Casa fără cărți

Întâi am crezut că mi se păruse. Încremenisem, ascultând tăcerea miezului de noapte, când scrâşnetul înăbuşit a răsunat din nou şi de data asta am văzut clanţa mişcându-se. M-am ridicat prea brusc; în vreme ce săream peste scaunul răsturnat, duşumeaua din hol a scârţâit sub nişte paşi greoi, pe urmă am auzit tâşâiala papucilor pe treptele scării. Am desluşit, într-o viziune fugară, spatele ţeapăn al bătrânului, fluturarea halatului negru ca o aripă de corb, degetele descărnate încleştând balustrada. Am trântit uşa, m-am aplecat să trag zăvorul şi abia atunci mi-am dat seama cât de tare îmi tremurau mâinile.

M-am aşezat iarăşi la masă, înaintea foii pe care rândurile se înşiruiau cuminţi. Dar vraja pierise. Gândurile nu mai voiau să se adune, cuvintele se aşterneau anevoie, frazele îmi ieşeau ciuntite, fără har. Strângeam pleoapele, chemând tărâmul ce abia se închegase, şi în întunericul dinapoia frunţii îmi apărea doar chipul bătrânului, mască de ceară pe care nu trăiau decât ochii, arzători, scormonitori. Mâine, mi-am spus, mototolind furioasă hârtia. Chiar mâine o să plec de aici, şi gândul, atâta vreme întârziat, mi-a adus o neaşteptată uşurare.

… Eram de aproape şase luni în casa bătrânului: şase luni fără nouă zile. După-amiaza în care păşisem dincolo de poarta străjuită de câini uriaşi, cu bronzul înverzit de ploi, îmi venea mereu în minte – poate din pricina pliantului de închiriere, uitat într-un colţ al mesei, atrăgând privirea cu coperţile-i lucioase. Între celelalte case înecate în iederă, departe de forfota străzilor aglomerate, a bătrânului îmi plăcuse cel mai mult. Era austeră şi solidă, făcută să învingă timpul. Faţadă cenuşie, placată cu gresie desprinsă pe alocuri, ferestre cu arcade gotice, acoperiş înalt, avântându-şi spre cer hornurile ca nişte degete întinse să apuce, gard cu stâlpi de granit şi grilaje ruginite: masivitate şi ruină, măreţie şi decădere. Ivindu-se doar pe jumătate deasupra copacilor grădinii, casa părea una din acele corăbii străvechi, ale căror carene putrezite continuă totuşi, miraculos, să înfrunte oceanul.

Bătrânul mă primise bănuitor, măsurându-mă cu asprime. Aveam pantaloni mulaţi, din piele, o bluză străvezie, pleoapele încărcate de fard… Numai după ce i-am plătit pe un an întreg s-a hotărât, aproape în silă, să-mi cedeze etajul de sus, iar când am apărut seara, cu geamantanele pline, încă nu-i venea să creadă că rămân cu adevărat. Însă am rămas. Cu gândul că, într-un an de sihăstrie voi înălţa un munte de foi scrise: întâmplări pe care nimeni nu le trăise, dar care se puteau petrece oricând, oricui. Asta mi-era meseria, visul – să plăsmuiesc cu trudă, în tăcerea dinăuntrul minţii. De aceea fugisem de lume, de zbârnâitul telefonului, de prietenii şi cunoscuţii care nu voiau să-mi înţeleagă neliniştile, frământarea, care spuneau că-mi irosisem zece ani din viaţă.

Aici, în casa cu încăperi răcoroase, veşnic umbrite, crezusem că voi găsi tihna. Mă obişnuisem repede cu jaluzelele mereu trase, cu draperiile ascunzând fiece fereastră, cu mobilele care trosneau din toate încheieturile. Numai cu mirosul straniu, dulceag, ce umplea întreaga casă nu izbuteam să mă deprind. Abia simţit dimineaţa, tot mai puternic odată cu apropierea serii, izul acela de crini putreziţi stăruia, pătrunzând pretutindeni, ca o ceaţă nevăzută. Nu venea din grădină – de acolo adierile aduceau doar zvonuri uscate de toamnă – ci de undeva de la subsol. I-am căutat zadarnic urma. Casa era mai mare decât părea pe dinafară: coridoare lungi, întortocheate, prin care rătăceam ore în şir, scări ce nu duceau nicăieri, uşi cât un portal de catedrală, uşi scunde, ca pentru pitici, holuri rotunde, aidoma unor stupi. Mai toate canaturile erau întredeschise şi dincolo de praguri zăream draperii de brocart şi catifea, covoare persane, pereţi îmbrăcaţi cu mahon; în fiecare cameră, statui, tablouri în culori sumbre şi o panoplie de arme deasupra nelipsitului cămin. Pe alocuri, câte o armură oglindea în apele oţelului sclipirea marilor candelabre – amintiri din alte vremuri, demult apuse… Numai de bibliotecă nu dădusem nicăieri. Mi-o închipuiam pe măsura casei, cu volume legate în piele, cu titluri de aur lucind chiar şi în lumina săracă. Poate că bătrânul o ţinea zăvorâtă de teamă să nu-i cer vreo carte; nici mie nu-mi plăcea să le împrumut şi nu-mi găseam liniştea până ce nu le vedeam înapoi, în raft.

Bătrânul: adus de spate, cu părul rar şi felul acela de a-şi ridica dispreţuitor sprânceana dreaptă. Avea întotdeauna un aer de demnitate rănită şi păşea încet, ca să-şi ascundă şchiopătatul. De când venisem, nimeni nu-i călcase pragul. Singurătatea omului uitat de lume – trăind într-un timp al său, prăfuit şi mirosind a naftalină, ca o molie închisă în dulap – ar fi trebuit să mă înduioşeze, însă de câte ori ne întâlneam în penumbra vreunui coridor mă bâlbâiam penibil, neştiind cum să-mi ascund stânjeneala. Răsuflarea întretăiată, tremurul mâinilor galbene, osoase, mă făceau să-mi simt tinereţea ca pe o vină şi mă grăbeam la masa de lucru, între vrafurile de pagini scrise: o oază, un refugiu. Ca să mă apere de cine?

Abia târziu am desluşit schimbarea. Bătrânul mă urmărea cu ochi de jivină la pândă, iar privirea nu i se mai pleca atunci când o surprindeam aţintită asupră-mi. Uneori, după ce scriam până la îngânatul zorilor, ieşeam pe străzile pustii ca văzduhul rece să-mi alunge oboseala – şi de fiecare dată bătrânul era pe coridor, parcă aşteptându-mă. Când mă întorceam din oraş, după câte o noapte pierdută, păstrând în veşminte şi în piele parfumul aventurii, mă privea posac, clătina din cap şi trebuia să trec pe lângă el în vârful picioarelor, cu ochii în pământ, aidoma unei puştoaice venind de la prima întâlnire. La început, sâcâiala aceea neîntreruptă m-a iritat; apoi, cu vremea, am înţeles. Bătrânul se temea de viaţa de dincolo de ziduri, tremura ca nu cumva, într-o zi, să i se strecoare pe poartă, neştiută, să umple casa cu râsu-i nepăsător, spărgând tăcerea de urnă a încăperilor.

O dată l-am găsit în camera mea: aplecat peste masă, citea o pagină mototolită mormăind ceva nedesluşit. Restul foilor zăceau pe jos, ca nişte frunze risipite de vânt. Auzindu-mă, şi-a îndreptat umerii, atât de brusc încât mi s-a părut că aud un trosnet de oase rupte. Gestul nu avea nimic ostenit ori bolnăvicios şi l-am privit uimită, uitându-mi mânia – părea dintr-o dată mai înalt, iar ochii aveau o strălucire care dăduse viaţă chipului ofilit. Mâinile nu-i mai tremurau; în strânsoarea lor stiloul s-a frânt, sângerând albastru, apoi bătrânul a plecat cu paşi mari, înfăşurat în străvechiu-i halat ca într-o mantie. Am rămas lângă uşă cu un singur gând, obsesiv, fără noimă: nu mai şchiopăta sau doar mi se năzărise?

De atunci nu-l mai văzusem. Uneori auzeam o uşă închizându-se în spatele meu, treptele scârţâind, şi ştiam că era acolo, printre umbrele casei-cavou, făptură a întunericului, hrănindu-se cu noapte…

Am tresărit: pendula din salon bătea a douăsprezecea oară şi ecoul răsuna grav, maiestuos, aidoma clopotului de pe un cuirasat ce se scufundă… Am aşternut câteva cuvinte, le-am tăiat, am scris altele. Frazele curgeau anevoie, ca izvoarele închise în munte, când, pe nesimţite, contururile din jur au prins să se şteargă. Ideile năvăleau iarăşi din neantul unde dormiseră, se închegau în cuvinte-imagini, chei deschizătoare de lumi.

Beznă. Atât de neaşteptată încât în primul moment n-am înţeles ce se întâmplă. M-am ridicat, pierdută în noaptea care mă înghiţise aidoma unei mlaştini; păşeam încet, pipăind văzduhul cu mâinile, poticnindu-mă în mobilele ce-mi aţineau calea cu perfidie. Când am dat în sfârşit de scrinul unde-mi ţineam lanterna, aproape că i-am smuls sertarul şi doar globul auriu pe care-l răspândea jucăria nichelată m-a dezmeticit din spaima ce mă înfiora încă. Am ieşit, dar întunericul s-a luat după mine, atingându-mă cu degete de gheaţă pe coridorul pustiu, pe scara păzită de nenumărate portrete, generaţii după generaţii de bărbaţi cu chipuri deopotrivă de uscate, semănând ca firele de nisip dintr-o dună.

Gândurile mele începeau s-o ia razna. Am bătut la uşa bătrânului, l-am strigat, apoi am pornit să-l caut, stăpânindu-mi cu greu furia. Luni la rând îmi călcase pe urme; unde era acum, când aveam nevoie de el?!

Explorasem zadarnic parterul şi am coborât în subsolul plin de vechituri. Mese şchioape, fotolii cu pielea zdrenţuită, scrinuri fără uşi, oglinzi aburite, cufere şi sertare de-a valma, lemnărie de tot felul, atâta că abia mă puteam strecura. Deodată am simţit sub tălpi răceala apei – un fir subţire, prelingându-se pe podea, unindu-se cu altul, şi altul, într-un pârâu de o palmă, care şerpuia alene spre un loc numai de el ştiut. Aplecându-mă, am desluşit o albie miniaturală, săpată în lespezile de gresie: apa aceea cursese pe-acolo mulţi ani ca să-şi croiască asemenea făgaş. M-a cuprins un neastâmpăr straniu şi, uitând de întuneric, de bătrânul ce se făcuse nevăzut, de bateriile pe jumătate sfârşite, am urmat micul şuvoi. După o vreme, lângă perete s-a ivit un spaţiu liber – poiană în hăţişul încremenit al mobilelor. În mijloc, o spărtură în podea, unde veneau să moară o duzină de pârâiaşe aidoma celui care mă adusese aici. M-am lăsat în genunchi lângă oglinda argintie. Apa era limpede, atât de adâncă încât nu izbuteam să-i zăresc fundul. Undele păreau străbătute de luciri iuţi, ca nişte licurici; dar apropiind lanterna, am văzut că formele sidefii, îngrămădite unele într-altele, pluteau nemişcate, nu departe de mine. Înainte să mă gândesc ce fac, îmi afundasem braţul până la umăr; am apucat ceva lunecos, am tras cu putere şi prada smulsă apelor a ieşit la iveală într-o ploaie de stropi. Un ciucure de cristal… Mi-am amintit de candelabrele atârnate în toată casa, până şi în cele mai înguste coridoare; aceeaşi dantelărie şlefuită, aceleaşi sclipiri sidefii, nepălite de ani.

Un candelabru sub ape? Fără să şovăi am păşit peste marginea gropii. Vârful piciorului nu întâlnea nimic şi atunci l-am coborât şi pe celălalt, rămânând agăţată în mâini. M-am cufundat cu grijă în undele care mă învăluiau cu moliciunea lor senzuală; când mi-au trecut de mijloc, braţele începuseră să-mi tremure de încordare şi, hotărându-mă deodată, mi-am dat drumul.

M-am dus la fund ca un bolovan. Ţineam ochii larg deschişi, rotindu-mi privirea prin sala imensă, cu pereţii acoperiţi de rafturi îndoite sub povara miilor de volume. Când am atins covorul, lângă picioarele de leu ale mesei pe care se înşiruiau sfeşnice de argint, m-a pufnit râsul: un hohot nebunesc, năvalnic, cu neputinţă de stăpânit. M-am oprit abia după ce înghiţisem destulă apă ca să-mi vin în fire. Toate erau reale. Şi biblioteca înecată şi căminele de marmură în care nu ardea nici un foc şi fotoliile-scoici, din piele neagră.

Cu salturi stângace – fugă de vis, imposibil de lentă – m-am apropiat şi mi-am trecut degetele peste cotoarele rotunjite: Homer, Haffiz, Dostoievski, Shakespeare, Dickens, Zola… Am rostit ceva, o întrebare sau o şoaptă uimită şi bulele de aer mi s-au desprins de pe buze, ridicându-se spre tavanul de nuc sculptat. Citeam titlu după titlu – scrise în cuvinte potrivite, cu har sau doar cu meşteşug, erau acolo nostalgiile, păcatele, năzuinţele omeneşti dintotdeauna. Eterna poveste a sufletului în căutare de sine, eterna goană după idealul cu neputinţă de atins. Înţelepciunea şi nebunia lumii.

Mi se pusese un nod în gât. M-am întors cu spatele la rafturi şi atunci am zărit volumul zăcând pe covor. Paginile se răsfoiau singure şi cerneala se prelingea într-un nor negru, aidoma sângelui unei vietăţi răpuse. O carte moartă, în cimitirul cărţilor îngropate sub lespezi străvezii… Deodată, mi s-a părut că literele de pe cotoare încep să tremure, să se subţieze. Privirea mi se împăienjenea şi un val de ameţeală m-a făcut să bâjbâi în căutarea unui sprijin, dar undele alunecau, înşelătoare, îmi pătrundeau printre buzele strânse. Am zvâcnit în sus, orbeşte, o dată şi încă o dată, până ce m-am izbit cu creştetul de tavan: nu nimerisem spărtura. Am început s-o caut. Tâmplele îmi bubuiau, mă luptam din răsputeri să nu-mi pierd cumpătul, însă frica mi se furişa în vine şi m-am pomenit împingând în grinzile de lemn, râcâindu-le disperată cu unghiile. Apăsarea care-mi strivea pieptul sporea mereu, îmi simţeam picioarele ca de plumb, fiece mişcare mă golea de vlagă, grăbind uitarea. Pe neaşteptate, peştii de cristal ai candelabrului au prins să se zbuciume în cârligele lor, un curent rece m-a învăluit şi, fără să vreau, am privit în jos.

În sală se deschisese o uşă – nu, o poartă uriaşă, cu canaturile ascunse de rafturi. În prag stătea cineva. Nu i-am văzut decât umbra ascuţită, diformă, însă mi-a fost de ajuns. Cu un ţipăt prefăcut în bolboroseală, am pornit mai departe; dibuind marginea gropii, m-am săltat şi am ţâşnit ca dintr-o ţeavă de tun, pe când aerul îmi exploda în plămâni, copleşitor. M-am căţărat cu mişcări frenetice pe dalele de piatră, am rămas câteva clipe încovoiată, sorbind văzduhul, gâfâind şi tuşind, apoi am luat-o la goană printre vechiturile prăfuite.

Niciodată coridoarele nu-mi păruseră atât de lungi. Când am ajuns înaintea scării genunchii îmi erau moi, dar am suit treptele câte trei deodată, cu un singur gând, o singură dorinţă: să fiu în camera mea şi să zăvorăsc uşa, alungând amintirea sălii înecate… Însă abia ieşisem din subsol, că m-am pomenit scăldată într-o lumină orbitoare. Becurile ardeau pretutindeni, cum nu le văzusem până atunci în casa-cavou şi m-am oprit sub ploaia albă, strângând pleoapele.

Arsura unei priviri: bătrânul se uita la mine. Ochii i-au întârziat asupra sânilor pe care satinul se lipise ca o piele, au coborât, încet, spre coapsele dezgolite de cămaşa scurtă. Mă înăbuşeam, dar ceva mai puternic decât voinţa mea mă ţintuise locului. Degetele scheletice frământau spasmodic aerul, tăcerea îndesea ziduri de gheaţă între noi; priveam fascinată pata umedă ce se lăţea sub mine, obrajii îmi ardeau, trupul mi-era scuturat de un tremur nervos. Brusc, bătrânul mi-a întors spatele şi vraja s-a rupt. Din câteva salturi eram pe coridor, apoi în cameră, împroşcând stropi în toate părţile. M-am prăvălit în pat şi într-o clipă adormisem – un somn greu, fără vise, mai curând încremenirea unei statui.

 

*

 

Mă chema un glas depărtat, atât de slab încât nu izbuteam să-i desluşesc strigătele-şoapte. Am sărit din aşternut – în cameră nu era nimeni. Dar uşa rămăsese dată de perete, lumina aprinsă, foile împrăştiate pe masă, cearşaful îngrămădit lângă pat. Fusese bătrânul aici, cu mine…? M-am rezemat de stâlpul baldachinului, aşteptând ca fantomele cuibărite sub frunte să dispară, însă chemarea s-a auzit iarăşi. Glasul îmi părea cunoscut şi când a răsunat din nou, poruncitor, m-am răsucit spre oglinda cât peretele. Femeia dinăuntru eram eu; şi totuşi, era alta. Avea trupul meu, chipul meu, cămaşa în care dormisem. Dar pleoapele şi buzele îi luceau, negre şi surâdea îngăduitor – ori, poate, maliţios. A întins braţele. M-am apropiat supusă, cu  paşi de somnambul; în vreme ce degetele ni se încleştau, mi-a trecut prin minte că visez. Apoi m-am lăsat smulsă, trasă prin perdeaua argintie a sticlei şi n-am mai simţit nimic.

… Dincolo de oglindă era noapte. O negură cleioasă, prin care mergeam fără să ştiu de când sau încotro. Înapoi şi înainte acelaşi întuneric, sub tălpi pietre ascuţite zdrelindu-mi carnea, câte o fâşie de nisip, nici un fir de iarbă. Şi flăcările. Întâi licăriri stinghere, pe urmă tot mai mari, subţiind bezna. La răstimpuri, o răbufnire de vânt le făcea să crească pe neaşteptate şi vârtejuri de aer cald se năpusteau asupră-mi. Orizontul se preschimba într-o dungă purpurie, văzduhul începea să dogorească. Mi-am dus mâna la buze, la pleoapele ce mă usturau: erau umede şi pe degete mi-au rămas pete negre, care nu voiau să se şteargă… Târziu, foarte târziu, am ajuns la primele focuri. Mormane peste mormane de cărţi din care vâlvătăile muşcau lacome înălţau un labirint cu ziduri şi bastioane roşii, întrerupte de ruine fumegânde. De pretutindeni, foşnetul paginilor mistuite se ridica într-un vaiet neîntrerupt şi rugurile ardeau, ardeau întruna.

Rătăceam prin ninsoarea de funingine ce mi se lipea de cămaşă, de pielea scăldată în sudoare. Uneori, câte un perete de flăcări se năruia în spatele meu, alteori calea era închisă cu metereze de jeratic. Fiece răsuflare îmi zgâria pieptul şi, trecând de ultima movilă, m-am prăbuşit istovită.

Un râs scârţâitor: bătrânul, într-o mantie largă, cu capul gol, mă privea. Avea în mână o carte; cu mişcări parcă încetinite a azvârlit-o şi am auzit fâlfâitul paginilor în zborul moale, curmat de flăcările ce înhăţau pasărea de hârtie.

Am sărit în picioare, însă bătrânul m-a apucat de plete şi, dintr-o smucitură, a sfâşiat satinul înnegrit. Ţipătul mi-a murit pe buze – acum ştiam cine este, ştiam că toate pe lume i se supun, temându-se numai de el. Doar că mi-l închipuisem altfel: nepăsător, fără patimi. Avea el slăbiciuni, păcate?

Degetele de os mi s-au înfipt în trup ca nişte cârlige. Un miros de crini putreziţi l-a biruit pe cel de hârtie arsă, apoi sânii mi s-au strivit de pieptul din care nu se ridica nici o răsuflare. Sfârşitul – nici durere, nici bucurie, numai amintiri destrămându-se ca aburul în furtună. Şi apoi? În noaptea cea fără de capăt aveam să fiu a lui, pentru totdeauna.

Deodată, din depărtare s-a ridicat un murmur de puhoaie revărsate şi pământul a început să se cutremure. Cel care nu cunoştea îndurarea s-a răsucit într-acolo săltându-mă ca pe o povară de nimic. M-am zvârcolit zadarnic: fără să mă ia în seamă, privea la primele umbre ce intrau în crepuscul şi am văzut că erau oameni. Mulţimi fără număr, înaintând alături, într-o tăcere mai ameninţătoare decât orice strigăt. Chipuri străine şi totuşi atât de cunoscute… Menestreli, bufoni, regi şi regine, corăbieri, husari, arcaşi, centurioni. Un bărbat cu joben ţinând de mână un băieţel în zdrenţe, o fată în crinolină lângă un samurai purtându-şi sabia de-a curmezişul spatelui, muşchetari, cerşetori, piraţi, florărese. Răscrucea timpului şi-a lumilor: un scoţian în plaid şi o gheişă, un soldat german şi unul englez, cu cizmele pătate de acelaşi lut galben, trecându-şi unul altuia ţigara, o curtezană călăuzind un bătrân orb. Făpturi neînfrânte, dăruite cu viaţă de cei care dormeau în toate bibliotecile, înecate, arse, dar niciodată uitate.

Ghearele lui s-au crispat, apoi mi-au ieşit din carne. Am lunecat în ţărâna amestecată cu cenuşă, iar Păzitorul Uitării a trecut printre cei ce nu-şi plecau ochii dinaintea lui, spre focuri; pe chipu-i neclintit nu se desluşea nici ură, nici dezamăgire. Doar când a păşit în văpaie şi flăcările s-au ridicat până la cer, furioase, mi s-a părut că-i aud urletul: aşteptare.

Cineva m-a prins de braţ, ajutându-mă să mă ridic. Un negru cărunt, cu ochi în care se adunase toată bunătatea lumii. Alături îmi zâmbeau grenadierii din Vechea Gardă şi am pornit cu ei pe câmpia de piatră. Unde, când aveam să ajungem? Nu ştiam. Dar undeva, într-o bibliotecă, o fetiţă citea deja, ţinându-şi răsuflarea, paginile în care femeia în cămaşă de satin, desculţă, rătăcea prin subsolul plin de vechituri, smulgea un ciucure de cristal stârnind o ploaie de stropi, se cufunda în apele ce umpleau cimitirul cărţilor îngropate sub lespezi străvezii…

Despre Rodica BRETIN

Rodica BRETIN a scris 32 articole în Revista de suspans.

Rodica Bretin s-a născut în 1958, la Braşov. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat zece volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015); „Fortăreaţa“ (2016). În 1996 a primit „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. În 2001 a primit „Premiul Volaverunt“ (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. În 2005 a primit „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015); „Ecouri din tenebre“ (2016). A realizat, în colaborare cu scriitorul Dan Apostol, seria „Antares“ – patru antologii dedicate literaturii fantastice şi culturii enciclopedice (vechi civilizaţii, fenomene neelucidate, cryptozoologie); a realizat şi tradus antologiile de literatură clasică fantastică „Cronici din lumi interzise“ (2003) şi „Vânătorii Lumii de Dincolo“ (2006). A tradus, din limbile engleză şi franceză, patru romane: „Dale Cooper“ de S. Frost, „Amantul doamnei Chatterley“ de D. H. Lawrence, „Leul uriaş“ de J. H. Rosny-Aîne (în colaborare) şi „În umbra ghilotinei“ de O. LeBaron. Realismul-fantastic, gen în care s-a specializat Rodica Bretin propune construcţii literare logice şi coerente, ducând la rezolvări ce ies din aşa-numita „normalitate“. Departe de a fi o eludare a problemelor contemporane stringente, alunecarea spre fantastic devine un exerciţiu ofensiv, mereu actual prin universalitatea mesajelor şi valorilor pe care le promovează. În toate cărţile sale Rodica Bretin reuşeşte să surprindă unul dintre crezurile dintotdeauna ale umanismului: „importantă nu este victoria, ci curajul de a lupta“. Fie că demască o impersonare a Răului ce posedă trupuri şi manipulează conştiinţe, o instituţie sau o grupare malefică ce încearcă să controleze destine, fie că descoperă fiinţe venite din alte lumi, fascinante şi terifiante, personajele autoarei demonstrează cititorului un adevăr imuabil: în infinitatea universului nostru şi a celor nedescoperite încă, există lucruri, fiinţe, fenomene pe care chiar dacă nu le putem înţelege, ni le putem imagina...

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *