Motanul (o poveste din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

Domnişoara Amélie de Sans-Souci, mai cunoscută în cercurile culturale goreniene sub pseudonimul literar Mademoiselle Mélancolie, avea un motan imens, alb cu negru. Cândva, înainte ca distinsa domnişoară să fie trimisă la şcoala de dans şi bune maniere a surorilor Stuffy, motanul fusese un pisoi drăgălaş şi jucăuş. La revenirea de la pension, însă, după patru ani de disciplină, etichetă şi rigoare, Amélie găsise, în locul pisoiului de care îşi amintea cu drag, o bestie vicioasă care teroriza atât reşedinţa Sans-Souci cât şi vecinii.

Mobilele de preţ erau zgâriate şi scămoşate. Servitorii se alegeau şi ei cu zgârieturi când încercau să alunge motanul de sub canapele cu ajutorul unei cozi de mătură. Bucătăresele ţipau şi azvârleau cu ce aveau la îndemână, iscând un vacarm îngrozitor, ori de câte ori motanul fura câte un peşte ori o bucată de carne de pe masă. Vecinii se plângeau de miorlăituri pe sub ferestre, ori de dispariţia misterioasă a câte unui pui de găină. Iar, după ce motanul urâcios îşi strecurase o labă printre zăbrelele coliviei, papagalul pur şi simplu făcuse stop cardiac şi decedase.

Cu un calm imperturbabil, deprins la pension, Amélie de Sans-Souci întâmpina zi de zi plângerile tuturor. Nutrea convingera fermă că toate fiinţele sunt bune din firea lor şi că orice comportament rău sau urât reprezintă numai o rătăcire temporară. Cu o îndrumare adecvată, chiar şi cea mai rea fiinţă avea să revină pe calea cea bună.

Seara, domnişoara se aşeza comod în salon, dinaintea căminului, pe o canapea tapisată în mătase verde, cu motive florale, lua motanul pe genunchi şi îi citea exemple înălţătoare din tratate de morală şi din evangheliile asimptotice. Iar motanul cel pufos torcea puţin, după care dormea dus, legănat de vocea educată şi melodioasă a domnişoarei.

Şi a doua zi o lua de la capăt cu stricăciunile şi cu furtişagurile, căci era odihnit.

După mai bine de şase luni în care motanul terorizase efectiv pe toată lumea, majordomul – de regulă un ins flegmatic, care văzuse multe la viaţa lui şi care nu era uşor de impresionat – luă de pe peretele bibliotecii un pistol cu cremene dintr-o panoplie, îl încărcă meticulos, îl aşeză pe o perniţă decorativă liliachie, de satin brodat, cu ciucuri în cele patru colţuri, şi i-l prezentă ceremonios domnişoarei Amélie.

– Stimată domnişoară, îi spuse el cu o voce calmă, am să vă rog să fiţi amabilă, să-i trageţi un glonţ în cap motanului şi să curmaţi suferinţa.

– Dar motanul nu suferă de nimic, protestă Amélie de Sans-Souci.

– Nu mă refeream la suferinţa lui, domnişoară, ci la a noastră, a celorlalţi, preciză majordomul. Eventual, vă pot însoţi afară, în grădină, ca să nu facem mizerie aici, în salon.

– Dar cum să-i fac aşa ceva dragului meu motan? se îngrozi Amélie.

– Dacă preferaţi, pot merge singur în grădină ca să-mi trag un glonţ în cap. Ori eu, ori motanul. Şi vă asigur că sentimentul este unanim la demisol, în rândul servitorilor.

– James, hai să n-o luăm chiar în tragic, cum spunea un comic din Harmonica! Lasă-mă să mă consult cu membrii clubului şi sunt convinsă că vom găsi o soluţie!

Îngrozită de cele două opţiuni pe care i le prezentase majordomul, Amélie îşi petrecu după-amiaza scriind şi expediind depeşe telegrafice, iar, după lăsarea serii, în salonul ei se adunară membrii Clubului pentru Explorări şi Experimente*. Domnişoara de Sans-Souci se asigură că fuseseră serviţi cu ceai, prăjiturele şi fructe exotice preparate după o reţetă patentată de Lady Badminton, apoi le explică fondul problemei.

– Dacă motanul e-n călduri, opină contele de Sandwich cu Ton, l-am putea trimite într-o cuşcă, în cala de bagaje a unui dirijabil care survolează zona arctică, şi-o să se mai răcorească.

Amélie clătină din cap.

– Mă tem că se poartă atât de rău tot timpul, nu numai atunci când e în călduri.

– Au mai survolat şi alţii zona arctică, mormăi Fram. Şi la ce le-a folosit?

Jeanne d’Arc Électrique amestecă tacticoasă cu o linguriţă de argint în ceaşca de ceai.

– Dacă l-am supune unor şocuri electrice? susură ea.

– Şi-aşa e foarte zbârlit! protestă gazda. Şocuri electrice i-ar mai lipsi…

– Pe pacienţii bătrânului doctor Young par să-i ajute, insită Jeanne.

– Pe cei care supravieţuiesc, în orice caz, adăugă Pălărierul Sănătos.

Amélie scutură din cap cu vehemenţă.

– Nici nu intră în discuţie.

– L-am putea reprograma? se interesă Fecioara de Fier Forjat.

Câţiva dintre cei de faţă îi aruncară priviri contrariate.

– Ar fi complicat şi riscant, replică Lady Bug. Abia am reuşit câte ceva în privinţa unor organisme mult mai simple, precum insectele…

Domnişoara oftă, dezamăgită:

– Of, de ce oare nu vorbeşte, ca să mă pot înţelege cu el aşa cum mă înţeleg cu voi? Că, altfel, degeaba îi citesc pilde din tratate de morală dacă el…

– Am o idee, spuse doctorul Victor Rammstein. Jeanne, o să am nevoie de ajutorul dumitale!

Folosindu-se de plasa de fluturi a lui Lady Bug, izbutiră să prindă motanul pe sub un pian cu coadă, după ce răsturnaseră un paravan pictat şi spărseseră câteva bibelouri din porţelan în timp ce-l fugăreau prin salon. Îl înghesuiră într-un paner din răchită, cu capac, nu fără a fi zgâriaţi şi scuipaţi pentru strădaniile lor, şi o lăsară pe Amélie de Sans-Souci în compania celorlalţi membri ai clubului.

După o noapte petrecută în laboratorul doctorului Rammstein şi asezonată cu descărcări electrice, motanul, bandajat ca o mumie, îşi reveni de pe urma anesteziei şi încercă fără prea mare succes să se ridice de pe masa de operaţie.

– Miau, spuse el cu voce slabă.

– Asta zicea şi înainte de operaţie, remarcă Jeanne d’Arc Électrique.

– Miau, repetă motanul.

Doctorul Victor Rammstein clătină din cap, istovit şi înfrânt.

– Mai am şi eşe…

– Mi-au zis, îl întrerupse motanul, cu glas ceva mai ferm, alea de la bucătărie că, dacă mai intru vreodată pe-acolo, o să mă coacă la cuptor, împănat cu usturoi, şi-o să mă servească la tavă, pe post de iepure.

Jeanne d’Arc Électrique şi doctorul Rammstein se priviră unul pe celălalt. Nu le venea să-şi creadă urechilor.

– Poate s-o cuminţi de-acum încolo, zise Jeanne.

– S-o cuminţi mama zmeului, ripostă motanul. Las’ că mai vedem noi cine-o să-mpăneze pe cine.

Aşa se face că, după operaţie, pe lângă faptul că motanul de la Sans-Souci a continuat să comită tot felul de răutăţi, a început şi să dea răspunsuri obraznice, spre disperarea domnişoarei Amélie. În scurt timp, acesta a ajuns să îşi câştige porecla de Motanul Înţepat.

*      Mai puţin agentul Bon d’Age, care era plecat într-o misiune secretă.

Despre Florin Pîtea

Florin Pîtea a scris 1 articole în Revista de suspans.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *