Blestemată noapte!

Teodora Matei– Hai, Zambilica, hai fetiţa… Nu mă lăsa tocmai acum, tocmai aici!

Piciorul agentului de vânzări apăsa greu pedala de acceleraţie. Motorul se împotrivea, horcăind de parcă era gata să-şi dea duhul. Constantin îşi auzea în minte tatăl, cu mai bine de treizeci de ani în urmă: „Las-o, Titele, c-o îneci, ’tu-i mama ei de treabă!

Îi spusese Titel de mic. Nu ca să-l alinte, ci pentru că aşa-l chema pe naşul. Un om solid, cu burta niciodată cuprinsă de cureaua pantalonilor care cădea resemnată sub „dovada bunăstării”, cum îşi numea protuberanţa plimbată falnic prin sat. Naşul murise într-o noapte de ianuarie, în urma unui infarct. Din cauza viscolului, ambulanța rătăcise drumul.

Învârti încă o dată cheia în contact, mai întâi rugându-se, apoi trimiţând urări mai lumeşti tuturor sfinţilor de care-şi amintea. Motorul se încăpăţâna să sforăie anemic înainte de a cădea într-un somn adânc. „Nu lua, Costele, numele sfinţilor în râs, că ai nevoie de ei în viaţă!” Mama lui fusese o femeie simplă; îngrijise casa şi crescuse cei patru copii. Doar ea îi spunea Costel sau Costeluş. Diminutive care, pe măsură ce crescuse, îl enervau cumplit. Când ajunsese la liceu se recomandase Costin; i se părea o prescurtare mai domnească, mai de tânăr crescut în centru, nu pe străduțele mărginașe, desfundate, unde-şi petrecuse copilăria.

Constantin se plesni cu palma peste fruntea asudată. „Ce-ţi veni să te gândeşti la morți taman acu’, când rabla asta-şi bate joc de tine aci, la capătu’ lumii…

Desfundate erau şi drumurile pe care apucase ca să ajungă mai repede în oraş, gonit de norii negri ce se lăsau pe dealuri. „Cum oi putea, măi frate, să baţi satele-alea de trei ori pe săptămână… Da’ ce mă miră mai tare e cum de ţi se vinde marfa, de baţi uliţele-atât de des…

Colegul Sorin prefera să livreze produsele în oraşe, mai făcea câte-o excepţie pentru sate cu şosele asfaltate. Deşi îl nedumerea alegerea lui Constantin, era mulţumit că nu-şi prăfuieşte pantofii prin colb. „Ce ştii tu, colegu’?! Acolo-s oameni mai simpli, dacă bag o reclamă dibace la Eugeniile care expiră-ntr-o săptămână, le cumpără ca pe Oreo. Nu-mi trebuie mult. Intru-n magazin, salut cuviincios, mă prefac că studiez rafurile… Asta dacă-s clienţi pe-acolo. Dacă nu-s… direct la vânzătoare! Mai întâi îi zâmbesc, o-ntreb de sănătate, ştiu care a avut copilul bolnav, zic ceva de ăla micu’… Ea e măgulită, îţi dai seama, că mi-am amintit, adică eu nu-s doar unul de-i aduce marfă, sunt un fel de partener de afaceri, aşa, spre cunoştinţă căreia să i te destăinui… Care-a fost părăsită în săptămâna nunţii… acolo adopt un ton părintesc, sunt de partea femeilor părăsite de porcii de bărbaţi… Din vorbă-n vorbă le fac să deschidă sertarul şi să-mi achite facturile anterioare, le povestesc de o promoţie la fidea sau la batoanele cu cereale… Uite-aşa-mi pregătesc o facturică numa’ bună de-ncasat peste o lună.”

Constantin deschise portiera şi coborî în noroiul lipicios. Picioarele i se înfundară în clisă. Norii de care încercase să fugă în urmă cu o oră se năpustiseră asupra satului. Plouase cu tunete şi fulgere, iar vântul puternic îl împinsese în afara drumului, spre câmp. Furios că ştergătoarele nu făceau faţă, se resemnase; oprise motorul și așteptase trecerea urgiei. Nici în mașină nu stătuse prea confortabil; printre chederele răscoapte ale vechiului Matiz se prelingea pe geam o peliculă fină de apă. Îndesase în partea superioară o cârpă plină de vaselină, încercând s-o oprească. Când aceasta se îmbibase cu lichidul rece, stropi din ce în ce mai deși săreau pe scaunul șoferului, adică pe hainele lui. Se mutase spre dreapta, într-o poziție incomodă, căci nici pe locul pasagerului nu scăpa de răzbunarea norilor.

Ridică anevoie piciorul de sprijin; păși în lateral pe câteva pietricele, înjurând stratul de pământ care i se lipise de pantof. Repetă mișcarea și cu piciorul drept. Stătea cu tălpile alăturate, într-un echilibru precar, uitându-se cu speranță prin împrejurimi. Abandonă speranța când, de partea cealaltă a drumului, văzu o singură casă. Izolată de satul rămas în urmă, micuță, ițindu-se albă în spatele unei curți pline de flori. Nici telefonul mobil nu avea semnal; execută câteva mișcări de echilibristică, mutând aparatul mai sus, mai jos, mai la stânga, mai la dreapta… în zadar. Îi dispăruse chiar şi opțiunea apelului de urgență.

Bravo, Constantine, rămăseși la o aruncătură de băț de ieșirea la șosea. Chiar dacă aveai semnal, pe cine sunai? Crezi că mai venea careva după tine pe coclauri? Sunai la 112 să trimită descarcerarea? Și tu, Zambilico?! Taman acu-ți găsii să faci fițe? A, scuze, am uitat, azi e opt martie. Poate sperai la vreun spălat interior-exterior, la vreun plin cu benzină… E, uite, te-ai înșelat!” bombăni privind pe sub sprâncene mașinuța roșie ce se încăpățânase să-l lase la marginea drumului.

Înciudat, încuie Matizul și porni să traverseze drumeagul. Oricât s-ar fi ferit, n-ar fi reușit să calce pe pietrișul aruncat ici-colo, așa că pășea ridicând pe rând pantofii înnoroiţi, temându-se să nu-i scape din picioare. Bătu încetișor în numărul de tablă țintuit pe gardul de lemn. După câteva minute, începu să strige:

— Hei, e cineva acasă?

La fereastra din față zări două capete cărunte. Pufni nervos. „Ce să fac cu două babe? Poate-or avea un telefon fix, ceva…” gândi, butonând de zor propriul celular. Nimic nu se schimbase, părea că ajunsese la marginea lumii.

La ușă ieși o bătrână uscățivă, cu ochelarii stând în echilibru precar pe vârful nasului. În spatele ei, posesoarea unei siluete mai rotunjoare se tot ridica pe vârfuri, să vadă bărbatul din poartă.

— Pe cine căutați? întrebă, încruntată, prima bătrână.

— Doamnă, am rămas în pană aici, vizavi de casa dumneavoastră. Mașina nu-mi mai pornește, n-am semnal la telefon și mă gândeam că…

— Vă gândeați că v-am putea ajuta? Noi, două babe?! susură femeia, morocănoasă.

— Păi… n-am știut… dar măcar un telefon fix dacă ați avea, să anunț la firmă… Sau să-mi spuneți pe unde aș putea ieși la șosea, poate mă ia cineva la ocazie.

Cealaltă îi șoptea ceva la ureche, iar uscățiva încerca s-o îndepărteze, scuturând umărul de care se sprijinise rotunjoara. Pufni, nemulțumită:

— În fine… intrați în curte, nu mai stați acolo, că ne aude tot satul.

Constantin privi în jur: cea mai apropiată casă era la peste trei sute de metri. Nu credea că, în seara aceea înnorată, în urma unei ploi care înecase așezarea, ar fi fost careva atent la musafirul celor două bătrâne. Păși în curte pe o alee îngustă de beton. După doi pași se uită în urmă. Lăsase urme roșiatice de glod. Se opri, fâstâcit. Bătrâna dădu din mână, încurajându-l:

— Acum poftiți înăuntru, ce-i făcut e făcut! Om curăța de dimineață!

Încurajat, Constantin se apropie de ușa întredeschisă. Femeia îl studia atentă, din cap până-n picioare.

— Cine ești dumneata și cu ce treburi prin sat?

— Sunt agent de vânzări, doamnă. Aduc marfă la magazinul din sat. Am vrut să scurtez drumul și… m-a apucat ploaia aici, mașina nu-mi mai pornește… se bâlbâi bărbatul. Era intimidat de bătrână, îi amintea de prima învățătoare, cea care-l dezvățase de scrisul cu stânga cu ajutorul unei rigle tăioase de lemn.

— Și dumneata vrei să credem balivernele astea? se rățoi gazda.

— Doamnă, dar nu-s baliverne… vă jur că…

I se puse un nod în gât ca atunci, în clasa a treia, când se jucase toată ora cu stiloul și scrisese compunerea despre o căprioară rănită cu o jumătate de peniță. Rigla i se abătuse nu numai peste degete, ci și peste spinarea încovoiată.

— Nu vreau să vă deranjez, mai bine plec! Mulțumesc, oricum…

— Și mai crezi dumneata că mă scoți din casă pe frigu-ăsta doar ca să faci conversație? ridică tonul uscățiva.

— Da, da, chiar așa… se auzi chițăitul celeilalte.

— Soro, vezi-ți de treabă! o puse la punct bătrâna cu ochelari. Reveni la Constantin:

— Lăsați pantofii aici, pe trepte, și intrați în casă. Om vedea ce-i de făcut.

Parcă-parcă ar fi vrut să facă stânga-mprejur. Se uită în sus. Alți nori negri acopereau pata difuză ce ţinea loc de soare peste dealul din spatele lui. Se cutremură de frig și acceptă invitația.

Era cald în casă. Mirosea a mere puse pe sobă, a prăjituri cu vanilie. O urmă pe uscățivă într-un salonaș cochet. Se așeză pe fotoliul indicat de degetul ascuțit. Cealaltă femeie se foia prin cameră, studiindu-l. Se prefăcea că linişteşte un papagal care se agita în colivie. Pasărea se lovea de barele metalice, scoțând sunete guturale.

— Veronico, du-ți pasărea de-aici și pune de ceai! Omul ăsta o fi-nghețat de la atâta ploaie!

Rotunjoara se supuse încântată. Lui Constantin i se păru chiar că o aude fredonând pe fundalul zgomotului scos de obiecte din ceramică lovindu-se între ele.

— Scuzați-mi sora, nu e prea îndemânatică. Dar face un ceai excelent! Deci… s-o luăm de la început: ce-i cu dumneata aici?

— Păi v-am spus: am lăsat niște marfă la magazin, am vrut să ajung mai repede la oraș, dar m-a prins ploaia. Vântul mă împingea spre câmp, așa că am decis să aștept încetarea ploii. Când s-a domolit furtuna, Zambilica… adică Matizul meu, că așa-l alint… n-a mai vrut să pornească. N-am semnal la telefon și m-am gândit că dau de vreun sătean care să mă ajute.

— Și așa ai nimerit la noi! concluzionă noua intrată, râzând pe deasupra tăvii argintate pe care adusese un ceainic alături de trei cești.

Uscățiva o fixă mustrătoare pe deasupra ochelarilor.

— Soro, ai grijă să nu verși ceaiul! Domnule… regret să v-anunț, dar n-avem telefon fix. Nici mașină, așa că nu vă putem ajuta.

Constantin înghiți în sec. „De ce n-ai spus, cucoană, de la bun început?! Nu mai pierdeam vremea cu politețuri și plecam naibii spre șosea. Acum, în pragul nopții…

— Dar acum, în pragul nopții, doar nu te-om lăsa pe drumuri, păru să-i continue gândul uscățiva.

Bărbatul se înfioră. Luă două înghițituri din ceaiul aromat, vrând să îndepărteze un gând negru ca o presimțire. Pe șira spinării i se lăsa, spre șale, un fior rece.

— Dacă vreți, puteți înnopta la noi, îl invită Veronica încântată. Avem o cameră de oaspeți în spate.

— Nu, mulțumesc, n-aș vrea să deranjez… bălmăji Constantin, moleșit de licoarea fierbinte care i se scursese moale pe esofag.

— Cum vreți, spuse uscățiva. Terminați-vă ceaiul, măcar. Ne pare rău că n-am putut fi de folos.

— Da, da, ne pare rău… întări rotunjoara.

— Aveți o soție care s-ar îngrijora dacă nu ajungeți acasă? O prietenă, ceva?

— Nu, n-am… din păcate… ridică din umeri bărbatul.

— Din păcate… repetă zâmbind Veronica, grăbindu-se să-i mai umple o dată ceașca de ceai.

El încercă s-o oprească, însă surâsul îndatoritor al bunicuței îl făcu să accepte a doua porţie așezată în fața lui.

— Trebuie să recunoașteți că ceaiul e bun. Veronico, adu și niște cozonac. Sper că s-a răcorit. Știți, l-am făcut pe la prânz, când începuseră să se adune norii, șopti conspirativ gazda, urmărindu-și cu coada ochiului sora care alerga sprintenă spre bucătărie.

Din nou i se păru bărbatului că o aude fredonând, parcă puțin mai tare ca prima dată. Roti privirea prin cameră. Nimic din ce zărise de afară nu-i inspirase o imagine cât de cât apropiată de cea a casei văzută dinăuntru. Era primitoare camera, cu o canapea încadrată de două fotolii acoperite cu pluș vișiniu, cu măsuța de cafea din același lemn albicios ca și biblioteca. Pe rafturile acesteia înghesuiseră sute de volume. I se păreau, toate, nepotrivite în marginea aceea de sat. Cum nepotrivite i se păreau tava argintată și serviciul de ceai din imitație de porțelan.

— Vă place aici, la noi? întrebă uscățiva, observându-l cu atenție.

— Da, e… Nu mă așteptam, că… na.. suntem la țară.

— Sunteți sincer! Ei bine, eu am fost profesoară la școala din sat; după ce am ieșit la pensie am convins-o și pe Veronica să vină aici. Am vândut casa părinților din București, am luat de-acolo ce-am avut mai valoros, am căpătat liniște. În plus, ea e înnebunită după animale. La oraș e mai greu cu vecinii, cu… știți cum e. Aici poate aduce oricâte suflete vrea. N-o întreabă nimeni, nimic.

Explicația bătrânei părea plauzibilă. Constantin se relaxă. Observă, prin perdea, că se înserase de-a binelea. Poate ar fi trebuit să accepte invitația de a rămâne peste noapte. A doua zi ar fi mers în sat și ar fi căutat ajutor.

— Eu m-aș duce să fac focul în camera de oaspeți și să caut niște haine de schimb, păru să-i completeze gândul, pentru a câta oară, gazda. Vai, dar ce impolitețe! Nu m-am prezentat! Eu sunt Adela, iar soră-mea — Veronica. Știți, mama citea mult… chicoti fără motiv uscățiva.

Veronica intră pe ușă cu o tavă pe care tăiase cozonac galben, pufos. După un schimb scurt de priviri cu sora sa, o depuse pe măsuță înainte de a se așeza pe fotoliu, în faţa bărbatului. Fără să-și explice de ce, acesta o asemuia cu personajele acelea pitorești din filmele cu Miss Marple. Purta o rochie violet cu volane, ciorapi mov și papuci de casă roz. Părul alb îl prinsese în vârful capului, într-un coc perfect rotund. Se îmbrăcase de parcă aștepta oaspeți. „Sau pețitori!” îi trecu prin gând lui Constantin. Își înăbuși un zâmbet, iar un al doilea fior îi străbătu coloana vertebrală când rotunjoara prinse a gânguri:

— Aici la noi nu prea vine nimeni. Numai că nu putem ști când cineva chiar ne trece pragul. Așa că suntem întotdeauna pregătite de oaspeți. Mai ales azi, de opt martie…

Bărbatul zâmbi în colțul gurii. Avea din nou senzația aceea de elev scos la tablă, prins cu lecția ne-nvățată. Îl salvă intrarea Adelei, care aducea un teanc de haine. Printre picioarele acesteia se strecură o pisică tărcată. Mieuna îndelung, frecându-se de fotoliul Veronicăi. Când bătrâna vru s-o ia în brațe, se arcui și, cu blana zbârlită, arătându-și colții, sări pe piciorul lui Constantin. Se lăsă să alunece, de parcă singura intenție îi fusese să-i atragă atenția. Rămase la un pas în fața lui, mieunând îndelung. Când Adela lăsă hainele pe canapea și îi băgă mâna pe sub burtă, s-o ridice, pisica înfipse ghearele în brațul femeii.

— Soro, ia-ți animalul și… se opri, fixând-o amenințător.

Veronica se așeză pe covor alături de pisică. Îi șoptea încetișor, în timp ce palma i se apropia de blana electrizată. Animalul mai aruncă un scheunat spre Constantin, înainte de a se lăsa scos din cameră.

Frecându-și dungile însângerate de pe piele, Adela se scuză:

— Soră-mea cu animalele ei… Le mai apucă, așa, câteodată…

— Nu-i nimic…

— Dar serviți niște cozonac! Avem rețeta din familie, de zeci de ani n-am schimbat nici măcar un singur ingredient! adăugă uscățiva repede.

Veronica se întoarse, parcă mai palidă decât plecase. Luă ceașca de ceai și sorbi îndelung, absentă la cei din jur. Se uită cu ochi goi la ceasul din perete.

— Vai, ce târziu s-a făcut… Ar trebui să mergem la culcare.

Constantin acceptă destul de greu indicația orologiului. Era zece și zece. Ar fi putut să jure că nu stătuse în casa femeilor mai mult de o jumătate de oră. În plus, ceaiul din ceașcă era călduț. Veronica i-l pusese imediat ce-l terminase pe primul. Dar dincolo de fereastră nu se zărea decât noaptea de smoală.

— Da, la culcare… repetă Adela. Domnule… nici măcar nu ne-ați spus cum vă numiți… lăsă bătrâna cuvintele în aer.

— Co… începu bărbatul și se opri brusc. Îi venea să strănute. Ridică palma, rugând doamnele să-l scuze. Mai încercă o dată: Co… apoi strănută.

— Coco? Ce drăguț! Un nume potrivit! exclamă Veronica, bătând din palme. Râdea cu capul dat pe spate, sub privirea mustrătoare a surorii sale.

— Mă iertați! Constantin mă numesc…

— De bună seamă că acesta vă e numele. Iar dumneavoastră iertați ieșirea surorii mele. A fost o zi cam agitată pentru ea, înțelegeți… îi șopti Adela aproape de ureche, privindu-l cu înțeles.

Urmând-o pe Veronica, porniră toți trei pe holul lung în care dădeau o duzină de uși. Bărbatul se miră iar, privind casa ca pe o curiozitate. Nici într-o mie de ani n-ar fi crezut că pereții văruiți de dincolo de grădinița de flori ar fi putut găzdui atâtea încăperi.

— Uitați, aceasta este camera oaspeților, spuse rotunjoara, ținând mâna pe clanță. Acolo, în stânga, aveți și o mică baie. Mai ca la țară, dar… chicoti femeia, îmbiindu-l să intre.

Adela îi urmărea cu brațele încrucișate. Parcă nasul i se ascuțise mai mult, ochelarii amenințând să-i cadă din moment în moment.

— Noapte bună, domnule! Ne vedem dimineață!

— Mulțumesc la fel, șopti Constantin.

— Noapte bună! îi ură și Veronica, apoi bărbatul avu impresia că aceasta adăugă: încuiați ușa și n-o deschideți peste noapte!

Dar ultimele vorbe fură doar așa, o adiere, iar Constantin stătu minute lungi în pragul camerei, cu spatele rezemat de scândurile ușii, gândindu-se dacă i-au fost ori nu spuse. Ca să stea cu sufletul împăcat, răsuci cheia în broască.

*

De bună seamă, visa. Căci doar într-un vis o pisică tărcată ar deschide ușița unei colivii ca să elibereze un papagal. Doar într-o nălucire patrupedul s-ar lăsa călărit de pasăre și ar dansa pe o melodie îngânată de vocea unei bătrânele. Vocea căpăta volum, aproape se înțelegeau versurile într-o limbă ciudată. Ritmul se accelera, iar pisica sărea pe toate cele patru labe și fiecare salt parcă o făcea să crească. Doar în ochii lui sau în ochii din visul lui…

Papagalul se rotea pe deasupra animalului. Aripile îi fâlfâiau pe lângă urechi. Ajunsese cât un pescăruș, croncănea ținând isonul cântăreței nevăzute. Pisica îl ațintea pe Constantin cu ochi aproape omenești. Ar fi putut jura că-i zâmbea sarcastic. Se vedea pe sine însuși din afară, uimit de spectacolul celor două viețuitoare. Se lipise de o ușă, într-o cameră goală, cu pereți văruiți. Dansatorii îi dădeau târcoale.

Vocea femeii se apropiase. De cealaltă parte a plăcii de lemn intona un cântec straniu, ca un marș. Pisica tărcată mieuna îndelung în timp ce salturile o apropiau de om. Constantin ar fi putut să jure că era aproape cât un copil, iar papagalul căpătase dimensiuni de vultur. Podeaua vibra sub pașii animalului, se unduia spre mijlocul camerei. Ușa zvâcnea, lovindu-i spatele.

Își impuse să se trezească. I se mai întâmplase să aibă coșmaruri; se considera un norocos că se putea trezi din orice vis neplăcut. Își relua somnul aproape imediat, alungând imaginile dătătoare de fiori.

Constantin deschise ochii. Era treaz, cu siguranță. Salteaua vibra sub spatele lui precum ușa din vis. Podeaua și pereții trosneau. Se uită la aplica atârnată de tavan. Se legăna deasupra lui. „Cutremur!” își spuse. „N-a fost decât un cutremur!” încercă să se liniștească. Se duse în baie, se spălă îndelung pe față și bău, din căușul palmelor, apă rece. Se terminase. Tăblia patului mai trosni o dată înainte ca bărbatul să se întoarcă la somn. Aproape adormise, când auzi un ciocănit în ușă. „Încuiați ușa și n-o deschideți peste noapte!” i se spusese. Preferă să urmeze sfatul, chiar dacă nu mai era sigur dacă-i fusese dat, sau sugerat, sau…

— Domnule Constantin, sunt eu, Veronica.

Alese să tacă, prefăcându-se adormit. Se gândi că era, totuși, oaspetele bătrânelor. Ar fi fost politicos să vadă dacă aveau nevoie de ajutor în urma cutremurului, dacă se speriaseră…

N-o deschideți, n-o deschideți” îi striga o pisică tărcată dintr-un vis. „Peste noapte, peste noapte” croncănea un papagal.

Se ridică hotărât, sperând să scape astfel de năluciri. Își drese glasul și întrebă:

— Sunteți bine, doamnă?

— Da… Mă temeam să nu vă fi speriat. Se mai întâmplă pe-aici, prin zona noastră… Ăsta a fost mai mititel.

— Sunt bine, mulțumesc. Noapte bună! răsuflă Constantin ușurat.

Un târșâit îl făcu să creadă că femeia se îndepărtase. O auzi, însă, la fel de tare ca prima oară.

— V-am adus un ceai. Știți, Adela spune că liniștește…

— Nu, mulțumesc, nu cred să am nevoie…

— Cum ziceți, se auzi vocea dezamăgită a bătrânei.

Constantin se îndreptă hotărât spre pat. Se îndoia chiar și el dacă ar mai adormit la loc la fel de repede cum se lăudase. Orice ar fi făcut, auzea: „N-o deschideți, n-o deschideți” urmat de „Peste noapte, peste noapte”.

Se întoarse, răsuci cheia și luă ceașca de ceai din mâna femeii care nu se mișcase din fața camerei. Purta aceeași rochie cu volane, de parcă abia s-ar fi despărțit. Nu-și desfăcuse nici părul peste noapte. Îi zâmbi larg, asigurându-l:

— O să fie bine…

Încuie ușa cu mâna liberă. Cealaltă îi tremura, făcând ceașca să zdrăngăne pe farfurie. Era plină – ochi. Sorbi o înghițitură din lichid, ca să nu-l verse. Avea cu totul altă aromă decât primul. Bău pe nerăsuflate o jumătate de ceașcă, apoi căzu într-un somn adânc.

*

Pesemne ceaiul îl adormise buștean, căci nu-și amintea să mai fi visat. Singura lui nelămurire era cum ajunsese pe jos. Se lăsase frig, se trezise încovrigat pe covorașul țesut. Iar fereastra se îndepărtase, patul se înălțase. Dădu să se frece la ochi, însă de față i se apropie o labă cu gheare ascuțite. Își privi mâinile. Avea labe acoperite cu blană roșcată. Patru. Plus o coadă pe care o putea mișca după voia inimii.

Să te văd cum ieși din asta, Constantine!” își spuse amuzat. Se strecură sub pat, impunându-și să se trezească. Dar nu era vis, nici plăsmuire a minții. Hainele în care se culcase Constantin zăceau pe podea.

Voi să strige. Motanul arămiu scheună îndelung. De dincolo de ușă auzi:

— Coco, dragul mamei, vin la tine mintenaș!

Timp de câteva minute auzi doar un scrâșnet de metal pe metal, apoi în cameră pătrunse Veronica. Aruncă șurubelnița cu care venise de hac broaștei și se aplecă în patru labe să-l tragă spre ea. Constantin se opunea, strigându-i cele mai negre ocări, dar din gâtlej nu-i ieșeau decât mieunaturi tânguioase. Se trase cât de departe putea, amenințând cu ghearele. Bătrâna îi zâmbea. Îngâna un cântecel ce i se părea cunoscut. Avusese un vis cu o altă pisică, cu un papagal… Dacă și ei…? Aproape înțelegea cuvintele femeii.

Blestemată noapte!” mai apucă să gândească, înainte de a simți nevoia să se cuibărească la pieptul generos al purtătoarei de rochie violet cu volane.

Despre Teodora MATEI

Teodora MATEI a scris 10 articole în Revista de suspans.

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste şi antologii: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28. Debut în roman: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte).

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *