Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan

Alexandra Medaru

Mă îndreptam spre casă după ziua de muncă obositoare, de-a lungul căreia mă războisem încontinuu cu niște comunicate de presă ce trebuiau trimise de urgență și pentru care obținusem aprobările cu întârziere. Eram răvășită, chiar extenuată și abia așteptam să mă trântesc în pat să uit cu desăvârșire de ultimele ore.

La un colț de bulevard am auzit un mieunat de pisică și, pentru o clipă, inima mi-a stat în loc. Apoi a început să bată cu putere, sperând că sunetul însemna ce credeam – o întâlnire ce avea să îmi însenineze întreaga seară. Curând am constatat că așa era.

L-am văzut venind pe strada întunecată, de undeva dintre mașinile parcate una lângă alta ca vagoanele unui tren interminabil, întocmai ca în alte dăți când îmi apăruse în cale înconjurat de fumul de ceață caracteristic.

Bărbatul meu cu ochi negri, cu păr negru, îmbrăcat în negru ca un rock star s-ar fi zis că sosea de pe tărâmurile roșii ale lui Marte. Se apropia însoțit de satirul Tharias, puternic și neguros, și motanul Alzus, sumbru precum cea mai adâncă noapte.

Desigur el, Arathis, îi conducea pe cei doi care îl urmau îndeaproape, dar întotdeauna la o distanță convenabilă pentru a nu-l deranja în vreun fel.

S-a oprit lângă mine și mi-a dat o sărutare scurtă, cu toate că tânjeam la mai mult. Apoi m-a întrebat:

— Mă aștepți de mult?

— Nu știu. De când ne-am văzut ultima oară, parcă a trecut o veșnicie, i-am răspuns.

— Nu s-au scurs decât cinci zile, mi-a zis, căutând o țigară în tabachera argintie, care îmi atrăsese atenția în prima noapte, când îl cunoscusem pe aleile Cișmigiului, pentru că arăta ca un obiect ieșit din secole trecute, de acolo de unde s-ar fi zis că provenea și el.

— Mie mi-au părut mai multe. Credeam că n-ai să mai apari în veci, i-am zis înciudată.

M-a prins de braț, încercând să mă calmeze.

— Vei ști când se va întâmpla asta, mi-a spus zâmbind.

— Și toată așteptarea asta. Să nu știu când vii, cum vii. Devine insuportabilă.

— Crezi că pentru mine nu e? m-a întrebat cu un ton trist.

— Nu voiam să te supăr, doar că mi-e atât de dor de tine și nu e corect să nu am nici o veste când nu ești aici.

— Hai să nu ne certăm. Mai bine spune-mi cum ți-ai umplut timpul.

Și-a aprins țigara și a tras un fum. L-a eliberat, iar rotocoalele s-au dus către cer de parcă ar fi fost infinite. M-am supus și am încercat să nu mai aduc vorba despre ce mă întrista. Nu era vremea pentru asta.

— Doar mă cunoști…

— Scriind, a completat.

— Desigur.

Am pornit pe jos pe Șoseaua Colentina, luminată artificial de becurile stâlpilor electrici jigăriți. Mașinile goneau pe carosabil întrecându-se haotic, ca și cum șoferii ar fi vrut să câștige vreo cursă despre care noi n-aveam habar. Tharias și Alzus ne urmau în tăcere.

— La povestea Ildei?

— Da. Îmi dă bătăi de cap. Scriu acum o scenă care se petrece undeva în deșert, după ce s-a întîlnit cu vrăjitorul care i-a promis că are să-i dea sabia sfânta, dacă îndeplinește trei probe. Practic, sunt la prima dintre ele, când se luptă cu un șarpe uriaș, dar nu știu ce urmează după. Vezi tu, nu m-am gîndit exact care sunt probele astea, doar că ele există și aș vrea să nu fie vreun clișeu penibil.

— Orice vei scrie, va fi diferit, mi-a zis trăgând apoi un alt fum din țigară.

— Posibil.

— Dacă e ceva ce nu-mi place la tine, e obstinația asta cu care te minimalizezi mereu. Crede-mă că scrii minunat.

— Și tu de unde știi? N-ai citit nimic scris de mine.

— Mai știi, mi-a zis zâmbind și trăgându-mă către el.

— Ai citit?

— Iubito, normal că am citit.

— Și ce crezi?

— Vei ajunge departe, mi-a răspuns.

— Acum nu vrei decât să-mi ajungi în chiloți.

— Posibil, probabil, întotdeauna, mi-a zis pe un ton glumeț, în timp ce mă prindea de fund, ca și cum ar fi vrut să certifice acest lucru. Dar asta nu înseamnă că nu vei ajunge departe.

M-am oprit și m-am apropiat de bărbatul meu care mirosea a tutun. Și-a tras într-o parte țigara pentru a nu mă atinge de ea. L-am sărutat. Era atâta pasiune în sărutul nostru, că l-aș fi vrut acolo, pe loc, dar eram în plină stradă. Ne încinseserăm, ca întotdeauna când ne întâlneam, căci era o forță magnetică între noi, pe care nu o mai simțisem înainte cu nici unul dintre foștii mei amanți. Poate și de aceea îl lăsam să-mi facă ceea ce alții n-avuseseră curajul.

Când ne-am îndepărtat, i-am văzut privindu-ne. Alzus și Tharias ne urmăreau ca doi obsedați dintre tufișuri și nu-mi plăcea deloc, dar înduram pentru a-l avea aproape pe Arathis.

— Și în rest?

— Lucrez la o campanie nouă la agenție. Vor unii să lanseze produse de vopsire a părului și trebuie să aducem până vineri un plan întreg. Noroc că e Doru mai concentrat pe asta, că eu, de când te-am cunoscut, sunt total aeriană. Se întreabă ăștia ce e cu mine, că nu mai vin la timp, că nu mai stau peste program. Toată lumea mă suspectează.

— Și le-ai zis ceva?

— Eh… Nu, că nu-mi place să dau detalii despre viața mea, mai ales bârfitoarelor ălora două de Mirela și Ioana, dar sunt sigură că bănuiesc ele ceva. Mi-au zis că m-am schimbat. Și Andreea m-a simțit.

— Ei ce i-ai spus? m-a întrebat în timp ce a aruncat mucul de țigară pe jos, călcându-l pentru a-l stinge.

— Că mă văd cu cineva, nimic mai mult, doar e prietena mea. Momentan vreau să te țin pentru mine, cu toate că te-aș arăta lumii întregi, dar cumva mi-e teamă c-ai să dispari imediat ce am să o fac.

— Acum sunt aici. Nu te mai gândi că voi pleca. Bucură-te de prezent, că niciodată nu știi unde te duce viața.

— Ai dreptate, i-am spus și l-am tras aproape iarăși, fiindu-mi teamă că s-ar fi putut evapora acolo, în fața mea.

Ne-am continuat drumul pe bulevard. Din când în când mai treceau oameni pe alături, fiecare alergând spre un orizont nedefinit. Cei mai mulți păreau să se holbeze la noi, dar nu mă miram, știind că Tharias ne însoțea. Și eu o făcusem în prima seară când îl văzusem, în urmă cu vreo lună, dar, cumva, de-a lungul timpului mă obișnuisem cu prezența sa constantă. Mai puțin în momentele când aveau loc îmbrățișări sau sărutări tandre. Atunci devenea sâcâitoare, dar era un preț demn de plătit pentru plăcerea pe care o trăiam cu Arathis.

— Și tu ce-ai făcut de când nu ne-am văzut?

— Știi tu, nu mare lucru.

— De fapt, nu prea știu. Tot ce am aflat despre tine de o lună încoace e că vii și pleci când poftești. Că ai doi prieteni cam ciudați, care se țin scai după tine. Că ți-e corpul plin de semne și cicatrice, însă habar nu am cum le-ai dobândit. Că văd cum te doare de fiecare dată când ne întâlnim, dar că nu îți cunosc durerile. Și aș vrea să mi le spui. Poate ți le-aș lua.

— Știi mai mult decât alții.

— Aș vrea să mă lași în viața ta.

— Poate nu e nimic de știut despre mine. Nu ți-e suficientă prezența mea? Ai vrea să plec? m-a întrebat privind în jos.

Simțeam că am putea călca pe un făgaș periculos, generat de reproșurile mele, astfel că am căutat să mă calmez și să-l liniștesc și pe el.

— Nu, nu vreau asta niciodată. Te prefer tăcut și cu mistere decât deloc. Doar că aș vrea să știi că mie mi le poți spune, n-am să le zic mai departe.

M-a strâns de mână cu putere. Aproape că mi-ar fi putut rupe mâna în două și am știut că iubirea lui se ascundea în acea strângere.

— Mergem la tine? m-a întrebat.

— Păi, da. E la doi pași.

N-am mai rostit nici un cuvânt și am mers până la intrarea în bloc. Simțeam o fericire aparte în acea tăcere, în simplul fapt că era acolo cu mine, că-l cunoscusem în acea seară de martie, când luna stătea plină pe cer și-mi ziceam că e una dintre nopțile în care zburătorii ies să alerge tinerele fete. Așa venise și el și adesea îmi spusesem că poate e doar unul dintre ei, că nu puteam eu să fiu atât de norocoasă, încât să întâlnesc asemenea dragoste, ca alea despre care se vorbea prin cărți, dar pe care nu le văzusem niciodată în realitate. Și iată că venise, era aici, cu mine, și mă scurgeam în izvoare de iubire și în plăceri așa cum nu mai trăisem înainte – întunecate, le-ar fi zis unii, dar luminoase pentru mine.

Am ajuns în fața blocului și am căutat cartela de la interfon în geantă. Am deschis ușa și am pătruns înăuntru, urmată de cei trei. Am urcat în lift, apăsând butonul care indica etajul al cincilea. Ascensorul, rămas de pe timpuri comuniste, urca cu greutate și era tare ciudat să stau alături de cei trei. Un sentiment plăcut se năștea în mine pentru că Arathis mă ținea în brațele lui, dar în același timp un fior straniu mă străbătea datorită privirilor perfide, venite din partea lui Tharias și Alzus, pregătiți să distrugă totul într-o secundă. În acele perechi de ochi nu vedeam decât dorința de a omorî dragostea și cumva parcă îmi șopteau că aveau să învingă curând. Privirile lor păreau să zică: „Știm ceva ce tu nu știi, dar urmează să afli. Pregătește-te!”

Îmbrățișarea puternică a lui Arathis m-a calmat însă. Mi-am zis că mintea îmi juca feste și că toate gândurile veneau doar din teama că visul pe care îl trăiam avea să se destrame și că nici unul dintre ele nu era fondat. Astfel m-am decis că era mai bine să le fac dispărute.

Liftul s-a oprit. Am ieșit din el și am pătruns în apartamentul cu două camere, pe care ai mei mi-l luaseră cu cinci ani înainte, când venisem la București. I-am poftit în sufragerie, în timp ce aprindeam lampadarul cilindric de la IKEA. Camera a intrat într-o semiobscuritate plăcută, cu care eram obișnuită, căci adesea scriam în acea lumină difuză. Apoi i-am întrebat dacă doreau ceva de mâncat sau de băut. Motanul și satirul nu mi-au răspuns, păstrând aceeași tăcere apăsătoare, caracteristică doar în preajma mea, căci îi surprinsesem schimbând două vorbe sau mai multe când aveau impresia că nu bag de seamă. Arathis, în schimb, mi-a cerut un pahar cu apă.

M-am dus în bucătăria micuță unde am pus apă pentru Arathis și suc de portocale pentru mine. Cum pregăteam băuturile, am auzit din camera alăturată râsete răutăcioase, parcă ieșite din vreun abis din poveștile cu demoni pe care le scrisesem mai demult, dar care zăceau aruncate pe undeva. Am așezat paharele pe tava argintată și am pornit spre sufragerie. Când am intrat în cameră, zgomotele au încetat.

— Apa pe care o voiai, i-am zis lui Arathis, întinzând paharul.

A dat apa pe gât, iar eu am băut jumătate din sucul meu.

— Mi-era o sete după plimbarea asta…

— Și mie, i-am zis privindu-l cu subînțeles.

Mi-a aruncat un zâmbet ca atunci când urma să începem unul dintre jocurile noastre obișnuite. M-am apropiat de el.

— Ce să fie astăzi, domnule?

— Ce are doamna în gând?

— Eu am întrebat prima, i-am spus jucându-mă cu degetele pe pieptul lui.

— Iar eu las doamnele să aleagă, mi-a spus trăgându-mă pe fotoliu, în brațele sale.

Ne-am sărutat din nou.

— Deci, ce să fie? m-a întrebat apoi.

M-am uitat în jur. Satirul și motanul stăteau pe canapea în tăcere, având aceleași priviri îngrozitoare, gata să ucidă iubirea. Inima îmi palpita și simțeam o teamă teribilă.

— Orice poftește Măria Ta, dar înainte dă-i afară pe ăștia, i-am spus îndepărtându-mi privirea de la ei.

— Știi prea bine că dacă pleacă ei, trebuie să o fac și eu.

— Atunci, roagă-i să se ducă într-altă parte. Mai sunt atâtea camere aici. Sau hai să mergem noi undeva să fim singuri, i-am zis ridicându-mă de pe fotoliu și prinzându-l de mână.

— De data asta nu se poate.

— De ce?

— Mai ții minte ce ți-am zis prima oară când ne-am întâlnit?

— Hm…

— Cu mine vei pierde totul. Îmi vei da lumina ta pentru a-ți cunoaște întunericul.

— Și l-am cunoscut.

— Ei bine, nu în totalitate. Crezi că limita e sado-masochismul, pentru că asta e ceea ce ai cunoscut până acum, dar dacă ți-aș zice că există ceva dincolo de asta, dincolo de barierele pe care creierul tău le impune?

Îl priveam fascinată, pentru că știam ce tip de plăcere îmi adusese la întâlnirile trecute.

— Te văd cum mă privești. Spune da și vei cunoaște absolutul, mi-a spus pe un ton electric, și parcă aș fi auzit un dumnezeu vorbindu-mi din străfundurile paradisului său tenebros.

— Arată-mi la ce te referi.

Ne-am ridicat de pe fotoliu la indicația lui Arathis, care părea un stăpân ce își supune sclavul.

— Dezbracă-te! mi-a ordonat cu o voce puternică și sigură.

— Cu ei aici?!

Întrebarea fusese superfluă, deoarece am priceput din felul în care se uita la mine că răspunsul era unul singur. Am început să mă dezbrac. Mi-am dat jos bluza de voal și blugii jerpeliți. Rămăsesem în lenjerie și ezitam, știind că am spectatori. Arathis părea să mă întrebe ce mai aștept, astfel că până la urmă am continuat. Mi-am desfăcut sutienul, pe care l-am aruncat pe podea, și apoi, încet, mi-am scos chiloții. Când am rămas în pielea goală, am observat întărâtarea trăită de fiecare dintre cei trei, care parcă vedeau în mine un soi de zeiță.

— Tharias, apropie-te de ea! i-a poruncit Arathis satirului.

Acesta s-a ridicat și a venit spre mine. Ochii îi aruncau aceleași priviri demonice și un fel de satisfacție i se citea pe întregul chip. Îmi dădeam seama că ceva odios avea să se petreacă și că întunericul avea să pună stăpânire pe mine într-un fel pe care nu-l mai cunoscusem niciodată.

— Te vei culca cu el, mi-a spus.

Cuvintele m-au lovit ca o secure care taie gâtul unui osândit la moarte.

— N-am să fac niciodată așa ceva, i-am zis trăgându-mă înapoi cu repulsie.

— Ai jurat că vei face orice pentru iubirea noastră, mi-a spus pe un ton puternic, și amintirea cuvintelor rostite la cea de-a treia întâlnire a trecut prin fața ochilor mei.

— Dar nu știam ce presupune asta.

— Un jurământ e un jurământ.

— Am să fac ce ți-am promis. Dar vreau să știu un lucru înainte. Cum poți să mă oferi ăstuia fără nici o remușcare?

— Dar nu te dau de tot, draga mea. Vom lua toți parte la joc.

Arathis vorbea de orgii sexuale. Desigur, trecuserăm prin toate înainte; de ce nu s-ar fi luat în calcul și orgiile? Eram pusă în fața limitelor mele, pe care, cumva, știam că le atinsesem înainte de asta, deoarece nu voiam să-l împart cu nimeni. În schimb, se părea că el gândea altfel.

— Credeam că ne iubim, i-am zis.

— Și așa și este, doar că vedem iubirea diferit. Eu nu mă rezum la doi oameni când e vorba de plăcere. Și nici tu n-ar trebui. Hai să facem pasul ăsta împreună și îți promit că va fi așa cum nu credeai că se poate. Fă asta pentru Arathis al tău, mi-a zis pe tonul acela în fața căruia nu rezistam și nu-i puteam refuza nimic.

M-am dus către Tharias, care puțea a animal și avea mădularul uriaș la vedere, l-am prins în brațe, l-am sărutat. Gustul gurii sale nespălate a invadat-o pe a mea, în timp ce mă trăgea mai aproape și îmi zgâria fața cu barba-i deasă. I-am simțit coapsele păroase de țap care se mișcau lipite de ale mele, i-am simțit membrul între noi. Realizând că urma să mă culc cu acea creatură odioasă, m-am tras înapoi. Satirul m-a prins de mână și mi-a vorbit pentru prima oară, cu o voce nepământească, ieșită dintr-o legendă străveche.

— Stai liniștită. N-am să-ți fac nimic care să te rănească. Îți promit.

Probabil îmi simțise teama, pentru că îl percepeam ca pe o brută, cu toate că adesea scrierile mele erau pline de creaturi fantastice, care mai de care mai grotești.

Deși eram neîncrezătoare, l-am lăsat să-mi vină alături. Satirul a început să-mi adulmece gâtul, subțiorii, pieptul, ducându-se de sus spre jos, amușinându-mă între picioare cu nasul, încingându-mă cu fiecare gest. M-a adulmecat de parcă aș fi fost o capră cu care urma să se împerecheze. Apoi s-a ridicat și m-a sărutat cu o forță sălbatică. Avea multă vână în el. Am răspuns sărutărilor sale cu reticență la început, dar pe măsură ce focul lui se aprindea, cumva îl întețea și pe al meu.

Ne-am lăsat pe covorul cu motive florale, moștenit de la bunica, și Tharias a continuat cu pupături și atingeri pătimașe, trezindu-mi instinctele.

Cumva, în tot acel joc, ne-am întins pe podea și l-am văzut pe Arathis venindu-ne alături. S-a așezat lângă noi privind tot ce se întâmpla cu o satisfacție diabolică, însoțit de Alzus, ai cărui ochi aruncau sclipiri violente. Simțeam că mă răcesc sub uităturile lor. Arathis, în schimb, începea să se întărească, mădularul palpitându-i în pantaloni în timp ce Tharias îmi lingea gâtul, sânii, pântecele, încercând să mă stârnească din nou.

Era în van însă, căci prezența celor doi mă inhiba. N-am putut să-i mai privesc și mi-am întors ochii de la ei, în timp ce Tharias mă întorcea pe burtă, prinzându-mă apoi de păr într-o strângere dureroasă. M-a penetrat și l-am simțit mișcându-se în mine cu duritate, ca o bestie ce își atacă victima. Avea un ritm alert, stăvilind orice plăcere pe care aș fi putut să o simt, și ceva se rupea în interiorul meu. Nu era faptul că nu părea să mai dea doi bani pe satisfacerea mea, ci conștiința că omul iubit îmi ceruse asta și mă lăsasem posedată de un satir care mă luase drept o iapă de tăvălit. Când a terminat, a rămas suit pe mine de parcă aș fi fost o saltea de carne, nimic mai mult, și îi simțeam transpirația respingătoare curgând pe mine, iar mirosul lui infect părea să fi pătruns în întreaga cameră, și chiar în propria mea piele. Îmi venea să plâng, dar n-am făcut-o.

Am căutat să mă trag de sub el, uitându-mă spre Arathis, care părea să fi trecut prin extaz, iar udătura de pe pantalonii săi mi-a confirmat că își dăduse drumul privind acele scene ai căror protagoniști fuseserăm. N-am reușit să dau la o parte bruta cocoțată pe mine, care mă storcoșea la pământ.

— Dă-te la o parte, bestie! a urlat Arathis la el.

Avea o furie care contrazicea tot ce se întâmplase până atunci. Tharias s-a tras îndărăt și eu m-am ridicat în fund. Arathis a dat să vină spre mine, dar șocul m-a făcut să mă țin departe de el la început.

— Iubita mea, a continuat și s-a apropiat de mine, prinzându-mă în brațe. Îți mulțumesc.

Observam boala în strângerea lui. Vedeam cum găsise plăcerea în a privi un asemenea act, dar odată terminat, trăia repulsia faptului că-l ceruse.

A început să mă sărute, iar printre sărutări își cerea iertare. Am știut că nu aveam ce ierta. Oricum aș fi făcut totul pentru el, astfel că l-am sărutat la rândul meu, căutând să-i arăt că-l iubeam în continuare, cu toate că dragostea s-ar fi putut curma atunci când Tharias intrase în joc.

— Am să fac orice pentru tine. Ți-am promis. N-am pentru ce să te iert, i-am zis, descheindu-i rând pe rând nasturii de la cămașă și sărutându-i fiecare parte din corpul plin de semne, templul căruia mă închinam.

Am făcut dragoste acolo, de față cu cei doi, fără să-mi mai pese cine ne privea sau cine lua parte. Știam că trecusem de orice fel de bariere, că mă scufundasem într-o iubire halucinantă și că orice avea să urmeze aveam să accept fără echivoc. Eram un suflet damnat întunericului.

Atingerile lui au luat fiecare durere pe care o trăisem cu Tharias, sărutările lui erau ca niște cântece rostite pe pielea mea, împreunarea noastră m-a urcat în singurul rai pe care aveam să îl cunosc vreodată.

Când am terminat, am rămas unul lângă altul, privindu-ne pierduți. Alzus s-a apropiat, gudurându-se cu blana-i pufoasă de pântecele meu. L-am simțit pe motan lingându-mi sânii înroșiți sub atingerile limbii sale, parcă spunându-mi că acela era modul în care participa la desfrâul nostru. L-am lăsat să facă ce voia. Nu-mi mai păsa după ce se petrecuse cu Tharias. Cumva mă golisem de controlul pe care dorisem să-l am asupra corpului meu, astfel că Alzus și-a primit și el partea în acea noapte.

Am stat pe covor alături de cel care îmi era amant până după miezul nopții, când a început să mi se facă frig. M-am ridicat.

— Unde te duci? m-a întrebat Arathis.

— Să iau niște haine pe mine, i-am răspuns.

— Bine.

— Să nu pleci, ca-n alte dăți.

— Mă vei găsi aici, mi-a zis.

M-am liniștit, pentru că nu părea dornic să o ia din loc. Din contră, arăta foarte obosit.

Cum am dat să plec, am observat că Tharias stătea pe unul dintre fotolii, privind în gol. Părea să fi intrat într-un fel de transă, dar nimic nu mi se mai părea ciudat în acea noapte. Am trecut pe lângă el și m-am dus în dormitor unde am căutat ceva de îmbrăcat. Mi-am tras pijamaua pe mine și un capot peste, pentru că frigul îmi intrase în corp.

Am ieșit din dormitor și m-am întors în sufragerie. Arathis zăcea în continuare pe podea, iar Alzus se făcuse ghemotoc alături.

— Nu vrei ceva să te învelești? l-am întrebat.

— Mi-e bine. Hai, vino lângă mine.

M-am așezat aproape de el.

— Sunt atât de fericit! Spune-mi că și tu ești.

— Când sunt cu tine, sunt întotdeauna fericită.

— Chiar și după ziua de astăzi?

— Chiar și-așa.

M-a sărutat.

— Dacă mă iubești în ciuda monștrilor mei, înseamnă că mă vei iubi mereu.

— Întotdeauna, i-am spus, punându-mi capul pe pieptul lui.

Tharias ne studia. Ochii lui aruncau aceeași privire pe care i-o văzusem în lift. Nici Alzus nu era departe. Motanul se uita la mine cu ochi negri și răi. Mi-am simțit inima bătând cu putere, știind că acum făceam parte și eu din acea castă nenorocită în care cei doi erau afundați.

— Ești bine? m-a întrebat Arathis.

— Cred că da, i-am răspuns. O fi de la oboseală. Mai bine să dormim. Dar promite-mi că, dacă va fi să pleci, ai să mă trezești.

— Îți promit.

Am închis ochii și trebuie să fi fost doar pentru o clipă, căci imediat – să fi fost imediat? – am auzit bătăi în ușă. M-am ridicat buimacă și speriată de zgomotul sosit pe neașteptate.

— Cine o fi la ora asta?

— Te duci tu sau mă duc eu? m-a întrebat Arathis.

— Merg eu.

M-am dus la ușă și am privit prin vizor. Nu se vedea nimic. Holul era în întuneric. Sigur se arsese becul iarăși.

Am deschis ușa. De partea cealaltă a pragului stătea o femeie, pe care o văzusem adesea în ultimele luni – o prezență stranie, căci avea șalvari și o bluză largă, iar la brâu avea legat un iatagan –, dar care mi-era familiară.

— Ilda… i-am zis, recunoscând-o pe femeia din povestea mea, luptătoarea care voia să își răzbune tatăl și avea nevoie de sabia sfântă de la vrăjitor pentru a-și înfrânge vrăjmașii. Ce cauți aici?

— Am venit după Arathis, mi-a răspuns intrând înăuntru.

Am închis ușa neînțelegând ce se petrecea și am urmat-o înapoi în sufragerie. Arathis se îmbrăcase între timp, iar Alzus se așezase pe fotoliu lângă Tharias.

— Bună seara, Arathis! i-a zis pe o voce clară și puternică.

— Seara bună, Ilda!

— Ce se petrece? am întrebat confuză și speriată în același timp.

— Am venit după Arathis, a repetat ca și cum n-aș fi înțeles de prima oară.

— Am priceput asta, dar e imposibil. Tu nu ești reală.

— Dacă eu nu sunt reală, nici el nu e.

Cuvintele ei m-au îngrozit. Am mers spre Arathis vrând să aflu adevărul. Am încercat să-l ating. Părea din carne și oase, dar nu era, căci mâinile mi-au trecut prin el ca printr-un voal de fum, de acolo de unde se trăgea. Și totuși era imposibil, doar îi simțisem fiecare atingere, fiecare sărutare, fiecare îmbrățișare. M-am întors către Ilda, am vrut să o ating și pe ea. Am avut aceeași constatare. M-am dus lângă Tharias. Același lucru. M-am apropiat de Alzus, nici o schimbare. Mintea mi-o luase razna.

— Nu înțeleg, am zis cu voce slabă.

— Suntem doar un produs al imaginației tale, iubito, mi-a zis Arathis.

— Nu se poate.

— Adu-ți aminte. Cine mi-a pus numele în prima noapte?

Eu fusesem aceea.

— Și lor?

— Dar…

— Gândește-te! Îți știam ritmul. Îți știam toate punctele. Îți dădeam plăcerea fix cum o voiai. Nici un om n-ar fi putut face asta, mi-a zis cu o seninătate care mă speria.

Era adevărat. Știuse exact ce să facă, cum să facă, fusese perfect de fiecare dată.

— Și ei?

— Doar nu credeai că satirul poate fi real.

— Dar oamenii l-au văzut. Se dădeau la o parte mereu îngroziți.

— Nu din cauza noastră, mi-a spus Arathis în timp ce se îndrepta spre ușă.

— Nu pleca.

— Eu mă sting atunci când imaginația ta încetează să se gândească la mine și povestea noastră se află la sfârșit, deoarece ne-am cam dat totul.

A trecut de partea cealaltă a pragului, urmat de Alzus și Tharias. I-am privit risipindu-se în întuneric ca niște fumuri de ceață, așa cum apăruseră prima oară când îi văzusem. Cum se stingeau, simțeam că am să mă rup într-o mie de bucăți. Ilda a mai zăbovit alte câteva clipe.

— Vor mai veni vreodată? am întrebat-o.

— Depinde de tine.

— Dar tu?

Nu mi-a răspuns, ieșind și ea. Cum o priveam plecând, totul părea să se prăbușească în jurul meu, și parcă intrasem în cel mai negru coșmar al existenței mele.

 

*

 

Mult timp după aceea mi-am zis că sunt nebună. M-am închis în casă și n-am vrut să mai ies nicăieri. Îmi suna telefonul și nu răspundeam la el cu zilele. Erau Andreea și colegii de la muncă, toți îngrijorați pentru mine, dar mie nu-mi mai păsa de lumea exterioară. De fapt, nici nu mai știam sigur ce era realitate și ce era imaginație. Și nici nu mai conta. Se dusese totul odată cu plecarea lui Arathis. Sfârșisem iubirea, pierdusem lumina, nu-mi rămăsese decît întunericul.

Vreme îndelungată am încercat să-l aduc cumva înapoi pe Arathis. Am vrut să-i scriu povestea, dar niciodată nu i-am știut-o în întregime. Am căutat să mi-l aduc aminte cu o disperare inumană și tot cu aceeași înverșunare am dorit să mi-i amintesc pe Alzus și pe Tharias. Însă, cumva, de-a lungul zilelor, amintirea lor scădea și iubirea pe care o trăisem se ducea odată cu ea.

În schimb, Ilda îmi dădea târcoale mereu. Dacă n-ar fi fost ea, n-aș fi continuat. Probabil aș fi sfârșit-o de mult. Într-una din zile a venit din nou și mi-a șoptit ce să fac. Mi-a spus probele, soluția finală, m-a făcut să mă reîntorc la viață terminând cartea. Și, astfel, Ilda a ajuns faimoasă. Sau poate eu sunt celebră acum. Cert e că romanul despre ea e pe primul loc în vânzări prin toate librăriile. Asta e tot ce a rămas din ea. A plecat cum am terminat de pus ultimul cuvânt pe hârtie.

După asta au venit alții, însă niciodată Arathis.

 

Despre Alexandra MEDARU

Alexandra MEDARU a scris 1 articole în Revista de suspans.

Alexandra Medaru (n. 1988) a absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București și un masterat în Geopolitică și Relații Economice Internaționale. Este absolventă a Atelierului SF organizat de Revista de povestiri și Bookblog în 2014 și membră a grupului literar Secția 14, înființat după încheierea atelierului. Scrie proză și teatru. A mai publicat în Revista de povestiri, Argos și Eroi fără voie. O antologie a grupului literar Secția 14.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *