Povestea Umbrei

Umbre. Monştri. Bestii. Oricum le-ai numi, îţi provoacă teamă, repulsie, aşa-i? Cu toţii ne ferim de întuneric, uitând adesea că el se află în fiecare din noi, pândind un moment de slăbiciune pentru a-şi croi  drum spre suprafaţă, pentru a lua în stăpânire trupul.

Şi totuşi, nu te-ai întrebat niciodată cum e viaţa unei umbre? Ştii, avem o concepţie greşită, trăim cu impresia că a fi o bestie, o creatură a întunericului e sinonim cu a fi lipsit de suflet, de sentimente. Dac-ai şti… dacă ai şti cât de opus e adevărul, cât de mult, cu ce intensitate poate simţi, poate trăi o umbră! Cum crezi că a ajuns o umbră să fie umbră? Crezi, poate, că aşa s-a născut ea, dintr-o mamă-umbră şi un tată-umbră? Nu, nicidecum. S-a născut om, dar un om ale cărui trăiri l-au consumat, l-au ros ca viermii,  dinăuntru spre în afară. Până ce nu a mai rămas pic de trup din el. Doar umbra. Pentru că de umbră nu poţi scăpa nicicum. Umbra rămâne chiar  şi atunci când trupul piere.  Ba chiar şi atunci când sufletul se reîncarnează. Umbra rămâne. Pentru că asta e umbra, o rămăşiţă, un cumul al tuturor lucrurilor pe care le-ai lăsat în urmă, le-ai respins, le-ai negat.

Şi, ştii de ce umbra e umbră şi nu om? Pentru că a renunţat la viaţă, s-a dat bătută. Pentru că ar fi putut să fie atât de multe, dar a ales să fie nimic, pentru că nu a mai rămas decât o vagă amintire a omului care era cândva şi care putea să fie, doar o umbră a celui care nu demult strălucea. Umbra nu poate fi om pentru că se teme de oameni, se teme de viaţă, se teme de lumină.

Aşa era ea. Umbra. Cândva avea un nume. Un nume de fată. Acum de multe ori nici măcar nu şi-l mai aminteşte. Te-ai gândit vreodată că ai putea să îţi uiţi numele? Pare imposibil dar, de fapt, e atât de uşor să îl uiţi când nimeni nu ţi-l mai aminteşte, nimeni nu te mai strigă… Era doar o umbră acum, oamenii au început să uite de ea. Puţini mai aveau ocazia să o zărească în noapte, cu paşii ei mici şi grăbiţi alunecând pe străzile pustii ale oraşului. Mergea, adesea, cu capul plecat, nu voia să fie văzută, oprită, să i se pună întrebări, se temea că n-are să mai fie în stare să rostească vreun cuvânt. Nu voia să vorbească, până şi asta îi pricinuia durere, căci buzele-i erau sângerânde, crăpate mai tare ca inima sa. Inimă pe care nu putea să o înţeleagă: de ce, oare, se încăpăţâna să mai bată, când era atât de lipsită de vlagă, tânjind după viaţa de apoi. Buzele… buzele-i ardeau, le simţea de parcă ar fi avut mii de cioburi înfipte în ele. Se gândise de multe ori că, probabil, asta-i era pedeapsa pentru toate vorbele tăioase pe care le rostise. Toată durerea provocată altora prin cuvintele ei, spuse la mânie, se răsfrângea acum asupra ei.

Iar ochii… ochii aceia mari, care cândva fuseseră căprui, frumoşi, dar, mai ales, atât de vii… acum te priveau goi, absenţi ca ochii unui orb, un gri glacial, marea din care se revărsau atâtea lacrimi ori de câte ori îndrăzneai să te apropii de ea şi să îi pui o simplă întrebare precum “… şi ce mai zici, eşti bine?”. Asta era tot ce putea să zică: lacrimi şi suspine. Apoi se întorcea cu spatele, ruşinată că nu şi-a putut ţine în frâu pornirile.

Trecând pe strada ei, o puteai zări destul de des la fereastră, chiar dacă se ascundea în spatelele perdelelor. Multora li se părea ceva înfricoşător asta. Era ca-n filmele acelea de groază, în care mereu apare câte o fantomă la fereastra unei case misterioase. Fantomă, umbră, tot pe-acolo e. În ambele cazuri, în spatele acestui act de a privi pe fereastră se ascund aceleaşi gânduri şi dorinţe. Lumea era ceva ireal pentru ea, ceva la care nu avea acces. Era atât de aproape de lume, de viaţă, şi totuşi construise atâtea ziduri între lumea ei şi restul lumii, încât se trezise prizonieră. Prizoniera propriei nesăbuinţe. Privea soarele, asculta râsetele copiilor, roţile maşinilor tulburând praful de pe drum. Muzică. Bucurie. Îndrăgostiţi. Viaţă. Se întreba dacă va mai avea şi ea ocazia vreodată să simtă toate astea. Dacă va putea fi cândva un om obişnuit. Se ura pentru tot ce trebuia să îndure acum, se ura pentru că ştia prea bine că şi-o făcuse cu mâna ei. Toate alegerile nechibzuite pe care le făcuse de-a lungul vieţii au adus-o în starea în care se afla azi. Doar ea e vinovată pentru că azi este o umbră. Şi cu cât se gândea mai mult la asta, se învinovăţea mai tare, ura creştea alimentând Umbra şi pierzându-se pe sine.

Dacă ar fi ştiut să se iubească să se accepte aşa cum e, să renunţe la goana după perfecţiune pentru că asta era, poate, problema ei majoră. Nu ştia ce-i aia iubire de sine. Nu se putea iubi. Decât condiţionat, decât în acele momente în care se putea ridica la nivelul aşteptărilor pe care şi le impunea singură sau pe care le impuneau alţii.

Ştii, pe cât sunt ele de frumoase, şi pe cât de îndemnaţi suntem să le citim, cărţile pot fi uneori periculoase. Mai ales cele parcurse la vârste fragede, când suntem mult mai mult vulnerabili în faţa tentativelor de manipulare sau îndoctrinare. Nişte idei simple, pe care ai impresia că nu faci decât să le citeşti o dată, ajung să-ţi modeleze caracterul, să fie pilonii pe care îţi construieşti viaţa. Şi Umbra citise, nu glumă! Cărţile i-au fost mereu singurii prieteni. Citise mult şi nu orice fel de cărţi, ci, poate, pe cele mai primejdioase. Începuse să citească imediat ce ajunsese în băncile şcolii. Dar, dacă ţinem cont că a-ţi citi cineva e tot cam pe acolo cu a citi chiar tu, n-aş exagera deloc dacă aş spune că ea a crescut cu poveşti, a trăi mereu pe strada ficţiunii. Iar când eşti doar un pui de om,  tare uşor treci peste aproape inexistenta graniţă dintre a creşte cu poveşti şi a trăi într-o poveste. Avea 22 de ani acum. Trecuseră mai mult de 15 ani de când auzise pentru prima oară de poveşti precum Mowgli, Mica Sirenă, Cenuşăreasa, Albă ca Zăpada etc. Dar îşi amintea cu atâta exactitate cărţile din care tatăl ei obişnuia să îi citească înainte de culcare! Îşi amintea literele înşirate pe pagini, atât de mari încât păreau făcute pentru ochii osteniţi ai bunicilor. Litere mari, pe nişte pagini la fel de uriaşe. Şi poze, poze frumos colorate făcându-i cu ochiul, personaje ce parcă o chemau în lumea basmelor.

Nu-i de mirare că devenise o visătoare, crezând că lumea e compusă din poveşti cu happy end, că dorinţele devin mereu realitate. Se credea fru… pardon, Umbra din pădurea adormită. Aştepta un prinţ să-i dea sărutul magic ce o va trezi la realitate. Dar timpul trecea şi prinţul… zău că n-a mai apărut, poate doar câţiva feciori de pe alte meleaguri, pe care, tot ea, aşa adormită cum era, trebuise să-i salveze. Când, de fapt, ea avea nevoie să fie salvată. Dar, mă întreb, poţi oare salva o persoană de ea însăşi?

Se spune că speranţa e bună, te ţine în viaţă. Dar dacă, totuşi, speranţa nu-i aşa bună cum pare? Dacă tu speri la nişte lucruri deşarte, iar speranţa, e drept, nu te omoară, dar nici să zici că te ţine în viaţă nu-i tocmai adevărat. Pentru că starea în care te ţine uneori speranţa e cea de repaus. Te ţine blocat într-o situaţie, într-un moment, chiar dacă timpul trece. Pentru că a spera înseamnă a trăi în viitor. Adică a fi absent în prezent. Deci numai viu nu mai eşti. În viaţă, da, dar viu, cu siguranţă, nu. Chiar dacă nu vezi încă soluţia salvatoare, măcar nu irosi prea mult timp din viaţă aşteptând să te salveze cineva. Ai putea aştepta o eternitate. Dar nu ai aşa ceva. Uneori trebuie să fii tu şi Frumoasa din pădure, şi Prinţul salvator. Trebuie să te dedublezi cumva. Să fii şi unul şi celălalt, amândoi în acelaşi timp. Viaţa, oricum, nu-i decât un spectacol, să fii un actor în rol dublu nu-i mare lucru. Hai să fim serioşi, sunt atâţia care joacă atâtea roluri, încât nici ei nu mai ştiu cine sunt.

Ascunsă în sanctuarul său, îşi vâna propria imaginaţie, fără să ştie cât de periculoasă era prada pe urmele căreia se afla. Creativitatea este cea mai frumoasă larvă din pântecele omului. Dar tot ce-i frumos poartă pecetea primejdiei. Ca orice vierme-parazit, inteligenţa şi creativitatea se hrănesc cu viaţa din gazdă. Pe măsură ce cresc şi se întrec în complexitate, te rod pe dinăuntru şi pe dinafară şi te transformă în sclavul lor. Iar dintr-un sclav, doar o dată ai închis ochii şi te-ai preschimbat în monstru. În umbră. Orice frumuseţe îşi are preţul ei, iar strălucirea minţii se plăteşte, adesea, cu trupul pe care trebuie să îl distrugi de bunăvoie, pentru ca toate resursele să-i rămână hrană imaginaţiei. Trebuie să-ţi laşi trupul înjunghiat şi sufletul pus în lanţuri, pentru ca mintea să fie eliberată. Artistul se naşte numai şi numai prin tortură.

O tot întrebau unul, altul, cum e, ce mai face, ce vrea. Ce-ar fi putut să zică? Cine ar fi putut să înţeleagă că, în general, ea nu voia nimic. De obicei, îşi dorea să nu se fi născut, însă, pentru că nu avea încotro şi era încă vie, încerca să se agaţe de nişte vise. Dar  fiecare zi era la fel, se trezea şi se culca cu aceleaşi gânduri, cum ar putea oare evada din propria-i viaţă? Sau dacă ar fi să rămână, cum s-ar putea adapta? Fiecare clipă purta în ea un război, să fie, să nu mai fie, de ce-ar mai fi?

Nici unul din ei nu înţelegea nimic. Cum poţi sta lângă un om şi să nu observi cum se scurge viaţa din el? Dar aşa sunt oamenii, poate, făcuţi să vadă doar ce vor şi pot să înţeleagă. Îşi fac griji pentru cei sfâşiaţi de vârstă, sfârşiţi pe dinafară, nu se gândesc că şi o viaţă fragedă se poate stinge la fel de iute. Ei cred că anii şi banii sunt destul pentru a-ţi aduce fericirea. Mda, poate că banii îţi pot întreţine viaţa, dar nu şi dorinţa de a trăi.

Nimeni nu o lua prea în serios. Dar e, vreodată, scrisul considerat o meserie? Azi toţi râd de tine dacă îndrăzneşti să te numeşti scriitor. Cu câteva excepţii, a spune că scrii e totuna cu a te declara făţiş un pierde-vară. Un soi de parazit mai cultivat şi cu maniere. Dar pentru ea cărţile erau însăşi viaţa, indiferent că vorbim despre ce citea sau ce scria. Cert e că numai pentru asta mai trăia. Poveştile pe care le scria erau bucăţi din suflet, copiii ei. Un om ca ea, o umbră, lipsit de fericire proprie, se păstra cumva în viaţă, criogenizat între două coperţi, numai pentru a-şi vedea copiii crescând şi prinzând aripi. Voia să mai trăiască doar atât cât cuvintele-i stângace să prindă viaţă, să stea în picioare, nemaiavând nevoie de cizelarea ei, de sprijinul bătrânului condei. Doar atât cât să le vadă la casa lor, sub acoperişul unei cărticele zâmbitoare, chiar pe raftul prăfuit al unei librării.

Tot citind în ultima vreme însemnări de-ale Sylviei Plath, nu putea să nu observe cât de multe asemănări împărţea traiectoria sa cu a poetei sinucigaşe. Se întreba adesea oare şi destinul meu va fi la fel? Sfârşitul? Fără îndoială că, dacă avea să o facă vreodată, va apela la ceva cu mult mai original. Ar fi făcut-o doar în momentul în care ar fi descoperit o modalitate suficient de creativă încât să stârnească vâlvă şi curiozitate faţă de creaţiile sale literare. Ştiu şi eu, poate că-şi va da foc în mijlocul foilor îmbrăcate de imaginaţia sa, sau poate că are să le înmoaie în apă şi-apoi să înghită bucăţi de hârtie până la asfixiere. O amuza teribil ideea din urmă, oricât de macabră părea.

Moartea era doar o glumă pentru ea, ştia că nu există moarte cu adevărat, e ca un fel de somn, doar că te trezeşti în altă parte. Moartea e un schimb de vieţi, de corpuri, adormi într-o parte, te trezeşti în alta şi o iei de la început. Ce o oprise până acum să facă asta era conştientizarea faptului că poate fi mai rău de atât. Oricât îşi ura viaţa sau pe sine, înţelegea că încă nu e prea târziu, încă mai putea să scoată ceva din ea. Doar de impulsivitatea ei se temea, ştia că există riscul să o facă într-un moment cu mintea tulbure. Dar, sinucigaşii aproape niciodată nu-şi doresc să moară cu adevărat, vor, poate, doar un pic de înţelegere, de afecţiune şi şansa unui nou început. Urăsc viaţa lor, dar iubesc viaţa în general.  Ce vor să omoare nu e trupul, ci viaţa din ei, cea de acum, pentru a face loc alteia.

I-ar fi plăcut să cunoască viitorul, să ştie cât va rezista şi în ce mod va capitula. Ştia că, dacă pe ea o putea salva ceva din vidul clopotului de sticlă, acel lucru va fi credinţa sa. Spre deosebire de Sylvia, ea nu credea că cerurile sunt goale. Strigasela Dumnezeude atâtea ori şi el îi răspunse. Cumva. În felul lui. Iar Umbra ştia prea bine că viaţa e în mâinile ei şi nu simţea nevoia să dovedească asta nimănui.

Dar se simţea adesea captivă în propriul trup, ca într-un mormânt. Îşi ruina templul de teama prădătorilor şi-apoi se plângea că nimeni nu-i mai vede strălucirea îmbrăcată-n straie de colb şi pitită-n moloz. Aştepta să fie salvată, dar nu făcea altceva decât să construiască zid după zid în jurul său. Era vie şi moartă, prinsă între două lumi. Trupul greu, inert, limitat şi de necontrolat, o strângea, o sufoca şi n-avea loc să se exprime. Şi-ar fi dorit să-l cresteze cumva, să-şi despice pieptul în două şi să iasă din sine. Se simţea ca o larvă de fluture încremenită-n chihlimbar. La ce-i bun atâta potenţial, dacă oul menit să te protejeze ţi-a devenit temniţă, duşman?

Umbra nu mai era nimic din tot ce a fost cândva. Poate un soare, poate o floare,  acum doar un curcubeu răstignit pe cerul unei lumi fără culori. S-a îngropat în ea. Coşciugul îi era de carne vie, ros de viermi de prostie, prin găuri se strecurau larve de frică. Viaţa era atât de lungă şi moartea fugea de ea!

Azi nu. Mă sinucid altă dată, gândi Umbra. Se hotărâse să-şi poarte coşciugul mai departe, încercând să-şi scrie viaţa ca pe o carte. Poate că, în fond, o viaţă eşuată nu-i altceva decât rodul unui scriitor prost.

Despre Elena POTOCEAN

Elena POTOCEAN a scris 1 articole în Revista de suspans.

Elena mă numesc, dar unii-mi spun Satmaya, e numele meu din poveste. Ca profesie, de mă întrebați, sunt cititor. De cărți, de oameni și, poate, de viitor. Îmi ghidez viața după un principiu inexistent, scornit într-un roman SF, pe care am reușit să-l fac aplicabil, iar rezultatele sunt uimitoare. Cred în Logos, ca armă supremă, singura nelimitată de timp sau spațiu, singura unealtă capabilă de-a da contur în realitate la tot ce naște-n mine. Și în „a scrie”, nu ca formă de uitare, ci, mai degrabă, de aducere la suprafață a celor îngropate. A scrie e felul meu de a celebra sentimentele, poveștile și ființele care îmi oferă un crâmpei de lumină în această existență ce tinde spre obscuritate. Scriu pentru a împărtăși tot ce gura nu vrea să rostească, ori trupul să înfăptuiască, pentru a uni destinele acelora pe care realitatea îi desparte, a mă împotrivi sorții și a mă împleti cu nadele fiecărui viitor posibil. Scriu de toate și peste tot, din prea multă pasiune și timp ce se-nmulțesc în mine, de când, descoperindu-l pe Eliade, nu mai sunt prizonierul istoriei. Uneori mi-e rușine de păcatul meu, dar recunosc că sunt un vânător. Pândesc fiecare clipă pentru a-i fura cele mai frumoase cuvinte. Când altele aleargă după averi, pachete de mușchi și poșete, eu plec la vânătoare de clipe cu poezie, litere cochete, cuvinte de beție.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. O poveste plina de sensibilitate care scormoneste in adancurile umbroase ale unei…umbre, cautand sa ne-o aproprie sau poate sa ne aduca aminte ca ea face parte din noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *