Chipul unor zile fericite

La început, nu mi-am făcut griji. Poate existaseră semne și înainte, dar fusesem prea absorbit de problemele de la serviciu ca să le observ. Îmi iubeam soția. Aveam deplină încredere în ea. Și apoi, întârzierile erau nesemnificative – cinci minute, zece minute, un sfert de oră. Pe urmă, sfertul de oră a devenit o jumătate de oră, o oră, o oră și jumătate, iar într-o seară, după ce a telefonat să-mi spună că intervenise ceva urgent, Bianca a ajuns acasă la trei ore după încheierea programului obișnuit.

Dar tot nu-mi făceam probleme. E ușor să-ți închipui că ai ajuns să cunoști perfect o persoană, mai ales dacă nu ți-a dat niciodată motive să te îndoiești de ea. Ți se pare că ai investit o mulțime de timp, dragoste și efort încercând să înveți ceea ce este esențial în acel om, dar adevărul este că nu reușești  niciodată să cunoști ceea ce e important. Iar dacă petreci mai bine de cincisprezece ani alături de o femeie, ajungi să-i anulezi orice șansă de dezvoltare. Devii vinovat de întreruperea evoluției ei. O închizi într-o celulă a minții, studiată, clasificată, numerotată. Că ți se pare că trebuie să fii ordonat dintr-un anumit moment al vieții. O bagi acolo și nu-i mai îngădui să vadă lumina zilei. O respecți, însă nu-ți mai poate oferi nicio surpriză, o cunoști, e a ta, știi cu cine ai de-a face. Știi totul. La început, o vizitezi foarte des în celula aceea. Te interesezi de soarta ei, dacă o duce bine, dacă are absolut tot îi ce trebuie. Treptat însă, interesul va slăbi, vei rata anumite amănunte, vizitele se vor împuțina, vei coborî la ea tot mai rar, și, în cele din urmă, o vei lăsa acolo, să moară de foame și de sete. Apoi, într-o bună zi, deschizi ochii și nimic din ce ți-ai închipuit că știi nu o să mai aibă vreo importanță, iar realitatea erorii tale o să te izbească ca un ciocan în moalele capului.

Totuși nu mi-am făcut griji – nici chiar în zilele în care întârzierile ce depășeau două ore și jumătate, deveniseră ceva obișnuit. O înțelegeam, știam ce înseamnă să ai o slujbă solicitantă și eram sigur că trăiam doar o situație temporară. Mi se întâmplase și mie să am perioade încărcate, când, între ședințe și întâlniri cu oameni pe care-mi doream apoi să nu-i mai văd vreodată, uitam și cât era ceasul, darămite să mă gândesc că întârzii și că cineva și-ar putea face griji pentru mine. Ca să nu mai spun de momentele în care plecam în delegații și lipseam de-acasă zile întregi.

Bianca lucra ca economist la o firmă mare din oraș, cu câteva săptămâni înainte îmi spusese că avea două colege noi de birou care nu erau în stare de mare lucru, iar dintr-o zi în alta, trebuia să-i vină pe cap și Curtea de conturi. Așa că nu mă deranja prea mult situația. Nu-mi plăcea însă s-o văd ajungând acasă atât de obosită. Fuseseră seri în care, după ce venise de la serviciu, se dusese direct în pat să se culce, să mai mănânce ori să facă duș. „Trebuie să ieșim, să luăm o vacanță”, îmi spuneam uneori la birou, când, între o vorbă schimbată cu un coleg și-o mică pauză luată să merg la baie, gândurile mele se concentrau asupra relației noastre. „Poate un weekend la munte, un picnic la pădure, nu e sănătos să continuăm așa. O să-i vorbesc despre asta diseară.” Apoi mă luam cu treaba, apăreau mereu alte și alte lucruri de rezolvat și uitam.

Mintea mi-a fost pusă în mișcare de un lucru în aparență banal. Într-o marți, venisem târziu de la serviciu, după o zi extrem de solicitantă. Era șapte seara și Bianca încă nu venise acasă. Îmi dăduse mai devreme telefon că întârzie și să nu o aștept, așa că nici nu mă gândeam la asta. Când intrasem în apartament mi-era o foame de lup, aveam de gând să fac la tigaie o friptură cu legume și să beau câteva beri, însă, la puțin timp după aceea, m-a cuprins o neliniște stranie, apoi o senzație de sfârșeală și de inutilitate mi-a muiat toți mușchii.

Am făcut repede un duș, încercând să mă dezmeticesc, apoi, înfășurat în halat, m-am dus în bucătărie și-am deschis frigiderul. Degeaba. Mă simțeam epuizat, lipsit de chef, iar foamea pierise – ba, mai mult, privind acum alimentele din frigider, mi se făcea greață. Am luat două beri, apoi m-am dus și m-am trântit pe patul din dormitor, cu ochii la ceasul de pe perete. Timp de-o oră și jumătate am băut și-am încercat să urmăresc un film la televizor, dar privirea îmi era mereu atrasă de limbile ceasului. Mă simțeam neliniștit și nu știam de ce. Pe la ora nouă, s-a auzit în sfârșit clinchetul cheilor în broască și apoi pași ușori pe hol, urmați de zgomotul poșetei așezate pe dulăpiorul de lângă oglindă. Soția mea nu mai întârziase niciodată atât de mult. Trecuseră aproape patru ore de când trebuia să vină acasă.

─ Bianca? am strigat, ridicat în capul oaselor, cu berea în mână. Băusem vreo cinci și, obosit cum eram, mă simțeam de parcă cineva îmi turnase plumb în umeri.

─ Da?

─ Ești bine?

─ Da, da, totul e-n regulă. Scuză-mă că am întârziat atât. Indivizii ăștia de la curtea de conturi nu sunt în toate mințile

─ Nu-i nicio problemă, și eu am ajuns târziu.

M-am dat jos din pat și am pornit clătinându-mă către hol. Bianca tocmai se descălța. Lumina spoturilor îi cădea peste părul lung și peste pielea albă a cefei. Purta un costum închis, foarte elegant, iar la gât îi strălucea lănțișorul de argint cu medalion, pe care i-l cumpărasem la ultima noastră aniversare. Îmi aminteam că fusese o zi plăcută atunci, dar nu reușeam să-mi aduc aminte cum o petrecusem. De asemenea, îmi aminteam medalionul, dar costumul acela sigur nu-l mai văzusem. Bianca arăta foarte bine acolo, sub lumina calmă a spoturilor, zveltă, cu gâtul lung, ieșind dintre reverele cămășii și capul ușor aplecat într-o parte în timp ce se lăsa pe vine să așeze pantofii unul lângă altul, așa cum îi era obiceiul, iar când s-a ridicat, mi-a zâmbit cu un colț al gurii și și-a dat cu un gest pedant părul după ureche. Avea ochii un pic încercănați în spatele ochelarilor, iar pe frunte i se desenau clar cele trei riduri care apăreau numai în momentele în care se simțea foarte obosită. În clipa aceea însă, mi s-a părut foarte frumoasă și, nu știu de ce, impresia asta mi-a provocat o mică strângere de inimă.

─ Tu când ai ajuns?

─ Acum câteva ore.

─ Scuză-mă. Am încercat de mai multe ori să plec, dar mereu apărea câte ceva în ultimul moment și trebuia să stau să rezolv.

Am dat din cap fără să spun nimic. Cunoșteam genul ăsta de situație și-mi era ciudă doar că venise atât de târziu și atât de descurajată. M-am clătinat cu berea în mână. Aș fi vrut s-o îmbrățișez, însă Bianca s-a strecurat repede pe lângă mine, m-a sărutat fugar pe obraz și-a dispărut în baie, lăsând în urmă un miros puternic de parfum.

─ Ufff, nu mai pot, s-a plâns ea. Sunt frântă. Vreau doar să fac un duș și să mă culc. Ce făceai?

─ Mă uitam la un film.

─ E bun?

─ O porcărie. Nu vrei să mănânci? Cred că putem pregăti ceva cu ce avem prin frigider.

─ Am ronțăit niște covrigi mai devreme. Îmi sunt de ajuns.

─ Sigur ești bine?

─ Da, Vili. Sunt doar un pic întoarsă.

Cât a stat Bianca în baie, am rămas pe un scaun fără să mă gândesc la nimic, golind și umplând mereu paharul cu bere. Din când în când, aruncam o privire prin apartament – mă uitam la holul unde lumina rămăsese aprinsă și la poșeta ei desfăcută de pe dulăpiorul de lângă oglindă, la pantofarul cu ușița întredeschisă, apoi la rafturile bufetului din bucătărie, la fața de masă pe care îmi odihneam mâinile. Nu puteam să-mi explic sentimentul, dar aveam o foarte puternică senzație de deja-vu – ca și cum, cândva, demult, mai existase o seară identică, în care lucrurile se desfășuraseră la fel, purtasem aceeași conversație cu Bianca și avusesem același sentiment în vreme ce-o așteptam să iasă de la duș – eram convins că mai trăisem o seară asemănătoare, în care rotițele minții mi se învârteau în gol, scormonind în trecut printre jumătăți de amintiri și intenții abandonate – dar și conștient în același timp că totul era doar o impresie. De fapt, trăiam o zi pe care nu o mai trăisem până acum, eram aproape beat, foarte obosit și văzusem mai bine de jumătate dintr-un film execrabil. Foarte ciudat. Un moment inutil în timp.

Am golit paharul și m-am lăsat pe spate în scaun, cu ochii închiși, ascultând zgomotul apei din baie. În spatele pleoapelor, ceva nedefinit s-a dat la o parte și a apărut Bianca, așa cum arăta în primele zile în care o întâlnisem, tânără, la douăzeci și ceva de ani, îmbrăcată într-o rochie albă, lungă până la călcâie, care i se mișca pe corp lungindu-se și umflându-se neîncetat, modificându-și dimensiunile, descoperind și acoperind apoi părți ale unui trup care nu arăta a fi în întregime uman.

─ Vili?

Am tresărit și-am deschis ochii. Peste imaginea Biancăi din spatele pleoapelor s-a suprapus silueta celei reale – o femeie de treizeci și șapte de ani, trasă la față, dar foarte frumoasă, înfășurată într-un halat roz, cu flori, care mă privea fără nicio expresie pe chip, în timp ce-și dezlipea câteva fire de păr de pe bărbie. Apa fierbinte a dușului, ori poate oboseala, îi colorase pomeții și partea de sus a frunții cu un roșu cărămiziu ce-i scotea în evidență nasul micuț și buzele strânse, iar pe frunte i se adânceau în continuare cele trei cute care accentuau parcă paloarea ciudată a chipului, paloare ce păru să se intensifice când se apropie de masa din bucătărie.

M-am îndreptat în scaun și-am încercat să-mi adun mințile, frecându-mă la ochi. Bianca s-a dus la bufet, a turnat un pahar cu apă din filtru și l-a băut cu înghițituri mici, fără zgomot.

─ Mă duc să mă culc, a aruncat peste umăr. Tu ce faci, mai stai?

─ Vreau să mai beau o bere și să văd sfârșitul filmului aici, la bucătărie. N-o să fac zgomot, o să dau sonorul la minimum.

─ Parcă ziceai că-i o porcărie.

─ Vreau să urmăresc finalul. Am văzut filmul cândva în copilărie și finalul era cea mai bună parte.

─ Să nu rămâi totuși prea mult. Arăți destul de obosit.

─ Sigur nu vrei să mănânci?

─ Sunt bine. Iartă-mă.

S-a întors și m-a privit cu ochii roșii și buzele strânse. Abia acum observam că umerii îi tresăreau din când în când, asaltați de fiori pe care încerca să-i ascundă ținându-și brațele încrucișate pe piept, iar cutele adâncite pe frunte tremurau ușor.

─ Bianca, ce-ai pățit?

─ Nu-ți face griji. Probabil e doar o reacție nervoasă provocată de oboseală. Mi se întâmplă asta uneori. Bănuiesc că e un soi de mecanism de apărare a organismului.

─ Eu nu te-am văzut niciodată așa.

S-a apropiat târându-și picioarele vârâte în papuci galbeni și mi-a pus o palmă pe obraz. Din ochi i se rostogoleau lacrimi mari, străvezii. Curgeau pe lângă nas, apoi ocoleau colțurile gurii, se uneau în barbă, și de acolo picurau în gulerul halatului, fără să lase nicio urmă. Plângea fără zgomot, încercând să reprime tresăririle corpului, însă glasul îi suna normal. Îmi cerceta chipul cu un aer ciudat, cu ochii mijiți, de parcă ar fi încercat să caute ceva dincolo de barierele chipului meu, ceva pierdut, poate prețios, iar lacrimile se rostogoleau în continuare pe lângă nas, ocolind buzele și dispărând în halat. Cred că a stat cu palma pe obrazul meu mai bine de cinci minute, plângând în tăcere, și, când mi-a vorbit iarăși, glasul ei purta între inflexiunile normale ceva atât de îndepărtat și de insolit, încât m-a trecut un fior pe șira spinării.

─ Mă duc la culcare. Încearcă totuși să nu stai până târziu, ok?

Nu reușeam să reacționez.  Am dat din cap, în timp ce prin minte îmi treceau gânduri fără nicio noimă.

Bianca și-a șters o ultimă lacrimă de sub ochi, a desfăcut cordonul halatului și-a dispărut. Ce naiba fusese asta? Ce se întâmplase? Am ascultat vreo două minute zgomotele înăbușite din dormitor, scârțâitul unui scaun, foșnetele draperiei, și mai mult am simțit decât am văzut ceva atunci când a stins lumina. Încă nu știam ce să cred, nu reușeam să cuprind realitatea a ceea ce tocmai se întâmplase și dacă toată chestia avea de fapt vreo importanță.

Am deschis televizorul, am dat sonorul la minim, apoi am dat peste cap paharul cu bere. Eram prea băut ca să judec ca lumea, însă ceea ce tocmai se petrecuse îmi rămăsese înfipt în creier ca o cheie ruginită vârâtă în mecanismele minții. Până la urmă am hotărât să las lucrurile să se lămurească singure în zilele următoare. Probabil mă agitam degeaba și făceam dintr-un nimic o problemă, așa cum se întâmplă foarte ușor între aburii beției. Bianca avea dreptate.

Din dormitor, soția mea a tușit scurt, s-a foit, apoi s-a făcut liniște, o liniște palpabilă, grea, care dădea culoare până și luminii din bucătărie, amestecând-o cu dungi cafenii, dure, ce gravitau în jurul meu, până făcură să-mi țiuie urechile. „Poate ar trebui să te culci și tu”, mi-am zis, în vreme ce desfăceam încă o bere, cu ochii la ecranul televizorului, unde un Chuck Norris tânăr și blond proiecta prin perete un asiatic în chiloți. În copilărie îmi plăcuse mult filmul, însă acum mi se părea absolut stupid. Încă un lucru frumos distrus de curgerea anilor.

La naiba cu toate.

Am terminat berea, m-am dus să fac un duș ─ cred că asta am făcut, pentru că începusem să mă clatin serios – apoi m-am apropiat de ușa dormitorului și am întredeschis-o. Peste țiuitul persistent din urechile mele, se auzea răsuflarea profundă a Biancăi, întreruptă din când în când de câte-un sforăit. Am încercat să-i deslușesc prin întuneric silueta întinsă pe pat și, când nu am reușit, am încercat să-mi imaginez corpul întins sub așternuturi, înfășurat într-una dintre cămășuțele ei dantelate de noapte. Părul negru căzut pe frunte, brațele adunate la piept așa cum le ținea întotdeauna când dormea, curbura feselor, sânii lăsați moale într-o parte. Oare cât timp trecuse de când strânsesem în brațe corpul acela, cât timp de când îl mângâiasem și-i pipăisem cu limba rotunjimile, cât timp de când îi simțisem mirosul? Trecuseră mai bine de trei săptămâni de când făcusem ultima oară dragoste. Chiar așa de mult? Sincer, nu-mi aminteam precis.

M-am agățat de tocul ușii ca să nu cad și mi-am încordat auzul în întuneric. Bianca se mișca sub cearșafuri, murmura ceva – un cuvânt, apoi a sforăit și l-a pronunțat din nou, în vreme ce se întorcea pe partea cealaltă. „Vili… Vili.” Mă visa oare? Nu știu de ce, în clipa-n care mi-am auzit numele, am avut iarăși o mică strângere de inimă.

 

***

 

Lucrurile au continuat să meargă în același fel încă vreo două săptămâni. Eram foarte ocupat la serviciu, întrezărisem ocazia unei promovări, trăgeam tare, ajungeam târziu acasă și Bianca la fel, eu beam bere până la miezul nopții și mă uitam la televizor fără să fiu în stare de altceva și încă îmi spuneam că totul e-n regulă, că mai durează puțin și o să reușesc să pun ordine în toate. Încă puțin, puțin… Scena cu lacrimile se repeta aproape de fiecare dată când ne vedeam, la sfârșitul zilei – ea cu palma pe obrazul meu, eu încă incapabil să reacționez, nevrând să permit gândurilor să foreze mai adânc miezul problemei, mulțumindu-mă să cred ce-mi spunea – ferindu-mă, de fapt, de ceea ce-aș fi putut să aflu sau să declanșez.

La urma urmei, făceam ce făcusem întotdeauna atunci când apăruseră probleme în familie. Speram ca lucrurile să-și ofere singure explicația necesară, să-mi ofere acel licăr revelator ce urma să indice că totul e în ordine. Doar era soția mea, o cunoșteam mai bine decât mă cunoșteam pe mine, era întreagă acolo, închisă în celula aceea din minte, fără nicio posibilitate de scăpare.

Totuși, pe măsură ce treceau zilele, gândurile îmi deveneau tot mai agresive. Dar tot nu mă puteam hotărî să le las să ia forma pe care o doreau. Mă sâcâiau încontinuu, se contopeau, mă ademeneau cu concluzii aparent logice, care însă conduceau către bifurcații atât de întunecate, încât refuzam să le urmăresc dincolo de ele. Se învârteau toate în jurul aceleiași bănuieli căreia mintea mea refuza până și să-i ofere o identitate, asemenea unor orci care atacau în mod calculat o balenă de câteva ori mai mare decât ele.

Nu poate fi vorba de așa ceva, îmi ziceam, nu Bianca. Nu se poate.

Ne cunoscuserăm în facultate și ne căsătorisem imediat după ce o terminasem. Dragostea noastră fusese întotdeauna agresivă și sinceră, o iubisem încă din clipa-n care o văzusem, iar ea se apropiase de mine cu aceeași pasiune. Problemele apărute între noi le discutaserăm întotdeauna onest și fără să ascundem niciun amănunt tocmai pentru că, încă din primul moment, relația noastră se bazase și pe un real respect reciproc. Deci nu putea fi lucrul la care mă gândeam. E adevărat că trecerea timpului ne îndepărtase un pic, era firesc, dar relația noastră nu îmbătrânise, se maturizase. Trecuseră aproape șaisprezece ani de când ne cunoscuserăm. Mi-aminteam cu o umbră de amuzament momentele de început, când stăteam mai mult închiși în casă și făceam dragoste până nu mai aveam nici salivă în gură și ne tremurau toate încheieturile, apoi ne tăvăleam pe jos de râs, uitându-ne unul la altul, înainte de a o lua de la capăt. Amândoi simțiserăm că suntem făcuți unul pentru celălalt. Iar acum, după atâția ani împreună, deși fiorii de la început dispăruseră, iar pasiunea se ofilise și acel respect reciproc ajunsese să înlocuiască o parte din iubirea inițială – cum era și normal, de altfel – eram încă plini de dorință unul față de celălalt.

Făceam dragoste destul de des, poate mai puțin în ultimii câțiva ani, de când îmi găsisem slujba la firma de produse ceramice, dar pentru mine relația noastră era clară până în cele mai mici ramificații și de aceea îi descopeream și acum corpul cu o plăcere de neînchipuit. Îmi adoram soția, nu o înșelasem niciodată – mereu simțisem un puseu de scârbă atunci când colegii de birou îmi strecurau cu jumătate de gură amănunte culese din aventurile lor de-o noapte – nici măcar nu mă interesase o altă femeie, dar bănuiesc că aici intervenea și firea mea. Întotdeauna fusesem un pic timid și imediat ce mă trezisem în brațe cu o femeie numai și numai a mea, mi se păruse o povară stupidă să-mi încarc gândurile și cu altele.

Da, poate o neglijasem în ultima vreme, poate nu fusesem unde trebuia când ea avusese nevoie de mine, însă astea erau chestiuni minore – datorită slujbei de acum ne permiteam casa și mașina și, la urma urmei, anumite sacrificii trebuiau făcute. „Peste câteva luni o să râzi de toate astea, o să vezi”, îmi repetam convins. Soția mea era închisă și ferecată bine, iar orcile mele puteau să atace balena cât voiau, n-aveau nici măcar să agite valurile.

Alte zile trecură. Problemele de la serviciu nici nu mă lăsau să răsuflu, am plecat și-n câteva delegații, vreo săptămână abia ce-am apucat s-o văd pe Bianca. Încercam să mă obișnuiesc cu situația în speranța că vor veni perioade mai bune, apoi am avut și vreo câteva zile mai lejere în care am încercat s-o conving să ieșim undeva, să luăm masa în oraș, însă m-a refuzat de fiecare dată spunând că e prea obosită.

Într-o seară, după ce băusem câteva beri, mi-am dezlipit ochii din televizor și-am văzut-o prin ușa întredeschisă a dormitorului, pregătindu-se în fața oglinzii. Trecuse de ora opt, iar ea, cu capul aplecat, tocmai își prindea la urechi cerceii lungi de aur pe care-i dădusem cadou la una dintre zilele ei de naștere din anii trecuți. În ultima vreme, își lăsase părul să crească, așa cum îl purtase în facultate, îl vopsise negru, iar rujul roșu-închis cu care se dăduse în acea seară, îi scotea în evidență ochii fardați discret, linia prelungă a obrazului, gâtul delicat ce ieșea dintre reverele cămășii albe. Era evident că se pregătea să iasă. Un val de dorință mi-a încălzit vintrele, în timp ce inima mi se făcea mică, mică de tot, de parcă i-ar fi fost rușine că bătea atât de tare.

M-am ridicat și m-am oprit în cadrul ușii dormitorului. Imediat am simțit parfumul între miresmele căruia se mișca ca prinsă într-o aură, am văzut trupul șerpuit sub pânza cămășii, umflătura feselor sub fusta elegantă, picioarele lipite în timp ce se apleca să caute în sertar pieptenul, despicătura abia vizibilă dintre sânii între care strălucea lănțișorul cu medalion. Era atât de frumoasă încât am rămas acolo mai multe zeci de secunde, încercând din răsputeri să-mi controlez respirația. Iar ea se mișca prinsă în nimbul aromat al parfumului, aranjându-și părul, descheind ultimul nasture al cămășii, evoluând între efluviile înmiresmate ca o actriță ce se pregătea să-și facă intrarea într-un show la care eu, era clar, eram doar un spectator întâmplător. Inima îmi căzuse atât de adânc în coșul pieptului, încât am simțit că mă ia cu leșin.

─ Bianca, am îngăimat până la urmă, ce faci?

Își pieptăna bretonul.

─ Cum adică?

─ E trecut de opt și jumătate. Vrei să ieși?

─ Una dintre colegele de birou își serbează ziua de naștere. Nu-mi place nici mie, așa cum nu-ți place nici ție, dar sunt obligată să mă duc. Nu ți-am spus nimic pentru că știu cât de mult detești petrecerile de soiul ăsta. Stai fără grijă, mă întorc în vreo două ore.

Mâna mi se crispase pe tocul ușii. Ea își tot încheia și descheia ultimul nasture al cămășii, încercând să-și dea seama cum îi venea mai bine. Până la urmă, l-a lăsat descheiat și s-a răsucit spre mine, cu o privire dincolo de care nu se afla nimeni, o privire incertă, precum cea pe care o arunci unei bălți pe care te pregătești s-o ocolești ca să nu-ți murdărești pantofii. Simțeam că mi se încing obrajii și inima îmi bătea din ce în ce mai stins.

─ La cum te-ai îmbrăcat, aș zice că ai întâlnire.

Cuvintele mi s-au rostogolit pur și simplu de pe buze, înainte de a le gândi. Și-au luat zborul și m-au lăsat să le contemplu uluit consecințele.

Toate presupunerile și bănuielile din ultimele săptămâni, pe care le alungasem de fiecare dată după ce le oferisem explicații ce păreau întemeiate pe moment, se înșirau acum în ordine, clare, îmbucate ca piesele unui puzzle, alcătuind o imagine atât de detaliată, încât am simțit că mă ia amețeala. Cum de putusem fi atât de orb? Bianca. Bianca mea.

Mă înșelasem.

Orcile omorâseră demult balena, ba chiar o și devoraseră pe jumătate. Bianca mea.

M-am clătinat, cu mâna pe tocul ușii. Încă țineam berea și atunci i-am dat seama că strânsesem cutia în palmă atât de tare, încât mai avea puțin și dădea pe-afară.

─ Cum? Nu te prosti, mi-a replicat. Se apropiase de mine și-mi pusese o mână pe umăr, ca și cum ar fi vrut să mă împingă înapoi în dormitor. Știu că ești obosit, dar aș vrea s-o lași mai ușor cu băutura. Nu-mi place deloc cum ești când bei.

─ Bianca…

─ Mă întorc repede. Culcă-te și nu te mai gândi la tot felul de aiureli.

Mi-a depus un sărut rece pe obraz și în același timp mi-a întors spatele – o femeie înaltă, superbă, cu o cascadă de păr negru strălucitor, ale cărei mișcări îmi trimiteau săgeți prin piept. Spatele acela zvelt, ceafa, picioarele, buzele rujate intens, curba șoldurilor, cunoșteam fiecare părticică din trupul acela care se încordase și tremurase de atâtea ori sub atingerile mele. Îi știam fiecare rid, fiecare por, fiecare aluniță. Fiecare defect. Să mă înșele? Nu era posibil. Și oricum, băusem prea mult. Situația mă depășea.

M-am răsucit în ușă cu berea-n mână ca un automat, țeapăn, rigid. Băutura începuse să facă valuri în stomac și simțeam în piept fiorul cald care anunța senzația de vomă. Bianca își îmbrăca sacoul și arunca o ultimă privire în masiva oglindă din hol.

─ Pa-pa, a spus. Vin cât pot de repede. Ai grijă. Vezi să nu verși bere pe parchet.

─ Bianca…

Zgomotul ușii închise și apoi o clipă de liniște, întreruptă după aceea de vacarmul înfundat care venea de le televizorul din dormitor. Sărutul ei îmi ardea acum obrazul, ca o mușcătură.

Cu doza de bere strânsă-n pumn, m-am repezit la fereastră și-am tras perdeaua. În fața blocului oprise un taxi. I-am văzut silueta prin geamul aburit de propria respirație, părăsind scara blocului, urcând. S-a auzit portiera, bârâitul motorului, iar mașina a dispărut imediat după colț. Cred că am stat mai bine de zece minute la fereastră, privind în gol, până ce am simțit ceva cald scurgându-se de-a lungul antebrațului. Berea din cutie picura pe pervaz. Mâinile îmi tremurau, iar pieptul mi se încălzise.

Am aruncat doza la coșul de gunoi din bucătărie, apoi m-am dus în baie și-am vomat. Încă nu reușeam să-mi pun gândurile în ordine și exista un singur lucru care ar fi putut să mă calmeze.

M-am spălat pe față cu apă rece, apoi am scos din dulăpiorul de lângă chiuvetă aparatul de ras, o oglindă mică, tubul cu spumă și sticluța de after-shave, înșirându-le în ordine pe policioara de deasupra chiuvetei, asta în timp ce-mi priveam pe furiș în oglindă chipul perplex, ochii subliniați de cearcăne, urechile roșii. Soția mea n-ar fi putut niciodată să mă înșele, nu-i stătea în fire. Și apoi, trecuseră doar atâția ani… Nu se putea ca, pur și simplu să… „Deci chiar crezi că s-a dus unde a spus că se duce?” Mi-am trecut palmele peste cap. Părul nu crescuse foarte mult, dar nu conta. Trebuia să fac ceva să mă liniștesc.

Începusem să mă rad pe cap cu mai bine de zece ani în urmă, când observasem că părul din creștet începea să se rărească și, poate părea ciudat, dar ăsta era momentul în care reușeam să gândesc cel mai limpede, clipa în care chiar și cea mai complicată problemă afișa soluții rezonabile și rapide. Unii gândesc cel mai bine pe veceu. Alții, în timp ce beau. Unii mănâncă, ori fac puzzle-uri. Eu mă rad pe cap.

M-am dat cu spumă. Fiecare mișcare a lamei peste scalp acționa ca un aparat complicat, cu o mulțime de brațe ramificate, ce aranjau gândurile după importanță și urgență, eliminând în proces reziduurile care-și grupau masele nedefinite la baza problemei, într-un recipient în care așteptau până chestiunea își găsea rezolvarea, pentru că încă puteau conține crâmpeie necesare de informație. Imaginea asta, cu tot ridicolul ei, mă ajutase mereu să mă concentrez, totuși acum nu părea să meargă – gândurile mi se învârteau în cap, izolate complet unele de altele, gravitând aiurea, în solitudine absolută. Negru. Beznă. În schimb, imaginația îmi lucra din plin.

În toți acești ani, cincisprezece-șaisprezece – Isuse, ce făceam eu acum șaisprezece ani? – nu mi-o închipuisem niciodată pe soția mea cu un alt bărbat. Mă simțisem gelos de vreo câteva ori, normal, dar fusese un sentiment fugar, oarecum exterior, care nu făcuse altceva decât să confirme profunzimea sentimentelor mele. Imaginea Biancăi în brațele altcuiva mi se părea, în orice ipostază, trucată, falsă, ca o poză lipită grosolan peste o altă poză și, oricum mă gândeam la ea, nu o puteam pune în relație decât cu mine.

Acum însă mintea îmi era prea înfierbântată, mi-era rău, și îmi era ușor, foarte ușor să mi-o imaginez, nu lângă un bărbat, ci lângă zeci de bărbați, roind în jurul ei, goi, cu penisurile în erecție, oferite ca niște ofrande, în timp ce ea, încordată, lacomă, se învârtea în mijlocul lor, scoțându-și hainele una câte una. Mi-o închipuiam gemând sub apăsarea unui trup străin, da, era ușor, o aveam în fața ochilor, gemând cu picioarele desfăcute, înfigându-și unghiile în carnea celui care-o poseda, gâfâind, dându-și capul pe spate, scuturată de fiorii orgasmului.

Gândul că altcineva ar fi putut s-o atingă, să o mângâie, să intre în ea, mă umplea de furie și de groază. Scrâșnind din dinți, am dat cu lama peste pielea capului, m-am tăiat deasupra urechii și-apoi am vomat în chiuvetă. „O iei razna, trebuie să te liniștești”, mi-am zis după ce m-am spălat. Prin fața ochilor mi-a trecut imaginea taxiului oprit la scara blocului, silueta ei, am auzit portiera trântită, zgomotul motorului. Tremuram de furie și eram zguduit de îndoieli, dar nici nu voiam să fac ceva pripit. Am terminat în baie, am făcut un duș, apoi m-am dus în bucătărie și-am desfăcut altă bere, pe care am băut-o cu înghițituri mici, ca să nu-mi vină rău.

Aveam un coleg la serviciu care-mi povestise lunile trecute despre un amic de-al său, dintr-un alt departament al firmei, care se ocupa de anumite mici afaceri în timpul liber, în schimbul unor sume modice. Și colegul ăsta își bănuise nevasta de anumite lucruri, dar se dovedise până la urmă că-și făcuse griji degeaba – femeia avea doar o problemă cu numărul orelor petrecute la sală. „Tipul nu e exact detectiv particular, îmi destăinuise prietenul, face chestiile astea mai mult din pasiune. E cam sucit și probabil are motivele lui să facă ceea ce face, dar se pricepe. E un băiat serios, complet inofensiv, te poți baza pe el și e și foarte discret. Bănuiesc că toți avem dreptul la micile noastre secrete”.

Trecuse de ora nouă când am pus mâna pe telefon.

Spre surprinderea mea, treaba a mers foarte repede. După câteva minute, discutam deja cu individul recomandat de coleg și aranjam o întâlnire pentru a doua zi, pentru a pune la punct toate detaliile. Nici nu se făcuse zece când am închis telefonul. Bianca nu se întorsese. Ideea că urma să aflu foarte curând ce se întâmpla cu adevărat mă calma oarecum. La unsprezece, când am adormit pe canapeaua din camera de zi, doborât de băutură și de gânduri, Bianca tot nu venise. Nu era acasă nici la ora două, când m-am sculat să merg la baie.

Dimineața însă, la șapte, când mi-am descâlcit gândurile dintre firele cleioase ale unui coșmar care mă chinuise jumătate din noapte, Bianca dormea în patul nostru din dormitor, sforăind destul de tare. În cameră plutea un iz ușor de parfum amestecat cu transpirație și un miros inconfundabil de alcool fin. Hainele ei, scoase în mare grabă se pare, zăceau, o parte mototolite pe scaun – sacoul și cămașa -, iar fusta și ciorapii pe covor, la picioarele patului. Fără discuție, venise acasă băută bine. Mi-am înghițit cu greu furia și, încercând să înăbuș alte idei, m-am pregătit și-am plecat la slujbă. Eram și eu mahmur rău.

Seara, Bianca era acasă. Spăla rufe și făcea curat în șifonierul din dormitor.

Nu am vorbit prea mult. N-am provocat nicio discuție, m-am prefăcut că nu se întâmplase nimic, iar ea nici măcar nu s-a obosit să-mi dea atenție. În acea seară nu a mai ieșit.

Mintea îmi clocotea de întrebări, dar îmi propusesem să fiu calm până ce aveam la îndemână toate detaliile. Poate îmi făceam griji degeaba; eram împreună de atâția ani; în toate căsniciile vechi apăreau din când în când probleme; se întâmpla să traversăm o perioadă mai dificilă, nu? Ceva însă trebuia să fac, așa că la cina pe care am luat-o amândoi în bucătărie, am întrebat-o în treacăt dacă are chef să facem dragoste în acea seară. A ezitat o clipă, cu furculița-n aer, dar a acceptat cu un scurt semn din cap, privind apoi într-o parte către fereastra pe al cărei pervaz se plimbau alene doi gândaci.

A fost un act scurt, lipsit de consecințe. Eu nu mă puteam concentra, iar ea aștepta țeapănă ca o scândură să termin, de parcă s-ar fi trezit pe cap cu un musafir nepoftit și nu știa în ce fel anume trebuia să-l dea cât mai rapid pe ușă afară. După ce a adormit, a trebuit să ies și să mă plimb o oră prin fața blocului, ca să-mi recapăt cumpătul. Era oare posibil să mă fi înșelat în privința ei, să-mi fi risipit atâția ani din viață alături de o persoană care mă mințise și nu dădea doi bani pe sentimentele mele? Refuzam să accept așa ceva. Bianca mă iubea la fel de mult cât o iubeam și eu. Nu m-ar fi înșelat niciodată – de altfel, în anii trecuți, îmi explicase în repetate rânduri cât de mult o dezgustau astfel de situații. Dar ce însemnau atunci toate astea? Înnebuneam eu?

A trecut o săptămână. Bianca nu mai plângea când mă vedea. Mă ignora pur și simplu. Nu se mai obosea să spună nimic, umbla prin casă cu o înfățișare visătoare, pierdută, cu ochii privind lucruri pe care numai ea le putea distinge, trecând pe lângă mine ca pe lângă o fantomă. Nu reușeam să mă hotărăsc în ce mod trebuia să fac față situației.

Vineri m-am întâlnit cu individul pe care-l „angajasem” la o terasă din parcul din centru. Nu-mi amintesc exact ce-am discutat, atenția îmi era acaparată de plicul cu fotografii pe care mi-l pusese în mână. Reținusem doar ce spusese chiar înainte de-a ne despărți: „Oricine e, a venit de foarte puțină vreme în oraș. Nu-l cunoaște nimeni, n-are ocupație și nu se îndepărtează niciodată prea mult de motel. Dacă vreți să aflați mai mult, mă tem că veți avea nevoie de un profesionist…” „Nu, e suficient”, i-o retezasem. Îmi terminasem cafeaua și începusem să mă plimb pe aleile parcului.

Stăteam acum pe-o bancă ascunsă între tufe de tuia și priveam incredul pozele, una câte una, înregistrând uluit toate detaliile, fiecare expresie, fiecare element de fundal. Bianca. Bianca. Plimbându-se la braț cu un străin, lăsându-se îmbrățișată, sărutată, luată în brațe. Bianca. Nu-mi venea să cred. Am privit mai de-aproape fotografiile, concentrând asupra lor fiecare fărâmă de atenție. Bărbatul nu avea nimic deosebit. Avea aceeași înălțime, dar umerii mai jos decât ai ei, ceea ce-l făcea să pară mai scund, era bondoc, cu început de chelie și purta pantaloni de stofă și o cămașă boțită, încheiată până-n gât, aceeași în toate fotografiile. Aducea vag cu un fost coleg de facultate. Una peste alta, nimic remarcabil, plus că mi se părea că purta întipărită pe figură o expresie ușor imbecilă, de școlar surprins cu lecția neînvățată. Cum naiba de se lăsase Bianca sedusă de el? Chiar așa de prost mergeau lucrurile între noi? Oricum, situația nu dura de prea multă vreme, câteva luni poate, încă era timp să reparăm totul, să discutăm pe îndelete, să lămurim lucrurile. Iar dacă nu…

Și, în fond, nici nu mă interesa prea mult individul din fotografii. Atenția mea se concentrase pe alte detalii – expresia de pe chipul soției mele, postura, ochii. Purta haine diferite în fiecare instantaneu – fustă și cămașă, trening, blugi și geacă – dar în toate fața îi era deschisă, luminoasă, sinceră, zâmbea larg, întreaga ei făptură respira mulțumire, pofta de viață… extaz. Cunoșteam figura asta, arătase așa și alături de mine în primii ani de căsătorie. Părea atât de fericită, atât de îndepărtată și senină, încât, pentru o clipă, m-am simțit mic, fragil și transparent ca o bucată de sticlă.

Nici nu știu cât am stat înțepenit pe banca aceea, răsfoind în neștire fotografiile. Timpul făcea valuri-valuri în jurul meu, îi stânjeneam curgerea firească, minutele și secundele mă izbeau succesiv, de parcă aș fi fost un obstacol, un gunoi pe care se străduiau să-l îndepărteze din drum. Am stat acolo până m-a luat cu frig și-am început să tremur. Nu m-am mai întors la birou în acea zi.

Am rătăcit o vreme pe străzi, am intrat în câteva baruri și abia spre seară am ajuns acasă. Bianca a apărut la puțin timp după mine. M-a sărutat pe obraz, apoi s-a apucat să prepare ceva pentru cină. Pentru ea, pentru amândoi, nu știu.

O priveam printre gene, tolănit pe-un fotoliu, respirând greu printre aburii de alcool, încercând să lipesc expresia din fotografii peste chipul ei de acum, concentrat asupra mesei din bucătărie, în vreme ce tăia niște legume. Oricât încercam și din orice unghi o priveam, îmi era imposibil. Femeia aceea de demult era dincolo de posibilitățile mele, devenisem conștient de asta. Dar nu aveam de gând să renunț la ea. Simțeam furia crescând, clocotind verzuie în stomac, urcând prin piept, corupând bătăile inimii, sufocându-mă, însă știam că dacă aș fi provocat o discuție acum nu ar fi dus la nimic, nu, trebuia să o prind acolo, cu el, oho, și la acel nivel trebuia dusă discuția, argumentele ar fi purtat o cu totul altă încărcătură, discuția trebuia împinsă la cote înalte, aproape de limitele insuportabilului.. „S-ar putea să iasă urât, foarte, foarte urât”, îmi rânjeam singur, pe când minutele și secundele mă purtau încontinuu încolo și încoace, ca pe-un deșeu sâcâitor. Am adormit acolo, în fotoliu, legănat între ele și gândurile mele negru-venin.

Următoarele două zile n-au adus nicio schimbare. Bianca mă ignora. Pândeam și așteptam, tocând în minte tot felul de scene sângeroase, cu același final pe care mi-era teamă să-l vizualizez până la capăt. Aveam eu vreo vină? Bianca era a mea, evadase din celula ei și trebuia pedepsită. Ciudat era că și ea părea să aștepte. Ce, nu știu.

Duminică m-am trezit încordat, dar bine dispus. Simțeam că acea zi avea să-mi aducă răspunsurile așteptate. Într-adevăr, deși era abia opt dimineața, Bianca se îmbrăcase, fiind pe punctul de a pleca. Mi-a dat o explicație bolborosită, fără să se străduiască prea mult să fie convingătoare, cum că se duce să se întâlnească cu niște prietene, iar eu i-am făcut semn cu mâna și m-am dus în baie, unde am tras imediat pe mine un trening pe care-l ascunsesem după halatele atârnate pe ușă. Apoi am ascultat. I-am auzit tocurile trăncănind pe parchetul din hol, pe urmă ușa s-a deschis și s-a închis, și iarăși s-au deslușit tocurile țăcănind pe scări și coborând la parter.

Am ieșit repede din baie, m-am încălțat cu niște adidași vechi, apoi am luat de la bucătărie un cuțit, l-am înfășurat într-un prosop și-am ieșit imediat din apartament. Știam unde se duce, cunoșteam motelul din fotografii – în liceu dusesem și eu câteva fete acolo – dar aveam nevoie să o văd eu însumi cum parcurge drumul până acolo, așa cum aveam nevoie și de confirmarea tare a cuțitului pe care-l strângeam în pumn. Fusesem întotdeauna obsedat de detalii, un perfecționist, drumul acesta era o justificare, o aprobare și un îndemn. Un taxi tocmai demara din fața blocului.

Am așteptat o secundă în umbra scării, apoi am ieșit și m-am dus la mașină. O parcasem lângă blocul vecin. Cu toate că era dimineață, străzile erau foarte aglomerate. Tremuram un pic, dar am condus prudent, cu ochii țintă la silueta galbenă a taxiului care se strecura printre mașini. Drumul mi s-a părut că durează o veșnicie. O parte a minții mele rumega o poveste pe care s-o livrez recepționerului, ca să nu-i dau de bănuit și să pot urca în cameră fără probleme. Când am ajuns, am oprit mașina la câteva zeci de metri depărtare, am strecurat cuțitul sub bluza de trening, la îndemână, apoi am privit-o pe Bianca coborând din taxi, aplecându-se să spună ceva șoferului, privind o secundă în jur și pornind cu pași mărunți, săltați, către scara exterioară ce ducea către camerele de la etaj. Arăta superb în costumul ei negru, părul îi flutura în vânt, iar pe chip i se așternuse aceeași expresie luminoasă pe care i-o remarcasem în toate fotografiile. Sânii îi săltau în decolteu. „Cum? Nu te prosti. Mă întorc repede. Culcă-te și nu te mai gândi…” Sigur că da. Sigur. Am pipăit prin trening lama scurtă a cuțitului și-am mai așteptat o vreme. Nu știam care urma să fie rolul lui în toate astea, însă probabil aș fi fost în stare să-l folosesc, măcar pentru a amenința, pentru a obține toate amănuntele de care aveam nevoie, pentru a absorbi situația până la ultimele consecințe, înainte de a acționa.

Tremuram în continuare, speriat și dezamăgit, totuși am descoperit că mișcările îmi erau destul de sigure. Probabil aș fi putut să mă furișez până la scara exterioară fără să trec pe la recepție – aveam vaga bănuială că mai mult de jumătate dintre camerele de luat vederi montate pe pereți erau false – dar am intrat în biroul recepționerului, mai mult ca să-mi ofer un răgaz suplimentar.

Recepționerul, un individ gras și unsuros, se uita cu o expresie concentrată pe ecranul unui laptop. După gemetele vagi pe care le auzisem înainte de a deschide ușa, urmărea probabil un film porno și m-a privit agasat, în timp ce încercam să-i explic ce vreau, „sigur domnule, urcați, nu e nicio problemă” și mi-a făcut semn cu mâna, de parcă nu ar fi înțeles ce vreau de fapt de la el. Cine știe ce-i trecea prin cap.

Era o zi luminoasă, senină, păsărelele ciripeau în copaci, un câine lătra în depărtare, dintr-o cameră de la parter se auzea muzică, aerul purta un iz îndepărtat de flori și covrigi proaspeți, iar lama cuțitului îmi atingea stomacul. Cumva, culoarea acelei zile îmi amintea de culoarea pielii Biancăi, de paloarea tenului ei în acea dimineață, de pielea albă a sânilor ce săltau în decolteul adânc. Cum urma să arate culoarea sfârșitului acelei zile, nu știam. Câțiva fiori mi s-au încolăcit în vintre, în timp ce urcam scara. Camera 101. Asta era.

M-am aplecat un pic și-am așteptat.

Câteva foșnete, o voce scăzută, altceva nimic. „Nu te mai gândi la prostii. Culcă-te.” Sigur. Ce idiot putusem să fiu. Adevărul este că nici nu prea știam ce aveam de gând să fac, mi-era teamă ca imaginea pe care urma s-o surprind să nu mă termine sufletește, să-mi anihileze orice pornire de a discuta rațional, de a înțelege.

Am așteptat alte câteva clipe și, cum nu se auzea mare lucru, am riscat și am apăsat clanța, pregătit însă și să bat în ușă dacă era nevoie. Dar ușa era descuiată. S-a deschis fără zgomot, dezvăluind interiorul unei camere mari, cu pat dublu pe mijloc, străjuit de noptiere înalte și cu mochetă gri pe jos.

Cei doi stăteau îmbrățișați, cu fețele apropiate, lângă un birou scund pe care zăceau aruncate sacoul ei și poșeta. Când m-a văzut apărând în pragul ușii, Bianca a făcut ochii mari, s-a retras cu un pas, și-a dus mâna la piept, apoi la gură și a rămas așa, fără să scoată un sunet.

În momentul în care am pășit în cameră și-am împins ușa în spatele meu, m-a cuprins un sentiment extrem de ciudat. Greu de descris. Simțeam că pășisem într-o altă dimensiune, unde regulile normale ale existenței nu se aplicau, iar timpul stătea în loc ─ camera aceea era un spațiu susținut de legi în formare, de timp neînchegat, plutea în derivă printre noțiuni care nu căpătaseră consistență încă.

Bărbatul care o ținea în brațe pe Bianca s-a retras și m-a privit zâmbind. Abia acum observam, ea apucase să-și scoată doar sacoul, dar el stătea în plină lumină doar în chiloți, relaxat și respirând un calm anesteziant. Expresia de pe fața lui m-a blocat complet, am rămas înțepenit, cu răsuflarea tăiată, cu trupul rigid.

─ Bună, Vili, s-a auzit glasul sugrumat al soției mele. Sinceră să fiu, îmi pierdusem speranța că o să mai apari aici. Vino mai aproape.

Bărbatul s-a mișcat, a făcut un pas înapoi, iar zâmbetul i s-a lărgit. Dumnezeule, fața aceea, părul, ochii, era incredibil. Și cicatricea de pe bărbie, și umbra de mustață – Iisuse, cum o mai pieptănam și o aranjam, niciodată nu reușeam să o fac să arate cum trebuie, mă chinuisem cu ea vreo doi ani de zile înainte să renunț ─ și alunița de pe gât și toate celelalte. Am simțit că-mi pierd echilibrul. Am tresărit abia când vârful cuțitului m-a înțepat în burtă.

În poze nu remarcasem asemănarea, uitasem de mult înfățișarea acelui bărbat, o crezusem îngropată, uitată, ceea ce vedeam acum era un chip ce nu mai avea demult nicio legătură cu mine, priveam într-o oglindă moartă care furase o imagine dintr-o perioadă de care abia îmi mai aduceam aminte, o imagine ce avea mai bine de zece ani.

─ După cum vezi, Vili, nu este exact ceea ce credeai. Ți-am fost mereu credincioasă, chiar dacă tu nu ai fost mereu lângă mine.

Mă luase amețeala. Abia am reușit să-mi descleștez buzele.

─ Bianca… ce naiba se întâmplă aici? Cine e tipul ăsta?

─ Vezi bine cine e, doar e chiar în fața ta. Cât despre ce se întâmplă – mi-am dorit de la început să te dezmeticești și să apari aici, pentru că și eu am nevoie de tine să lămurim lucrurile. Odată pentru totdeauna. Bănuiesc că toate astea au un scop. Cel puțin, așa sper. Mi-a urmărit privirea. Nu-l băga în seamă. Nu vorbește prea mult… oricum, nu în acest tip de situație.

S-a apropiat, s-a așezat pe marginea patului, apoi mi-a făcut semn să iau loc lângă ea. Bărbatul a mai făcut un pas mic în spate și nu era nevoie să spună nimic, privirea lui conținea o putere de convingere ieșită din tiparele realității, mă țintuia-n loc. Ce dracu se întâmpla? O luam razna? Dar Bianca era chiar acolo, în fața mea. Cuțitul mă împungea în continuare în burtă așa că l-am scos și l-am aruncat pe mochetă.

─ Văd că ai venit pregătit, a zâmbit ea. Hai stai jos, lângă mine. Nu te mai uita la el, suntem doar noi doi aici până la urmă.

─ Dar Bianca… e… e imposibil. Nu știu dacă pot accepta așa ceva.

─ Stai jos, Vili.

Am ascultat-o. Mintea îmi înota printr-o apă clisoasă, neagră, populată de monștri cu forme nedefinite, cu ochi mici și roșii – cum încerca vreun gând să iasă la suprafață, îl devorau imediat. Bianca s-a întins și m-a luat de mână. Respira liniștit și încerca probabil să zâmbească, dar ce ieșea nu era altceva decât o grimasă chinuită, care îi strâmba jalnic un colț al gurii.

─ Credeam că va fi totul mai ușor atunci când vom fi față în față, a zis. Adevărul este că nici nu știu cum ar trebui să încep.

Mi-am îndreptat privirea către versiunea mea mai tânără. Se retrăsese încă vreo câțiva metri, către ușa întredeschisă a băii și stătea acolo, cu capul un pic înclinat, ca și cum ar fi încercat să nu scape niciun cuvânt din discuție, cu același zâmbet copilăresc în colțul gurii. M-au trecut fiorii.

─ Bianca, nu înțeleg. Cum e posibil așa ceva?

─ Nu știu, Vili. M-am întrebat și eu asta de mai multe ori. Totuși asta nu înseamnă că e mai puțin real. La urma urmei, poate nici nu-i un fenomen atât de neobișnuit, ci doar un lucru care aștepta momentul potrivit pentru a prinde substanță. Tu mă mai iubești, Vili?

─ Ce fel de întrebări pui, Bianca? Te iubesc mai mult ca oricând.

─ Da, bănuiesc că în felul tău încă ții la mine. Dar simplul fapt că el e aici spune altceva. Mă uit la tine și îmi dau seama de felul în care crezi că mă iubești și asta mă convinge să-l iubesc pe el și mai mult.

Nu am reușit să spun nimic. Am privit-o uluit în ochi.

─ Te-ai schimbat foarte mult, Vili. Nu mai există urmă din omul de care m-am îndrăgostit, nu mai e nimic de găsit din omul care erai acum câțiva ani. Îmi închipui că nici nu realizezi asta. Niciodată nu m-am gândit să te înșel ori să intentez divorț, și știi de ce? Tocmai pentru că cea mai mare parte a căsniciei noastre, a vieții mele, a fost perioada cea mai fericită pe care am trăit-o. Habar n-am cum s-a întâmplat ce s-a întâmplat, bănuiesc că ceva a existat, ceva a declanșat toate astea, știu doar că fiecare zi devenise un chin pentru mine, tocmai din cauză că nu reușeam să-mi închipui viața dincolo de tine, departe de tine. Mă uitam cum veneai concentrat și obosit de la firmă, vorbind încontinuu de ședințe, promovări, avansări, avantaje, trecând pe lângă mine indolent și amețit și în unele seri nici nu simțeam că sunt în casă. Înainte nici nu-ți păsa de aceste lucruri. Eu n-am nevoie neapărat de mașină, haine de firmă și bijuterii. Mai ții minte, acum câțiva ani, când lucrai la fabrica aceea de ambalaje și locuiam în apartamentul acela micuț din centru? Îți amintești cât de fericiți eram amândoi? Voiam să facem un copil, vorbeam despre asta cu orele – unde s-au dus zilele acelea, Vili? Ce s-a întâmplat cu tine?

Ușa băii scârțâi. Bărbatul, tot zâmbitor, se strecurase pe jumătate înăuntru și se uita la noi. Bianca întoarse capul într-acolo, zâmbi și ea, apoi mă privi din nou.

─ Cu cât te îndepărtai mai mult, cu atât îmi era mai dor de tine, și cu cât îmi era mai dor, cu atât tu deveneai mai neatent, nepăsător și obsedat de muncă, reluă. Jur că existau seri în care nici măcar nu mai erai conștient că sunt și eu acasă. Iar amintirile reînviau în memoria mea într-o goană haotică, în episoade de-o intensitate halucinantă, blocau planul realității – perioada din facultate, nunta, primii ani de după, clipele în care stăteam îmbrățișați ore întregi – într-un fel era perfect, rezistam și îmi făceam speranțe, nici eu nu știu de ce. Apoi am început să te visez și imaginea asta din vis purta cu ea tot ce era frumos, profund și prețios în tine în clipele în care ne simțisem atât de fericiți. Iar într-o zi, la serviciu, m-am trezit pe birou cu o cutie mică de chibrituri, de care era atașat cu o agrafă un bilețel. Cutia de chibrituri era din aceea, zodiac, de care obișnuiai să colecționezi în tinerețe, îți aduci aminte? Aveai peste o sută.

─ Îmi amintesc.

─ În primul moment am crezut că e de la tine. Pe bilețel era notat un singur cuvânt, „bună”, și ți-am recunoscut scrisul. Era o zi foarte frumoasă, soarele strălucea prin ferestrele biroului, în curte se jucau câteva pisici, până și claxoanele mașinilor care se auzeau din depărtare, pe străzi, aveau ceva melodios, în ton cu sentimentele mele. Mă simțeam de parcă mi se ascultaseră rugăciunile. Acasă însă nu era nici urmă din omul pe care-l așteptam și, pe măsură ce treceau zilele, iar eu primeam tot mai multe cutii de chibrituri cu bilețele, mi-am dat seama că-l așteptam degeaba. Nu mi-am pus foarte multe întrebări inițial, mi s-a părut, nu știu cum, corect, ceea ce se petrecea. Citeam uluită mesajele ce înviau frânturi din zile pe care le uitasem demult, îmi vorbeau cu cuvintele tale dintr-un timp în care totul mergea atât de bine între noi și chemau în mintea mea alte și alte momente fericite ce-au sfârșit prin a se înlănțui în memorie într-un șir curat, desăvârșit, fără cusături, fără cute și defecte. Înțelegi? O parte din mine trăia deja în acel timp. Bilețelele deveneau tot mai insistente, mai seducătoare, iar eu mă uitam la tine când veneai acasă și mi-era imposibil să te mai recunosc. Simțeam că-mi pierd mințile.

A făcut o pauză.

─ Îmi amintesc bine ziua când l-am întâlnit. Ultimul bilet fusese mai mult decât putusem îndura. I-am urmat indicațiile până la acest motel din marginea orașului. Era o zi la fel de frumoasă cum fuseseră și cele de până atunci – cum este și cea de azi ─ și când am coborât din taxi și l-am văzut rezemat de-o bancă, într-o cămașă verde, demodată, cu pantaloni largi, cu părul ciufulit și cu expresia aceea ușor arogantă și copilărească pe chip, am izbucnit în plâns. Nu am schimbat prea multe cuvinte prima oară, știam prea bine ce căuta acolo și, într-adevăr, purta cu el tot ce era bun și deosebit în tine, întrupa dorința mea sinceră de a fi în continuare fericită alături de bărbatul pe care-l iubeam. Pricepi? Te voiam prea mult înapoi ca să nu accept pur și simplu situația.

M-am apropiat de ea și-am luat-o în brațe. S-a lipit de mine cu un suspin ─ îi simțeam prin haine căldura corpului, căldura sânilor, a picioarelor, revărsându-se groasă, cu un iz aproape animalic și în mine creștea o dorință de neoprit. Mi-am îndreptat iarăși ochii către reprezentarea mea mai tânără. Intrase în baie și ne pândea prin ușa întredeschisă, ca și cum ar fi voit să ne ofere toată intimitatea de care aveam nevoie. Am strâns-o pe Bianca și mai tare-n brațe.

─ Nu te-am înșelat, Vili, n-aș putea face niciodată așa ceva, a zis ea. Chiar și gândul ăsta mă dezgustă. Am început să facem dragoste firesc, n-a fost nevoie ca niciunul să facă primul pas, totul a venit natural, iar în mintea mea nu s-a insinuat nicio umbră de vinovăție. Totul a fost minunat, mai presus de cuvinte și nicio secundă nu am simțit că aș fi în brațele altcuiva. Însă îmi era atât de milă de tine când te vedeam acasă băut, neschimbat, apatic, încât mă bușea plânsul ─ cu cât treceau zilele, cu atât te ștergeai din fața ochilor mei. Ajunsesem să te tolerez ca pe-o amintire vagă, supărătoare.

A suspinat cu nasul înfundat în umărul meu. Îi auzeam cuvintele înăbușite, le percepeam dogoarea pătrunzându-mi până la piele prin bluza subțire de trening.

─ Nici până acum nu am reușit să-i dau un nume. Nu știu ce este el de fapt și cum de este posibil ca fibrele realității noastre să-l susțină. E o consolare, o pedeapsă, ori poate un semn, încă nu-mi dau seama. Uneori mă gândesc la el ca la manifestarea unui instinct superior, pe care îl posedă toți oamenii, un instinct care se declanșează numai atunci când durerea și sinceritatea unei dorințe, ori a unor sentimente, depășește suportabilul. Un mecanism regenerator, de protecție, o abilitate extremă. Suntem suflete-pereche, Vili, iar el este șansa noastră de a fi iarăși împreună. Mai mult de atât nu știu ce ți-aș putea spune.

Și-a înfundat și mai tare nasul în umăr și m-a strâns în brațe. În baie se afla un individ care semăna perfect cu mine, cu cel care fusesem acum zece ani și care făcuse dragoste cu soția mea mai multe luni de zile, iar eu nu reușeam să-mi dau seama ce trebuia să simt în legătură cu asta. Pe de-o parte, furia nu mi se potolise încă, dar era traversată de-un sentiment bizar de îndoială și-un fel de speranță excitată, furie euforică, nu știu cum să-i zic. Pe de altă parte, privirea și vorbele Biancăi arătau că spune adevărul, iar realitatea situației era exact aceea pe care mi-o prezentase. Începeau iarăși să-mi tremure mâinile și le-am strâns în pumni, așa cum o țineam în brațe, apoi am privit de  jur-împrejur. În crăpătura ușii băii nu se mai zărea nimeni. Soarele pătrundea prin fereastră și scălda cearșafurile cu razele lui aurii. Deasupra patului se afla un tablou. Înfățișa o femeie enormă, cu brațe și coapse gigantice, prăbușită peste clădirile unui oraș. Mașini, trenuri și oameni scrâșneau și țipau striviți sub greutatea ei, în vreme ce râurile de transpirație ce i se prelingeau de pe trupul puhav, curgeau pe străduțele stâlcite de sub ea în torente uleioase ce înnegreau fațadele clădirilor și smulgeau copii din brațele mamelor. Pictura arăta extrem de ciudat, detaliile erau redate cu o precizie demențială – se deslușeau chiar și fețișoarele copiilor – însă părea foarte potrivit cu încăperea și cu ceea ce se desfășura acolo în acel moment.

Din baie s-a auzit un foșnet, apoi ceva scăpat pe jos – suna ca un tub de pastă de dinți. Am ridicat capul Biancăi în palme și-am privit-o în ochi, pe urmă i-am prins buzele între ale mele. Mi s-a năzărit că aud ceva ca un hohot de râs prin ușa băii, dar Bianca era deja peste mine, cu bluza descheiată și părul răvășit, căutându-mi trupul sub bluza de trening. Ne-am rostogolit amândoi printre așternuturi sărutându-ne și mușcându-ne, cuprinși subit de aceeași dorință – era pregătită, deschisă, fremăta, parfumul corpului ei aproape m-a făcut să-mi pierd mințile, vibra în jur ca o aură și, când am pătruns-o, am ridicat din întâmplare privirea și l-am văzut pe el cum ne studia prin crăpătura ușii, tot liniștit, tot zâmbind. Am terminat sub privirile transpirate ale femeii din tablou. Nici măcar nu ne dezbrăcasem ca lumea, eu îmi coborâsem doar pantalonii, iar ea își săltase fusta și dăduse într-o parte chilotul, ca să-mi facă loc. Ne-am ridicat și-am stat îmbrățișați multă vreme.

─ Mi-a fost tare dor de tine , Vili, a murmurat, în timp ce-mi mângâia brațul și apoi pieptul. Nu am nicio vină în afară de asta.

─ Te cred, Bianca, i-am răspuns. Dar trebuie să vii cu mine acasă. S-a terminat. Trebuie să te întorci. Eu… mă pot schimba. Sunt convins că pot.

─ Da… dar mai lasă-mă puțin. Doar… ca să-mi iau rămas bun. Înțelegi asta, nu-i așa?

─ Cred că da. Să nu stai prea mult. Mi-e dor de tine.

─ Da, Vili. Ne vedem acasă.

─ Eu o să ies un pic. Să-mi… limpezesc gândurile.

─ Da, Vili.

„Fac ceea ce trebuie”, mi-am zis.

M-am ridicat, mi-am săltat pantalonii, am sărutat-o, pe urmă am luat cuțitul aruncat pe jos și l-am băgat în buzunarul treningului. Am tras fermoarul, silindu-mă să nu privesc înapoi. Inima îmi bătea foarte repede. Ajuns la ușă, am pus mâna pe clanță și, în clipa aceea, n-am mai rezistat și-am întors capul.

El ieșise din baie și se îndrepta spre Bianca care-l aștepta rezemată cu genunchiul de marginea patului, lângă cearșafurile pe care tocmai făcusem dragoste, zâmbind, cu părul în ochi și cămașa descheiată. Părea atât de inocentă în lumina crudă ce intra pe fereastră, încât am simțit cum mă lasă picioarele. Totuși am apăsat clanța, am deschis ușa și atunci l-am văzut lipindu-se de ea și luându-i sânii în mâini prin cămașa subțire și parcă privindu-mă cu coada ochiului. Inima mi s-a făcut cât un purice. M-am scuturat însă. Nu puteam fi gelos pe mine însumi, nu? Probabil că nu. Speram că nu.

„Fac ceea ce trebuie”, mi-am zis din nou. „Fac ceea ce trebuie.” Coborând scările, mi s-a părut că disting râsul stins al Biancăi, dar nu m-am oprit. Am traversat parcarea cu asfaltul crăpat, am privit încă o dată la fereastra camerei motelului, apoi am pornit repede, cu mâinile în buzunare, spre mașină. Până în centru am condus neatent, dezorientat, sub asaltul gândurilor. Situația părea ruptă dintr-un film fantastic, însă putea fi și ceva foarte obișnuit la urma urmei, cum spusese Bianca. „Un instinct superior”, adăugase. Părea o explicație plauzibilă, mă simțeam pregătit să accept asta. De ce n-ar fi fost posibil ca astfel de lucruri să se întâmple mereu? Realitatea situației nu putea fi contestată, văzusem totul cu ochii mei, nu mă țicnisem, nu dormeam, totul se desfășurase clar și, pe undeva, gândindu-mă acum, era firesc ca omul să dețină astfel de abilități formidabile, care să se manifeste tocmai pentru a conserva ceea ce, la un moment dat în timp, fusese aproape de perfecțiune.

„Dar dacă pentru tine e prea târziu?”, mi-a șoptit atunci o voce mică în cap. „Să presupunem că totul e adevărat, că totul este așa cum a spus ea. Crezi că te mai poți schimba acum? Doar a rămas cu el.” Da, ca să-și ia rămas bun. Mâinile mi s-au crispat pe volan și abia am evitat o pisică care țâșnise pe neașteptate de sub o mașină parcată. Oare greșisem părăsind camera atât de repede? În fond, individul acela nu scosese niciun cuvânt. Acceptasem totul orbește. Bianca alesese deocamdată să stea cu el. Am încercat să nu mă gândesc ce făceau acum împreună în cămăruța aceea, ce făcea cu mine, sub privirile leneșe ale femeii transpirate din tablou, apoi m-am scuturat și-am smucit de volan de câteva ori. „Poate tu nu vrei altceva decât să-ți recapeți proprietatea”, a șoptit din nou vocea aceea mică. „Nu te mai poți schimba, nu știi cum, nici nu vrei, ăsta ești acum și încerci să iei cu forța ceea ce crezi că-ți aparține.” Înaintea ochilor mi-a apărut silueta Biancăi, așa cum stătuse pe pat, alături de mine în încăperea aceea luminată de soare, cu capul împins în umărul meu, vorbind încet, aproape neauzit, iar căldura corpului ei s-a amestecat cu a mea și i-am simțit mirosul pielii, al părului, gustul buzelor lipite de ale mele. Bianca nu mă mințise niciodată, iar vocea aceea nesuferită era unul dintre primele lucruri pe care trebuia să le îndrept. Până ce-am ajuns în centru, am reușit oarecum să mă calmez și să privesc cu mai multă încredere situația.

Am oprit în fața unui mall, am coborât din mașină și-am pornit încet către intrare. Era, ca de obicei, foarte aglomerat, iar eu arătam probabil un pic bizar în treningul meu boțit și am atras câteva priviri, dar chiar nu-mi păsa de asta în acea clipă. Vreo oră am colindat prin diverse magazine, cumpărând tot ce mi se părea că ar fi fost potrivit pentru o seară romantică. Dintr-un loc am luat lumânări parfumate de diferite dimensiuni și culori, petale uscate de trandafiri și șervețele roșii, din altul șampanie, vin și bomboane de ciocolată, din altul câteva semipreparate. Drept încheiere, am intrat într-o florărie și-am cumpărat un uriaș buchet de garoafe albe și, cu toate în brațe, am ieșit din mall și m-am îndreptat către mașină. Era în continuare aceeași zi minunată, nu se schimbase nimic, soarele scânteia pe cer și doar vreo câteva rămășițe de nori se vedeau plutind destrămate, departe, spre apus.

Am așezat cumpărăturile pe bancheta din spate, iar buchetul de flori pe scaunul din dreapta volanului. Când am închis portiera și mă pregăteam să ocolesc mașina, mi-a atras atenția un obiect mic, verde, prins sub unul dintre ștergătoarele de parbriz. La început, m-am gândit că e vorba de vreun pliant publicitar, dar când m-am apropiat, un fior înghețat mi-a trecut prin tot corpul. Era o cutie de chibrituri. Zodiac. Un berbec auriu, pe fond verde. Zodia mea. L-am luat între degete, privindu-l câteva clipe, apoi m-am uitat în jur. Oamenii treceau încolo și încoace, puneau cumpărăturile în portbagajul mașinilor, ușile mall-ului se închideau și se deschideau, o femeie a trecut repede cu o fetiță de mână, un bărbat masiv mergea prin parcare în șlapi, cu brațele încărcate de sacoșe.

Începea să-mi vuiască capul.

În cutie nu se afla niciun chibrit, doar un bilețel împăturit bine, rupt dintr-o foaie de caiet studențesc de matematică. L-am desfăcut. Degetele îmi transpiraseră. Am recunoscut imediat scrisul. Am citit bilețelul de două ori, am închis ochii, i-am deschis, l-am mai citit o dată, apoi, cu el în mână, m-am dus către portiera din dreapta a mașinii.

Am luat de pe scaun buchetul de garoafe, l-am izbit de ciment, pe urmă l-am îndesat într-un coș de gunoi din apropiere, după care m-am urcat în mașină. Un timp am rămas cu fruntea proptită de volan. Nu îndrăzneam să mă gândesc la nimic. Nici la viața mea, nici la Bianca, nici la pământul care ne tolera pe amândoi. Cuvintele citite îmi dansau în fața ochilor, fie că-i țineam închiși ori deschiși. În mașină rămăsese captiv mirosul puternic al garoafelor. Un gând stupid mi-a trecut prin cap. „Ce s-o fi întâmplat cu colecția mea de cutii zodiac?” Nu-mi aminteam. Nu-mi aminteam nimic. Nimic. Cu capul pe volan, am parcurs încă o dată rândurile scrise ordonat din bilețelul pe care-l așezasem lângă cutia de chibrituri, în poală.

„Poate totuși nu e prea târziu. Poate nu e… ”

 

Salut, amice. E un lucru al naibii de ciudat, nu? Probabil existau o mulțime de întrebări pe care ai fi vrut să mi le pui, dar nu-ți face griji. Nu ți-aș fi putut răspunde. Dacă reflectezi puțin, vei vedea că știi deja tot ce te interesează. Totuși,  îți eram dator cu mesajul ăsta. Ai făcut bine că m-ai chemat, e bine să te întrebi din când în când dacă drumul pe care merge viața ta e cel bun. Sufletul femeii e nestatornic și inconștient, însă reprezintă unica noastră șansă de a ne împăca iarăși cu realitățile naive ale vieții. Sper să iasă totul bine între voi. Soția ta e o femeie strașnică. Ne vedem curând?

 

Al tău, V.

 

P.S. Urăște garoafele. Îți amintești?

Despre Robert GION

Robert GION a scris 3 articole în Revista de suspans.

Născut în 1978. După absolvirea liceului a călătorit prin Europa, practicând diferite meserii, timp în care a publicat două lucrări lipsite de importanţă. A locuit o perioadă în Germania, apoi în Cipru şi în Grecia. La întoarcerea în ţară a decis să se dedice serios scrisului. Pasionat de literatura horror, mare admirator Serge Brussolo, Graham Masterton, Stephen King.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *