Copacul celor o mie de stele

Era atât de multă singurătate în jur

încât ne-am născut din ea

și nu o să ne mai întoarcem niciodată.

 

1.

 

S-a petrecut întâmplător prima dată. Aveam vârsta de șapte ani. Am crezut că din cauza felului meu de a dormi, mereu cu ochii întredeschiși. Stăteam întinsă pe pământ, în iarbă, în grădina bunicii, adormită – ori cel puțin așa îmi era dat să cred – iar printre tulpinile de flori soarele își trimitea razele așa cum o pasăre își întinde aripile calde pentru învăluire și mister. Un vis primăvăratic îmi făcea respirația să se domolească, iar pacea să se ridice în mine precum un călugăr budist pe un nor magic. M-am descompus într-un păienjeniș de energie, pretutindeni, conectată cu fiecare fibră a plantelor din jur, fără să-mi doresc să mai lupt cu viața, fără să-mi doresc să mai revin la forma inițială și la trupul meu de copil. Lucrurile aveau o strălucire orbitoare, pulsau de viață, pulsau între mișcare și viață, între energie, mișcare și viață.

 

Ce este dragostea? Sunt definții nelimitate despre dragoste, sunt mulți oameni care au oferit un răspuns într-un fel sau altul la această întrebare. Pentru mine totul se poate rezuma la o bătaie șoptită a inimii, la un ticăit nebun al ceasului, la un fragment lunar, la un joc orânduit de stele, la un vis deschis precum o ușă pe care intră un fluture, iar în urma fluturelui, un parfum îndepărtat de care nu te mai vindeci.

Era așa cum toate sunt, așa cum toate încep uneori, era o zi de joi. Cafeneaua Decor nu avea mulți clienți, dar cei pe care îi avea erau gălăgioși. Era Pink Floyd cu melodia Hey You pe fundal – de ai fi zis că există predestinare, iar ceva-ul acela te obligă să crezi în el. Îl așteptam pe Dragoș, iubitul meu din acea perioadă. Mă jucam plictisită cu bățul de cafea în ceașcă și trăgeam nervoasă din țigară. Se împlinise un an de la începutul relației noastre și stabilisem să ne întâlnim în Decor, apoi să mergem la o piesă de teatru. Așteptasem deja de o oră și eram decisă să mă îndrept către casă când, val-vârtej, la masa mea s-a așezat o roșcată. Aproape să-mi dărâme cafeaua în poală, rebelă, cu părul desfăcut și purtat peste umeri, cu o rochie albastră – cam subțire pentru vremea de afară și pentru paltonul la fel de nepotrivit –, dar cu ochii stăpâni pe situație, iscoditori și atât de minunați încât te rătăceai în reflexia lor. Mi-a întins o mână firavă și rece:

– Bună, eu sunt Anastasia! Scuză-mă că te-am făcut să m-aștepți, dar am găsit cu greu un taxi, mi-a zis nervoasă, apoi și-a aprins o țigară. Dacă mi-ai fi lăsat numărul tău de telefon, atunci te-aș fi anunțat din timp! Când ai ajuns?

– Aștept de mai bine de o oră… dar trebuie să fie o greșeală… încercam eu să îndrug o explicație.

Interlocutoarea mea însă nu mă lăsa, nu se potolea din flecăreală.

– Am sunat la câteva companii de taxiuri, ba mă puneau pe hold, ba mă uitau pe linie, ba nu aveau mașini în zonă. Într-un final am ieșit în stradă și m-am dus la prima mașină de taxi pe care văzut-o, dar când să deschid portiera și să urc, ce să crezi?

– …

– A plecat în trombă de parcă l-ar fi chemat mă-sa la masă, ha-ha! Dar mă bucur că m-ai așteptat și nu regret că ai făcut-o, sper că și tu simți la fel, a terminat fraza roșcata așezându-și degetele peste ale mele.

Nu-mi amintesc întocmai sentimentul, a fost probabil unul de stânjeneală. Am tresărit, am vrut să-mi retrag mâna, dar oboseala și curiozitatea m-au făcut să nu reacționez. Lumea mea a fost întotdeauna o ecuație cunoscută pe care vântul a strecurat-o pe sub fereastră, poate de aceea am aruncat orice suspiciune la gunoi, orice indignare, poate de aceea nu am mai zis nimic și am lăsat conexiunea să apară firesc, fără scop, cu un labirint de întrebări înăuntrul tăcerii, înăuntrul tuturor cuvintelor. Am recunoscut un vag miros de crizanteme, de la florile ornamentale ale cafenelei.

Seara am petrecut-o împreună, la ea acasă; am povestit câteva ceasuri, ne-am îmbătat criță, iar dimineața ne-a găsit, cu mare greutate, îmbrățișate, extenuate și dezbrăcate… Din acel moment, Dragoș a încetat să mai existe pentru mine, iar eu m-am mutat într-un apartament cu două camere împreună cu roșcata. Nu mi-a păsat de oamenii din jur care își dădeau coate atunci când ne zăreau, nu mi-a păsat de comentariile răutăcioase de pe profilul meu de Facebook, Anastasia a devenit sufletul meu pereche, a devenit o lună strălucitoare peste câmpia întunecată a zilelor mele – o simfonie de trăiri încolăcite în jurul meu într-o fericire fără hotar.

 

2.

 

Zilele treceau repede, iar relația noastră devenea din ce în ce mai puternică, mai serioasă. Obligațiile se împărțeau la două persoane, la fel și sentimentele și pasiunea. Totul până într-o noapte… până în acea noapte pe care puțini oameni o vor mai putea uita vreodată. Anastasia dormea dezvelită și-mi părea că sforăie încet. Eu nu puteam să adorm, aveam un sentiment neplăcut, schimonosit de gânduri lumești și nefolositoare. Mi-am imaginat că starea mea se datorează vremii, căci afară ploua cu găleata, iar presiunea atmosferică ar fi avut vreo legătură, dar mă înșelam. Am trecut un braț peste mijlocul Anastasiei și i-am dat un sărut pe umăr, apoi m-am lipit de spatele ei gol – dormeam întotdeuna dezbrăcate.

Anastasia s-a mișcat imperceptibil, dar nu s-a trezit. Visam. În vis, rădăcinile mării se uscau sub o arșiță teribilă, iar în urma potopului de căldură nu rămânea decât nisip și gropi incredibil de adânci și de întunecate, pe care nimeni nu le-ar fi putut locui vreodată. Eram doar eu în mijlocul acelui ținut pustiu și scriam pe nisip. Vânt nu exista să îmi ștergă urmele, așa încât scriam fără încetare pentru cei care aveau să treacă pe acolo, cândva. Dar cuvintele, după ce erau scrise, se transformau în realitate, prindeau viață și se întorceau împotriva mea. Atunci, din cerul roșu, dintre ciurdele de nori s-a auzit o voce, ca un vuiet înfundat, care îmi poruncea să plec. M-am trezit numaidecât, transpirată. Anastasia se trezise și ea și mă privea neliniștită prin semiîntuneric.

Patul a început să tremure puternic, parchetul a început să facă valuri – cărțile să cadă din rafturi, geamurile să se spargă, lumina veiozei să se stingă și să se aprindă intermitent, biroul din lemn masiv să vibreze – la început în plan vertical, apoi orizontal, iar din stradă și din apartamentele vecine au ajuns până la noi țipetele înspăimântate ale oamenilor care strigau că e cutremur. Cu un calm forțat, am încercat să o liniștesc pe Anastasia, dar nu puteam decât să mint, chiar dacă era o minciună inocentă.

– Liniștește-te, iubito! Nu este decât un cutremur, o să treacă imediat.

Dar totul părea să se zdruncine în jurul nostru și mai tare, blocul părea a fi din gumă la felul în care se mișca, iar, din apropierea unei fabrici de bere s-a auzit o explozie puternică, ca a unor bombe dintr-un război mondial. Degetele noastre au înțepenit într-o strângere de mână dureroasă. Cădeau bucăți de tavan, pereții se crăpau cu un zgomot pe care nu îl mai auzisem vreodată, totul se prăbușea în jurul nostru, iar eu priveam ce se petrece ca prin apă și nu-mi venea să cred că este adevărat… Nu putea fi adevărat! – Deodată, s-a oprit. S-a lăsat tăcerea și întunericul a devenit stăpân. Nu simțeam nimic. Nici degetele Anastasiei, nici vreo durere. Mirosea a praf.

Am observat că nu pot scoate niciun sunet, că frica îmi paralizase toate coardele vocale. M-am străduit să o strig, dar cuvintele erau dureroase, căci toate se opreau în gât, ca un os teribil. Am bâjbâit o vreme cu mâinile în toate direcțiile, dar în jur nu aveam decât ciment și ceva ce părea a fi pământ amestecat cu cioburi de ghiveci și frunze. Bonsaiul, am gândit. Era așezat pe birou când necazul, înfometat de vieți și vestitor de moarte, s-a abătut asupra noastră ca o pedeaspă trimisă de Dumnezeu. M-am pipăit, dar, ca printr-o minune ciudată, eram nevătămată. Am dat din nou să o strig pe Anastasia, dar sunetele mi s-au oprit în gât, uscate. Îmi era cumplit de frig și betonul era ud, probabil de la țevile sparte. Am închis ochii, tremurând spasmodic, plângând în sughițuri, fiind conștientă că urma să mor lent, din lipsa aerului, a apei sau a hranei. Cumva, am adormit. Nu știu cum. În vis, mă vizita același sentiment de pace nutrit în grădina bunicii, aceeși lumină orbitoare îmi încălzea trupul fragil. Mi-am adunat toate puterile pentru a aduna energia, iar ea a venit la mine ca o mângâiere, pentru a-mi asculta docil fiecare cuvânt, pentru a-mi alina suferința. Un glob strălucitor s-a ivit, iar la lumina sa am putut privi în jur. Printre dărâmăturile blocului, nu departe de mine, am zărit brațul, iar mai apoi degetele Anastasiei, care erau încă întinse… Globul de lumină s-a mișcat necontrolat, apoi a dispărut printre crăpăturile molozolui. Am leșinat.

Când m-am trezit, am descoperit că stau pe o bancă, sunt sub cerul liber, învelită cu o pătură. Ploaia se oprise iar razele soarelui din zori izgonea de-acum zdrențuitele umbre ale nopții. Grupuri de oameni scormoneau în moloz după supraviețuitori, sunetele mașinilor de pompieri și ale ambulanțelor se auzeau sinistru în tot orașul. Se vedea pe chipurile răvășite ale supraviețuitorilor durerea, furia, panica și groaza. Mă simțeam vinovată că am rămas în viață, iar Anastasia nu. Îmi era dor de ea. Un bărbat îmi vorbea ceva, dar nu-l înțelegeam, părea că vorbește într-o altă limbă. Unei femei, medicii îi suturau rănile, un bătrân se ținea de un cuier din lemn, familii întregi care așteptau în stradă; peste tot era haos, miros de fum și teamă de moarte. M-am ridicat cu greu și, după ce m-am clătinat câțiva pași, am pornit în mijlocul șoselei, fără țintă. Am ocolit un autobuz prins cu tot cu șofer sub un stâlp, am ocolit mașini tamponate, cioburi sau cărămizi împrăștiate și zeci de cadavre. Pășeam nesigur, ținând ce mai rămăsese din bonsai la piept, fără să realizez că sunt complet goală și murdară. Bonsaiul aproape că nu mai avea frunze, iar micile crenguțe erau rupte. La un moment dat, nu am mai suportat furia turbată și suferința care creștea în mine și m-am prăbușit în genunchi. Atunci, am simțit că nodul care mi-a stat în gât se duce, iar primul sunet pe care am putut putut să îl scot nu a fost plânset, nu a fost vaiet, a fost un urlet pe care l-am eliberat cu toată ființa mea, după toată tensiunea care mă paralizase. Abia ridicându-mi fruntea, am zărit cu coada ochiului globul de lumină care se mișca necontrolat și am înțeles, pentru prima oară am înțeles cu adevărat ce este acea energie și de unde vine ea. Din secunda în care am acceptat, ochii mei au văzut adevărul: globul de lumină și energie a luat forma corpului Anastasiei. Anastasia mi-a zâmbit, mi-a făcut cu ochiul, jucăușă și veselă, apoi, lumina ei s-a împrăștiat în toate colțurile universului, în mii de particule, și a devenit materie. Câteva particule au căzut pe bonsaiul pe care îl țineam în brațe și acestuia i-au crescut pe loc frunzele și florile mici și albe, ca un mănunchi de stele printre ramurile unei speranțe. Încotro priveam cu ochii, vedeam un covor imens de lumină strălucitoare alcătuită din particule care pulsau de nerăbdare de viață, pulsau între mișcare și viață, între energie, mișcare și viață. Și toate aveau o călătorie de făcut și un nou început.

Despre Cătălin Lupu

Cătălin Lupu a scris 5 articole în Revista de suspans.

Am publicat texte în revistele: Dincoace de pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Helion Online, Galileo Online. Apărut în volum de versuri cu: Adolescent de-a gata (2007); Antologia Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Când omul descoperă tăcerea și focul (2013), Antologia Conexiuni (2014). Sunt un fan împătimit al povestirilor ciudate și al ficțiunii.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *