Mai aproape de viață

Dar, pe măsură ce înaintau la trap pe acel fund de vale, aceasta se făcea din ce în ce mai largă, iar de pe marginile ei începeau să vină rânduri, rânduri de ostaşi fie călare, fie în căruţe, fie la pas. Grupul de oameni creştea cu zumzet şi freamăt şi disperare, iar oamenii se loveau, se îmbrânceau, se înjurau, având cu toţii aceeaşi dorinţă şi ţel: Kleţkaia, singurul loc prin care se mai putea ieşi din încercuire, pe podul de peste Don. Densitatea aceea de oameni era dezordonată, rămăşiţa patetică şi rănită a ceea ce fusese cândva armata română. Prinsă în fălcile puternice ale monstrului sovietic ca într-un cleşte de oţel, bateria armatei se dizolva si ea ca o pată printre rândurile plebei, încet, încet, pierzându-şi omogenitatea şi unitatea. Ce e drept, nu mai rămăsese mult din ea, dar chiar şi ceea ce mai rămăsese se destrăma precum un fir din veşmântul unei haine prost cusute. În rândurile acelei mase compacte nu se aflau însă doar soldaţi români, ci şi civili, ba chiar şi un pluton de SS-işti. Un caporal din Basarabia, care vorbea limba rusă, îl întrebă pe conducătorul civililor –un bătrân călare pe un măgar – de ce se află acolo, iar acesta din urmă îi spuse că toţi acei civili erau foştii primari din spatele frontului.  Primarii erau numiţi în funcţie – de voie sau de nevoie – de către soldaţi germani, iar pentru ai lor deveneau colaboraţionişti pentru care eliberatorii aveau pregătite gloanţe speciale. De teama acelor gloanţe, mulţi îşi părăseau casele şi nevestele şi copiii. În cea mai aşezată ordine, urma îndeaproape plutonul de băieţi blonzi cu ochi albaştri, pregătiţi în asentimentul superiorităţii de rasă şi de spirit, având pe chipurile lor frumoase ceva din tragismul marilor eroi greci. Pe măsură ce înaintau cu toţii spre poarta către libertate, din ce în ce mai apatici şi mai resemnaţi, cu atât mai mult valea devenea mai uriaşă, mai lungă şi mai dificil de trecut. Dar speranţele lor deja biciuite aveau să se prefacă în cenuşă când pe crestele văii aveau să apară primele blindate ruse, iar pe peretele din faţa lor, singurul care mai trebuia urcat pentru a ajunge la fluviu, aveau să zărească aceleaşi tancuri sinistre.

Ceaţa îi învăluia cu atingerea sa mistică, oferind pâlcurilor de soldaţi o oarece încredere. Brancardierul privea în jur şi se întreba cum ar putea să evadeze strânsorii armate. Întrebarea aceea stătea pe buzele, în mintea și în privirea tuturor. O auzea când întorcea capul, o simţea când îşi strângea cu degetele patul armei, o vedea dincolo de pătura de ceață, de unde se ridicau zgomote de motoare sau glasurile rușilor.  Erau extenuați, leșinați de foame și însetați, căci în ultimele zile se hrăniseră doar cu carnea crudă a cailor muribunzi și mâncaseră doar zăpadă, în loc de apă. Muniția era pe terminate, păduchii erau pe jumătate înfipți în pielea trupurilor lor. Oamenii se împărțeau în grupuri de câte zece și așteptau căderea întunericului. Așa ar fi avut mai multe șanse să supraviețuiască, iar la adăpostul întunericului, ajutați și de ceață, aveau să fugă din încercuire căutând zone mai puțin păzite.

Dar șansa nu este întotdeauna de partea celui îndrăzneț.

Odată cu lăsarea întunericului, s-a instalat un ger năprasnic, care a alungat toată ceața. Ca să fie și mai greu pentru români să străpungă flancurile inamice, pe cer s-a ivit o lună plină, strălucitoare precum magia unui căpcăun, iar noaptea s-a transformat în zi. Petru, brancardierul, era prins, ca mai toți camarazii săi de suferință, în capcana inamicului. Au căutat împreună toată noaptea o breșă, dar pretutindeni erau simțiți, deși mergeau târâș; snopul gloanțelor mitralierelor se abătea asupra lor rafală după rafală. Într-un final, au găsit un loc unde nu putea fi inamicul și s-au ridicat în picioare pentru a o lua la fugă, dar chiar atunci, dintr-un adăpost neașteptat, a scos capul și arma un vlăjgan, care a strigat furios:
– Rumînski, predaite! Predaite!
– Ne predăm, îi răspunse brancardierul cu o voce stinsă, fără nicio speranță de viață în ea.
Românii au aruncat armele, au ridicat mâinile și pentru câteva momente au înlemnit, neștiind cum să procedeze mai departe. Dacă ar fi fugit, ar fi fost secerați, așa că au rămas pe loc. Din văgăuna de șarpe, s-a auzit atunci vocea unui alt român, basarabean:
– Veniți fraților! Nu vă fie frică, aici e bine, ne dau mahoarcă!

Au mărșăluit fără oprire prin taigaua siberiană, prin zăpada de un metru, prin gerul albastru și tăios. Prima noapte au petrecut-o dormind în câteva șuri de paie anexate la gospodăriile unui sat din apropiere. Fiind numeroși, s-au înghesuit unul lângă altul și doar o parte a corpului au ținut-o în interiorul șurei, în timp ce restul corpului era ieșit pe-afară. Peste noapte a nins, așa că nu le-a fost mică mirarea când au descoperit dimineața că sunt acoperiți de zăpadă. Nu toată lumea a supraviețuit însă acelei nopți. Au fost și patru cazuri de morți prin îngheț, care nu s-au mai trezit și nu se vor mai trezi niciodată. Peste noapte, Petru a avut un coșmar teribil, legat de un eveniment petrecut cu câteva luni în urmă. Pe când luau cu asalt localitățile din zona Donețului în urmărire trupelor sovietice, o profesoară dintr-una din acele localități a venit la comandament și a mărturisit că a fost violată și bătută cu bestialitate de un ofițer în stare de ebrietate și că dorește ca autorul să sufere consecințele faptei sale. S-a dovedit că cele mărturisite de femeie erau adevărate, iar făptașul era un maior de infanterie. Ajuns în fața Curții Marțiale, acestuia i s-au luat gradele și a fost executat imediat prin împușcare. Deși Petru nu s-a numărat printre cei care au apăsat pe trăgaci, el a fost prezent când s-a executat sentința și tot el împreună cu un coleg a dus trupul celui decedat la cimitir. Mortul strânsese în pumnul mâinii drepte poza copilului său, un băiat de câțiva ani. În vis, se făcea că maiorul respectiv îl privea în ochi când rafala de gloanțe se prăbușea asupra sa, dar îl privea cu un soi de ură nebună și lacomă și nu cădea nicicum la pământ. Plin de găuri de gloanțe și de sânge, în vis acesta stătea nemișcat și îl privea de sus, de pe un ostrov de pământ și cadavre mutilate, și încerca să îi zică ceva dar avea gura plină de carne de om. Ba chiar se putea ghici între dinții săi ascuțiți și galbeni un deget de femeie măritată. Petru striga în vis către soldați să mai tragă în el că nu e mort, dar aceștia se comportau ca și cum sentința fusese rezolvată până la capăt, iar maiorul scăpa din strânsoarea funiilor și se repezea către Petru. Alerga și alerga și gâfâia și nu mai putea, iar mortul venea după el, întinzând mâinile sale murdare de sânge pentru a-l prinde și a-l sugruma. În zori, a fost trezit de zbuciumul general și de cizmele rușilor care l-au lovit peste picioare, peste opincile învelite în bucăți de palton rupt. Dar chiar și treaz fiind, a auzit în apropierea sa un oftat prelung, ca și cum cineva era în spatele lui, gata să-l înhațe. S-a ridicat repede în picioare și și-a făcut semnul crucii de trei ori.

În a doua noapte au dormit într-o magazie de grâne, pustie și părăsită. Magazia nu mai avea tot acoperișul și prin unele locuri intra zăpadă, dar în comparație cu viscolul de afară, interiorul era cald precum brațele unei fecioare. Era suficient de mare cât să țină pe toată lumea și avea în plus un covor de mei pe întinsul podelei – mei care avea să fie mâncat până la ultimul bob din cauza foamei. Peste zi murise un prizonier, iar amintirea lui atârna grea în inima tristă a tuturor captivilor. Fiind un drum lung și anevoios printre nămeți, bărbații slăbiți sucombau uneori. Dacă rămânea careva în urma convoiului, atunci rușii, călare pe cai, trăgeau hățurile, se întorceau și îl împușcau pe nefericit. Unul a pierit astfel de glonț și un al doilea a fost foarte aproape.
– Să trăiți dom’ brancardier, aș ave și eu o rugăminte, a venit lângă Petru un fost cavalerist. Acesta avea pe cap un soi de turban făcut din materialele textile prăduite de la cei morți.
– D-apoi zi, măi creștine! răspunse brancardierul.
– Io am ginit că matale ești mai în putieri și io nu mai poci călca de obosială și beșicile din talpa chiciorului. Or sî mî omoari câinii aiștia…
Omul și-a suflat nasul și i-a privit rugător, de sub sprâncene.
– Lasă, nene, că te luăm noi pe sus, nu ți-or face nimic dacă mergi între mine și colegul meu, cum te cheamă?
– Pașa.
– Hai, ține-te de noi!
Nu le-a fost ușor celor doi brancardieri să îl care până la adăpost, deoarece abia se mai puteau ține și ei pe picioare. Rămăseseră aproape de coada coloanei și la un pas de anihilare când li s-a ordonat tuturor derjatsia, derjatsia!, adică să se oprească. S-au prăbușit pur și simplu pe zăpadă, fără suflu. Rușii nu au privit cu ochi buni ajutorul oferit de români. Dimineața, când Petru a ieșit afară să își facă nevoile, l-a găsit pe Pașa stând rezemat de peretele magaziei. L-a recunoscut după turban și i-a pus o mână pe umăr. Se pregătea să îl întrebe, în glumă, unde are de gând să pornească de unul singur, dar Pașa era deja pierdut prin lumea întunericului, căci murise așa cum stătea, în picioare (peste noapte, probabil ca să își bată joc de el și să le dea o lecție celor care l-au ajutat, sovieticii l-au scos pe Pașa din adăpost și l-au lăsat la voia sorții și a frigului). Se spune că moartea prin îngheț nu este deloc dureroasă, că este precum o viziune la finalul căreia luminile se sting, iar sufletul își cântă fericirea în ceruri. Doar că Petru văzuse prea mulți morți prin îngheț și prea multe membre degerate și nu era prea încântat de perspectiva unei asemenea morți, trebuia să lupte și poate într-o bună zi să supraviețuiască acelui infern alb, așa cum supraviețuise atâtor și atâtor încercări de până atunci. Viața e o nebunie pentru care nu există tămăduire, ci doar tămăduitori. Și dacă mai poseda ceva în acel moment, ceva al său, aceea era credința. Familia sa nu a fost niciodată una bogată, dar cu toate acestea, l-a ținut în școală pentru a termina cele 7 clase. Știa mai multe rugăciuni și poezii în limba franceză, așa că a început să spună cu voce tare o rugăciune pentru spirit și pustietate: Je crois en seul Dieu, le Père tout-puissant, créateur du ciel et de la terre, et de toutes les choses visibles et invisibles…

A treia seară i-a prins pe toți pe nepregătite. Viscolul s-a întețit ca un descântec blestemat peste câmpia groazei. Oamenii nu mai reușeau să țină drumul, caii nu mai puteau fi folosiți, abia se mai zărea persoană cu persoană, iar zăpada trecea de genunchi. Rușii, în majoritatea lor doar copilandri cu chipuri mongolice, se certau între ei. Traseul lor trebuia să fie un altul, iar din debitul lor verbal și din semnele pe care și le arătau era clar că rătăciseră calea până în cel mai apropiat adăpost. Întunericul se adâncea împrejurul lor ca o umbră desfigurată, iar frigul le frângea oasele, carnea și mintea. Abia după vreun ceas de chin, au descoperit un cătun luminat, din al căror coșuri de case ieșea fum. Cătunul părea special croit în scobitura unei văi dintre două dealuri, astfel încât oferea protecția perfectă din calea vijeliei. Pe acest lucru au mizat și rușii când au decis să se îndrepte cu toții către acel cătun. S-a stabilit un pact cu oamenii acelui sat, așa că s-au împărțit pe grupuri de prizonieri și păzitori. Fiecare grup a fost mai apoi repartizat unei case și luat în grijă de proprietarii umilei locuințe. Era de neînchipuit ca atâția oameni să încapă în cele câteva case, dar decât alternativa marșului prin viscol… Lucrurile s-au așezat însă, iar prizonierii au fost fericiți că primesc mâncare, ceea ce de zile bune le lipsea. Înghesuiți prin odăi sau pe holurile caselor, prizonierii au adormit secerați, înveliți în pufoaice sau tulupuri jerpelite.

Peste noapte, în casa în care se afla și Petru, prin întunericul de gheață, într-o liniște formidabilă, din colțul în care ațipise santinela, s-a ivit preț de o secundă strălucirea unei lame de cuțit. Doar timpul a continuat să mai răsune în cadența unui secundar, bătaie după bătaie, icnet după icnet, în timp ce lama cuțitului condusă de o mână sigură, chirurgicală, a intrat și a ieșit din carne păcătoasă. Ascunsă în lumea visului, o siluetă s-a mișcat ageră, nepăsătoare la pericol, îngrozitor de hotărâtă să îi ucidă pe toți din casă, cu o poftă nebună de moarte. La un moment dat, gospodina care îi găzduise a dat să se trezească. Probabil timpul petrecut cu cei trei copii pe care îi avea a determinat-o să doarmă iepurește ori poate i s-a făcut sete peste noapte, cine știe, dar a deschis ochii exact în momentul în care îi venise rândul soțului său. A vrut să întrebe cine este acolo, dar disperarea o cuprinse ca și cum și-ar fi trăit viața în câteva clipe, iar de atunci nu a mai existat decât detașare. O pereche de ochi cenușii, un chip aproape descompus, o privea cu zâmbetul pe buze. A fost ultima pereche de ochi pe care avea o să îi mai vadă vreodată, iar în timp ce dorințele vieții sale mărunte se scurgeau din ea împreună cu sângele său cald, aceasta a scăpat printre buze: Po-kaz. Doar lupii se mai auzeau în depărtare chelălăind ca suspinul unui cor de jivine sălbatice la încheierea unor funeralii.

Dimineață vijelia încetase. Caii nechezau neliniștiți în grajduri, iar peste micul sat trona albul tăcerii lui Dumnezeu, o tăcere adevărată și dureroasă. Petru s-a dezmeticit cu greu. Soarele părea să fie la amiază, dar era ciudat că nimeni nu îl deranjase. Când a dat să se ridice în picioare, mâna sa de sprijin a întâlnit ceva rece și umed, apoi a ochii săi au cuprins ca prin ceață scena cutremurătoare a celor petrecute peste noapte: urme de cuțit pe toate trupurile, inclusiv pe bieții copii nevinovați ai gazdei, gâturi tăiate, trupuri eviscerate, din care atârnau organe. Instinctiv a vomat fără să și-o dorească peste unul dintre trupuri, a dat din nou să se ridice, dar s-a împiedicat și s-a prăbușit peste un soldat. Ochii deschiși ai aceluia trădau un suflet mort, pornit către ungherele necurățate ale unui univers plictisitor și neloial, iar culoarea lor l-a făcut pe brancardier să se învinețească și mai tare la chip, să tremure ca varga în pragul agoniei și al spaimei, să se târască de-a bușilea, plângând, până la ușă, apoi să fugă urlând după ajutor. Afară, în aerul rece, i-a venit din nou să vomite și aproape s-a înecat. Nimeni nu îi răspundea. Pe zăpada proaspăt depusă a observat urme de lupi, dar nicidecum de oameni. A strigat după ajutor, a așteptat, apoi a alergat până la prima casă. Dar și în acea casă a avut loc un măcel, așa că a fugit și de acolo. A continuat să verifice dacă există supraviețuitori, dar în întreg cătunul el era singurul care mai răsufla, în afară de animale. Și, cum se întâmplă uneori, îndeosebi în momentele de cruntă încercare, omul întotdeauna caută un sens vieții, fără să știe sau să înțeleagă că însăși viața este sensul, și așa s-a întâmplat și cu Petru. Paralizat și speriat, acesta a rămas vreme de câteva minute bune în mijlocul cătunului privind în jurul său, căutând pe sub sprâncene orice armă care să îl apere de agresor, până când a realizat că este liber și că poate să scape și să se întoarcă acasă, căci nimeni nu părea să mai fie viu în jurul său.  Războiul este un animal care se hrănește cu viețile combatanților, dar omul este un monstru și mai hidos, care se hrănește cu satisfacția supremației, a iluziei, a nefericirii altora ori a crimei. Ca brancardier văzuse multe în zilele sale de participare la lupte, însă așa ceva nu pomenise. Indiferent de ceea ce se petrecuse peste noapte, pentru el atunci s-a ivit o nouă șansă, indiferent de cât de crud ar fi sunat, pentru el se ivise șansa unică de a evada captivității. Gândul i-a dat fiori și l-a încurajat totodată. Și-a desfăcut legăturile, a căutat o hartă, hrană și armament, a încălecat pe cal având un al doilea cal prins de cel dintâi, apoi a pornit la pas prin zăpadă. A călătorit astfel vreme de 9 zile și două nopți prin locurile prin care rușii îl purtaseră până când a nimerit într-o gară. A urcat clandestin în unul dintre vagoanele de marfă ale unui tren care se îndrepta către România și înainte ca trenul să treacă granița a sărit din acel vagon. Alte două săptămâni de mers pe jos în condiții aspre i-au fost necesare pentru a ajunge acasă, în satul său natal. Familia sa era fericită să-l vadă sănătos căci nu știau nimic despre soarta lui și îl crezuseră mort, dar tatăl său era grav bolnav și trăgea să moară. La căpătâiul bătrânului, brancardierul îi povesti toate întâmplările prin care trecuse. Poate apropierea față de moarte, poate faptul că era sânge din sângele său l-a determinat pe bătrân să-l întrebe:
– Mă Petre, mă, io nu mai văz ghine, dar tu parcă nu iești singur, no?
– Ba tătucă, Tănțica o plecat mai devremi.
– Și atuncea cine-i mă arătarea ceea din spatili tău?

Prin bezna sinelui se trezi în acel moment în Petru conștiința unei hrube imense care existase dintotdeauna acolo cu el, în el. Din hruba aceea apăru Arătarea, mai înspăimântătoare și mai amenințătoare decât orice jivină pământească sau drăcească, jivină putredă și înșelătoare. Înainte să îi devină servitor umil, înainte să pună mâna pe armă, Petru a rememorat firul evenimentelor din cătun, al atrocităților comise cu mâinile sale, fără voia sa, iar rațiunea sa s-a clătinat din temelii precum un destin care joacă feste unui neinițiat. A vrut să apese pe trăgaciul armei, dar Arătarea era mai puternică decât el, mai liberă decât el. S-a zbătut și a înviat cu duhul ca un șarpe care mănâncă un copil, iar Petru a dispărut într-un labirint batjocoritor, într-o stare de semiconștiență, în propria-i minte torționară, în propriul coșciug. Pierduse bătălia, iar războiul de-abia de-acum începea.

Despre Cătălin Lupu

Cătălin Lupu a scris 13 articole în Revista de suspans.

Am publicat texte în revistele: Dincoace de pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Helion Online, Galileo Online. Apărut în volum de versuri cu: Adolescent de-a gata (2007); Antologia Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Când omul descoperă tăcerea și focul (2013), Antologia Conexiuni (2014). Sunt un fan împătimit al povestirilor ciudate și al ficțiunii.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *