Pereţi de hârtie

În vara în care am împlinit nouă ani, tata a venit acasă cu o cutie de carton pe platforma camionului. O cutie de carton mare. Cea mai mare pe care am văzut-o vreodată. Doi pe doi. Tata a spus că încap în ea opt mii de cutii de lapte. Nu ştiu ce-o fi fost în ea înainte. Pe vremea aceea, tata lucra la fabrica de cherestea, aşa că bănuiesc c-au folosit-o ca să transporte materiale de construcţii, ceva. Vată minerală, poate. Oricum, pe vremea aceea nu mi-a păsat. În clipa aceea era doar o cutie de carton grozavă, adusă special pentru mine.Am târât-o până la peluză imediat ce tata a aruncat-o de pe platformă, apoi am intrat în ea. Cutia mirosea frumos, ca jucăriile noi pe care le primeam de ziua mea. Cele două aripi ale capacului erau deschise către grădină, înrămând peisajul şi intensificând lumina naturală. Tufişurile şi copacii pe care-i vedeam zi de zi se transformaseră în nişte plante noi şi străine, era ca şi când m-aş fi uitat la un film.

M-am aşezat şi l-am văzut pe tata apărând în cadru, luând-o spre uşa de la intrare. S-a oprit, s-a întors spre mine şi mi-a făcut cu mâna. I-am făcut cu mâna şi eu, deşi mi s-a părut un gest aiurea. Doar n-aveam de ce să le fac cu mâna unor personaje de film. Dar mă bucuram pentru cutie.

Tata a intrat în casă şi eu am închis uşile din jurul meu cât am putut de etanş. Oricât m-aş fi chinuit însă, tot n-am reuşit să scap de o crăpătură de un centimetru şi o rază de lumină a căzut pe peretele care servea drept podea. N-am reuşit să fac întuneric de tot, aşa că am închis ochii şi am ciulit urechile.

Prin pereţii subţiri am auzit păsările cântând, valurile mării izbindu-se de mal, câteva voci abia perceptibile şi motoarele bărcilor. Era ca şi când totul s-ar fi mutat departe de mine şi ar fi fost imposibil de atins. Reuşeam să disting fiecare sunet în parte, dar întregul ansamblu, lumea în sine era departe şi n-avea cum să ajungă până la mine.

M-am culcat şi mi-am imaginat că mă aflu într-o altă epocă. Fâşia de lumină se odihnea pe şoldurile mele ca o curea subţire. În jurul meu se aflau castele şi piste pentru turniruri. Vocile de adineaori le aparţineau unor cavaleri certăreţi. Încă puţin şi aveau să-şi scoată sabiile din teacă. Dacă aş fi deschis uşa, aş fi dat cu siguranţă peste calul meu care mă aştepta afară. Deasupra acoperişului, nişte pterodactili despicau cerul. Zburau în jurul cutiei, dar nu puteau să pătrundă în ea. Poate că nici n-o vedeau, poate că eram invizibil.

Cineva bătea la uşă. Am deschis ochii. Fâşia de lumină se lăţi şi se întinse peste pulpa mea.

— E cineva acasă? se auzi vocea lui tata.

— Da.

— Pofţiţi, vă rog, cina urmează să fie servită în conac chiar în clipa asta.


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


M-am ridicat în genunchi şi m-am târât afară. Soarele de după-masă îmi bătea drept în ochi. Zumzăitul slab şi electric al verii mă transpuse în lumea reală. Împreună cu mirosul de rumeguş ce venea dinspre salopeta tatei. În cutia de carton nu simţisem niciun miros.

— Ce faci, cum merge? mă întrebă.

— Bine, am spus.

Tata mângăie cutia de carton.

— N-am unde s-o ţin, spuse. Dacă plouă… spuse ridicând din umeri. Ţine-o cât mai rezistă. Sau vrei s-o acoperim cu o bucată de muşama, ceva?

— Nu ştiu.

Tata dădu din cap.

— Lasă că ascultăm buletinul meteo.

Ridică ochii spre cer.

— Deocamdată n-o să plouă un timp. Destul de nasol pentru cartofi.

— Dar bine pentru cutie.

— Da.

Am luat-o spre casă.

 

În ziua următoare, când tata a plecat la serviciu, m-am dus la cutie. Roua nu se evaporase încă şi suprafaţa de hârtie era umedă şi umflată. Cutia arăta scoasă din context acolo, în mijlocul grădinii, ca un obiect azvârlit dintr-o navă spaţială. Şi totul arăta schimbat în jurul ei.

În baraca din grădină ţineam un cărucior pentru copii vechi pe care tata îl păstrase pentru roţi, în caz că aş fi vrut să construiesc un buggy. M-am chinuit să pun cutia în cărucior, dar mai greu mi-a fost să-l împiedic să cadă din el. După câteva încercări nereuşite – o pierdeam tot timpul după câţiva metri – mi-a venit ideea s-o stabilizez cu câteva pietre.

Dacă voiam să văd drumul, trebuia să trag căruciorul după mine. Cutia a căzut de mai multe ori. Cred că mi-a luat cam o oră ca s-o târâi trei sute de metri, până la Sjöängstigen, iar de acolo era şi mai greu. Poteca era atât de îngustă şi copacii de pe margine atât de deşi, încât ramurile se atingeau de pereţii cutiei care ameninţa să cadă în orice clipă.

Nişte oameni adulţi cu care m-am întâlnit pe potecă îmi spuseră în glumă:

— Ce faci, John, te muţi?

Un bărbat se oferi să mă ajute, dar l-am refuzat. Nu voiam să afle ce fac. Ultima bucată de drum am parcurs-o fără cărucior. L-am abandonat în pădure, am azvârlit pietrele din cutie şi am târât-o după mine. Era mai uşor aşa. Căruciorul pentru copii îl luasem doar aşa, ca să-i confer o oarecare legitimitate activităţii pe care o desfăşuram. Un copil care trage după el o cutie de carton imensă trezeşte bănuieli. Ştiam asta.

În pădure nu mă mai putea deranja nimeni. Am apucat o aripă şi cutia alunecă încet peste iarbă şi muşchi. De îndată ce întâmpinam un obstacol cât de mic, mă opream ca să văd ce e. Înlăturam câte o creangă sau aranjam cutia în aşa fel încât să pot ocoli o piatră. Am ajuns la destinaţie cu cutia nevătămată.

Căsuţa mea veche, construită din crengi şi ramuri de brad, se ofilise de tot. Acele de brad erau cenuşii şi întreaga construcţie arăta ca o adunătură de crengi. Am curăţat puţin locul şi am împrăştiat crengile prin pădure. Apoi am plasat cutia în locul căsuţei.

Am privit-o de la câţiva paşi. Arăta super.

Cutia de carton era un univers mai mic într-unul mai mare. Forma geometrică, cafenie în haosul pădurii era creaţia mea. Creaţia mea, ordinea mea. Cutia de carton mă transformase în proprietarul acelui loc. Acolo era casa mea. Uşile erau deschise; nu-mi rămânea decât să intru.

Am alergat până acasă cu căruciorul, am umplut o sticlă cu suc, am luat câteva prăjituri şi o rolă de bandă adezivă din bucătărie şi am alergat înapoi. Apoi am petrecut toată după-masa în şi în jurul cutiei. Şi am reuşit să sigilez şi uşile de deasupra mea cu banda adezivă, astfel încât nu mai pătrundea nici un pic de lumină.

 

— Ce s-a întâmplat cu cutia de carton?

— Am mutat-o. Tata?

— Îmmm?

— Pot să dorm acolo în noaptea asta?

— Unde… în cutie?

— Da.

Tata curăţa un cartof pe care-l puse apoi în farfuria mea. Puteam să-l curăţ şi singur, dar mie îmi lua de cinci ori mai mult. Tata se uită pe fereastră. Cerul era de un azuriu deschis şi pe suprafaţa mării nu se zărea nici o încreţitură.

— Da, presupun că da, spuse. Dar vreau să ştiu unde eşti, în cazul ăsta. Apropo, cum ai reuşit să muţi hurdugaia aia?

— Cu căruciorul. E lângă Sjöängen, în pădure.

— Aaa, cum o iei spre Bogefors?

— Da.

— Aha, atunci ştiu.

Se uită la mine. Preţ de o clipă, mi s-a părut că e trist. Dar îşi reveni. Zâmbea.

— Ar fi bine să aerisim sacul de dormit mai întâi.

 

Sacul de dormit care zăcuse mult timp într-un dulap fu agăţat la aerisit pe sfoara pentru rufe. Tata a schimbat bateriile din lanterna cea mare şi eu mi-am făcut nişte sendvişuri, am umplut o sticlă mare cu suc şi am pus totul în rucsac, împreună cu câteva numere din Tintin şi o pernă.

Tata citea ziare vechi pe verandă, la lumina apusului. M-am oprit în faţa lui cu bagajul ca să-i arăt. Uite-te la mine. Cu bagajul făcut, gata de plecare. Tata mă privi cu ochii mijiţi şi dădu din cap.

— Aha. Eşti gata de drum, să înţeleg.

— Da, sunt gata.

Nu prea mai aveam ce să ne spunem. De obicei ne îmbrăţişam de fiecare dată când îl vizitam sau când plecam. Dar acum nu era cazul. Aşa că am rămas destul de surprins când l-am văzut că se ridică de pe şezlong şi mă îmbrăţişează.

— Ai grijă de tine, zise.

— Da, da, i-am spus. Mă întorc dimineaţa.

— Da. Ştiu.

Am plecat şi el se aşeză la loc pe şezlong. Arcurile scârţâiră.  M-am întors pentru ultima oară şi i-am făcut cu mâna. Îmi răspunse la fel. Ochelarii de citit care îi alunecaseră pe nas luară foc la lumina soarelui. Cufundată în umbre, veranda părea moale şi caldă. O să-mi aduc aminte de el mereu în felul ăsta.

 

Soarele aproape apus nu ajungea până la cutia de carton şi poieniţa era adumbrită. Am întins sacul de dormit, am potrivit perna şi mi-am pus proviziile într-un colţ. Apoi m-am băgat în sacul de dormit şi m-am pus pe citit. Citeam Tintin, uitându-mă din când în când la trunchiurile copacilor din pădure, negre în lumina amurgului. De data asta nu mă jucam de-a „cum ar fi”; lucrurile erau cum erau, nu era nevoie să le înfloresc.

Când lumina a devenit atât de slabă, încât nu mai puteam să citesc, am închis uşile. Am tăiat câteva găuri de aerisire, am sigilat uşile cu scoci şi am aprins lanterna.

Marea diferenţă faţă de un cort era că aici nu se mişca nimic. Nu se zbătea nici cortul şi nici nu se zăreau umbre de afară. Nu mai aveam niciun contact cu Pământul. Vedeam doar pereţii netezi, uniformi. Aş fi putut fi oriunde.

Am recitit revistele Tintin până când literele au început să se alerge în faţa mea, aşa că am stins lanterna şi m-am ghemuit în sacul de dormit. Era un întuneric de nepătruns. Am deschis şi am închis ochii de câteva ori, dar n-am văzut nici o diferenţă.

 

Oi fi adormit, poate, nu ştiu. Dacă dormeam, înseamnă că m-a trezit ceva, un zgomot. Ceva se deplasa peste crengile uscate, prin iarbă. Şi se apropia de mine. Mi-am atins pleoapele cu degetele ca să verific că am ochii deschişi. Da, erau deschişi. M-a usturat când am atins globul cu unghia. Am căutat lanterna, am găsit-o, dar n-am aprins-o deocamdată.

Îmi ţineam respiraţia. Vietatea de afară se opri, apoi porni din nou spre cutie. Acum îi auzeam şi respiraţia: respira adânc şi încet. Mi-am imaginat un animal mare. Eram ameţit din cauza lipsei de oxigen, aşa că am expirat încet aerul din plămâni, am tras din nou aer în piept şi mi-am astupat gura cu pumnul.

Nu era nici cal, nici vacă. Dar ceva cam de talia aia. Mult mai mare decât un om, oricum. Îmi dădeam seama după paşi. Numai că cel care se apropia de adăpostul meu se deplasa pe două picioare. Nu ştiu exact cum mi-am dat seama, cred că era ceva cu intervalul dintre paşi, felul în care picioarele atingeau iarba şi frunzele uscate.

M-am holbat în zadar la pereţii de hârtie, în direcţia din care se auzeau mişcările. Era întuneric. Am strâns ochii şi am văzut stele roşii. Vietatea se afla chiar în faţa cutiei, dincolo de perete. Inima îmi bătea nebuneşte şi mi-a venit să mă arunc spre uşa sigilată şi să alerg, să alerg şi să nu mă mai opresc.

Respiraţia i se auzea atât de clar, încât aveam senzaţia că-i simt şi căldura pe obraji. Cel care respira se afla la mai puţin de o jumătate de metru de mine. Am întins mâna încet, foarte încet către el, până când am atins peretele de hârtie. Mi-am ţinut degetele lipite de ea, în aşteptare.

Mi-am imaginat o lovitură, o zvâcnitură bruscă, pereţii subţiri sfâşiaţi şi cum aveam să stau faţă-n faţă cu monstrul acela biped. Dar nu s-a întâmplat nimic. Nimic nu se clintea. Am expirat şi inspirat din nou.

Şi în clipa aceea s-a întâmplat. Mai întâi am simţit o vibraţie slabă în buricele degetelor, apoi am auzit un târşâit. Vietatea îşi trecuse palma peste perete. Încet, ca o mângâiere. Am simţit presiunea mâinii, umflătura care a îndoit puţin peretele când a trecut pe sub degetele mele. S-a oprit acolo preţ de o clipă, apoi s-a ridicat.

Am rămas cu degetele lipite de perete şi am ciulit urechile şi mai tare. Paşii se îndepărtau prin iarbă. Muşchii picioarelor îmi amorţiseră de la cât stătusem nemişcat, dar nu m-am clintit până când paşii vietăţii nu se mai puteau distinge de şoapta vârfurilor copacilor care se unduiau în vânt. Atunci m-am dezlipit de perete şi m-am ghemuit pe fundul cutiei.

Plecase.

*

Traducere din suedeză de Gabriella Eftimie

*

Povestirea face parte din colecţia Pappersvägar de John Ajvide Lindqvist

Copyright © 2006 de John Ajvide Lindqvist

Publicat cu acordul Leonhardt & Høier Literary Agency A/S, Copenhaga

Despre John Ajvide LINDQVIST

John Ajvide LINDQVIST a scris 2 articole în Revista de suspans.

John Ajvide Lindqvist s-a născut pe 2 decembrie 1968, în Blackeberg, Suedia. Cartea sa de debut, Lasă-mă să intru (Ed. Trei, 2012), îmbină detalii realiste şi psihologice cu o atmosferă întunecată şi halucinantă, depăşind cu mult convenţionalismul romanelor „horror”. Cartea a fost ecranizată în 2008, filmul cu acelaşi titlu primind numeroase distincţii.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *