Arlequine

Notă: această povestire face parte din volumul „Arlequine”, în curs de apariție la editura Crux Publishing

Volumul urmează a fi lansat în cadrul Târgului de carte SF & Fantasy, Ediția #7, 24-25 martie 2018

Soțul doamnei Beaumont, care părea să fi fost, din povestirile ei, un gentilhomme desăvârșit și, printre altele, deținătorul unei tipografii care-și pusese sigla pe numeroase capodopere, murise cu un deceniu în urmă, lăsându-i mai multe imobile în Paris, majoritatea depozite și ateliere. Dintre toate, preferata ei era micuța casă de pe Rue de l’Espoir, cu două caturi și mansardă, cu pereți albi, cu stucaturi alambicate și statui de îngeri și fecioare suspinânde, cu ferestre mari și zidul din spate acoperit de iederă. Prin ușa din lemn de nuc se pătrundea într-un vestibul îngust, în care dădeau două camere, un salon spațios cu aer de Belle Époque pentru ceaiuri și dulcețuri și vechiul birou al domnului Beaumont, încuiat, și în care nimeni nu mai intrase de ani buni. La al doilea cat, se găseau două dormitoare, unul care fusese al celor doi soți, iar celălalt al fiicei lor, Adaléne, despre care bătrâna vorbea cu mare drag și cu o oarecare tristețe, repetând însă aceleași câteva lucruri și întunecându-se la chip sau schimbând vorba ori de câte ori era întrebată orice altceva despre ea.

Fotografii ale Adalénei, cu chip luminos, cu plete ruginii și cu ochi ceruleeni, se găseau pe aproape toți pereții din casă. Lui Jörg îi plăcu și o visă chiar într-o noapte, în posturi nu tocmai decente, fapt care îl făcu să se simtă vinovat față de mama ei. Chiar în a doua lui zi în Paris, Jörg fu chemat de gazdă în salon pentru a vedea uriașele albume ale familiei. Doamna Beaumont îl servise atunci cu chartreuse și biscuiți cu unt și îi povestise că o născuse pe Adaléne la o vârstă înaintată, când trecuse bine de patruzeci de ani și că, biata fată, fusese urmărită încă de mică de necazuri. Rămăsese apoi privind în gol preț de câteva clipe, apoi își revenise, înfățișându-i junelui olandez un drum șerpuitor, care pornea de la Curtea regală a lui Ludovic al XIV-lea, trecea prin tranșeele Războaielor mondiale și ajungea la intrigile scriitoricești ale deceniului trecut. Deși tânărului îi făcuse plăcere la început să afle bogata istorie a familiei Beaumont, vechi aristocrați din Languedoc, după două ceasuri începuse să se plictisească și să se scuze, motivând că avea mult de lucru.

Studioul de la mansardă era înghesuit, cu loc abia pentru un birou micuț, un pat de o persoană și un dulap cât pentru câteva cămăși, însă era luminos, mulțumită unei ferestre rotunde care constituia aproape întreg peretele dinspre răsărit și pe care se vedea moara de vânt roșie a faimosului cabaret de pe Boulevard de Clichy. Pe dinafară, geamul era încadrat de două statui din marmură albă, întruchipând un bărbat gol întinzându-se spre o nimfă, de asemenea goală, aflată de partea cealaltă. Ceea ce făcea statuia bărbatului mai interesantă pentru Jörg era faptul că amorezului îi lipsea capul și aceasta încă din timpul Eliberării Parisului, când un proiectil rătăcit zdrobise bucata de marmură, căzând apoi pe stradă la nici douăzeci de metri mai încolo, unde rămăsese fără să explodeze, ca un uriaș ou de fier. Jörg avea să scrie mai apoi o poezie scurtă despre cum dragostea îi făcea pe bărbați să-și piardă capul.

Mobilierul de stejar, datând din perioada celei de-a Treia Republici, era întreținut bine, însă parchetul scârțâia și în nopțile în care ajungea târziu acasă de prin cârciumi, teatre și vodeviluri, Jörg mergea pe vârfurile degetelor pentru a nu-și trezi gazda. Doamna Beaumont era însă peste măsură de îngăduitoare și nu îi zicea niciodată nimic atunci când se auzeau felurite zgomote din mansardă, de la gemete, la cântece afone, la țăcănitul mașinii de scris, când fumul țigărilor lui se simțea până jos, când sticlele se adunau una peste alta sau când aducea în camera sa fete adunate de pretutindeni, multe chiar din Pigalle.

Jörg alesese să nu ia parte la festivitățile pricinuite de Ziua Sfântului Denis, pe cât de cuvioase, pe atât de lumești și, după o scurtă plimbare, se oprise pe unul dintre scaunele roase de dosuri de mari artiști ale ilustrei cafenele din Saint-Germain-des-Prés, unde rezistase cu stoicism timp de o oră să nu iasă să fumeze pentru a nu-și pierde locul în favoarea vreunuia dintre zecile de turiști care se îmbulzeau la ușă. Când își dăduse demisia de la neînsemnata gazetă amsterdameză unde lucra și de unde își primea leafa din an în Paște, își închipuise Parisul ca pe un loc boem, pe ale cărui străduțe pietruite arta putea fi văzută, auzită, adulmecată și pipăită și muzele alergau zglobii și afectuoase, șoptind în urechi și mângâind tâmple de visători. Încă din prima zi însă, se simțise singur, stingher și sterp, rătăcit în nebuneasca îmbulzeală a marelui oraș.

Amețit de anason, ajunsese până în Place Saint-Sulpice după o plimbare lungă,  ocolită și fără vreun țel anume, pe poduri împovărate de lacăte, prin parcuri ruginii, prin labirintul pitoresc al străduțelor vechi și prin anostitatea bulevardelor haussmanniene, printre uriașe clădiri din toate secolele, unele dintre ele din vremea primilor Capețieni, cu zidurile masive și reci, întunecate de ani, cu acoperișurile plumbuite și însolzate reptilian, cu turle ca niște sulițe spre cer, cu severitatea medievală ivindu-se moralizatoare dintre excesele Renașterii și lipsa de respect a modernității. Jörg își ridica privirea admirativă spre fabuloasa dantelărie a cupolelor, a streșinilor și a fațadelor, spre ogivele întunecoase, cintrele plisate, vitraliile colorate și garguiele hâde, ascultând zarva orașului, dangătul de sărbătoare al clopotelor și cântecele romanțioase care se auzeau de pe Quais de Seine și mâzgălind cu mâna în vânt pagini care nu aveau să fie scrise vreodată.

Coborând din mansardă în acea seară, văzuse pentru prima dată ușa vechiului birou al domnului Beaumont deschisă. Jörg  nu se putuse împotrivi dorinței de a pătrunde înăuntru și se cufundase în penumbra camerei, pășind cu mare băgare de seamă. Pe o măsuță rotundă, luminată de o lumânare, se găsea o carte voluminoasă, cu coperte groase, împodobite cu un antrelac de înflorituri aurite și rubinii. Pe prima copertă era scris cu litere gotice, negricioase, Breviarum.

Despre George CORNILĂ

George CORNILĂ a scris 15 articole în Revista de suspans.

criitor și publicist român, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cunoscut mai ales pentru trilogia istorico-fantastică Regele lupilor, numită și „Saga dacică”. „Regele lupilor” (Cartea I: "Toiagul de stejar", Cartea a II-a: "Fierul zeilor" și Cartea a III-a: "Povara coroanei") reprezintă o fantezie istorică, în care războinici daci, soldați romani și barbari cimerieni trăiesc pe pământuri câștigate din ghearele balaurilor, ale zmeilor, ale scorpiilor și ale ghionoilor, într-o lume a farmecelor, a blestemelor și a miracolelor, deasupra căreia veghează o sumedenie de zei, unii milostivi, alții necruțători. Considerat unul dintre cei mai promițători tineri scriitori români, a debutat în 2007, cu romanul psihologic „Cu dinții strânși”, urmat în 2013 de „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, laureat al unei pleiade de premii. În 2014, publică primele două volume ale trilogiei istorico-fantastice „Regele lupilor”, o apariție unică în spațiul cultural românesc, încheind seria în 2016. Cu o gamă vastă de preocupări, George Cornilă este autorul a numeroase nuvele, povestiri și articole de-a lungul ultimului deceniu, abordând curente, genuri și teme variate, propunând deopotrivă scrieri realiste, suprarealiste, postmoderniste, psihologice, istorice, fantastice și science fiction, făcându-se remarcat prin complexitatea scriiturii, prin realismul descrierilor și prin vivacitatea imaginației. Romane: “Regele lupilor. Cartea a III-a: Povara coroanei", Ed. Delfin, București, 2016; “Regele lupilor. Cartea a II-a: Fierul zeilor“, Ed. Delfin, București, 2014; “Regele lupilor. Cartea I: Toiagul de stejar“, Ed. Delfin, București, 2014; “Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, Ed. Salonul Literar, Odobești, 2013; Ed. eLiteratura, București, 2013 – Ediția a II-a; “Cu dinții strânși”, Ed. Andrew, Focșani, 2007; Proză scurtă: "Anno Domini 1658: Fiducia", 2016; "Străjerul orb", 2014; ”Exodul lui Gul”, 2013-2014; ”Pisica lui Leif Eiriksson”, 2013; ”Țapul negru”, 2013; ”Poama-balaurului”, 2012; “Amurgul peste vii brumate”, 2010; “Cazul domnului Vaschak”, 2010; ”Instalatorul polonez”, 2009; ”În pântecul pământului”, 2008; “Iarna roșie“, 2008; “Tavan înstelat“, 2008;

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *