câine, atunci frumusețea peisajului și a întunericului fără stele ar fi fost magică și i-ar fi plăcut un popas la cort, așezat chiar unde stătea. Dar de unde o asemenea bucurie? Singurul său scop era să trăiască acelei clipe, acelei experiențe terifiante. Se întreba unde sunt ceilalți și dacă sunt bine. Dintre toți, el era cel mai tânăr, iar dacă ar fi avut vreun regret, acela ar fi fost că nu simțise niciodată căldura unei femei, pe deplin. Desigur, mângâiase câteva, cochetase cu ideea de a merge mai departe decât reușiseră buzele sale ori vârfurile degetelor sale, dar de fiecare dată se temuse că nu se va pricepe suficient de bine, că va fi luat în râs ori peste picior. Poate că teama avea ceva și cu faptul că partenerele sale fuseseră întotdeauna mai experimentate decât el.  Ghicindu-i însă gândurile, soarta avea să îi surâdă: o siluetă feminină se scălda în apa lacului. Nu îi vedea decât spatele, decât fesele ademenitor rotunjite și părul lung și mătăsos. Se apleca pentru a lua în căușul palmelor apa cristalină și rece, apoi și-o arunca peste piept și gât cu mișcări lascive. Când simți că este privită, fata se întoarse cu un chicotit involuntar. Își acoperi rușinată părul pubian cu o mână, iar cu cealaltă își acoperi sânii. Junior se holba la Arina, dar nici ea nu era mai prejos – ambii fuseseră luați pe nepregătite de prezența celuilalt. Fata veni țintă către el, dar nu se opri să își ridice hainele aruncate pe mal.

– Arina… Credeam că te-a ucis demonul, credeam…

Arina îi puse un deget ud peste buze.

– Șșșt! Nu mai spune nimic. Nu e aici. Știu că mă vrei. Nu face fața asta de pisică castrată, pune mâna pe mine și fă-mi ce ți-ai dorit mereu; răzbună-te pentru tot timpul pe care l-am petrecut cu Ionuț, acum e momentul!

Fata  îi luă palma și i-o așeză deasupra sânilor, dar băiatul și-o trase repede înapoi, ca și cum s-ar fi fript. Arina îi arse o palmă și dădu să plece, dar el o prinse de braț, apoi o sărută prelung, cu pasiune și dorință. Și, deși nu făcuse niciodată amor, Junior se dovedi un amant excelent, căci Arina gemea fără să mai țină cont de demon. Cine fusese Ionuț? Junior își adâncise obrazul în părul ei și închisese ochii – el era deasupra, iar ea se afla dedesubt. Se mișca încet, gustând fiecare moment, prețuind fiecare clipă, întipărindu-și în minte fiecare tulpină de senzație care i se strecura pe sub pielea încinsă, drept spre terminațile nervoase din piele. Nu îi venea să creadă că tocmai într-un loc ca acela se nimerise să o posede, să se bucure de atingerile ei, de minunea binefăcătoare a amorului. Însă, cu cât realiză mai mult că Arina este fata din fața sa, cu atât mai mult prestația sa amoroasă începu să scadă în intensitate, până ce rămase neputincios, ca o călugăriță care se masturbează – cu un gust amar – la poza lui Elton John. Arina îl aruncă nervoasă de pe ea:

– Ce?! Nu sunt suficient de bună pentru tine?

– Nu e vorba de asta, îngăimă Junior, rușinat.

– Nu ești în stare de nimic, impotentule! tună Arina. Vei plăti, nenorocitule! țipă ea, crizată și de nerecunoscut.

În timp ce urla ca o nebună de legat, abia scăpată de sub arest preventiv, Arina îl zgâria cu unghiile, îl lovea cu picioarele și cu pietrele găsite pe malul lacului. Junior se ferea, dar forța cu care Arina îl lovea era strașnică, inumană, urletele sale deveniseră vaiete demonice, înfuriate. Arina se aruncă peste el și încercă să îi scoată ochii, dar junior reuși să eschiveze rostogolindu-se. Se târî prin apa tulbure și simți gustul de stătut. Vru să se ridice, dar Arina îl trase de păr și îl aruncă înapoi pe mal, ca pe o cârpă de șters praful. Avea ochii învăpăiați și roșii, iar pe marginea buzelor sale senzuale coborau firișoare de salivă.

– Arina, te iubesc, zise Junior cu o voce ștearsă, întotdeauna te-am iubit. De ce faci asta?

– Numai Dumnezeu ne iubește, dragul meu! răspunse Arina. Ne dă fiecăruia o cruce. Nu crezi în iubirea Lui, dragul meu?

– Ba da, ba da… mă rog tot timpul la El…

– Nu crezi că privind în ochi îndeajuns de mult o mamă ea va deveni mai apoi curvă? Nu, tu nu mă iubești, dragul meu, tu nu știi ce e iubirea. Iubirea e atunci când ți-e milă de omul care rămâne singur.

Cu forța a zeci de femei disperate, cu ambele mâini, Arina îi smulse organele genitale.  El scoase un ultim strigăt de durere, zvârcolindu-se  o vreme într-o baltă de sânge, apoi, după un horcăit puternic, rămase nemișcat. Arina înghiți hulpavă bucățile de carne crudă. Demonul fredona cântecul lui Maksim Mrvica: Tango în Ebony. Ochii săi roșii sclipeau ca două lumini călăuzitoare dintr-un iad uitat. Vântul începuse să bată și el pentru cei vii, ca și pentru cei morți.

 

5.

Laur scoase capul din ascunzătoarea improvizată dintr-un trunchi de copac dărâmat și un dâmb de pământ. Luă aminte la zgomotele din jur, dar era o liniște imaculată. Ca un șoricel care se ascunde de nasul pisicii, prevăzător precum un pântec de femeie în care nu intră lumina, Laur se mișcă rapid printre copaci și tufele înalte și ajunse în fața intrării bisericii. Îl aștepta Arina. Cu ochi plânși și învinețiți de lovituri, cu buza superioară crăpată și plină de sânge, cu hainele rupte pe ea și numeroase julituri, Arina arăta de parcă se luptase cu cineva și abia scăpase terorii.

– Ionuț a murit… zise ea printre sughițuri. Junior la fel, nu am mai rămas decât noi doi, atât!

– Ce tot spui acolo, cum să moară, cine i-a ucis? De unde știi că sunt morți? întrebă Laur, mirat, speriat și supărat în același timp.

– Demonul i-a ucis, mi-a arătat cum a făcut-o cu fiecare în parte, zbieră Arina, tremurând din toate încheieturile. M-a lăsat să privesc prin ochii lui, m-a făcut să simt suferința lor!! Creatura aceea are o perversitate nebună din a se delecta cu suferința oamenilor! Ne-a adus aici pentru a se juca cu noi, iar și iar, la nesfârșit. Știi ce spunea King prin gura unuia dintre personajele sale? Că Iadul nu este altceva decât o repetiție. Cred că suntem… în Iad… sau cel puțin o variantă a Iadului pentru fiecare dintre noi. Ne este dat să fim pedepsiți pentru păcatele noastre. Folosește coșmarurile noastre cele mai de temut împotriva noastră.

– Să mergem în biserică, eu acolo voiam să mă adăpostesc și să mă rog! Cred că acolo nu ne poate ataca.

– Biserica nu îl poate opri, nimic nu poate, aici nu există bine sau rău, există numai demonul și acoliții săi. Eu cred că trebuie să ne ascundem, abia am scăpat din ghearele lui și nu cred că a doua oară mai avem vreo șansă.

– Nu cred, e o idee mai bună biserica, întări Laur.

Cuprinse protector umerii Arinei, apoi dădu din cap să îl urmeze, dar Arina nu se clinti.

– Știi ce este ciudat? mărturisi ea, ștergându-și lacrimile și nasul. Tu ești singurul căruia nu îi pot ghici niciun coșmar suficient de puternic să-l ucidă, nicio dorință suficient de ascuțită încât să îl doboare, ca și cum nici nu ți-ar păsa de moarte. Am căutat prin amintirile tale cele mai întunecate, dar nu am găsit nimic; am căutat în locurile cele mai negre ale imaginației sau ale păcatelor tale și nu am găsit nimic care să te ucidă. Nu cred că am mai întâlnit o astfel de persoană până acum, în lunga și neobosita mea activitate.

– Ce spui? Cine ești tu? Tu nu ești Arina!

– Arina este moartă, așa cum și tu o să fii în scurt timp. Am să dau cărțile pentru prima oară pe față, ești un adversar redutabil! hohoti demonul, schimonosindu-și trupul împrumutat al Arinei.

Trupul, rămas fără acoperișul magic al răului, se preschimbă într-un cadavru intrat în stare de putrefacție. Laur, șocat de ceea ce vede, lovi demonul cu pumnul în plină figură, apoi, prăbușindu-se și ridicându-se de câteva ori amețit, intră în curtea bisericii. Demonul smulse piciorul drept al trupului putrezit și îl aruncă după Laur. Piciorul îl nimeri în ceafă.

– Biserica nu te va salva băiete, nimic nu te mai poate salva! Am să vin după tine și am să te nimicesc, așa cum am făcut cu toți prietenii tăi.

Laur nu se lăsă bătut, în ciuda fricii care i se strecurase în oase precum cancerul în piepturile deopotrivă tinere ori bătrâne ale rudelor sale de sânge. Deschise ușa bisericii și se aruncă pe podeaua rece, de lemn, în fața altarului. Se rugă cu tot sufletul, cu toată inima sa. I se păru că aude sunete de copii care se joacă și simți că rugăciunea sa nu îl hrănește, nu îl îmbracă. I se păru că aude ușa bisericii lovindu-se de perete, pașii creaturii cum ajung în spatele său, i se păru că simte roșul unui fier încins străpungându-i spatele…

Iadul este precum o amintire care trece prin nenumărate incendii până se face din nou suflet, iar sufletul se naște din nou om, din om, din om.

 

Cred că aveam peste o sută la oră când mi-a sărit în față. Semăna cu un câine ciobănesc, mare și negru. Nu am avut decât o fracțiune de secundă să îl ocolesc, iar în acea fracțiune de secundă i-am văzut ochii galbeni, care semănau cu o zi prea însorită în Iad. Imediat ce am tras de volan, mașina a nimerit o piatră, apoi a nimerit într-un șanț, apoi, după ce s-a rostogolit de vreo patru ori, s-a oprit în câmp. Nu am mai reușit să o redresez. Asta era tot ce urmărise demonul de la bun început, eram victime într-un război fără sfârșit. Nu o să vă vină să credeți ce s-a întâmplat mai pe urmă! Când credeam că demonul m-a prins în mrejele iluziilor și minciunilor sale, cineva a prins cu putere supraomenească ușa dinspre partea șoferului și m-a ajutat să mă strecor. Afară începuse din nou să plouă, dar nu mai simțeam picăturile reci, treceau prin mine, asemeni durerii. Mă scosese la timp, căci mașina tocmai luase foc. Mă simțeam viu, dar cu sufletul greu, ca o pendulă de plumb în voia nemăsurată a timpului etern. Nu la fel se putea spune despre prietenii mei, care erau încă prinși sub fiarele contorsionate. Am vrut să îi scot din mașină, dar mâna aceea puternică s-a înfipt în umărul meu, avertizându-mă că era prea târziu să mai pot face ceva. Abia atunci m-am uitat în ochii salvatorului meu și nu mică mi-a fost mirarea: salvatorul meu era îmbrăcat într-o robă de călugăr, purta părul dat pe spate, avea ochi veseli și zâmbet sincer și liniștitor.  Nu era nimeni altul decât părintele Arsenie Boca! Nu vă puteți imagina ce emoționat am fost, am izbucnit în lacrimi. Părintele emana măreție, emana… cum să vă zic… emana dumnezeire. Mi-a arătat cu degetul o poartă imensă, de un alb incandescent, care aștepta intrarea mea. Am pășit împăcat spre lumina ei caldă, iar în piept îmi băteau șapte șoapte. Așa am ajuns aici. Sigur că ne putem îmbrățisa, de ce nu? Sunteți niște suflete minunate și am nevoie de voi.

Despre Cătălin Lupu

Cătălin Lupu a scris 7 articole în Revista de suspans.

Am publicat texte în revistele: Dincoace de pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Helion Online, Galileo Online. Apărut în volum de versuri cu: Adolescent de-a gata (2007); Antologia Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Când omul descoperă tăcerea și focul (2013), Antologia Conexiuni (2014). Sunt un fan împătimit al povestirilor ciudate și al ficțiunii.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *