Bătrâna Doamnă

Rodica BretinAm înțepenit ultima țeavă și mi-am șters mâinile de ulei. Chiar atunci, mașina s-a ivit în plină viteză, oprindu-se în mijlocul garajului cu scrâșnet de frâne. Un Porsche argintiu, decapotabil. Fusese o zi grea; o simțeam în fiece nerv, în fiece os și ar fi trebuit să închid, dar… Am aruncat cârpa, dând din umeri a resemnare.

Dinăuntru a coborât o femeie. Coamă roșie, înfoiată, haină lungă de blană, ochelari-fluture, cu lentile fumurii. Ceva – poate mișcările acelea repezite – îmi părea cunoscut. N-am apucat să-mi amintesc, că străina a bătut din picior, nerăbdătoare. Cum m-a văzut, a năpustit asupră-mi un potop de cuvinte: motorul se îneca, era târziu, abia ajunsese până aici și… Dădea din mâini, se ridica pe vârfuri, de parcă ar fi vorbit cu tot trupul, iar vocea neașteptat de puternică umplea atelierul, făcându-mi tâmplele să vibreze. Femeia părea obișnuită să ceară și să-și vadă dorințele împlinite înainte de a sfârși.

Am săltat capota. Mașina era bună, dar obosise. Uleiul curgea ca un sânge îngroșat, metalul se brumase de rugină, cauciucul încrețit începea să crape. Iar Porsche-ul n-avea decât un an – încă doi și va zace într-un morman de fiare vechi.

Străina nu tăcuse o clipă. Arunca vorbele ca pe niște mărgele: șiragul se rupsese și acum țâșneau în toate părțile, zornăind pe ciment, stârnind ecouri. După o vreme s-au îndepărtat – femeia pornise prin garaj. Îi auzeam țăcănitul ezitant al tocurilor când ocolea câte o tablă, când pășea peste bălți, peste dârele de mâzgă. Era dintr-aceia întotdeauna grăbiți, fără de răgaz pentru ei, pentru alții. Dar ce-mi păsa mie? Am desfăcut un bușon, al doilea și în păienjenișul de fire am găsit unul rupt, atârnând ca o arteră golită de viață.

 

 

Melc vârât într-o cochilie de fier, mecanicul uitase de mine. Mi-am privit ceasul – a suta oară. Cu fiecare zi aveam mai puțin timp, mă zbăteam ca-ntr-o sferă ce se rotea mereu, amețitor. Concerte seara, înregistrări, gimnastică, turnări toată ziua. Și coaforul, maseurii, reporterii – mai ales ei –, impresarul în pragul apoplexiei; și iarăși operatorii, sunetiștii, croitorii, cei de la machiaj, profesorul de engleză. O viață, o lume, strălucitoare, spumoase. Șampanie pe care voiam s-o sorb până la ultima picătură… Iar acum? Reflectoarele stadionului se aprinseseră deja, mii de voci mă cereau, telefoanele zbârnâiau la hotel. Și eu mă învârteam într-un atelier sordid, numărându-mi pașii! Am izbit un bidon gol și câțiva picuri de ulei au pătat albul cizmei. Ce să fac? Ce l-ar fi putut scoate pe bărbatul neras, în salopetă murdară, din încetineala-i înnebunitoare?

O stivă de lăzi, câteva butoaie, apoi un stâlp masiv pe care se încolăcea o scară ducând la etaj. Sala, lungă și îngustă, îmi amintea ciudat de brutăria tatei. Ai mei: oameni cărora nu li se întâmplase niciodată nimic, ce trăiseră, îmbătrâniseră, fără ca nimeni să bage de seamă. De când nu-i mai văzusem?… Cu fiecare an, amintirile deveneau șterse, micșorate – ei, casa, strada. Le trimiteam bani și, uneori, câteva rânduri: „Totul e bine, sunt fericită“. Și cât era de adevărat! Când scriam numele orășelului uitat între poldere, parcă scriam unui mort. Sau cimitirului în care zăcusem șaisprezece ani.

M-am oprit, neîncrezătoare. Într-o nișă, pe un podium din scânduri de stejar se lăfăia un automobil imens, negru. Botul întinzându-și umbra pe jumătate din perete, parbrizele, alămurile care luceau sfidător: Mercedes-Benz, 1936. Aproape fără voie am întins mâna și degetele mi s-au închis singure pe mâner. Am urcat, m-am lăsat în fotoliul-cuib, de piele. Cheia era în contact și… Zvâcnetul mașinii, urletul motorului m-au încremenit. Întâi am simțit lunecarea, apoi o zguduitură ce m-a făcut să încleștez volanul. Frâna, mi-a fulgerat prin minte și încă mai încercam să nimeresc pedala când am zărit zidul venind către mine, repede, mult prea repede…

 

 

Glasul ei, bufnitura. Când am ridicat capul, Bătrâna Doamnă se proptise în perete și roțile din spate i se învârteau în gol. Nu știu cum am ajuns acolo; mă clătinam, șiroaie de gheață îmi curgeau pe șira spinării. Femeia coborâse. Ochelarii i-au căzut, a deschis gura, a bâiguit ceva, apoi a început să se scotocească prin buzunare. Devenise parcă mai mică și glasul abia i se auzea. Într-un târziu a scos un teanc de bancnote, dar a rămas cu ele în mână, neștiind ce să facă.

Am răsuflat adânc. Poate că… Pașii dublați de bătăile inimii, umerii lipiți de zidul umed, încordarea trupului, a brațelor ce împingeau, durerea care m-a săgetat când enorma greutate s-a clintit. Un centimetru, zece… M-am dat înapoi, temător: puțină vopsea sărită, un far spart – numai atât?! Am deschis portiera. Motorul a pornit de-ndată și, o vreme, l-am ascultat în liniște. Nici chiar străina nu mișca… Brusc, a răsunat țipătul strident al claxonului, retezat îndată. Mi-am șters sudoarea de pe frunte: Bătrâna Doamnă vorbise.

Întâi, obloanele. Le-am tras pe rând. Apucam marginea ruloului și tabla lunecând pe șine scrâșnea, scârțâia, înțepenindu-se în lăcaș cu clămpănituri seci. Am stins luminile fără grabă – deși dorința, vai, dorința aceea… – până ce n-a mai rămas decât una, deasupra nișei. Apoi, poarta, zăvorul – gesturile dintotdeauna, și totuși… Nu-mi puteam stăpâni tremurul mâinilor și le-am vârât în buzunare. Degeaba: le simțeam zvâcnind înăuntru, oricât de tare strângeam pumnii. Le-am scos și m-am uitat la petele de vopsea, la urma neagră de pe un deget, la arsuri și cicatrice. Până acum ne slujiseră bine mâinile acelea. Pe mine, pe ea.

Un huruit, farurile strălucind ca niște ochi, pocnetul unei portiere: femeia urcase în mașina ei și încerca s-o pornească. Însă Porsche-ul nu s-a clintit. Înăuntru, zbuciumându-se, străina răsucea cheia în neștire. Când m-a văzut lângă ea ochii i s-au lărgit, dar n-am stat să se dezmeticească. Am smucit portiera în lături și degetele mi s-au înfipt în coama ca un snop de raze, trăgând, smulgând.

Am târât-o spre podium. Pășea poticnindu-se, ca și cum uitase să meargă, însă nu se împotrivea, nu țipa. Doar când am răsturnat-o peste masa cu scule a început să scâncească, amestecând rugăminți, hohote, cu șoapte despre bani, foarte mulți bani. I-am încleștat fălcile – cum cuteza, înaintea Bătrânei Doamne?… – și am strâns până ce și-a înghițit cuvintele, cu greutate, de parcă șuvoiul lor ar fi înecat-o. Mă holbam la obrazul palid, la șuvițele căzute peste ochii verzi, tulburi de spaimă. I-am deschis gura, lăsând-o să gâfâie, să tragă aer în piept, în timp ce bâjbâiam prin sertar cu cealaltă mână. Zărind foarfeca a prins să se zbată și a trebuit s-o izbesc cu capul de masă până s-a înmuiat. Vârful limbii, roz, lunecos ca o jivină, îmi scăpa mereu; într-un târziu l-am apucat, l-am tras afară, apoi – țăcănitul fierului retezând carnea, răbufnirea sângelui, țipătul-horcăit al femeii, ochii bulbucându-i-se – toate s-au petrecut într-o clipă și n-a mai fost decât bubuitul ce-mi răsuna sub frunte, aidoma unui clopot de aramă.

 

*

 

Gândacul pipăia văzduhul cu antenele; a ocolit spărtura, a început să urce pervazul geamului afumat, dincolo de care se zăreau câțiva platani cu frunzele albe de brumă. M-am uitat împrejur – tapetul murdar, scorojit pe alocuri, becul atârnând din tavan ca o pară putredă, patul de fier în care dormisem – și gândul mi-a tăiat, dureros, răsuflarea. După zece luni eram tot aici. Uneori, somnul îmi îngăduia să uit; dar întotdeauna veneau zorii… M-am dat jos din pat, am îmbrăcat salopeta cu mișcări iuțite de frig – când mi-am tras cizmele de cauciuc pe picioarele goale, tremurul mă zguduia toată – și m-am dus la chiuvetă, răsucind robinetul. Câteva gâlgâituri pe țeavă, apoi șuvoiul m-a împroșcat, atât de rece că îmi ardea pielea. Din oglindă mă privea o străină cu pete albăstrii sub ochi, obrajii ofiliți, păienjeniș de riduri în colțul fiecărei pleoape. Am netezit apăsat cutele, dar apăreau îndată la loc și mâinile mi-au căzut pe lângă trup a neputință. Și pe urmă, la ce bun?

Camera era chiar la capătul scării și, coborând prima treaptă, am șovăit. Nu se făcuse încă zi, iar lumina strecurată prin lucarne preschimba podeaua într-o apă cenușie din care se iveau insule de beznă: mașinile. Unele întregi, altele desfăcute, fără roți sau  motoare, câteva suspendate pe stâlpi de oțel, aidoma unor ciuperci monstruoase… În nișă, Mercedesul părea o panteră la pândă; când i-am trecut prin față farurile au licărit verzui, ca o privire strecurată printre pleoape. Am grăbit pasul, scuturându-mă de închipuiri – era doar o mașină demodată. Nimic mai mult.

Am aprins lumina. Carburatorul rămăsese pe masă și m-am apucat să-l desfac, piesă cu piesă. Răzuiam petele de rugină, mâzga adunată în scobituri, picuram ulei; aceleași gesturi monotone, aceeași durere în mâinile învinețite. Le-am văzut deodată subțiri, albe – nefiresc de albe, ba nu, era făina… Aveam șaisprezece ani, frământam aluatul și tata țipa că mă mișc prea încet. Dar eu nu simțeam dogoarea cuptorului, coca lipicioasă, praful alb care mi se strecura în nări, în piele – aveam șaisprezece ani și așteptam ca viața să intre și acolo într-o zi, să mă ia departe. Ridicam ochii la fiece scârțâit al ușii: nu era decât un oarecare, iar mama îl întâmpina cu un zâmbet, îndreptându-și spatele înțepenit. Așa voia taică-meu – „totul cu sudoarea ta, cu mâinile tale“ – și mama stătea la tejghea, el cocea pâinile, căra sacii cu făină, eu frământam aluatul, din zori până-n noapte. N-auzeam de la el decât: „Fii recunoscătoare Domnului, părinților, pentru viață, pentru acoperiș, pentru pâinea cea de toate zilele.“ „Ascultă-l, ascultă-l“, șoptea veșnic mama. Și zece ani mă sfiisem, mi-era rușine că le sunt o povară. Știam doar să fiu ce vor ei, să muncesc în căldura de iad; până când, într-o noapte, zăcând prea ostenită ca să dorm, un gând mi-a explodat în minte. Mă aduseseră pe lume? Și cine le-o ceruse? Nu le datoram nimic – nici lor, nici Lui…

A fost începutul. Creșteam, anii treceau și m-am deprins să văd, să vreau. Iar ei spuneau „nu“. Uneori mă trezeam zvârcolindu-mă în așternut, răsuflând greu. Alergam la fereastră, o deschideam și rămâneam acolo, cu cămașa lipită de trup, scuturată de un tremur ce nu era nici frig, nici frică. În mine se ivea o făptură nouă și schimbarea îmi aducea mereu alte gânduri, alte porniri, pe care trebuia să le ascund. Citisem undeva despre cei îngropați de vii – însă ce erau temnițele-hrube, pe lângă lumea moartă în care mă nășteam a doua oară? În jur n-aveam decât ziduri și chipuri – chiar mai împietrite, mai reci – cărora îmi venea să le urlu: „o să plec, veți vedea, odată tot o să plec…“. Dar nu plecam nicăieri și gândul că o să îmbătrânesc în spatele tejghelei sau lângă cuptor mă înnebunea. Așteptam. Lună după lună, an după an. Până în joia aceea… Joia duceam cornurile. Cu șorțul și boneta scorțoase de atâta apret, cu coșul plin, cu panglici împletite în cozi: Scufița Roșie. Iar în orașul unde mă cunoșteau toți și unde nu se întâmplase vreodată ceva, aflasem mulți, foarte mulți lupi. Uram ziua de joi. Întâi era doamna Huygens, care mă descosea o oră și-mi dădea, la plecare, o bomboană verde; afară mă grăbeam s-o scuip, însă gustul leșios îmi rămânea multă vreme în gură. Apoi frații Troop, notarii, lăsându-și hârțoagele când intram, tropăind mărunt după mine până în bucătărie și-napoi, cu ochii în patru, numărând de o sută de ori cei câțiva guldeni. Apoi domnul Skarre, în halat imaculat, cu pince-nez și barbișon, trăgându-mă printre rafturi, printre eprubete, mojare și sticle, spre ungherul unde o oglindă cât dulapul mă arăta scoțându-mi șorțul, bluza-corset, fusta, juponul, până ce, rămasă doar cu boneta și saboții, îl priveam cum îmi plimbă pe trup capsula rece a stetoscopului – „este prea palidă, domnule Damme, ficatul, trebuie să fie ficatul, sau poate inima, să vină la farmacie mereu“, și tata dădea din cap, da, o să vină –, apoi căpitanul van Ruyter, apoi…

M-am oprit. Fațada teatrului era plină de afișe cu litere aurii, parcă decupate în hârtia albastră. Dinăuntru răsuna o muzică ciudată, care îmi făcea inima să bată altfel, sângele să zvâcnească. Nu mai auzisem așa ceva și băiatul de la poartă – bombându-și pieptul în tunica strălucitoare – m-a măsurat cu obrăznicie, sigur pe el. Asta m-a hotărât. Am trecut strada, mi-am dezvelit coșul, iar văzduhul s-a umplut de mirosul cornurilor calde. Băiatul a șovăit, pe urmă a întins mâna, a luat unul, două… La al patrulea s-a uitat în jur cu fereală, m-a apucat de umăr și mi-a făcut vânt într-un coridor lung. Neoane, alte afișe, uși, încă o poartă, în care sunetele ciocăneau, bubuiau. Am împins-o și am încremenit, orbită. Mii de lumini, raze încrucișându-se, fulgere roșii arzându-mi pupilele, jerbe de scântei, scena înecată în valuri de ceață, pereții, podeaua vibrând. Arșiță și frig, culori stridente, chemând violența sunetelor ce explodau în curcubee, în sori de-o clipă. Muzica aceea… – m-am pomenit primind-o, sorbind-o, cu ochii la femeia care se frângea, se rotea într-o volbură de plete, cântând, trăind, iar mulțimea trăia, simțea cu femeia în rochie și cizme de piele, erau doar o inimă sau poate… Într-un târziu, m-am dezmeticit. Scena, sala se goliseră. Băiatul de la poartă îmi spunea ceva și, fiindcă nu pricepeam, a prins să mă zgâlțâie.

… Trăsăturile băiatului se îngroșau, se schimbau. El mă scutura și țipa să-i dau una din cheile lui afurisite. Am început să răscolesc, cu mâini tremurătoare. Cutia a alunecat, am dat s-o prind însă era prea grea și sculele s-au rostogolit pe ciment, răsunând ca un șir nesfârșit de geamuri ce plesneau lângă mine.

 

 

Mă uitam la femeie: în genunchi, aduna sculele, dându-le drumul în cutie de parcă frigeau. Nu învățase măcar să strângă un șurub ca lumea. Și nici mâinile n-o ascultau. De ce nu pleca odată? Atunci, zăcuse opt săptămâni. O vegheam în nopțile în care se zvârcolea gemând, când febra o făcea să sară din pat cu ochii rătăciți, o hrăneam, îi ștergeam murdăria. Până într-o dimineață, când o găsisem în capul oaselor, privindu-mă cu spaimă. I-am spus că Porsche-ul era gata demult, că hainele o așteptau pe scaun, le curățasem și… Dar femeia nu plecase. S-a deprins din nou să mănânce, pășea ținându-se de ziduri; apoi m-am pomenit cu ea în atelier, înfășurată în pătura de care se împiedica mereu. Nu se atinsese de haine, de automobilul argintiu: venea jos, umbla ca în somn și făcea ce văzuse că încep. I-am dat ceva de îmbrăcat, am lăsat-o să stea în cămăruța unde-ar fi putut să moară – dar nu, Bătrâna Doamnă nu greșea niciodată – pe urmă i-am dat și de lucru. Ce era să fac?! Ea voise doar s-o pedepsesc; când o întrebam dacă s-o alung, tăcea.

Femeia găsise, în sfârșit, cheia. Mi-a întins-o și am plecat, căci era târziu și aveam atâtea pe cap, comenzile, piesele de schimb… Și înainte munceam. Patronul era cumsecade, plătea bine; însă visasem un garaj numai al meu, mașini pe care să nu pună mâna altcineva, oameni care să mă caute pe mine. Și am găsit. Garaj, atelier, casă, destul de noi și nu prea scumpe; apoi o bancă să mă crediteze și să-mi ia totul pentru o rată neplătită la timp. Prietenii, nevastă-mea ziceau că mă pripesc. Ce știau ei? Într-un an banca își primise banii, în al doilea îi împrumutam eu pe cei de la benzinăria de-alături.

Am privit în jur, la garajul ticsit. Ar fi trebuit, poate, să-mi iau un ajutor. Dar… – gândul, pașii m-au purtat spre Bătrâna Doamnă. Ca atunci, prima oară… Ne mutasem abia de o săptămână. Ziua, Hetje zugrăvea, eu schimbam țevile, lemnăria; noaptea, ea dormea pe o saltea, cu copiii, iar eu lucram în atelier, în garajul plin de rable. Aruncam, căram, frecam, desțelenind jungla de metal când, într-un colț pe lângă care trecusem de atâtea ori, am deslușit marea formă întunecată. Am adus o lampă și am văzut… Nu, întâi au fost furnicăturile, șoapta. M-am răsucit: nimeni. Doar înainte-mi Mercedesul vechi, prăfuit. Apoi iarăși șoapte, un glas de femeie, distant, poruncitor, un vuiet ce creștea în mine, trezind ecouri în garajul pustiu, până ce am căzut astupându-mi urechile, rostogolindu-mă pe podea – zadarnic, căci glasul răsuna tot mai poruncitor, iar durerea, urletul dinăuntru și cel de-afară se amestecau. Și, brusc, ușurarea, murmurul din care se desprindeau cuvinte, înțelesuri. Fusese acolo dintotdeauna, copleșitoare, stăpână. „Bătrâna Doamnă“, am rostit năuc, da, acela îi era numele… De-atunci am fost al ei, numai al ei. Așteptam un semn, un cuvânt ca să alerg, aș fi făcut orice, ar fi dat orice, deși ea mă chema rar; vorbea puțin, niciodată despre sine, despre trecut, numai ce voia, primise s-o slujesc cu nepăsarea capricioasă a unei zeițe, dar mie îmi ajungea, era destul și-atât…

Soneria m-a făcut să tresar: zece, deja? Am pornit spre poartă. Începea o nouă zi și Bătrâna Doamnă vedea, judeca.

 

*

 

El și-a mai tăiat o bucată din plăcintă. Mesteca liniștit, privind în același loc și nemișcarea ochilor negri, a feței, amintea de un șarpe sătul. Când mă ridicasem din pat cu mintea limpezită pentru întâia oară, când am vrut să întreb – nici eu nu știam ce, pe cine – iar din gâtlej mi-a ieșit hârâiala aceea oribilă, când am priceput că nu-i doar un vis rău… Tot ce avea preț pierise – nu mă întorceam la viață, ci pășisem spre infern. Și nu puteam să uit, să-mi primesc soarta: gândul că izbutisem să urc pe scena lumii doar ca să cad într-un hău fără fund, că nu-mi rămânea decât ura viermelui din mocirlă, era de neîndurat.

Bufnitura ușii, glasuri încleiate cerând băutură, hârșâitul scaunelor. Șoferi în scurte decolorate intrau și ieșeau, se ridicau de la mese și alții le luau locul, strigau ca să se facă auziți prin larmă și fum. Veneau de departe și, uneori, mă uitam cum sar în marile camioane, pierzându-se în zare. Drumurile… Lumea mea se micșorase: cămăruța, garajul, birtul unde mâncam la prânz, benzinăria. Eram liberă să plec – el nici n-ar fi băgat de seamă. Și pe urmă? Uimirea cunoscuților, bucuria secretă a fiecăruia că destinul lovise alături; și, mai ales, întrebările, curiozitatea, nerăbdarea de a ști – niciodată destul –, reporterii năvălind să-mi smulgă durerea, rușinea cea mai ascunsă. De ce se stricase motorul, cum de intrasem tocmai în acel garaj, nu cumva… Ce să le spun? Cum să leg un fir rupt pentru totdeauna? Nu era nimeni căruia să-i pese cu adevărat pe unde-mi târam umbra – și-atunci, de ce nu aici?

La masa de-alături, un bărbat se uita la mine. Când ochii ni s-au întâlnit, mi-a făcut semn, o dată și încă o dată. El mânca. Nu văzuse. Ca de obicei – mă trăsese în lumea din care atât de greu scăpasem și habar n-avea. Pentru el nu eram decât un amănunt – pentru alții, milioane, fusesem un vis. La ce visa el?

Cineva deschisese televizorul: știri, reclame. De ce toate birturile semănau între ele?… Același zumzet necurmat, aceleași chipuri, același fum acru. Și eu, cu zece ani mai tânără, într-un colț, singură cu bărbatul chel și burtos. Sub masă, geanta cu pantofii de scenă, rujul și, înfășurați în hârtie, banii pe care-i luasem de acasă, din sertarul tejghelei. Se împuținaseră – eram de câteva săptămâni la Groningen și nu găsisem pe cineva să mă asculte măcar. Însă omul acela tăcea, poate că… Mâna i s-a lăsat peste a mea, ca din întâmplare. Am încercat să mi-o trag, dar degetele lipicioase s-au preschimbat în clești. Mi-am ridicat ochii din farfurie: breteaua rochiei alunecase și bărbatul îmi privea umărul dezgolit. Apoi l-am văzut lingându-se pe buze. Tot sângele mi-a venit în obraji, am dat să-mi smulg degetele, să-i strig că n-aveam nevoie de el… Însă n-am făcut nici o mișcare, n-am rostit o vorbă. Pricepusem de mult că în viață nimic nu este gratis. Iar eu voiam totul. Totul. Bărbatul mi-a turnat șampanie. Am băut, deși îmi venea să vărs; pe urmă, arătându-i ringul îmbrăcat în sticlă, l-am întrebat doar atât: „Când?“. „Mai târziu“, mi-a răspuns, apropiindu-și scaunul. „Mai târziu“ avea să fie primul meu disc, primul succes…

Am tresărit: cuvintele, solo-ul trompetei… Mâinile îmi tremurau, genunchii mi se înmuiaseră. Cântecul era numai în mintea mea, cum de îl auzeam? Televizorul. Cu greu, dureros, am izbutit să mă scutur din amorțeală. Apoi fuga, uimirea celor pe care-i îmbrânceam, o înjurătură spărgându-se de ușă, pașii împleticiți pe asfaltul străzii, ploaia ce a venit ca o palmă. „De ce?!“, am vrut să strig către cerul nepăsător, către mașinile fulgerând prin perdeaua de lumină mohorâtă. Oamenii treceau, se izbeau de mine, șiroaiele îmi lipiseră salopeta de trup; dar am rămas acolo plângând, în vreme ce dinăuntru se revărsa un glas, al meu: „… și uneori, da, uneori, poate fi prea târziu!“.

 

 

Pe ecran, înaintea unei mări de capete, femeia cânta. Cu brațele avântate spre cer, cu rochia lungă, albă și părul de flacără părea o floare ciudată, iar glasul neașteptat de puternic, de cald, amuțise tot birtul. Șoferii, chelnerii, priveau în jos ascultând-o și, când a sfârșit, liniștea s-a curmat târziu, nefiresc. Ce era cu ei? M-am ridicat, am ieșit. Femeia mă aștepta în ploaie, pletele i se înnegriseră de apă, dar nu părea să simtă. S-a luat după mine încet, prea încet, pe urmă s-a pierdut în mulțime.

La garaj, Bătrâna Doamnă… Nu era cu putință! Motorul torcea mângâietor, senzual, farurile erau aprinse. Aflase? Știa? Atunci de ce ne primejduise fără rost? Dacă femeia se va trezi, dacă cineva o să se-ntrebe… „Nu. Ea nu mai este decât praful pe care-l călcăm. Și cine să ghicească în zdreanța de carne…“ Motorul tăcuse, iar mie încă nu-mi venea să cred. Deci ea se gândise la toate și luni la rând… Cineva a deschis poarta. Am sărit în picioare, cu inima bătând nebunește. O clipă cât un veac, apoi femeia a trecut pe lângă noi cu ochii plecați și a pornit să urce scara.

 

*

 

Mă întindeam spre raftul de sus când am auzit pârâitura. La naiba – de ce trebuia să n-am tihnă? Ghemuindu-mă pe ladă, am luat acul și ața, m-am despuiat până la mijloc și am început să cos. Acul intra greu, pânza era groasă, aspră, întărită de petice… Atingerea mătăsii, a nylonului pe piele, văpaia reflectoarelor turnându-mi jar în sânge – de unde veniseră?

Și deodată am fost din nou sub ploaia de lumină, de priviri care frigeau; am smuls microfonul și le-am strigat tuturor că sunt vie dar de neatins, le-am simțit răsuflările, nerăbdarea. Între noi, barieră îngustă, scena părea o faleză dincolo de care se frământau puhoaiele chipurilor-umbre, aidoma. Am ridicat brațul: penumbra a vuit, căpătând glas. Dar eu aveam în pumn plasa care-i ținea stropii laolaltă și tumultul s-a prefăcut în murmur. Pași, răsucire, glasul meu, bubuitul tobei, chitara, iarăși toba. Un dans primejdios, pe sârmă, deasupra prăpastiei. Îmi plăcea – mă știam cea mai bună. Miile de ochi, miile de inimi ce băteau pentru mine, ultimul acord, explozia năucitoare a aplauzelor urmărindu-mă cu ecoul ei până în cabina inundată de flori. Am zâmbit, iar femeia din oglindă și-a arcuit buzele, malițioasă. Ne venise rândul să alegem: impresarul, cântecul, orașul, bărbații… Pe masă, un vraf de scrisori și pachete. Am deschis unul – o brățară cu diamante, câteva rânduri de la un puternic al zilei. M-am întors spre cea din oglindă și am râs amândouă. Mă voi duce, o să-i promit totul și nu-i voi da nimic. Acum puteam spune eu „mai târziu“. Iar ei se înghesuiau să se gudure, să se umilească. Pentru o privire, un gest, un cuvânt – aveam câte ceva pentru fiecare!… Încă puțin ruj, puțin fard pe pleoape. Eram gata. Mi-am luat mantoul înfășurându-mă din mers, ca într-un halat. Afară, polițiștii stăvileau anevoie mulțimea, însă câțiva adolescenți au izbutit să se strecoare, doar ca să rămână muți, gâfâind, înainte-mi. Unul mi-a dat stiloul și am mâzgălit ceva pe fotografiile întinse cu sfială. Apoi, fulgerul blitzurilor, limuzina albă, nesfârșită, ușa deschisă spre vizuina de pluș. M-am lăsat între pernele moi – în sfârșit singură… –, pe când mașina despica zidul de trupuri… Pe bulevard, șerpii luminoși ai vitrinelor, rupți la răstimpuri de panouri cu albumul meu. Pe genunchi agenda cu filele foșnind, oprindu-se la ultima însemnare. Dineul începuse, iarăși n-aveam vreme să trec pe la hotel. „Palatul Horn“, am rostit, răscolind prin dulapul de sub banchetă și mașina a luat-o spre stânga. Repede: bluza, cizmele, pantalonii, le jupuiam, le zvârleam de pe mine. Repede: colierul, ce rochie să iau, ce… Atunci l-am văzut. De fapt, numai ochii, bolnavi de dorință, ațintind oglinda, nedesprinzându-se de goliciunea întrezărită. Întâi m-am înfuriat – pe urmă un gând m-a făcut să pufnesc în râs. Câți n-ar fi dat orice să-i ia locul?! Îmi puneam sutienul când o frână violentă m-a aruncat pe podea și, în urletul sirenei, un camion a țâșnit pe lângă noi, ocolindu-ne; apoi șoferul s-a întors, dar nu era teamă în privirea lui ci turbare…

Cineva se uita la mine. M-am chircit și mai mult, acoperindu-mi sânii cu brațele. Mi se păruse? M-am sculat încet, căutând, pândind. Știam că nu fusese el – ar fi trecut fără să mă ia în seamă ori mi-ar fi arătat șpanul, vopseaua de pe jos. Era Duminică, poarta mare închisă, nu venise nimeni. Însă ușa din spate a scârțâit, prelung; într-o clipă mi-am tras veșmântul, am dibuit un fier la întâmplare și m-am repezit spre scară.

L-am răsturnat, aproape: un băiat înalt, într-o uniformă prea largă pentru el. Noul poștaș. Se legăna de pe un picior pe altul, necutezând să-și ridice privirea; dar nu văzuse destul? Nodul din gât, pleoapele clipind des, încercând să stăvilească… – nu, n-aveam să plâng! Atâta durere, atâta disperare, strânse zi cu zi, picătură cu picătură. De ce răbufneau acum? Nu voiam, nu în fața puștiului care se holba cu cruzimea lui de ființă măruntă, rapace. Un gândac, o creatură scârboasă ocrotită sub carapacea-i de nepăsare. Cum de reușise să răscolească în mine atâta silă, atâta revoltă? Îmi crezusem sufletul mort și iată că mai putea fi rănit!

Băiatul prinsese curaj. A făcut un pas – doar ca să tresară, pălind, înaintea siluetei ivite ca din pământ între noi.

 

 

Isprăvise de scotocit și îmi întindea scrisoarea triumfător, de parcă ar fi scos un iepure din mânecă. Mai era ceva? Nu – s-a înroșit, privirea i-a alunecat în lături – poate mâine… Am încuiat ușa după el și m-am întors spre femeie: răzuia podeaua, iar pletele lungi, năclăite îi ascundeau chipul. Ce văzuse mucosul? Nimic din făptura în salopetă cenușie nu amintea de cea care coborâse din Porsche, de cea de pe scenă. Și nici nu mai era altă urmă: îi arsesem hainele, iar mașina argintie zăcea îmbucățită, în vreo cinci gropi de gunoi. Bătrâna Doamnă știa ce spune, femeia murise. Aici nu eram decât eu și ea.

Plicul era de la Hetje – îmi scria încă, deși nu-i răspunsesem vreodată. Cui să răspund? Hetje: un nume caligrafiat cu litere ascuțite, aplecate într-o parte și… Degetele ei mototolind în neștire cămașa de noapte. Clipea, buimăcită și abia când am lovit-o a doua oară a ridicat mâna să se ferească. Dar nu era destulă spaimă în ochii albaștri și palma mi-a căzut iarăși peste obrazul ca de ceară, peste gura strâmbată de plâns… S-o vând pe Bătrâna Doamnă?! Biata Hetje…

Flacăra a mușcat întâi colțul dreptunghiului alb, apoi s-a întins. Am băgat bricheta în sertar și am privit hârtia ce se zbârcea, topindu-se în fulgi mari, negri. S-a fărâmițat, pulbere în care se pierdeau toate – Hetje, copiii, amintiri și mânie – iar eu am risipit-o cu piciorul. Bătrâna Doamnă tăcea.

 

*

 

Am pus discul nichelat, șuruburile. Bărbatul a dat din cap mulțumit – sticla, metalul străluceau. A scos mâna din buzunar; dar nu cu cheile. Ochii ni se întâlniseră prima dată – era, într-ai lui, ceva care… – și nu m-am clintit când bancnota mi-a șters tâmpla, obrazul, a prins să lunece de-a lungul unei șuvițe… Bani. Mecanicul nu-mi dădea, însă avusesem, aveam, undeva, într-o bancă sau în mai multe. Nu-i voiam, ce să fac cu ei acum, când… Bărbatul în gri credea altfel. Costumul elegant, cravata vișinie, inelul cu opal – avocat? Agent de bursă? Hârtia cobora, o simțeam pe piele și încă nu mă feream; căci omul acela, venit din lumea ce fusese și-a mea, vedea în mine o femeie. Și el?!

Degetele cu unghii îngrijite au mototolit hârtia, vârând-o în deschizătura salopetei. Gestul n-avea nimic obscen. Nici zâmbetul cu care s-a urcat în mașină lăsându-mă să privesc în gol până ce zgomotul motorului m-a dezmeticit. Nu departe, ațintindu-mă cu botu-i uriaș, cu farurile stinse, Mercedesul dormea.

Am scos hârtia, am netezit-o, absentă. Bărbatul în gri plecase – dar o să vină iarăși. El sau altul.

 

 

La ultima treaptă a scării m-am oprit șovăind, cu mâna pe balustradă. Vorbele Bătrânei Doamne îmi hrăneau îndoielile, teama: tihna zidită cu trudă în jurul nostru era primejduită, iar ea îmi șoptea să n-am grijă, să nu-mi pese… Nu greșise vreodată; și dacă totuși greșea?!

În bucătărie, m-am lăsat pe scaun. Un cerc de plumb îmi apăsa fruntea – de la o vreme dormeam tot mai puțin – și peretele din față, cu zugrăveala-i afumată, cu pata de umezeală sub fereastră, tremura. Ca în seara când simțisem că lipsește ceva – poate glasurile copiilor – „Hetje!“, am strigat, dar nu mi-au răspuns decât liniștea încăperilor, bufniturile ușilor pe care le deschideam pe rând. Și, în dormitor, cuvântul scris pe oglindă. Mă uitam la dulapul cu ușile căscate spre șirul umerașelor goale, la sertarele aruncate pe jos. Hetje plecase. Creștea în mine o nemulțumire surdă; ca atunci când nu găseam o sculă în rastel. Și copiii? În camera lor, doar o jucărie veche, uitată într-un colț. Am rămas în prag – păpușa cheală mă privea cu un ochi pe jumătate închis, de parcă ar fi clipit, complice – apoi înțelegerea a venit, împreună cu neașteptata ușurare. Eram singur cu Bătrâna Doamnă.

Iar acum, femeia. Am izbit cu pumnul farfuriile nespălate, măturându-le dinainte-mi. Aici nu era loc pentru al treilea. Hetje plecase. Și femeia o să plece, chiar dacă… Ultimul gând m-a găsit în picioare. Coridorul, pașii iuțiți de zvâcnetul sângelui, ușa cu tăblia crăpată. Am intrat, ascultând câteva clipe răsuflarea ce venea din beznă.

Când lumina s-a revărsat peste cușca ruginită a patului, peste spinarea albă, am tresărit. Femeia dormea, cu fața îngropată în pernă, cu un braț atârnând spre podea. Se dezvelise și pătura i se îngrămădea toată pe șale. M-am uitat la părul aidoma șiroaielor de sânge închegat, la sânul strivit sub apăsarea coastelor. Între pereții și cimentul cenușii, searbede, trupul gol, vulnerabil, ardea ochii. Și n-am putut, n-am vrut să… Am stat acolo până ce noaptea de-afară a pălit și, plecând, am închis ușa fără zgomot.

 

*

 

O voce joasă se împletea cu huruitul motorului pe care îl deosebeam dintr-o mie. El era în nișă, cu fruntea plecată în fața mașinii, iar Mercedesul îi răspundea – îi răspundea?! –, îl certa, cu dispreț, cu răutate. Ba nu, erau năluciri, trăiam aici de prea multă vreme și nebunia mecanicului mă cuprindea, pe neștiute.

Oare ce însemna pentru el mașina cea neagră? Îi dădea putere, dar și slăbiciune; nu vedea nimic în jur, nu auzea nimic… Un glas aspru m-a dezmeticit. Rămăsesem cu sculele în mâini, privindu-i și el se răstea să-mi văd de lucru. M-am vârât sub o mașină, nu înainte să fi zărit ochii care nu mai erau înghețați, vena ce pulsa la tâmplă: mecanicul mă vedea. De-atunci, din ziua când poștașul cel nou – sau, poate, și mai-nainte?… Gândul îmi tăia răsuflarea. Să-i sparg crusta, să intru în lumea lui, s-o otrăvesc, să-i fur visele… Să-i iau totul, așa cum îmi luase el mie! Mă înăbușeam sub pântecele deschis al mașinii și, aruncând cheia, am ieșit, năclăită de praf și unsoare.

Duduitul dieselului prefăcut în pufăieli astmatice, un scrâșnet de frâne și camionul a înțepenit lângă rampă. Bărbații coborând din cabină, ușile masive date în lături, șoferul ce pornea după el cu teancul de hârtii – toate erau ca de fiecare dată. Numai că azi o să fie altfel.

Mi-am umezit buzele, mi-am trecut degetele prin păr, apoi am lăsat în jos fermoarul – nu mult, doar cât trebuia… Am înghițit cu noduri și mi-am șters palmele de o cârpă murdară: aveam emoții, ca la primul concert. Bărbații descărcau grăbiți. M-au zărit abia când am fost lângă ei și unul a fluierat, iar celălalt a pus înapoi lada, încă nedumerit. Am trecut legănându-mi șoldurile, dreaptă, cu fruntea sus. Începea, iarăși.

 

 

Greu, bolovănos, râsul mi s-a împotmolit în gâtlej. Pielea obrajilor îmi părea o mască prea strâmtă, dar șoferul mă bătea pe umăr și trebuia să râd, să primesc mâna întinsă. „Totul este bine“, i-am spus – strângând pumnii, scrâșnind, și el m-a privit mirat – „al naibii de bine“.

Jos, sub cabina de sticlă, cei doi nu mai terminau. Ladă, după ladă, după ladă. De ce dura atât? Doar nu… Și atunci am văzut-o: cu coatele rezemate de marginea camionului și bărbia în palme. Femeia, mereu ea. Dinăuntru, blondul îi vorbea stăruitor. Băiatul acela nu învățase să aștepte… Lada împinsă între ei, degetele lui atingându-i degetele și femeia s-a răsucit, îndepărtându-se. Pășea alene, purtându-și povara ca pe o taină.

Părea mai înaltă și unduia, ba nu, luneca, de parcă ar fi mers în vis. Fierăria urcând până-n tavan mi-a ascuns-o un timp, apoi a apărut din nou, acolo unde pândea marocanul. În dreptul lui culoarul se îngustase la jumătate, dar ea n-a șovăit. A trecut, netulburată, lăsându-l să se uite după coapsele ce vâsleau prin văzduh; căci ce-ar fi fost de spus? Trupul, mirosul de femelă vorbeau pentru ea. Am întors capul, să nu mai văd, să nu mai știu.

Când m-am uitat iarăși, femeia pusese lada pe podea și se ridica încet. Nu s-a grăbit nici auzind din urmă – nu putea să nu audă! – pașii marocanului, ai celuilalt. Numai după ce i-au încleștat mijlocul și-a dat capul pe spate și, trasă, împinsă, s-a rostogolit în grămada de cartoane și talaș, cu bărbații peste ea. Dintre lăzi, de sub spinările arcuite s-au mai ivit un braț sidefiu, pletele arzând – apoi, toate au dispărut și mi-am simțit deodată neputința, ca înaintea unui tăvălug ce pornise și venea spre mine, implacabil, năucitor. Când mă va strivi? Și cum?

 

*

 

Picurii de cremă sub pomeți, pielea întinzându-se, moale. Ieri spălasem kilometri de tăblărie prăfuită, răzuisem rugina până mi se jupuiseră palmele și mă târâsem ore în șir pe cimentul frecat a suta oară. Dar pentru el nu era de-ajuns – și astăzi, Duminică, mă treziseră ciocăniturile ce veneau din garaj. Trebuia să cobor, să-i rabd privirea spunând înaintea vorbelor: „până la amiază vei cădea din picioare de osteneală, poate așa n-o să mai…“

Am suflat peste oglindă, i-am limpezit lucirea aburită cu dosul palmei. Puțin ruj, câteva pensule de fard, pudra ascunzând cearcăne, riduri. Fusese așa de simplu! Un chip nou, o privire strecurată printre pleoape, un sân dezvelit ca din întâmplare. Bărbații veneau, plăteau, ăsta le era rostul, cu hârtiile acelea mototolite îmi luam rimel, parfumuri, ca să-i atrag pe alții… Și el știa. Îl vedeam pălind și ceva creștea, dospea în mine. Bucurie? Așteptare? Veninul vărsat picătură cu picătură avea să schimbe totul – peste un an, peste o viață. Dar mie, timpul îmi prisosea.

Pe scară, scârțâit de trepte, pași. Am umezit vârful creionului – semiluna neagră de sub o geană îmi ieșise strâmbă, tremurată. Pașii se apropiau de ușă. Întotdeauna se opreau o clipă, apoi treceau și… O bufnitură. M-am răsucit, mutându-mi privirea de la bărbatul din oglindă la geamănul lui, încremenit în prag.

 

 

Claxonul a răsunat aidoma unei șfichiuiri: Bătrâna Doamnă. Să cobor, să… Abia când glasul de trâmbiță s-a auzit din nou, am priceput că nu mă clintisem. Și iarăși sunetele ascuțite, scrijelindu-mi tâmplele. Opt ani alergasem la prima chemare, trăisem numai pentru ea, cu fiece gând, în fiecare clipă. Pentru ce? Am împins ușa cu piciorul și țipetele claxonului au rămas afară, izbind tăblia ca un cioc de oțel.

Femeia mai ținea creionul în mână, iar dunga se întindea, ajunsese la bărbie, șuvițele slinoase îi atârnau, buzele-i erau prea îngroșate, pomeții prea roșii… Și chipul de clovn, mâzgălit în grabă, mi-a amintit-o pe străina în haină de blană – arogantă, desăvârșită, de neatins.

Am făcut un pas și încă unul, spre trupul de statuie murdară. Deci așa arăta femeia când nu zâmbea, nu fremăta pentru alții. Când nu căuta priviri și atingeri, printre mâini întinse, rânjete neîncrezătoare; când nu se zbuciuma într-un ghem de cărnuri, pe podea sau în unghere ferite, printre lăzile care se clătinau, se năruiau peste…

Am scuturat-o încă o dată, ca pe o cârpă. Femeia se lăsase moale, închizând ochii; doar când a simțit răceala picurilor s-a înfiorat, însă am deschis robinetul și jetul a izbit-o în obraz ca un pumn. Am silit-o să se aplece, să atingă apa cu buzele, cu fruntea – chiuveta se umpluse. Am băgat-o cu capul sub oglinda unsuroasă, o clipă, două, zece, șuieratul s-a topit în bolboroseală, în bulbuci care se umflau, se spărgeau, plesnind în strigăte mute; am smucit-o de plete, ia o gură de aer, așa, soarbe-l, înghite cât poți, acum gata, ajunge, și iarăși dansul bulelor ce pocneau – dar nu mai era decât un murmur.

Șuvițele pluteau ca o spumă roșie și amintirea s-a ivit pe neașteptate, de unde nu credeam să mai fie ceva. Hetje. Ligheanul smălțuit, trupul cald, lipindu-se de-al meu… Femeia se ridicase, tușea, scuipa apa tulbure, sânii i se clătinau încă. M-am pomenit strivindu-i. A scâncit, uimită, însă eu o uitasem: nu vedeam decât cârlionții de aur ai celeilalte, pistruii de pe umeri, de pe brațe, îi auzeam râsul, fusese și așa odată, înainte de copii, înainte de… Am apucat-o de ceafă pe femeia care nu era Hetje și, în vreme ce mâinile ei scurmau în grămada de borcane cu fard, mi-a venit gândul că acolo, jos, Bătrâna Doamnă se întreba, zadarnic…

 

               Colecție Marcel 2013

 1 Dollar (Bullion Coin) – United States of America 2011 / BU = 31,1 gr     Ag 999/1000 / „Golden Eagle / Liberty“ – Designeri: John Mercanti (revers), Adolph A. Weinman (avers) (110 E)

Despre Rodica BRETIN

Rodica BRETIN a scris 32 articole în Revista de suspans.

Rodica Bretin s-a născut în 1958, la Braşov. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat zece volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015); „Fortăreaţa“ (2016). În 1996 a primit „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. În 2001 a primit „Premiul Volaverunt“ (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. În 2005 a primit „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015); „Ecouri din tenebre“ (2016). A realizat, în colaborare cu scriitorul Dan Apostol, seria „Antares“ – patru antologii dedicate literaturii fantastice şi culturii enciclopedice (vechi civilizaţii, fenomene neelucidate, cryptozoologie); a realizat şi tradus antologiile de literatură clasică fantastică „Cronici din lumi interzise“ (2003) şi „Vânătorii Lumii de Dincolo“ (2006). A tradus, din limbile engleză şi franceză, patru romane: „Dale Cooper“ de S. Frost, „Amantul doamnei Chatterley“ de D. H. Lawrence, „Leul uriaş“ de J. H. Rosny-Aîne (în colaborare) şi „În umbra ghilotinei“ de O. LeBaron. Realismul-fantastic, gen în care s-a specializat Rodica Bretin propune construcţii literare logice şi coerente, ducând la rezolvări ce ies din aşa-numita „normalitate“. Departe de a fi o eludare a problemelor contemporane stringente, alunecarea spre fantastic devine un exerciţiu ofensiv, mereu actual prin universalitatea mesajelor şi valorilor pe care le promovează. În toate cărţile sale Rodica Bretin reuşeşte să surprindă unul dintre crezurile dintotdeauna ale umanismului: „importantă nu este victoria, ci curajul de a lupta“. Fie că demască o impersonare a Răului ce posedă trupuri şi manipulează conştiinţe, o instituţie sau o grupare malefică ce încearcă să controleze destine, fie că descoperă fiinţe venite din alte lumi, fascinante şi terifiante, personajele autoarei demonstrează cititorului un adevăr imuabil: în infinitatea universului nostru şi a celor nedescoperite încă, există lucruri, fiinţe, fenomene pe care chiar dacă nu le putem înţelege, ni le putem imagina...

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *