Când vânătorul devine vânat

catalin.lupu„— Dar femeia e tot un animal, maestre. E tot un vânat, îl întrerupse cineva.

— Te înşeli. Aşa cum arta nu realizează, ci sublimează creaţia, tot aşa, femeia transfigurează până la divin frumuseţea animală a tuturor formelor ce stau înapoia ei şi urcă treptele până la ea, ca să fie transpusă dintr-o dată dincolo, în alt tărâm.

— Cine, maestre?

— Frumuseţea animală, prin femeie.

— Dar e tot carne, îl sâcâi acelaşi.

— Carne sufletească. Ea este arhetipul.

— Nu-l mai întrerupeţi, că nu mai ajungem niciodată la poveste, interveni gazda, mai ales dacă intă în Platon şi arhetipurile lui.

— Ei, dragii mei, Platon spune că dacă învăţăm uşor şi ştim ceva, e că ne amintim. Şi visele nu sunt uneori decât uitate aduceri-aminte. Şi cu asta încep povestea. ”

Vasile Voiculescu – Căprioara din vis

 

Mă întorceam cu trenul de la Cluj-Napoca către București. În interiorul compartimentului era exagerat de cald, deoarece aerul condiționat se stricase. Cred că îți amintești acele trenuri vechi, fără aer condiționat sau uși care se închid cu o apăsare a butonului, cu scaunele acelea învelite într-un soi de imitație de piele și cu mirosul lor specific? În acea clipă, îmi era dor de ele. Eram cumplit de plictisit și ocupam cu bagajele câteva locuri libere, dar nu erau mulți călători așa că îmi permiteam luxul de a alege să stau singur. Aveam căștile pe urechi și ascultam câteva piese rap, instrumentale. În scurt timp și-a făcut apariția o domnișoară, probabil studentă. Aceasta s-a așezat pe locul dinaintea mea cu toate că erau multe scaune libere. Timid la început, apoi din ce în ce mai curajos, mi-am ridicat fruntea din pământ. Am privit-o cu coada ochiului, apoi cu coada peștelui, apoi de-a dreptul, ca un apucat. Probabil aveam ochii injectați de nesomn și chipul răvășit, dar nu îmi păsa că aș putea părea, la drept vorbind, un individ ciudat. O căutasem pe fata din fața mea de fiecare dată, chiar și atunci când stăruisem asupra colțului îndepărtat al unei oglinzi privind peste umăr, chiar și atunci când nopțile mele fuseseră de o singurătate asemănătoare unui târg de vechituri, de o sfâșietoare indiferență a celorlalți oameni. Și necunoscuta știa. Nu a răspuns privirii mele, își fixase atenția într-un punct sau cine știe, poate într-o linie, dar după o vreme, fără să mă avertizeze, fără să mă pot proteja, a străbătut hăurile cele mai adânci ale sufletului meu și m-a paralizat complet. Eram țintuit locului, iar acea privire avea ceva ce aducea a teamă și adulare; umblase tot Pământul și văzuse tot, știa tot, era deasupra mea. Fața mă ardea, picioarele îmi tremurau, iar ea nu renunța. Nu mai suportam. Chiar și acum, când îți mărturisesc cu atâta seninătatea acea întâmplare ascunsă atât de puternic în amintire, chiar și acum, simt fiori retrăind imaginea acelor momente. Nu știu cât a ținut, nu vreau să sun prezumțios, dar ea era de o frumusețe inumană. Și nu mă refer la trăsăturile fizice cât la conexiunea aceea care se crease în spațiul dintre prezent și viitor, ca și cum ne-ar fi legat o funie invizibilă, împreună, de marginile lumii. La acea frumusețe mă refer. Aproape că eram biruit de patima de a o săruta sălbatic, de a o lua în brațe atunci și acolo, de a-i sfâșia hainele și de a-i… recita „Metamorfoza Vampirului” de Charles Baudelaire. Așa începusem să simt, ca și cum darul lui Prometeu ar fi intrat in sufletul meu pentru a-l modela incandescent. Dar aveam un orgoliu puternic și îl puneam stavilă potopului de sentimente. Necunoscuta mi-a ghicit intențiile și, ca și când nu-mi era de ajuns doar acea ispită fatală, s-a aplecat asupra măsuței care despărțea locurile noastre, apoi și-a așezat mâna subțire peste degetele mele, încât cerurile s-au deschis și a început să cadă cu nori în formă de teddybearși. Umbrele unei speranțe neașteptate au prins a se revărsa asupra-mi atunci când necunoscuta și-a făcut loc printre bagaje chiar lângă mine. Și-a pus capul pe pieptul meu și a început să-mi șoptească un soi de cântec de leagăn. Deși pieptul meu era gata să explodeze sub presiunea entuziasmului și al curiozității, nu am spus niciun cuvânt. De fapt, niciunul dintre noi nu a spus vreun cuvânt, ba, mai mult – cântecul de leagăn mă relaxa și îmi îngreuna pleoapele.

Se făcea că era pe înserat, sub munte. Vânătorul purta o glugă zdrențuită și o geacă neagră, roasă de vreme. În spate căra un rucsac din care ieșea capătul unei sfori, iar pe umăr, legată cu o bretea, o pușcă Baikal. Fulguia ușor, ca o închipuire, fluturi de nea purtați pe aripile nevăzute ale vântului, iar în apropierea sa susura un izvor argintiu printre pietre. Pinii și brazii abia mai respirau de sub cojocul de zăpadă, dar ici-colo, apărea câte un vârf semeț ori câte un colț de stâncă de sub cușma poalei muntelui. Vânătorul a luat urma unor porci mistreți, dar, cum noaptea l-a ajuns din urmă, acesta și-a găsit adăpost și a aprins un foc. În timp ce dormea un somn adânc cu spatele sprijinit de un buștean bătrân, focul arunca lumina vălvătaiei asupra chipului său, iar chipul său era… chipul său semăna… Dumnezeule! Nu pot să o spun. Când focul era pe cale să se stingă, din întunericul codrului, ca dintr-un alt tărâm, a apărut fata din tren. Era complet goală, aproape ireală în lumina focului, învăluită într-un abur magic, iar pașii săi erau siguri pe ei, în ciuda vremii vitrege. Nu părea să sufere de frig ori de teama de întuneric și de sălbăticiunile sale. Avea părul despletit și lung până la brâu – o revărsare blondă de raze, ochii negri; sânii mari i se ascundeau provocator sub grămada de crengi pe care le purta pe brațe, iar trupul său era mânjit pe alocuri de noroi. A îngenuncheat în fața focului, apoi a ațâțat flăcările aruncând peste jar crengile uscate. L-a privit zâmbind pe vânător apoi, după ce a zăbovit dulceag un timp, s-a retras sub întunericul care aducea a coamă deasă.

În zori, vânătorul a pândit turma de porci mistreți. S-a încălzit luând câte o dușcă de coniac din termos, înfofolit bine, ascultând vântul, adulmecând mirosul înghețat al prăzii. Dar în valea care dădea către o pădure de fag, pe lângă izvor, i s-a părut că zărește urme de căprioară. A coborât panta pentru un mai bun orizont al vederii, iar, când s-a convins că a dat peste urme de căprioară, a deschis zimții unei capcane și a strecurat alături trei mere verzi și bătute. A așteptat două ceasuri, dar nici căprioară, nici mistreț nu i-au zvâcnit în cătarea puștii. Ziua s-a anunțat zadarnică și viforul a apărut turbat, ca din senin, așa că s-a gândit să se întoarcă la adăpost. Nici nu a plecat bine că a auzit sunetul sec al capcanei și un muget înăbușit de durere. Și-a pus numaidecât pușca la umăr și a urmărit ținta care se chinuia să evadeze strânsorii. Țeava armei a scos un pumn de scântei, iar prada a căzut secerată la pământ. Vânătorul a alergat fericit către vânat, dar când a ajuns în dreptul căprioarei, a descoperit că tocmai a ucis-o pe fata din tren. Năluca prinsă în capcană, cu ochii terni, cu sângele unsuros și cald mânjind zăpada, zăcea prăbușită cu fața în jos. Răbufniri înfundate răzbăteau din depărtare, răbufniri mânioase. Arma i-a căzut din mână, iar din ochi a început să-i curgă lacrimi. Amețit, tulburat, înspăimântat, vânătorul a urlat din toți rărunchii. A încercat să o atingă, dar mâna sa s-a retras tremurând. Nu putea să o mai privească! Cu mers greu a ajuns la capătul unui povârniș înalt și abrupt. Voința-l părăsea, genunea îl chema cu suflul roșiatic al morții, iar soarele abia se mai zărea în depărtări, ca o sticlă murdară. S-a aruncat în gol, pe spate. De pe marginea albă, ca de calcar, a povârnișului îl priveau doi ochi negri, în vreme ce zdrențuitele neguri luau sufletul vânătorului în lanțuri. De jur-împrejurul trupului fără viață al vânătorului, nămețite în diferite poziții se găseau alte trupuri de vânători și, alături de ei, armele lor. Vânătorii erau identici și toți, dar absolut toți, semănau… Dumnezeule! semănau… cu mine. M-am trezit.

Trenul s-a oprit într-o haltă, pe la Brașov, iar necunoscuta s-a pregătit să coboare. M-a sărutat cu buze reci. Am urmărit-o un timp cu capul lipit de geam. Trenul își mărea viteza. Din ce în ce mai departe. Peisajul dezolant se scălda în nostalgie, iar în visul necunoscutei și în visul meu exista doar un singur vers dintr-o antică și uitată poezie care se repeta la nesfârșit: „alt înger cu aripi negre a distrus inima îndrăgostitului Sisif”…

Pe necunoscută nu am mai revăzut-o vreodată. Dar nici pe mine, cel de atunci. Trenul m-a purtat tot mai departe. Nu știu ce s-a întâmplat cu adevărat în acel tren, dar știu ce se întâmplă întotdeauna între bărbați și între femei. Trebuie să te îndrăgostești cu adevărat de cineva pentru a afla răspunsul.

Despre Cătălin Lupu

Cătălin Lupu a scris 6 articole în Revista de suspans.

Am publicat texte în revistele: Dincoace de pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Helion Online, Galileo Online. Apărut în volum de versuri cu: Adolescent de-a gata (2007); Antologia Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Când omul descoperă tăcerea și focul (2013), Antologia Conexiuni (2014). Sunt un fan împătimit al povestirilor ciudate și al ficțiunii.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *