Cine l-a omorât pe Gregor Samsa?

Așteptam de aproape o oră în camera de interogare când mi-am dat seama că totul începuse în ziua în care, copil fiind, fusesem mușcat de un păianjen.

 

Dintotdeauna arahnidele îmi inspiraseră, în chip ciudat, deopotrivă o groază cumplită și o fascinație morbidă. Să fi avut vreo zece ani când, în crama conacului în care am crescut, am dat peste o uriașă pânză țesută între doi stâlpi, blocând singura cale de acces către încăperea în care erau ținute sticlele cu vinurile vechi din recoltele de poveste din ’47 și ’58. Am rămas nemișcat în fața formidabilei urzeli, cu degete de gheață urcându-mi pe spinare. Să fi fost de la temperatura scăzută la care erau păstrate vinurile sau să fi fost de vină mai degrabă înfiorătoarea creatură care părea să mă privească din mijlocul pânzei? Nu văzusem până atunci un păianjen atât de mare. Avea picioarele lungi și vărgate, iar spinarea cafenie îi era împodobită cu o cruce albă care m-a dus cu gândul la coliva pe care o aduceau bătrânele din sat pentru parastase la biserica de peste drum. Opt ochi negri ca niște gămălii de obsidian mă pironeau, mă hipnotizau. Era liniște, uitasem și să respir, iar fioroasa făptură mă pândea neclintită, cu răbdarea ei de fiară nelumească.

Aș fi putut să plec și s-o dau uitării, însă, la scurt timp după ce am reușit să mă mișc și să urc treptele spre ieșire, m-am întors, de această dată aducând cu mine un borcan în capacul căruia dădusem câteva găuri cu vârful unui cui. Am tot căutat o poziție din care să-mi fie mai ușor să-l prind, să-l conduc înăuntrul borcanului, însă de fiecare dată când mă apropiam de el, mâinile începeau să-mi tremure și astfel, după o mișcare nesigură a mea, păianjenul mi-a scăpat și, cu o iuțenie înfricoșătoare, s-a întors spre mâna mea. Coșmarească gâdilătură, smucitură zadarnică, o durere ascuțită fulgerând până-n creier, senzație de gong bătut lângă ureche. Borcanul mi-a scăpat și s-a făcut țăndări la picioarele mele, iar lighioana s-a făcut nevăzută sub un butoi, lăsându-mă năuc, cu mâna îndoită de parcă era ruptă. Pe dosul palmei, o umflătură hidoasă creștea. Cuprins de frică, am fugit cu lacrimi în ochi. Dintr-un motiv neștiut, becul s-a stins și, înnebunit de groază, m-am împiedicat de trepte, julindu-mi genunchii.

Apă rece, sare, praf de copt, cartofi cruzi. Usturimea s-a domolit, mâncărimea a mai persistat. Umflătura a scăzut încetul cu încetul, însă chinul cel mare nu era de natură fizică. În nopțile care au urmat, am fost victima unor vise teribile, în care fie un păianjen uriaș mă înfășura în pânza sa ca un giulgiu, fie eu însumi mă trezeam, ca într-o nuvelă de Kafka, preschimbat într-o lighioană păroasă, cu opt ochi ca niște perle negre și chelicere de pe care picura venin roșiatic. A fost nevoie de câțiva ani să ascund într-un cotlon al minții întreaga întâmplare. Se crease însă o legătură între mine și arahnide, fie că eram conștient sau nu. Nimic nu lecuiește mai bine arahnofobia ca o mușcătură de păianjen. Astfel, două decenii mai târziu, când, după patruzeci de procese câștigate, mi-am cumpărat un apartament pe care am simțit nevoia să-l împart cu o altă formă de viață, am ales, bineînțeles, un păianjen.

O tarantulă mexicană mi-a fost livrată după două săptămâni de la plasarea comenzii. Terariu, lămpi, reglator de temperatură și de umiditate și sol vulcanic ca în Sierra Madre del Sur, de unde provenea neamul său, o buturugă de mahon, un ghiveci de lut îngropat pe jumătate pentru a-i servi de vizuină și un bol cu apă. Mi-am procurat o rezervă generoasă de greieri și am desfăcut încântat o sticlă de vin din ‘47. Totul era pregătit.

Mare cât palma, blănos, negru, cu pete cărămizii la încheieturile picioarelor, noul meu companion s-a obișnuit repede cu mine. Nu s-a ascuns decât câteva ore în vizuină, nu a încercat nici măcar o dată să mă muște și, după mai puțin de o lună, de fiecare dată când deschideam chepengul terariului său și băgam mâna înăuntru, venea și mi se așeza în palmă. Putea sta acolo ore întregi, privindu-mă. Desigur, îi atribuiam adeseori o inteligență pe care nu o poseda, însă, deși eram fascinat de societățile insectelor gregare, cum n-aveam posibilitatea de a-mi procura o colonie de regi-de-nisip care să-mi gâdile orgoliul, un păianjen era fără doar și poate mult mai potrivit pentru un singuratic ca mine. Simțeam că aveam ceva în comun cu el, sentiment pe care îl nutream rar chiar și în ceea ce-i privea pe alți oameni.

Nu de puține ori îl priveam ca pe un om și, într-o seară, uitându-mă în ochii lui veșnic deschiși, m-am întrebat ce-ar fi fost dacă era o persoană captivă în acel trup hidos. În eventualitatea absurdă în care era întocmai, m-am hotărât să fiu cel mai bun coleg de cameră cu putință. Aceasta atunci când eram acasă, căci cariera de avocat mă ținea plecat mare parte din zi. Citisem tot ce găsisem despre îngrijirea tarantulelor și aflasem că unele puteau să trăiască și treizeci de ani, așa că aveam destul timp de petrecut împreună. Am hotărât să-i dau și un nume și, amintindu-mi de unul dintre visele care mă chinuiseră în copilărie, am ales să-l numesc pe prietenul meu octopod Gregor Samsa.

Totul avea să ia însă o turnură spre rău din ajunul plecării mele în Praga. Un client important, o deplasare obligatorie. Nu mă deranja să fac astfel de „vizite la domiciliu”, ba chiar îmi plăcea să călătoresc, mai ales că mi se puneau întotdeauna la dispoziție cele mai bune camere de hotel, restaurante și mașini. La urma urmei, plecam în orașul lui Kafka și pentru o clipă m-am gândit chiar să-l iau cu mine pe Gregor. Nimic nu anunța că, deși aceea avea să fie o banală călătorie de afaceri, tot ce avea să urmeze după întoarcere avea să fie atât de neobișnuit.

Cum se găsea la ultimul etaj al unei clădiri ultracentrale, apartamentul meu bucureștean, o sută douăzeci de metri pătrați, din care aproape jumătate livingul, cu parchet de bambus și pereți gainsboro, bar cu băuturi fine, o videotecă și trei televizoare cu diagonala de o sută optzeci de inci, un perete de sticlă spre răsărit, lucarne și ferestre rotunde în fiecare cameră (prin care se vedeau fântânile arteziene de pe bulevard), paturi regale cu cearșafuri din bumbac egiptean, jacuzzi și șemineu, un penthouse veritabil, era adeseori râvnit de prietenii mai cu chef de distracție. Nu de puține ori l-am pus la dispoziție pentru felurite petreceri și escapade. Para-ndărăturile vieții avocățești.

Patru erau obișnuiții casei: Marc și Carl (cei doi frați Bergson) de la Bergson & Bergson, Zubov de la Iohan și Asociații și colegul meu, Sandu de la Sand Well. Nu că nu și-ar fi permis o cameră de hotel de cinci stele sau că le-ar fi fost rușine cu propriile case, însă era ceva camaraderesc în astfel de aranjamente, era o intimitate pe care o dădeam pe față, erau secrete pe care le știam unii despre alții, care ne apropiau, ne îndatorau și, inevitabil, ne făceau periculoși unul pentru celălalt. Fiecare știa ceva ce altul nu voia să se știe. Nu trebuia decât să avem încredere. Exista o singură regulă a casei: fără fotografii. În rest, totul era permis.

În ajunul plecării, Carl Bergson mi-a telefonat și mi-a aruncat râzând că auzise că aveam să fiu plecat pentru câteva zile. Am știut încă de la început ce intenții avea, așa că n-a fost nevoie de o conversație prea lungă. I-am spus de îndată că-i puneam la dispoziție apartamentul, „Cuibul”, după cum îl numea el. Nu mă deranja prezența unor persoane străine în casa mea. În afara garderobei, a parfumurilor, a ceasurilor, a cărților și a colecției de vinuri, nu aveam obiecte personale, nimic de care să fiu atașat emoțional. Toate acestea puteau fi oricând înlocuite. Uneori se mai întâmpla să fie pagube, câteva sticle sparte, printre care o dată și o sticlă de Loup Garou din struguri négrette din viile unei mănăstiri din Gévaudan. De aceea chiar mi-a părut rău. Alteori, câte o piesă de mobilier delabrată, câte un perete sau câte o canapea murdărite de felurite băuturi și secreții, câte o mochetă arsă cu țigara. După o petrecere dezmățată în care lucrurile scăpaseră de sub control, am găsit spartă o statuetă a unei zeități oceanice. Din fericire, o aveam asigurată pentru o sumă frumușică. Cu alte cuvinte, nimicuri. Singurul lucru cu însemnătate pentru mine era Gregor, însă acesta se afla în siguranță în terariul său. La urma urmei, cine ar fi dorit să-l scoată de acolo?

 

Două zile mai târziu, m-am întors acasă cu un zbor de noapte, plecând spre aeroport direct de la petrecerea organizată de gazda mea. Eram obosit și abțiguit după prea multe pahare de whisky, așa că, după ce am lăsat cu grijă lângă ușă cadoul primit de la gazda care-mi aflase pasiunile, o replică a sabiei zeului slav Perun, nu am făcut nimic altceva decât să mă dezbrac aruncându-mi hainele pe podea, să-mi trag pe mine un tricou și să mă trântesc în pat. A doua zi aveam o întâlnire importantă cum, de altfel, la acel nivel, erau toate. Nimic nu părea nelalocul lui, așa că nici prin gând nu mi-ar fi trecut că aveam să contramandez întrevederea, la fel cum aveam să fac cu toate celelalte programate până la sfârșitul săptămânii.

Când m-am trezit, mahmur, încă în tricoul meu vechi de pe vremea când ascultam The Licensed și-n boxerii negri asortați cu betelia pantalonilor de pashmina ai costumului italian pe care-l purtasem la sindrofia pragheză, m-am târât până în bucătărie, am băut un pahar de apă cu zeamă de lămâie și mi-am făcut o cafea. Am aprins televizorul și am lăsat știrile să curgă în surdină. Se vorbea ceva despre un om de afaceri român asasinat în Praga. Un număr de telefon era pus la dispoziție de Interpol pentru oricine avea informații cu privire la crimă. Nu am băgat în seamă nimic din ce auzeam printre sorbituri. Mă durea capul îngrozitor. Am deschis ferestrele să intre aer curat și abia după câteva guri de cafea tare am început să văd dezordinea lăsată de musafirii avuți în absență.

Coșul de gunoi dădea pe afară, cutii de pizza și de suc de mere, sticle de votcă și de whisky, doze de energizant, pahare murdare și mucuri de trabuc. Am văzut acolo goală și sticla de Grimoire, un bourbon de Louisiana vechi de douăzeci și doi de ani, pe care-l păstram pentru o ocazie cu adevărat specială. Mi-am luat cafeaua și m-am așezat pe canapeaua din living, lângă frumoasa mea fereastră-ceas, spunându-mi că era pentru ultima oară când aveam să-mi pun casa la dispoziția așa-zișilor prieteni. Pe măsuța de cafea încă se mai vedea o dâră de praf alb, iar lângă bibliotecă am văzut aruncat un sutien negru, uitat de vreuna dintre fetele aduse de Bergson.

Abia târziu am observat că terariul era deschis. Capacul fusese dat la o parte. Înăuntru, nici urmă de Gregor Samsa. Tot sângele mi s-a urcat în cap. În zadar am căutat peste tot, sub paturi, după perdele, în cămară și în debara, sub frigider, în orice cotlon mai întunecos. Colegul meu de cameră dispăruse. Pesemne, în curiozitatea lor alimentată de alcool, musafirii deschiseseră terariul și-și căutaseră de joacă cu ocupantul său. Am încercat să-l sun pe Carl Bergson. Avea telefonul închis. I-am lăsat un mesaj disperat, abia stăpânindu-mi nervii, spunându-i să mă contacteze de îndată ce-l primea. L-am apelat pe Marc în gol. Nu mi-a răspuns. Deodată, un gând înspăimântător mi-a străpuns creierul încins.

Am lăsat ceașca pe masă și, presimțind parcă dezastrul, m-am dus să caut în coșul de gunoi. Nu mi-a trebuit multă vreme până am făcut îngrozitoarea descoperire. Acolo, printre resturi de nachos și chiștoace de țigară, zăcea tovarășul meu, cu picioarele strânse, cu ochii stinși și scrum în perii negri de pe spinare. Am zbierat cât de tare am putut, până am simțit că-mi plesneau venele și am rupt de perete unul dintre scaunele învelite în marochin pe care îmi risipisem cândva întregul onorariu primit în urma unui proces răsunător. Mi-am sunat apoi secretara și am rugat-o să-l înștiințeze pe Sandu că trebuia să-mi țină locul la întâlnirea pe care o aveam programată la prânz, m-am îmbrăcat și am plecat să mă plimb, să-mi limpezesc mintea, poate să mai beau un pahar să-mi alung tulburarea.

Ascensorul era defect, așa că a trebuit să cobor pe scări cele zece etaje. Abia ajunsesem la jumătatea descensiunii, când mi-a sunat telefonul. Era Carl Bergson. Nu am răcnit la el din singurul motiv că doamna Stavropoleos, o bătrânică matusalemică de viță nobilă care trăia în clădire de când fusese aceasta construită, tocmai ieșise să ducă gunoiul.

– Carl, este mort! i-am spus cu glas scăzut.

– Cine? m-a întrebat nedumerit, cu vocea îngroșată trădând faptul că avusese încă o noapte nedormită.

– Gregor Samsa. L-am găsit mort. Ce ați făcut?

– Nu știu despre ce vorbești. N-am înțeles nimic din mesajul tău.

– Nu face pe prostul cu mine!

– Dacă este vorba despre luni seară, să știi că a picat. Fata pe care am invitat-o n-a mai putut ajunge. I-am lăsat cheile lui Marc. Dacă te referi la gândacul tău, va trebui să lămurești lucrurile cu el.

– Gândacul? Gândacul! am urlat. Gândacul acela era mai om ca tine!

Mi-a închis.

Doamna Stavropoleos mă privea din capul scărilor cu o expresie de îngrijorare pe chip.

– Sărut-mâna, i-am spus cu o înclinare a capului și mi-am continuat coborârea.

M-am retras într-un bar din Centrul Vechi, într-o clădire victoriană ce servise cândva de bordel și de refugiu pentru haiduci și proscriși de toate felurile și acolo, după mai multe pahare de bourbon, mi-am primit revelațiile. Marc mi-a răspuns într-un târziu și mi-a spus că, la rândul său, îi dăduse cheile lui Zubov, iar Zubov, împreună cu câțiva prieteni, chemase trei rusoaice pe care le agățase la o petrecere ținută de un client, un magnat al petrolului. La un moment dat în decursul serii, una dintre fete avusese fetișul de a-și avea sânii gâdilați de picioarele păianjenului în vreme ce Zubov și prietenii lui o gâdilau prin alte părți. Lighioana devenise însă agresivă și o mușcase de un sân, așa că un anume Kovalenko o lovise cu o cutie de trabucuri dominicane. Văzând că nu mai mișca, luaseră păianjenul și-l aruncaseră în coșul de gunoi. La urma urmei, era doar un păianjen. Chiar dacă țineam la el, mi-ar fi putut cumpăra ei altul, încă zece dacă voiam.

– Nu, Zubov! am urlat. Nu-mi poți cumpăra altul! Este ca și cum te-aș omorî pe tine, spunând că firma ta va angaja pe un altul. A fost o reacție exagerată, însă atunci mă simțeam pe deplin îndreptățit să am astfel de ieșiri. Am închis telefonul și am mai comandat un pahar. Ridicând privirea spre bar, am văzut pe ecranul televizorului din colț titlul unei știri. L-am rugat pe barman să dea sonorul mai tare.

Noi dezvăluiri în cazul omului de afaceri Grigore Samson, cunoscut în mediile interlope sub numele de Gândacul, asasinat luni seara într-o piațetă din Praga. Din câte se pare, afaceristul avea legături cu mafia rusă. Interesele sale erau apărate de una dintre cele mai vechi și prestigioase firme de avocatură din București. Poliția Română, în colaborare strânsă cu cea din Republica Cehă, are deja o listă de suspecți.

Am pufnit și m-am afundat din nou în gânduri. Mintea-mi era prea zdruncinată pentru a face legături. Mai avusesem pierderi. Trebuia să-mi revin. Poate ar fi fost mai potrivit pentru mine un animal cu sânge cald. Sau poate o altă ființă umană cu care să-mi împart viața. Cu acest gând în cap, am plecat spre casă.

Ascensorul fusese reparat, însă abia ce am apucat să cobor din el, că un echipaj de poliție m-a imobilizat. Mi-a trebuit ceva vreme să înțeleg ce se întâmpla.

 

După lunga așteptare din camera de interogare, un ofițer a intrat tacticos, a dat de câteva ori roată mesei, uitându-se la mine, apoi s-a așezat pe scaun și m-a întrebat cu glas aspru:

– Când l-ați văzut ultima oară pe domnul Grigore Samson?

Despre George CORNILĂ

George CORNILĂ a scris 13 articole în Revista de suspans.

criitor și publicist român, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cunoscut mai ales pentru trilogia istorico-fantastică Regele lupilor, numită și „Saga dacică”. „Regele lupilor” (Cartea I: "Toiagul de stejar", Cartea a II-a: "Fierul zeilor" și Cartea a III-a: "Povara coroanei") reprezintă o fantezie istorică, în care războinici daci, soldați romani și barbari cimerieni trăiesc pe pământuri câștigate din ghearele balaurilor, ale zmeilor, ale scorpiilor și ale ghionoilor, într-o lume a farmecelor, a blestemelor și a miracolelor, deasupra căreia veghează o sumedenie de zei, unii milostivi, alții necruțători. Considerat unul dintre cei mai promițători tineri scriitori români, a debutat în 2007, cu romanul psihologic „Cu dinții strânși”, urmat în 2013 de „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, laureat al unei pleiade de premii. În 2014, publică primele două volume ale trilogiei istorico-fantastice „Regele lupilor”, o apariție unică în spațiul cultural românesc, încheind seria în 2016. Cu o gamă vastă de preocupări, George Cornilă este autorul a numeroase nuvele, povestiri și articole de-a lungul ultimului deceniu, abordând curente, genuri și teme variate, propunând deopotrivă scrieri realiste, suprarealiste, postmoderniste, psihologice, istorice, fantastice și science fiction, făcându-se remarcat prin complexitatea scriiturii, prin realismul descrierilor și prin vivacitatea imaginației. Romane: “Regele lupilor. Cartea a III-a: Povara coroanei", Ed. Delfin, București, 2016; “Regele lupilor. Cartea a II-a: Fierul zeilor“, Ed. Delfin, București, 2014; “Regele lupilor. Cartea I: Toiagul de stejar“, Ed. Delfin, București, 2014; “Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, Ed. Salonul Literar, Odobești, 2013; Ed. eLiteratura, București, 2013 – Ediția a II-a; “Cu dinții strânși”, Ed. Andrew, Focșani, 2007; Proză scurtă: "Anno Domini 1658: Fiducia", 2016; "Străjerul orb", 2014; ”Exodul lui Gul”, 2013-2014; ”Pisica lui Leif Eiriksson”, 2013; ”Țapul negru”, 2013; ”Poama-balaurului”, 2012; “Amurgul peste vii brumate”, 2010; “Cazul domnului Vaschak”, 2010; ”Instalatorul polonez”, 2009; ”În pântecul pământului”, 2008; “Iarna roșie“, 2008; “Tavan înstelat“, 2008;

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *