Apoi te saturi…

emil-duhneaAi pupilele într-atât de dilatate încât îți acoperă irișii aproape în întregime, formând două insulițe complet negre, iar de jur împrejur firicele roșiatice și arzătoare îți împăienjenesc albul ochilor. Când clipești, mișcarea pleoapelor durează câteva secunde prea mult, însă niciodată îndeajuns cât să devină odihnitor. Este liniște acum, nu se aude decât bâzâitul electric al luminii. Dintr-o singură mișcare îți arunci cu apă peste toată fața și sorbi ce mai prinzi printre buzele mereu iritate, ignorând gustul acru. Degeaba. Vederea îți rămâne la fel de încețoșată, spatele gurii uscat, iar după ce te ștergi pe mâini – tot cleioase.

Becul atârnat de tavan îl lași aprins ca să arunce pe hol, între ușa de la intrare și sufragerie, o urmă de lumină gălbuie. Prea slabă. Nu are să te apere de nimic.

Mai verifici încă o dată intrările. Întâi ușa din față, care este în aceeași condiție ca de obicei: toate zăvoarele armate și căptușită pe margini cu scânduri bătute în cuie… scânduri și cuie pe care ai fost nevoit să le scoți din mobila apartamentului, din pat, din dulapuri și din bibliotecă, de oriunde ai putut. Îți lipești urechea de lemn. Nu pare să fie nimic dincolo. Doar sertarul pentru corespondență tremură ușor. Îl ignori și treci la fereastra din sufragerie – pe cea din dormitor ai reușit să o acoperi complet, dar aici nu ai mai avut cu ce să o astupi.

Înainte ca orașul să fie prins în întuneric, obișnuiai să privești zgârie-norii cum își aprind și își sting luminile, în fiecare zi în altă ordine. Acum nu mai poți vedea nimic prin ceața neagră. Oare se mai află cineva acolo?

Închizi computerul înainte să te refugiezi în dormitor. Nu vei reuși să dormi prea mult. Te cuibărești totuși pe saltea și strângi ochii, străduindu-te să îți stabilizezi respirația și bătăile inimii. Saliva îți zgârie și înfundă gâtul, așa că inspiri sonor pe gură; asta îți usucă limba și te face să simți în cerul gurii cât de umflată e. Cu fiecare tentativă de a trage aer adânc, plămânii ți se micșorează din ce în ce mai mult până când simți în sfârșit cum te stingi în somn…

Arunci păturile de pe tine și te ridici brusc în capul oaselor când simți în stomac lovitura bubuind. Niciodată nu ești pregătit pentru ea. La început izbiturile vin leneșe, dar în forță, răsunând precum bătaia unui clopot. Traversează pereții în tot apartamentul și se aud întotdeauna mai tare din spatele tău, oricum te-ai întoarce. Nu durează mult până devin mai frecvente și mai ritmice, un tren trecând prin pieptul tău.

Te străfulgeră un urlet gutural și electrizant care te face să sari sus. Îți acoperi urechile și te scuturi din cap până în picioare. Asta nu s-a mai întâmplat vreodată, iar odată cu țipătul se intensifică și loviturile. Dacă cedează ușa? Pornești grăbit spre hol, luptându-te cu picioarele care parcă nu mai vor să te asculte. Apuci ciocanul de pe birou, cu toate că nu te va apăra de ce se află afară. Bocetul se oprește și e înlocuit de sunetul aspru de respirație, întrerupt doar de un grohăit și de zgârieturi în ușă. Bombardamentul încetează la fel de subit pe cât a început. Se face din nou liniște.

Te întorci la saltea pe vârfurile picioarelor și te scufunzi pe nesimțite înapoi într-un somn care se termină iarăși mult prea devreme.

Dimineața găsești sertarul de corespondență al ușii rabatat. Înăuntru se află o dischetă. O apuci imediat, de frică să nu fie trasă înapoi afară, și o duci în mâini tremurânde la computer. Nu are nici o inscripție pe ea.

Până când pornește sistemul, mai zgârii o linie strâmbă în peretele de lângă computer. Continui numărătoarea asta din obișnuință, fără vreun rost. A devenit clar de mult că nu poți ține socoteala zilelor, ci doar a unor runde sporadice de somn înfiorat. Dacă există încă zile în lume, dacă soarele mai răsare și mai apune în negura de afară, cu siguranță nu ești în pas cu el.

Când accesezi conținutul dischetei, găsești un singur fișier executabil cu denumirea „bluebook”. Întreg ecranul se acoperă cu o hartă a țării, iar jos câteva casete afișează diferite informații. Prima enumeră coordonate geografice; par să corespundă cu locația unui cerc roșu suprapus pe hartă. A doua conține valoarea unei frecvențe care poate fi modificată. O a treia casetă în partea dreaptă este complet neagră.

Îți așezi căștile peste urechi, acoperind fluieratul geamului, și pornești programul. Începi să sondezi diferite frecvențe și diferite locații fără să găsești nimic în afara sâsâitului unui zgomot alb liniștitor. Îți notezi într-un caiet toate variantele încercate. Speri să dai peste ceva, însă îți este teamă de ce s-ar putea întâmpla mai departe. Te întrerupi doar ca să mergi la baie, iar când îți dai jos căștile te întâmpină din nou horcăitul de la ușă. Rupi o foaie din caiet pe care scrii: „sunt singur, nu pot vorbi cu nimeni”. O arunci în caseta de corespondență, o închizi, apoi te întinzi pe saltea.

Te ții de rutina pe care ai stabilit-o, sub confortul liniștii ascunsă în căști, și îți petreci timpul căutând prin programul de pe dischetă, fără să ai certitudinea măcar că funcționează, până când mai primești o dischetă, identică cu cealaltă. În ea se află un fișier audio care poartă numele unei frecvențe. Mușcându-ți buzele, ba sus, ba jos, asculți înregistrarea:

─ Știm cât de dificil îți este acolo. Și noi simțim abisul care vrea să ne strivească, și vibrația sa stranie. Nu te da bătut. Nu putem spune câtă vreme va mai dura. Mult nu mai este oricum, pentru nimeni. Lucrurile se apropie de sfârșit. Trebuie doar să reziști. Ești important pentru noi și trebuie să continui treaba pe care ai început-o. Folosește frecvența trimisă. Ceea ce faci are o valoare greu de exprimat în cuvinte, dar crede-ne că ea există.

Asculți înregistrarea de mai multe ori. După aceea aduni în palmă resturile de unghii de pe birou și le răstorni într-o conservă. Revii la program și începi o nouă rundă de căutări. Întreaga țară este cuprinsă de foșnet static. Nimic. Nicăieri.

Mai scrii un bilet: „îmi este teamă să se schimbe ceva, mai ales în bine, acum măcar are sens să fiu așa, înțelegi ce vreau să spun? Te rog răspunde-mi data viitoare”. Foaia alunecă de sub pixul tău și literele îți ies mâzgălite. Te semnezi și arunci hârtia în sertarul din ușă, împingându-l pe partea cealaltă. Afară. La ei.

În baie, becul a slăbit. În lumina lui, culoarea pielii tale a căpătat o nuanță vineție. Îți pipăi obrajii. Te speli iarăși pe mâini, fără rost. Încerci să îți masezi maxilarul prea înțepenit. Când te întorci în cameră, pe geam vezi că întunericul s-a schimbat: nu mai este solid ca înainte, ci lichefiat, scurgându-se cleios pe sticlă, infiltrându-se prin crăpăturile neizolate. Ici-colo plutesc mici globuri albe, ca niște stele care înoată nesincronizate.

O fi avut dreptate străinul, nu mai este mult.

Te așezi înapoi în fața computerului. Muți ținta roșie deasupra unui alt oraș, însă eziți. Aici s-a mutat… Oare mai este acolo? Oare puteți lua legătura? Când sondezi zona, fâșâitul încetează și este înlocuit cu un țiuit, un refren sintetizat. E un cântec format doar din bipuri care imită organele cu aburi din talciocurile copilăriei, genul de melodie pe care o asociezi cu anunțurile de interes public.

Caseta cea neagră din partea dreaptă a ecranului începe să fie populată de o serie de caractere:

4 F 8 Y 1 H 5 V 5 Q V 1 S 6 0 L I N I Ș T E 1 7 2 3 4 8 B 2 X G X R O H 0 L W 5 8 5 3 0 5 3 2 1 4 8 7 9 N E 1 4 7 2 1 4 3 H B N X A X T W 8 4 5 0 A S C U L T Ă 1 4 7 O 9 B Y C N

O mâncărime ușoară îți urcă pe șira spinării până în moalele capului. Ecranul computerului devine negru și în căști nu se mai aude nici un sunet.

După aceea apare pe ecran o persoană. Este… Dumnezeule, seamănă, dar nu poate fi…

─ Mă auzi? Mă auzi? Sunt eu!

Becul din baie pocnește sonor și azvârli căștile pe birou ridicându-te. E întuneric, în jurul tău s-a furișat aceeași beznă vâscoasă de afară.

Începe bocetul din nou, ca un scârțâit pe tablă, doar că de data asta este înăuntru, se aude de lângă tine, din spate, de peste tot, și te prinde. Nu poți să îți desprinzi tălpile de pe podea, să îți miști picioarele, să fugi, și chiar dacă ai reuși, nu vezi încotro s-o apuci.

Întunecimea urlă ud în urechile tale. O limbă mică îți gâdilă timpanul. Vrei să strigi și tu când o simți cum se încolăcește în jurul brațelor, în jurul pieptului, dar aerul ți se înfundă în gât. Bezna se rotește aproape imperceptibil. O tragi și pe nas și te inundă și pe gură, fără să o poți scuipa afară. La sfârșit ți se pune peste ochi. Simți cum se strecoară înăuntru și cum strigătul ei vibrează în craniul tău.

Apoi te saturi… doar pentru câteva momente, până când ecranul monitorului se aprinde la loc… și vezi persoana de acolo… e la limita rezistenței, tremură ca o pradă extenuată, are ochii umflați de plâns și e singură… o privești cu râvnă o clipă și pornești după ea.

Despre Emil DUHNEA

Emil DUHNEA a scris 1 articole în Revista de suspans.

Emil Duhnea (n. 1990) este absolvent al Facultății de Drept a Universității din București și avocat.

În 2015 a urmat cursurile celei de-a doua ediții a Atelierului SF&F, organizat de Revista de povestiri și Bookblog, și, în prezent, este membru al grupului literar Secția 14. A publicat în Argos, Gazeta SF şi Revista de Povestiri, iar în noiembrie 2016 va debuta editorial la Millennium.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *