Aurul reginei

Până apucă José să se dezmeticească, să se dea jos din pat și să-și ia pușca, era deja prea târziu. Patru dintre cele douăsprezece capre ale sale erau moarte, la fel și cei doi câini. Auzise lătraturile, însă, sfârșit cum era după o lungă zi de trudă, nu le luase în seamă. Noaptea, câinii lătrau mereu. Auzise și mehăiturile, însă caprele se speriau din orice, fie că era o vulpe de pampas care dădea târcoale cotețului, fie un tatu rătăcit care intrase din întâmplare în staul. Când ieși, într-un târziu, în ogradă, cu pușca într-o mână și lanterna în cealaltă, nu apucă să vadă decât o siluetă de mărimea unui copil fugind cu repeziciune de-a curmezișul bătăturii și sărind gardul de araci. Trase două focuri, însă niciunul nu-și atinse ținta. În scurtă vreme, făptura se făcuse nevăzută printre colinele sterpe dinspre miazăzi.

Câinii fuseseră sfârtecați și aruncați în lături, însă leșurile caprelor păreau neatinse. Abia după ce le cercetă mai îndeaproape, José văzu în lumina lanternei că aveau două împunsături pe gât, asemănătoare cu cele făcute de liliecii-vampir. Deși înțepăturile erau mici, blana era murdară până pe piept, semn că sângele nu se coagulase așa cum ar fi trebuit. Fermierul mai auzise de astfel de atacuri în satele învecinate, toate puse pe seama unor făpturi stranii care se hrăneau cu sânge. Atunci oamenii se adunaseră în gloate furioase și, înarmați cu furci și macete, porniseră în căutarea dihăniilor. De cele mai multe ori însă făptașii se dovediseră a fi câini sălbaticiți, coioți, lupi cu coamă sau chiar amintiții lilieci.

Deși era superstițios ca orice țăran, José căută mai întâi o explicație lumească. Silueta pe care o văzuse era scundă și alerga pe două picioare. Prin urmare putea să fi fost un copil pus pe șotii sau plodul vreunui vecin care ar fi avut ceva de împărțit cu el. I se păruse că spinarea făptașului era acoperită de niște țepi lungi, ca de porc spinos, însă știa că încă de la primele atacuri care fuseseră date la televizor, în magazinele de suveniruri de la oraș se găseau costume croite după descrierile martorilor. Câinii ar fi putut fi uciși cu o lamă ascuțită, iar împunsăturile de pe gâtul caprelor făcute cu o sulă de cizmărie. Însă ce noimă ar fi avut toate acestea și cine ar fi putut fi în spatele unei asemenea mârșăvii? Nu știa să fi supărat pe cineva. La urma urmei, era un biet fermier sărac și oamenii săraci, de obicei, nu supără pe nimeni. Ridică nasul şi tras adânc aer în piept. Noaptea mirosea a sulf. José înjură vârtos și se întoarse în casă.

Se trezi la prima geană de lumină, se îmbrăca în singura lui cămașă albă, aruncă leșurile într-un căruț și porni spre Primăria din Guaxalpan, aflată la două leghe spre nord.

Ajunse nădușit și nervos, deși încă nu începuse zăpușeala. Lăsă căruțul, își dădu jos pălăria și intră în clădirea colonială care se părăginise în cele aproape două veacuri de când fusese ridicată de spanioli, înainte de Războiul de Independență, doar pentru a se convinge că făcuse drumul în zadar. Primarul Arencibia, un bărbat trupeș, îndesat într-o uniformă veche, cu tunică albastră cu guler roșu și pantaloni albi, îl primi după un ceas, însă nu fu chip să-i acorde vreo despăgubire, ba chiar îl alungă, bătându-i obrazul că lăsase un morman de hoituri chiar sub fereastra sălii de consiliu.

— Trebuie să faceți ceva, stărui José. Sunt un om sărac și cu copii mulți. Singura mea avuție sunt câteva capre. Dacă rămân fără ele, îmi mor copiii de foame. Veți avea pe conștiință opt suflete.

— Dacă ești așa sărac, de ce-ai mai făcut copii? mârâi primarul irosind mai multe chibrituri în încercarea de a-și aprinde o țigară de foi.

— Pentru că așa a vrut Dumnezeu, își strânse fermierul pălăria la piept, arătând spre crucea mare de lemn pironită pe peretele din stânga biroului.

— Bine, o să trimit o poteră să scotocească împrejurimile, își netezi primarul mustața stufoasă. Probabil este doar o haită de câini sălbatici. O să punem și câteva momeli otrăvite.

— Nu sunt câini. De data aceasta, nu sunt câini. Am văzut făptura. Fugea pe două picioare.

— Era prin urmare un om, zici?

— Nu știu…

— Dar ce? O maimuță? O maimuță ucigașă ți-a omorât caprele? izbucni Arencibia într-un hohot de râs.

— Ar putea fi un copil.

— Asta-i bună, vrei să trimit potera după un copil? Se închină larg. Să mă ferească Dumnezeu!

— Dacă nu este un copil atunci nu știu ce să mai cred. Fugea repede și s-a aruncat peste gard cu un salt neomenesc. Iar spinarea, spinarea îi era acoperită de niște țepi lungi.

— De țepi, spui? Am mai auzit povestea asta. Te pomenești că susții că și tu ai văzut chupacabra. Ascultă la mine, José Pacana, voi trimite o poteră, dar dacă asta este doar o scorneală de-ale tale, caprele vor fi ultima ta grijă. Ți-o jur! Acum ia-ți hoiturile de la fereastră mea. Încep să se împută.

 

În noaptea care urmă, după ce pierdu șirul urmelor cu trei degete lăsate de atacator prin iarba rară și uscată a dealurilor, José îngropă stârvurile și se așeză de veghe în hambar, cu pușca pregătită. Nu se întâmplă nimic.

Două zile mai târziu, prin fața porții sale, trecu o căruță cu patru poterași așezați pe draghini. La picioarele lor, erau leșurile câtorva câini împușcați. Căruțașul îi făcu lui José un semn cu mâna, arătând că totul se încheiase. Putea dormi liniștit. José nu-l băgă în seamă, însă, după o săptămână cu nopți nedormite, căzu vlăguit și nimic nu-l mai putu trezi. Nici caprele care mehăiau înnebunite, nici Augusto, papagalul verde domesticit care se agita pe galeria perdelei, nici copiii care scânceau în camera din spate, strânși în brațe de mama lor care tremura cu ochii înlăcrimați. Abia a doua zi văzură prăpădul. Cinci capre moarte, având aceleași împunsături pe gât. Trei rămăseseră, doar cele pe care José le știa miotonice încă de când erau iezi și copiii încercau să se joace cu ele și care, pesemne, leșinaseră și astfel scăpaseră cu viață.

În zadar se înfățișă din nou primarului. Arencibia nu mai stătu să-l asculte și, după ce fugi de el prin clădire vreme de vreun sfert de ceas, îl goni chemând una dintre gărzile din holul de la intrare, un zdrahon mustăcios care, după ce-și făcuse de lucru cu o sticlă de tequila, se juca învârtindu-și pe deget pistolul. José plecă abătut și, după lungul drum de întoarcere, pe care se tot gândise ce era de făcut, ajunse acasă cu o soluție. Avea să apeleze la Sacagawea, o indiancă bătrână deprinsă cu ghicitul, știută de generații întregi pentru înțelepciunea ei străveche și pentru poțiunile vrăjite pe care le făcea și le vindea bărbaților care voiau să fie mai vânjoși în așternut sau să se lepede de băutură și femeilor care își doreau un pântece mai roditor și un soț mai credincios. Cotoroanța îl primi în coliba ei cocoțată pe un deal care umbrea satul. Printre ceaune, glastre și clondire, printre rafturile cu borcane cu ochi de broască și cozi de șopârlă, printre craniile de toate soiurile și prinzătoarele de vise atârnate de tavan, Sacagawea îl ascultă tăcută. Abia când José își vărsase tot ce avea pe suflet, bătrâna îi spuse să aștepte afară. Puse pe foc un ceaun mic în care-și prepară câteva înghițituri cenușii de ayahuasca.

Îl chemă înapoi abia pe înserat, asudată și trasă la față și-i arătă spre o laviță. Se așeză pe jos în fața lui și, dându-și ochii peste cap, începu să bălmăjească.

— Nu ai de-a face cu o bestie, ci cu multe. Se ascund bine, însă nu are niciun rost să încerci să le cauți. Nu se vor opri niciodată, oricât de multe ai omorî. Nu se vor opri întrucât sunt doar trupuri ale aceleași minți. Au venit aici cu mii de ani în urmă, aduse de un popor care astăzi ne este străin. Au fost cândva un fel de câini de pază pentru niște stăpâni mai puternici și mai evoluați decât ne-am putea închipui. Simțindu-se apărate de nesfârșirea pădurii, fiarele s-au întors împotriva stăpânilor. Astfel, aceștia au pierit de mult, deși urmele lor pot fi văzute și astăzi. Se crede că regele Montezuma însuși ar fi venerat aceste bestii crezute zei și că lor le-ar fi fost închinate marile temple. Ai auzit, desigur, de marele Kukulkan. Chiar şi în ziua de astăzi, adânc în pădure, încă mai viețuiesc triburi care le divinizează. După stârpirea stăpânilor, sălbaticite, fiarele au revenit la modul lor de viață dinainte de a fi îmblânzite, într-o societate asemănătoare cu aceea a unor insecte. Una dintre ele a început să le domine pe celelalte și, în timp, s-a preschimbat în regină. Celelalte n-au rămas decât sclavele ei, cu singura menire de a-i construi cuibul, de o apăra și de a o hrăni. Conchistadorii, în frunte cu însuși Cortés, au avut mult de tras cu ele. Ceea ce ei nu știau este că mințile lor sunt legate. Dacă omori regina, toate celelalte vor muri împreună cu ea.

— Unde o găsesc? bâigui José halucinat.

— Sălașul ei este în Munții Pierduți. E drum lung până acolo și multe primejdii te așteaptă. Pot fi zile în care abia vei străbate jumătate de leghe și te vei învârti în cerc fără ca măcar să-ți dai seama. Dar dacă vei alege să pleci, va trebui să pornești spre miazăzi și când vei ajunge la marginea pământurilor pe care le cunoști, vei mesteca o frunză de chacruna. Vei continua astfel o dată la câteva ore. Ai grijă, însă, să nu consumi prea multe. Îți vor încețoșa mintea și-ți vor slăbi trupul. Fiarele vor fi în număr mare și va trebui să te aperi de ele, doar să ai tot timpul în minte că oricâte ai omorî, nu este destul dacă nu răpui regina. Ea le controlează pe toate. Ea este urmașa temutului Kukulkan, la care se închinau străvechii mei strămoși. Fii bine înarmat, ia cu tine tot ce ai la îndemână. Ai șanse mici de izbândă, José Pacana, și trebuie să te gândești bine dacă copiii tăi s-ar descurca mai bine fără tine decât fără capre.

 

În zori, José își pregăti o desagă cu provizii, hrană uscată și apă cât putea duce, își luă pușca de vânătoare și un pușcoci pe care îl puse într-o teacă pe spinare, lanterna, două brichete și câteva bețe de dinamită făcute mănunchi, pe care le sustrăsese în vremea în care lucra la Compania de Minerit din Mozaklun, cartușe câte avea, o macetă, o cutie de vopsea și o pensulă, câteva boabe de cafea și un săculeț cu frunze de chacruna. Cu pălăria cu boruri largi pe cap și o basma care să-i ferească nasul și gura de praf, cu o vestă veche peste cămaşă, își luă rămas bun de la nevastă și de la cei opt copii. Le spuse să bage caprele în casă și să nu iasă afară după lăsatul serii.

Plecă spre miazăzi, străbătând colinele deșertice tot mai abrupte și, când ajuse la buza pădurii, mestecă întâia frunză de chacruna. Fața i se încinse, limba i se umflă și începu a simți înțepături în tâmple. Stătu o vreme la umbra unui arbore de cacao și, când se simți din nou sigur pe picioare, o luă din loc, parcă știind deodată încotro trebuia să meargă.

În următoarele zile, se afundă în iadul verde, prin căldura sufocantă, prin mirosul de lemn putrezit, încurcându-se în vegetația deasă și alunecând pe noroi și pe frunze moarte, vopsind copacii și pietrele pentru a putea găsi drumul de întoarcere, tresărind la răcnetele maimuțelor urlătoare care săreau prin coroanele pierdute în nori ale copacilor uriași, ferindu-se de țepii toxici ai palmierului-negru, de vipere cap-de-lance, de broaște otrăvitoare, de păianjeni-lup și de muștele care căutau să-și depună ouăle în nasul și în urechile sale. Trecu pe lângă lacuri cândva sacre, străbătu mangrove și mlaștini negre, traversând nisipuri mișcătoare agățat de câte o liană, mestecând câte o frunză de chacruna o dată la câteva ceasuri. Noaptea, aprindea mușuroaie de termite pentru a alunga roiurile de țânțari, apoi se cățăra pe tulpinile spiralate de scara-maimuțelor sau își făcea hamacuri din fâșii de moho. Uneori, privea uriașele stoluri de lilieci-vampir părăsindu-și peșterile și umplând cerul și, când se întâmpla acest lucru, dimineața se trezea cu gâtul însângerat. Cu ajutorul salivei lor anticoagulante, liliecii îl lăsaseră să doarmă fără să simtă nimic. Într-o altă zi, când dormi iepurește pentru a-și reface forțele, își simți brațul amorțit. Când deschise ochii, descoperi cu oroare că un șarpe boa i-l înghițise până la umăr. Trebui să se lupte vreun sfert de ceas până izbuti să-l dezghioace cu maceta. Din fericire, se tămădui în scurt timp cu seva roșie și antiseptică a plantei numite sangre de drago.

Știind cumva că trebuia să străbată un râu infestat de caimani și de pești piranha, își construi o plută din trunchiuri de copac bulsa, legate între ele cu liane higueron, nu înainte de a împușca un capibara, din care mâncă pe săturate. Când proviziile de apă îi ajunseră pe terminate, neîncumetându-se să bea din râuri, se mulțumi cu sucul fructelor și cu seva lianelor-de-apă. Când începu prima ploaie, José o privi ca pe o binecuvântare și o întâmpină cu gura uscată larg căscată spre cer, însă în curând își dădu seama că nu era o ploaie obișnuită, ci ceea ce țăranii numeau o chubasco. Văzu cu groază cum nivelul apei creștea între pereții de stâncă între care se găsea și, deși fugi cât îl ținură picioarele, fu izbit și purtat de șuvoi cale de multe leghe până reuși să se prindă de un buștean. Izbuti după mari sforțări să ajungă înapoi pe pământ.

Nu se bucură însă pentru prea multă vreme, căci alunecă pe noroiul de pe marginea unui povârniș, prăvălindu-se printre copaci, fără a se mai putea opri până în vale. Lovit de trunchiuri și de bolovani, zgâriat de crengi și de mărăcini, abia se ridică. Se întremă însă deodată când văzu că se găsea la poalele unei uriașe statui înfățișând o creatură hidoasă, cu capul prelung, ochi bulbucați și cu o limbă lungă scoasă printre colții ascuțiți. Kukulkan. În spatele acesteia, în josul văii și în umbra muntelui, se ridica o piramidă în trepte. Un condor trecu pe deasupra ei. Sub efectul frunzelor de chacruna, José era sigur că nu era altceva decât pasărea-tunetului de care mai auzise încă de copil în poveștile pe care bătrâna Sacagawea obișnuia să le răspândească prin sat.

Pe zidul de est al piramidei era săpat un desen care se întindea de la bază până la vârf, înfățișând istoria unei vechi civilizații, pesemne mayașă. Fermierul le urmări cu gura căscată și căzu și mai mult în uimire când ajunse la un basorelief înfățișând un fel de farfurie zburătoare.  Din aceasta coborau pe o rază oameni înalți, mult mai înalți decât cei care-i așteptau prosternându-se pe pământ. Uriașii erau însoțiți de niște creaturi bipede, cu capete prelungi și colți ascuțiți. Un strigăt se auzi deodată și José crezu că fusese făcut de condorul pe care-l văzuse cu ceva vreme înainte sau de vreo maimuță ieșită din pădure și aciuată în vreuna dintre încăperile piramidei, însă când ridică privirea, văzu un om. Era despuiat și pielea sa arămie pe care se vedeau una lângă alta umflăturile unor cicatrice, părea acoperită de solzi. Avea capul prelung, pesemne deformat ritualic încă din pruncie, lipsit de păr, doi colți de jaguar trecuți prin columela nasului și fața vopsită în alb și roșu. În mână ținea un arc.

José ridică mâinile în semn că nu avea intenții rele, însă indianul scoase încă un chiot, după care își trase o săgeată din tolba de la brâu și o potrivi pe sprijin. Fermierul apucă repede pușcociul din spate și trase un foc în sus. După cum se așteptase, sălbaticul fugi în susul treptelor. La rândul său, José o luă la goană, spre sud, în necunoscut, în loc să încerce să urce povârnișul pe care alunecase. În scurtă vreme, o ceată numeroasă, înarmată cu arcuri și securi, gonea în urma lui, șuierând. Ieșind din vale, găsi că doar câteva poteci înguste mai urcau pe culmile tot mai abrupte. Fugi cât putu și, când simți că-l luase amețeala, începu să meargă încetișor, echilibrându-se cu mâinile. Din când în când, mai trăgea câte un foc în spate, fără măcar să încerce să ţintească și atunci indienii se culcau la pământ, ceea ce-l ajuta să mai câștige câteva clipe.

De partea cealaltă a muntelui, găsi, spre marea lui bucurie, o punte din frânghii deasupra unei genuni neguroase. După ce o străbătu în fugă râzând de norocul care se ivise, tăie cu maceta legăturile de la capete și puntea se lovi de perete. Sălbaticii se îmbulziră până pe margine și, dându-și seama că prada le scăpa, începură să tragă cu săgeți. José se făcu însă pierdut repede prin stâncărie, închinându-se și mulțumind Cerului că-i salvase pielea.

Ajunse într-o vale înconjurată de maluri abrupte, pe care le găsi cu neputință de urcat. Oricât se învârti, nu găsi o cale de ieșire. Înapoi nu se putea întoarce. Deznădăjduit, se așeză pe iarba fragedă, sub un pin uscat și mestecă ultima frunză de chacruna. Mai făcându-și o dată ochii roată prin vale, văzu o crevasă deschizându-se întunecată în coasta muntelui. Era suficient de mare cât să poată încăpea. Cu bateriile ude, lanterna nu-i mai funcționa, așa că rupse o creangă de pin, înfășură în jurul ei fâșiile de moho rămase și o frecă de rășina uscată de pe trunchi. „Dacă tu ai grijă de foc și focul va avea grijă de tine”, își aminti că-i spusese cândva tătâne-său. Aprinse torța astfel obținută și se strecură cu băgare de seamă în măruntaiele muntelui.

Coborî într-un tunel îngust și, cum flacăra îi arăta dincotro venea o adiere slabă, se îndreptă într-acolo. Găsi, într-adevăr, o spărtură într-un perete, prea îngustă pentru a încăpea prin ea. Coridorul dădea însă într-altul și acela asemenea. După câteva astfel de întortocheli, vopseaua, și-așa mult diluată de apa care-i murase desaga, se termină. José se afundă tot mai mult în labirintul de piatră, oprindu-se doar atunci când găsi primele rămășițe ale unui om, rezemate de un perete acoperit de liane uscate, lângă un rucsac de alpinist. Oasele mai erau acoperite doar de câteva fâșii de haine și de un aparat de fotografiat, atârnat de gât cu o bandulieră. Curios, țăranul încercă să-l aprindă, însă bateria era moartă. Sumbră prevestire. Mai existase un om care pătrunsese acolo și care nu mai reușise să iasă.

Nu știa cât timp trecuse când auzi primul zgomot. Se asigură că avea armele încărcate, se lipi cu spatele de un zid și așteptă. Zgomotul se apropia, însă vietatea care îl făcea era încă prea departe pentru flacăra tot mai plăpândă a torței. Un miros puternic de sulf începu să se simtă în aerul stătut și José își acoperi nasul cu basmaua. Într-un târziu, făptura se făcu văzută. Era de mărimea unui copil, mergea pe două picioare robuste, iar pielea verzuie îi era acoperită cu un fel de solzi mărunți. Din spinare îi ieșeau țepii subțiri ca de porc-spinos. Brațele îi erau mici, cu doar două degete terminate cu gheare ascuțite, una considerabil mai lungă decât cealaltă. Din mijlocul capului alungit, doi ochi mari și roșii îl pironeau aprinși de lumina focului. Avea urechile ca niște lame culcate pe spate, iar din gura deschisă, prevăzută doar sus cu patru dinți, doi incisivi și doi canini lungi, țâșnea afară o limbă roșie, pliată și îngroșată la vârf. Fiara scoase un cârâit și se năpusti asupra fermierului, însă după doar câțiva pași fu doborâtă. Urechile lui José începură să-i țiuie de la răsunătura pușcociului.

Prinzând curaj, țăranul înaintă, însă, ajuns la o bifurcație, încremeni. Din partea stângă, se revărsa spre el un puhoi de creaturi, cârâind cu gurile căscate. José mai trase un foc mai mult la întâmplare și fugi. Fugi cât îl ținură picioarele și după o vreme ajunse la capătul coridorului. Un hău amețitor se căsca la picioarele sale. O lespede îngustă se vedea pe partea cealaltă, la depărtare de vreo douăzeci de picioare. Pentru o clipă, José se întrebă dacă ar fi putut sări atât, apoi, amintindu-și că trecuse pe lângă osemintele unui alt nefericit, însă un nefericit înarmat până în dinți, se întoarse și-i luă toporul pe care încă îl ținea strâns. Era o armă veche, din câte se părea aurită și mânjită de sânge închegat. Fermierul lăsă torța jos, smulse o liană de pe perete, cea mai lungă pe care o găsi, o înfășură de coada toporului, o înnodă și aruncă până pe partea cealaltă. Tăișul nu se înfipse însă în piatră și José trebui să-l recupereze. Făpturile apăruseră deja în capătul coridorului.

Țăranul trase foc după foc, însă, deși fiarele cădeau, erau multe și nu se lăsau descurajate. Cartușele pentru pușcoci se terminară, așa că José fu nevoit să folosească pușca de vânătoare, mare, cu recul puternic și aproape imposibil de manevrat cu o singură mână. După încă două încercări, tot mai disperate, lama se înfipse într-o crăpătură. Smuci de câteva ori și văzând că ținea, se aruncă în hău chiar înainte ca făpturile să-l apuce.

Se izbi de perete și se bălăngăni o scurtă vreme, însă nu apucă să se cațere, căci liana se rupse. Căzu în gol, încercând în zadar să se prindă de zid. Se lovi de o ieșitură de piatră, nu departe de podea, ajungând astfel jos, deși zdravăn zdruncinat, încă viu. Se uită cu groază în sus. Spre uimirea lui, fiarele se opriseră pe margine și, după câteva clipe în care îl priviseră cu ochii lor roșii, se întoarseră. În scurtă vreme, avea să înțeleagă de ce.

În dreapta lui, se afla o deschidere prin care pătrundea lumina. Trecând prin ea, José se găsi într-o sală vastă. Trebui să-și acopere ochii îndurerați de scăpărările razelor care pătrundeau prin mai multe guri deschise în munte, aprinzând aurul care îmbrăca zidurile și podeaua. Fermierul nu mai văzuse niciodată atât aur. Niciun om nu mai văzuse vreodată atât aur. Străduțe pavate cu dale de aur, statui de toate mărimile înfățișând monstruoasele creaturi vegheau de pe zidurile din tumbaga încrustat cu nestemate. Un templu înalt de treizeci de picioare își întindea treptele spre toate cele patru colțuri. În vârf, puteau fi văzute tingiri mari folosite pentru arderea copalului și a altor rășini înmiresmate, precum și pentru prepararea unei băuturi regești din boabe de cacao. În fața templului, cu aurul mânjit de sânge închegat, se vedea un altar pentru sacrificii de care se rezema un topor aurit, asemănător cu cel de care José se folosise pentru a-și salva viața.

„El Dorado”, bâigui fermierul și, după ce trase adânc aer în piept, începu să scoată cu maceta cărămizi de aur din pavaj, să rupă statuetele de-o palmă care împodobeau porticurile și să-și vâre în buzunare și în desagă pepitele căzute în locurile unde zidurile fuseseră ciobite. Ar fi vrut să ia tot, însă aurul era greu și în curând își dădu seama că nu avea cum să care prea mult. Cu desaga doldora, pârâind și stând să se rupă, începu a căuta o cale de ieșire. Dacă ar fi ajuns înapoi acasă cu tot ceea ce luase, nici nu i-ar mai fi păsat de capre. Ar fi trăit fără griji toată viața, se gândi el.

Ajuns în capătul sălii, unde lumina nu răzbea și mirosul de sulf era mai puternic, José trecu printr-un culoar lung, mărginit de statui de diferite mărimi, înfățișând fiarele. Cum ar fi putut oamenii venera asemenea monștri? se întreba el gârbovit sub povara aurului. Într-un cotlon, văzu o deschidere. I se păru că auzea de afară ciripitul unor păsări. Recunoscu chiar sunetele papagalilor verzi cum era și Augusto al lui.

Fără zgomot, una dintre statuile lăsate în urmă se mișcă. Rotindu-și ochii în căutarea unei ieșiri, José o zări. Scăpă desaga, iar aceasta căzu cu zgomot pe pavaj. Fiara, mai înaltă decât el cu două capete, verde, cu o gușă albăstrie, o calotă prelungă și ghimpată și o coadă lungă terminată cu un fel de ghimpe de forma unei săgeți, scoase un hârâit aspru care se preschimbă repede într-un zgomot asemănător cu cel făcut de mistreți, în vreme ce creasta de pe spate i se zburli, făcând-o să pară chiar mai mare decât era. Regina. O găsise. O găsise chiar atunci când și-ar fi dorit cel mai puțin să o găsească.

Își dădu jos de după gât banduliera puștii, ochi și trase. Fiare se dădu un pas înapoi și cârâi, însă glonțul abia dacă îi ciobi solzii. José mai trase o dată. Spre spaima lui, cu același rezultat. Își aminti atunci de bețele de dinamită pe care le avea în desagă, strivite de cărămizile de aur. Scoase mănunchiul, însă fitilurile erau încă umede. O ceată de chupacabre năvăliră în încăpere, apropiindu-se în salturi lungi. Auziseră, pesemne, chemarea reginei.

José scăpără din nou și din nou și, într-un târziu, când fiara deja începuse să gonească spre el, unul se aprinse. Aruncă dinamita și o luă la fugă, trăgând desaga după el. Aceasta se rupse și aurul se împrăștie pe podea. Pentru o clipă, fermierul se gândi să le lase în urmă, însă nu-l lăsă inima. Culese doar o statuetă de pe jos și fugi cât putu de repede. Sări în deschizătura din capătul sălii, alunecând pe un povârniș acoperit cu mușchi care-l aruncă în hățișurile pădurii. O bubuitură grozavă se auzi și, în urma sa, muntele se surpă. Orașul de Aur fusese îngropat, împreună cu bestiile pentru care fusese construit.

După câteva zile, José, urmând semnele lăsate pe copaci și pe pietre, ajunse acasă încărcat cu daruri, nu înainte de a fi trecut prin Mozaklun pentru a vinde aurul care-i mai rămăsese prin buzunare. Statueta o păstră pentru zile negre. Cu banii astfel obținuți, își cumpără treizeci de capre, patru câini ciobănești și două cămăși albe. Dădu o mare petrecere în sat, de i se duse vorba cale de douăzeci de leghe. Chupacabrele nu aveau să se mai întoarcă niciodată.

În anul următor, José Pacana candidă la Primărie. Nu fu ales, însă nici nu-i păsă.

 

noiembrie 2016, București

Despre George CORNILĂ

George CORNILĂ a scris 8 articole în Revista de suspans.

criitor și publicist român, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cunoscut mai ales pentru trilogia istorico-fantastică Regele lupilor, numită și „Saga dacică”. „Regele lupilor” (Cartea I: "Toiagul de stejar", Cartea a II-a: "Fierul zeilor" și Cartea a III-a: "Povara coroanei") reprezintă o fantezie istorică, în care războinici daci, soldați romani și barbari cimerieni trăiesc pe pământuri câștigate din ghearele balaurilor, ale zmeilor, ale scorpiilor și ale ghionoilor, într-o lume a farmecelor, a blestemelor și a miracolelor, deasupra căreia veghează o sumedenie de zei, unii milostivi, alții necruțători. Considerat unul dintre cei mai promițători tineri scriitori români, a debutat în 2007, cu romanul psihologic „Cu dinții strânși”, urmat în 2013 de „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, laureat al unei pleiade de premii. În 2014, publică primele două volume ale trilogiei istorico-fantastice „Regele lupilor”, o apariție unică în spațiul cultural românesc, încheind seria în 2016. Cu o gamă vastă de preocupări, George Cornilă este autorul a numeroase nuvele, povestiri și articole de-a lungul ultimului deceniu, abordând curente, genuri și teme variate, propunând deopotrivă scrieri realiste, suprarealiste, postmoderniste, psihologice, istorice, fantastice și science fiction, făcându-se remarcat prin complexitatea scriiturii, prin realismul descrierilor și prin vivacitatea imaginației. Romane: “Regele lupilor. Cartea a III-a: Povara coroanei", Ed. Delfin, București, 2016; “Regele lupilor. Cartea a II-a: Fierul zeilor“, Ed. Delfin, București, 2014; “Regele lupilor. Cartea I: Toiagul de stejar“, Ed. Delfin, București, 2014; “Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, Ed. Salonul Literar, Odobești, 2013; Ed. eLiteratura, București, 2013 – Ediția a II-a; “Cu dinții strânși”, Ed. Andrew, Focșani, 2007; Proză scurtă: "Anno Domini 1658: Fiducia", 2016; "Străjerul orb", 2014; ”Exodul lui Gul”, 2013-2014; ”Pisica lui Leif Eiriksson”, 2013; ”Țapul negru”, 2013; ”Poama-balaurului”, 2012; “Amurgul peste vii brumate”, 2010; “Cazul domnului Vaschak”, 2010; ”Instalatorul polonez”, 2009; ”În pântecul pământului”, 2008; “Iarna roșie“, 2008; “Tavan înstelat“, 2008;

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *