Treizeci și cinci-ul

Treizeci și cinci-ul e autobuzul cu care merg la lucru. Îl iau în fiecare dimineață, de la capătul liniei. Uneori, urcă și elfița, câteva stații mai încolo. E înaltă și subțire, are părul lung, blond deschis, mereu îndreptat perfect. Ce altă poreclă i-aș fi putut pune? Nu știu unde coboară, merge mai departe de stația mea. Mi-am promis că într-o zi am să rămân doar ca să cobor odată cu ea, să văd unde merge. Dar n-am făcut-o încă. Cred că aștept un semn. Poate, dacă s-ar așeza lângă mine, atunci mi-aș putea spune că nu vreau s-o deranjez și aș rămâne până la stația ei.

În dimineața asta sunt grăbit tare. Văd autobuzul în stație și grăbesc pasul, atât cât pot, fără să fiu nevoit să gâfâi. Respiratul pe gură e înafara discuției azi. Bine măcar că nu mă pot umple de noroi pe pantaloni. E bun la ceva și gerul ăsta.

Dar am noroc și autobuzul nu dă semne că ar vrea să plece fără mine. Urc, îmi fac un bilet și mă așez. Când, ce să vezi? În mijlocul culoarului, gesticulând nervos, șoferul:

– Dă-te jos, femeie, zice, că iar mi te piși aici și io nu mai… Hai, dă-te jos, am spus!

Mititel, un pic chel, încercând să pară sever, stă crăcănat, să arate că el nu dă înapoi. Pe un scaun, ceva mai în fața mea, o bătrână:

– Nu mă dau. Tu ești șoferul, condu mașina!

Mă uit un pic mai atent la femeia care-l înfruntă și, într-adevăr, pare că o arde mai boschetar-style. Are mâinile înfășurate în fașe de tifon în loc de mânuși, un palton cam ponosit, căciulă de blană artificială cu urechi care-i atârnă peste obraji. Pe scaunul de lângă ea, ține două plase de rafie și-o poșetă scorojită. Totuși, mă gândesc, ăsta nu-i un motiv să o dea afară din autobuz, nu? Și de ce șoferul?

– Hai, femeie, că io nu mai stau după tine. Ăsta-i treizeci și cinci-ul, merge la gară, nu pe Brândușelor, unde mergi tu. Așa că, hai, jos! Nu-mi trebuie să-mi faci iar mizerie, să stau după tine să…

Pe de altă parte, o fi știind și omul de ce vrea s-o ușuiască. Numai el știe ce probleme-i face. Probabil că bilet n-are. Dar i-aș putea da eu.

– Mă, cu cine m-oi fi confundând tu, că eu nu fac nimic.

– Da, te confund. Uite-te la tine cum arăți!

Și numai ce se repede omulețul, îi înșfacă femeii bagajele și i le duce afară, în stație.

– Bine, acolo să le lași! zice bătrâna și, parcă anticipând ce avea să urmeze, sau știind din experiența altor dăți, se înfige cu amândouă mâinile în bara scaunului din fața ei. Eu nu cobor, ești șofer, condu mașina! Eu merg la gară.

Și poate că aș fi rămas așa, uitându-mă ca prostul, când la bătrâna ancorată de bară, când la bărbatul mărunțel care nu știa de unde s-o apuce, dacă un alt privitor, până atunci pasiv, nu s-ar fi decis să intervină.

– Să vă ajut? zice un tinerel oacheș, îmbrăcat îngrijit, cu ochelari de soare și cu un smartphone într-o mână. Și dă să o prindă cu mâna cealaltă pe bătrână de braț.

Asta m-a cam indispus. Mă ridic și fac doi pași spre ei:

– Mă scuzați, zic, de ce vreți s-o dați jos pe femeia asta din autobuz?

Ca un făcut, tinerelul își dă seama că are ceva extrem de urgent de comunicat prin telefon, deci se așază la locul lui și-și coboară privirea în ecran. Lăsat singur, șoferul dă să mă înfrunte:

– Domn-le, știți câte probleme-mi face? Aruncă mizerie pe jos, mi se pișă pe scaune. Aici stau oameni, domn-le.

Are ochi inteligenți, poate e doar într-o pasă proastă. Bun, mă gândesc, deci o să meargă cu vorba bună. Îl simt pe om. Poate și cei aproape doi metri și o sută de kile ale mele vor ajuta.

– Domnule, zic, e foarte frig afară. Azi chiar e frig.

Și-mi legăn ușor capul în semn de negație. Să îi fie clar că nu sunt de acord s-o zboare pe femeie afară, în ger.

Se uită la mine surprins, de parcă i-aș fi spus ceva de care habar n-avea. Adevărul e că azi chiar e zgribău. Anormal de frig pentru februarie. Își dă și el seama de treaba asta, pentru că, deși bombăne în continuare ceva despre boschetarii care nu au ce căuta în autobuze și despre oamenii cărora le e milă de ei, dar nu-i iau la ei acasă, coboară totuși și-i aduce femeii plasele înapoi.

Apoi merge la el în cabină și pornește.

– Tu ești șoferul, ține bătrâna să aibă ultimul cuvânt, tu să conduci mașina!

Tinerelul cu telefonul îi aruncă o privire, dar nu zice nimic. Foarte bine, mă gândesc, nu aveau niciun drept s-o dea jos. Nu e murdară, nu miroase.

Și, parcă să-mi dea dreptate, la stația următoare urcă elfița. Și, din cele două locuri libere, îl alege pe cel de lângă boschetăreasă. Nu pe cel de lângă mine.

Despre Alexandru LAMBA

Alexandru LAMBA a scris 6 articole în Revista de suspans.

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar în 2017 a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (tritonic 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *