Poveste cu un pompier

Din ziua în care am îmbrăcat pentru prima dată uniforma roşie de pompier am ştiut că nu o să mai îmbrac altă culoare în timpul serviciului pentru tot restul vieţii. Forţa, curajul şi altruismul ce îmi fuseseră cultivate de părinţi mă propulsaseră spre vârfurile meseriei ca pe un Făt Frumos – într-un an, cât pe alţii în zece. Exagerez puţin, am urmat şi eu ca şi colegii mei ierarhia impusă de lege, dar am ajuns mai repede decât alţii la gradul de maistru militar principal.

Locuiam singur şi într-un fel îmi plăcea aşa. Veniturile îmi permiteau traiul într-un apartament mai mult decât spaţios pentru un burlac nu foarte convins ca mine. Femeile care făcuseră parte din viaţa mea la un moment dat păreau toate cu minţile răvăşite de clişeele filmelor americane. Eu chiar aveam meseria de pompier, nu eram un stripper în pantaloni cu capse. Pericolele din timpul serviciului erau cât se poate de reale şi, când spuneam că am avut o zi grea, nu însemna că mă întorc acasă cu cămaşa şifonată şi o pată de capucino pe cravată. Toate astea, adăugate la faptul că uneori nici după cinci duşuri mirosul de plastic şi de cadavru ars nu mi se dezlipea de pe trup, făceau ca până şi cele mai stoice femei să renunţe după două luni de locuit împreună.

Altfel, viaţa mea era perfectă. Abia îmi pusesem cel de-al cincilea galon drept la uniformă, când am fost chemaţi, cum altfel dacă nu de urgenţă, la un incendiu într-un cartier insalubru la marginea oraşului. Mi se făcuse teamă de ce-am putea găsi acolo, înainte de a ajunge la faţa locului. Zona se ştia că e locuită de oameni aflaţi la limita subzistenţei, bătrâni bolnavi şi paralizaţi, copii care aveau grijă unii de alţii cât timp părinţii erau plecaţi la munci zilnice sau la cerşit.

Slalomul prin trafic, culmea, nu dură atât de mult ca în alte dăţi, probabil datorită faptului că era mijloc de iulie şi jumătate din orăşeni fugiseră în concedii la mare sau la munte. Căldura de afară era înfiorătoare, şoseaua se topea sub roţile autospecialei, aroma de asfalt fript ne intrase în piele şi-n creier şi-l purtam cu noi până la moarte ca pe o amprentă invizibilă.

Din coteţele pe care oamenii aceia le numiseră „acasă” cu o jumătate de oră în urmă nu mai rămăseseră decât bare
metalice contorsionate, ţevi de plastic topite pe jumătate şi multă, multă cenuşă.


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


— Iar a îngheţat iadul azi şi şi-a făcut dracu focu-n sobă, comentă unul dintre colegi.

Era nou venit şi aceasta era modalitatea lui de a face faţă ororilor de zi cu zi.

— Puneţi mâna pe vătraie, atunci, să stingem jarul până nu se aprinde iarăşi, am încercat eu să-i ţin isonul.

Băieţii au întins rapid furtunurile şi apa şi-a făcut datoria, ca de fiecare dată. Eu am alergat prin jur întrebând lumea adunată dacă există victime prinse printre colibele arse. Mi se spuse că nu lipsea nimeni dintre ei, aşa, la o primă numărătoare.

O femeie căreia nu-i puteam distinge vârsta pe faţa înnegrită de fum strigă la mine de la câţiva metri distanţă. M-am grăbit spre ea, neştiind cauza ţipătului şi m-am împiedicat, aproape pierzându-mi echilibru.

Prinsă între două ţevi era o jucărie metalică. Nu-mi dădeam seama dacă în starea ei originală fusese maşinuţă teleghidată sau avion, ideea e că îmi tăiase bine prin încălţăminte, făcând vârful bocancului să se deschidă în mers ca o gură flămândă. Am tras cu putere de ea şi am scos-o dintre fiarele contorsionate. Îi simţeam căldura degajată cu tot neoprenul mănuşilor de protecţie.

Ţipătul femeii încetase şi nu înţelegeam de ce nu puteam arunca hidoşenia din mână. Într-o clipă de luciditate am văzut ceva care strălucea în interiorul ei. Un tub de sticlă fusese ascuns în jucărie. Descoperirea m-a captivat cu totul, neglijându-mi obligaţiile de servici, dar nu-mi puteam dezlipi ochii de la obiect. L-am fixat sub bocancul distrus şi am început să trag de el ca un disperat, până am reuşit să-l desfac în două. Tubul semăna cu o eprubetă, capacul dispăruse, dar ca o minune, conţinutul era intact. Două foi de hârtie îngălbenită, uşor arse la colţuri, erau acoperite de un scris mărunt, ca al unui copil care încă nu s-a învăţat să treacă de la stilou la pix.

Ardeam de nerăbdare să citesc documentul acela de parcă secretele omenirii urmau să mi se înfăţişeze, albastru pe galben. Mi-am găsit a doua doză de luciditate şi am strecurat hârtia în buzunarele largi ale uniformei, terminându-mi cu bine restul de activităţi din teren.

Din punctul tuturor de vedere, incendiul se terminase cu bine, dacă puteai spune asta cu voce tare oamenilor care-şi pierduseră toată agoniseala în mai puţin de 30 de minute. Erau în viaţă, asta se presupune că era cel mai important. Nu se rănise nimeni, aşadar salvările plecaseră primele de la faţa locului, noi după ele. Poliţia mai rămase la faţa locului, teancuri de acte urmau a fi completate de martori fără chef de declaraţii.

Abia acasă, după ce am mâncat pe fugă şi am făcut un duş şi mai rapid, mi-am permis să scot paginile şi să le citesc.

„Numele meu corect este Benu. Numele meu real nu am vrut să-l mai ţin minte de la vârsta de 60 de ani şi nu l-am mai ţinut. Vecinii îmi spun că peste o lună voi împlini 96 de ani, dar eu simt că au trecut mai mulţi ani peste mine. Vecinii mei nu mă mint, dar toate au un început.

M-am născut şi am crescut în magherniţa aceasta şi, dacă citeşti aceste rânduri, înseamnă că am şi murit aici. Am fost doi gemeni la părinţi. Am avut un frate cu 13 minute mai mare ca mine. Am trăit de la începuturi în sărăcie lucie. Cu timpul, asta a devenit felul nostru de a exista şi nu ne mai plângeam de lipsuri, în afara mamei care nu s-a acomodat niciodată cu viaţa de mahala. Primele cuvinte pe care le-am auzit şi înţeles din gura ei au fost «Trebuia s-o mănânci». Nu vorbea cu mine, îi vorbea fratelui meu.

Citise într-o revistă medicală, probabil singura de acest gen citită de mama în viaţa ei, că toţi ne formăm în pântece în număr de doi. Nu suntem singuri la început de drum. Cel mai înfometat se înfruptă din celulele zemoase ale celuilalt şi iese la lumină singur, frumos şi puternic. Alţii suportă sărăcia înainte de a şti ce e aceea. Fratele meu m-a iubit şi nu a ascultat-o niciodată. Asta nu înseamnă că i-a fost uşor să audă zilnic aceeaşi poveste. Nici mie nu mi-a fost uşor să stau lângă un părinte care mă dorea mâncată înainte de a fi.

De câte ori nu ne ajungea coaja de pâine şi fratele meu se ridica de la masă nesătul, fraza îi însoţea paşii după draperia ce separa bucătăria de dormitorul nostru: «Trebuia s-o mănânci». De câte ori hainele nu ne ajungeau şi vara purtam eu cămaşa şi el pantalonii, sau invers, mama era acolo cu propoziţia ei: «Trebuia s-o mănânci».

După câţiva ani nu mai deranja pe nimeni, fratele meu îşi dădea singur replica, când singurul ghiozdan de care căram pe rând la şcoală se rupea dincolo de punctul în care mai putea fi reparat. «Trebuia s-o mănânc, ştiu», spunea el şi amândoi plecam ţinându-ne de gât să căutăm în containere după alt rucsac într-o stare mai bună.

Într-o zi, ne-am întors acasă cu oasele albite ale unui câine uscat de două săptămâni pe movila de gunoaie. Le-am pus în ceaun la fiert şi seara fratele meu a servit cina părinţilor. Eu stăteam afară, trăgând cu urechea la uşă, gata să o iau la goană dacă lucrurile ieşeau prost. I-a zis mamei că în sfârşit i-a ascultat ruga şi m-a gătit, dar nu l-a lăsat sufletul să mănânce el tot, aşa că vrea să mă împartă cu toţii. Mama nu s-a speriat, nu a gustat din supă, ci doar a stat aşteptând ca ceva să se întâmple. Tata a vomitat toată noaptea. Apucase să guste două linguri de zeamă. Fratele meu a strigat să intru în casă şi eu am păşit pe prag cu capul în jos. Mai dezamăgită arăta ea decât mine, când a aflat că în farfurie fusese doar un amărât de căţel zdrenţăros.

Din acea zi am auzit din ce în ce mai rar cuvintele care mi-au fost ca o umbră mulţi ani în viaţă. Tata a murit primul. Ultimele cuvinte ale mamei, le bănuieşti deja, au fost «Trebuia s-o mănânci».

Acum două zile am avut o revelaţie. Dacă lucrurile trebuiau să stea tocmai pe dos şi nu eu trebuia să fiu ospăţul?

L-am gătit marinat, cu muştar şi mult usturoi şi condimente care să-i mai frăgezească trupul îmbătrânit. L-am iubit pe fratele meu. L-am mâncat singură pe de-a-ntregul. Abia când ultima înghiţitură a alunecat pe gât în jos, odată cu focul ce mi se aprinsese în vene, am înţeles. Abia acum eram compleţi. Abia acum puteam renaşte în ceva minunat, arzând împreună.

Tu, cel care-mi citeşti ultimele cuvinte trebuie să mă duci mai departe.

Eu sunt Benu. Eu sunt Fenghuang. Eu sunt Phoenix. Sunt Ra şi Osiris şi-mi conduc singur spiritul printre pericolele lumii de dincolo, revenind mereu pe pământ într-un singur trup de făptură feerică.”

Am ars manuscrisul după ce l-am citit, dar mâinile mi s-au acoperit de cenuşa lui călduţă. M-am scuturat plin de teamă şi m-am spălat frenetic de zeci de ori. Degeaba, pe braţele mele alăturate străluceşte imaginea completă a unei păsări legendă, ducând mai departe stigmatul.

Despre Amelia GHIBU

Amelia GHIBU a scris 1 articole în Revista de suspans.

Amelia Ghibu (n. 1978, în Pătârlagele, judeţul Buzău) a urmat liceul teoretic M. Eminescu din Buzău, specializarea limbi moderne (1992-1996), Facultatea de Mecanică din cadrul Universităţii Dunărea de Jos, Galaţi (2001-2006) şi cursuri post-universitare de operator RSVTI, responsabil RADTI/RADTP pentru IP. A fost tehnoredactor şi grafician la publicaţiile „Şansa” şi „Vocea Buzăului”, iar în prezent este inginer de proiectare, operator RSVTI, RADTI IP. A debutat cu proza „Grădinarul” în Gazeta SF (nov. 2013).

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *