Per aspera ad artem

De când păşise în clădirea halelor de artă, în afară de suprafeţele lucioase Contele nu văzuse nimic. Era ca şi cum nu ar fi avut la ce să se uite în afară de… Da, ce apariţie! Ce personaj inedit! Părea să se simtă atât de confortabil în mijlocul mulţimii de vizitatori zgomotoşi ai galeriei, atât de acasă, de parcă lumea i-ar fi aparţinut, şi totuşi nu se potrivea cu situaţia, cu locul, cu atmosfera.

Era ceva familiar în stranietatea sa. Ar fi putut să jure că provine dintr-unul din oraşele acelea de cărămidă metalică, mai noi decât Newyork-ul, mai vechi decât citadela – o combinaţie ciudată între atunci şi acum.

Avea o faţă foarte cunoscută. Se mai întâlniseră cândva? Nu, sigur nu. Şi totuşi avea ceva foarte cunoscut în privirea dură, de oţel translucid, în felul în care neoanele cu halogen i se răsfrângeau în păr. Îl avea în întregime argintiu, fără să fie o chestie de vârstă. Părea în întregime de mercur, o proiecţie de carne, oase şi hipnoză a oraşului. De pe partea cealaltă a sălii Adhenauer se întorsese către el şi îl privise scurt, dar atât de intens încât contele se simţi copleşit. Da, i se reproşa în acel fel tăcut că se holbase, însă înainte de a avea şansa de a protesta – ce prostie! ce să explice dintr-un colţ în altul al halelor de artă?! – Adhenauer deja nu-l mai privea.

Alături de el răsări în alb, cu fireturile funcţiei strălucind fluorescent, Patronul Artelor.

― Uite, vezi acolo? Cine e? îl întrebă Saint-Sim.

Acesta începu să chicotească.


Copyright © 2012, Cristofor Photography


― Conte, iertată-mi fie îndrăzneala, dar nu v-aş fi suspectat de umor! Sunt convins că mai ales dumneavoastră ştiţi cine e personajul!

― Ei bine, nu tocmai, până şi eu am lacunele mele, răspunse Saint-Sim acru.

Privindu-l amuzat, Patronul încercă un soi de glumă:

― Atunci, veniţi cu mine, am să vă prezint.

Neştiind de ce, Saint-Simon se trase îndărăt, spre surprindere Patronului.

― Poate mai târziu.

Mai târziu nu mai putu să-l evite. Stătea la câteva etaje depărtare. Era cu putinţă să fi fost vecini de atâta vreme fără să se cunoască? Era cu putinţă să fi fost ignorant atâţia ani? El?! Se întâlniră în cubiculul de sticlă împletită cu oglinzi al liftului, dar nu mai era nimeni să facă prezentările. Ca niciodată, pe Saint-Sim îl stânjeni titlul său. Când îl auzea de la alţii era altceva, era din afară. Acum însă trebuia – chiar rangul o impunea – să se prezinte singur. Noblesse oblige. Ce mai însemna şi asta?!

Apoi se auzi vorbind, de parcă silabele l-ar fi părăsit din voinţă proprie.

― Saint-Sim, zise şi numele îşi proiectă ecoul pe diagonalele liftului.

― Ştii cine sunt eu, veni replica. Te-ai zgâit şi ai fugit.

Francheţea lui Adhenauer îl şocă. Venea în contrast cu propriul său fel de a nu spune niciodată ce gândeşte cu adevărat, de a fi mieros şi prefăcut şi fals, fals, fals! Îşi dădu seama uşor scandalizat că lui nu i se mai vorbise nicicând astfel, nimeni n-ar fi cutezat. Totuşi, un neaşteptat val de căldură îl inundă. Era recunoşinţă, era uşurare? Lui Adhenauer părea să-i pese prea puţin cine şi mai ales ce era el în Newyork. Îi aruncă o privire plină de simpatie. O îmbrăţişare ar fi fost nimerită, dar se abţinu.

― E-n regulă. Ştiu că impresionez la prima vedere, nu mulţi îmi pot da replica

Ce straniu! Făptura Sublimă, Artistul, rostise exact ceea ce Saint-Sim gândea despre el însuşi. În sfârşit, cineva pe măsura sa. Văzu în sticlă reflecţiile părului argintiu al lui Adhenauer. Din nou simţi căldură. Câte etaje mai erau?

Şi din nou, în întâmpinarea ideilor sale nerostite, auzi:

― Cobor aici. Ne vedem mai târziu, şi, cu foşnet metalic, Adhenauer ieşi.

Uşile se închiseră instantaneu şi, înainte să apuce să respire, Saint-Sim ajunsese la etajul său. Liftul cu propulsie sonică se mişcase mai repede ca oricând. De fapt, din acea seară de la halele de artă, totul avea să prindă viteză.

Vizorul electronic îi citi amprenta oculară şi uşa pocni în lături. Contele se gândea. La ce, nici el n-ar fi putut să spună, dar era cuprins de anxietate, furnicături îl traversau în jos şi în sus ca şi cum întreg corpul i-ar fi fost tumefiat şi procesul de vindecare începuse.

Aerul din condominium – denumirea acceptată pentru apartamentele aristocraţiei – era reglat la obişnuita temperatură de 23 de grade, nici mai mult, nici mai puţin, iar presiunea oscila în funcţie de dispoziţia contelui. Înţelese că îşi dorea să fie lângă Adhenauer. Auzi soneria şi pe ecranul de deasupra uşii se proiectă imaginea metalizată a acestuia. Asemenea coincidenţă îi apăru drept ceva ce s-ar fi putut compara în vechime cu miracolele.

Deschise şi Adhenauer păşi cu nonşalanţă înăuntru.

― Nu m-ai luat în serios când am spus că ne vedem târziu.

Saint-Sim era prea încântat că să răspundă imediat.

― Te rog, pofteşte, bâigui când Adhenauer deja se aşezase într-un fotoliu negru, de sfârşit de secol XXI.

Curgătoare, conversaţia umplea condominiumul, iar Saint-Sim nu-şi mai revenea din uimirea că găseşte plăcere în compania altcuiva decât a sinelui său.

― Ştiai că sunt printre ultimii care mai folosesc materie pură şi nu cristale lichide? vocea lui Adhenauer era o combinaţie de dulce şi tăios, suna cunoscut, suna distorsionat, era vocea Artistului Desăvârşit, a Făpturii Sublime şi îi dădea contelui fiori.

― Nu, nu ştiam. Nu mă pricep la artă.

― Într-adevăr, nu te pricepi. De fapt, la ce te pricepi tu, Saint-Sim? Care e utilitatea ta? Ce contribuţie aduce existenţa ta marii citadele a Newyork-ului?

Pe Saint-Sim atât tonul, cât şi întrebarea în sine îl pocniră în moalele capului. Atâta îndrăzneală din partea unui necunoscut era revoltătoare… erotică aproape.

― Eu sunt…

― Ce? Singurul aristocrat? Temelia oraşului, asta vrei să spui?

Încuviinţă  cu o mişcare slabă a capului.

― Ha! Ce amăgire! Doar pentru că ai rămas ultimul din soiul tău nu înseamnă că însemni ceva! Funcţia ta e pur simbolică! Şi oamenii noştri nu mai au nevoie de simboluri!

― Şi ce-ai vrea, să mă autodizolv?! Citadela s-ar duce dracului fără mine!

― Greşeşti, Saint-Sim. Newyork-ul ar continua să dăinuie şi fără tine, să trăiască până la capătul celor o mie de ani scrişi în soft. Tu nu eşti altceva decât o scuză!

Nu era răutate în cuvintele Artistului. Nici măcar pasiunea unei convingeri. Le rostea simplu, ca pe un adevăr ineluctabil. Oricine altcineva să-i fi adresat contelui asemenea impertinenţă şi gărzile citadelei l-ar fi aruncat în metaspaţiu în următoarea oră. Dar Adhenauer era altceva, era alesul muzei. Şi îl invidia adorându-l.

*

Dincolo de gura lui Saint-Sim se conturau sunete, o poliloghie despre un cuplu fictiv idealizat de sinucidere şi răscumpărare, urmate de întâlnirea într-un alt plan.

― H.P. Lovecraft – „Hypnos”, rosti Adhenauer sursa elucubraţiei Contelui în felul său preţios de a spune chiar şi cele mai mărunte lucruri.

― Antici? Nu, ţi-am mai spus că nu-i cunosc. Ce e înainte de vremea mea înseamnă prea puţin. Prezentul – eu, asta-i tot ce contează. Trecutul nu l-am trăit, nu mi-a aparţinut, nu avem ce să ne spunem!

Adhenauer pufăi a plictis. Îşi urcă picioarele pe balustradă cu o mişcare lentă, calculată. Fumul catifelat se împrăştie în aer, în prezent şi către…

― …viitor! rosti Saint-Sim, întinzând braţele peste balcon ca şi cum ar fi îmbrăţişat cuprinsul Newyorkez.

― Ce-i cu el?

― Nu te-ai gândit niciodată la asta? entuziasmul îi ardea în ochi.

― Inutil. Ştiu deja, răspunse Adhenauer placid. Ziarele de ieri: viitorul începe azi. Altceva nu am nevoie să ştiu.

― Bine, dar cum rămâne cu creaţiile tale, cu ceea ce se va întâmpla cu arta după ce… în fine, înţelegi!

Dar Adhenauer era departe şi nu înţelegea. Trase încă o dată din ţigară, lung, ca o izbăvire. Ce obicei vetust, cât de împotriva modernităţii mondene! Se opri. Fumul îi îmbibă trupul şi intră în sânge, dispăru. Tăcu mult, şi contele păru stânjenit de exuberanţa de mai devreme. Văzându-l ezitant, fiara care era Newyork-ul se năpusti să-l înşface – o clipă prea târziu. Saint-Sim deja se refugiase cu un pas mai aproape de uşa din fibră de sticlă a balconului. Mai aproape de Adhenauer.

― Arta mea? răspunse acesta într-un târziu, ca trezit din vis.

Nu fusese prezent mai devreme, nu văzuse bestia gonind afară din junglă, nici spaima pentru care fusese scut.

― Odată ce mă părăseşte, încetează a-mi mai aparţine. Sunt tot eu, dar un eu diviziat. Aşa cum mă conduce cu forţă dictatorială şi îmi impune să o aduc la fiinţă, aşa se dezbară de mine odată misiunea îndeplinită. Eu sunt un mijlocitor. Arta nu-mi aparţine, aşa cum nu aparţine nimănui. E o târfă isteaţă care se culcă cu mulţi, dar îi satisface doar pe cei aleşi de ea. O privesc de la distanţă, simt cum mă aţâţă, uneori îi rezist. Mă opun, nu vreau mă reducă din nou la stadiul de obiect… Dar e mai puternică, mă chinuieşte insistent. Cedez în final. Mereu şi mereu…

Vorbise prea mult. Fumă iarăşi, că să-şi înăbuşe cuvintele.

― De ce te-a ales pe tine, ştii? chestionă Saint-Sim, părând gata să ia notiţe.

Întorcându-şi privirea din deşertul sepulcral al citadelei, Adhenauer îl fulgeră cu ochii săi gri, din acelaşi oţel din care se clădise o lume.

― De-a ce vrei să te joci? rosti sacadat. Nu merge în felul ăsta. Ai nevoie de o amantă şi pofteşti la a mea?

― Te invidiez, şopti contele auzindu-şi cuvintele cum scrâşnesc, zdrobite pe oţelul ochilor din faţa lui; simţea că trebuie să se explice.

Apusul cobora în cascade cărămizii, reflectându-şi undele roşiatice în oceanul de metal deasupra căruia plutea turnul lor.

― Ar fi ceva să o am! Câteodată chiar cred că flirtează cu mine… chiar azi! Mi-a îngăduit să mă exprim cu adevărat, să trec ce aveam de spus în plasmă!

Ţigara se stinsese demult, auto-epuizată, dar Adhenauer se hotărî târziu să o arunce peste balcon. Până jos avea să se cristalizeze în atmosferă. Mărturisirea nu îl impresiona cu nimic. Continua să se plictisească.

― Aşa face ea. Nu te lăsa păcălit. E zgârcită.

Saint-Sim încuviinţă grăbit. Ochii de cenuşă nu îl priveau.

― Da! Bine! apoi reveni. Aş vrea să scriu… să scriu aşa cum scrii tu, personal, ca o mărturisire. Să fie cald şi în scrisul meu aşa cum e la tine, să simt pulsaţia vieţii, nu doar metale; să reuşesc să mă îndepărtez – măcar aparent – de nichelul strălucitor al Newyork-ului! Să intru în tine şi să găsesc izvorul pasiunilor tale, ceea ce îţi crează esenţa profundă, să mă îmbăt în mintea ta, ciocnind cu creatorul! Aş vrea să fiu Tu în scrisul meu!

― Eşti cu mine în scrisul meu, nu îţi e de ajuns?

― Niciodată! nu e suficient! Te privesc, simt clipa în care elanul acela trepidant ţi se prelinge pe faţă, alunecă peste braţe şi se opreşte în degete. Îl văd, ştii? ca un argint viu! Numai că pe tine nu are cum să te omoare. Ba mai mult, e ca şi cum ţi-ai trage energia din otravă! Se poate asta, Adhenauer? Se poate ca tu să fii antidotul pentru tot ceea ce e fetid şi toxic în lume?

Adhenauer ridică din sprâncene şi zâmbi subţire. Toxic şi infatuat îi era şi zâmbetul. Se ridică lent, se aplecă mult în afara balustradei, gata să se desprindă. De-abia mai atingea podeaua cu vârful picioarelor; ce mult tânjea să se arunce! Poate nu atât de mult cât adora să-l chinuiască pe Saint-Sim creând false pericole pentru preţioasa făptură a Artistului. Încă o clipă şi contele ar fi zvâcnit din locul său. Dar Făptura Aleasă reveni. Îl privi sfidător. Avea curajul care-i lipsea contelui.

Deja era noapte, începutul bolii Newyorkeze. Îi urmă în sufragerie şi li se aşeză alături să privească. Umbrele căzură pe covor şi se ghemuiră printre modelele chemicalnova ale podelei.

― Are să plouă în noaptea asta, rosti Adhenauer.

Prinse stiloul optic şi porni să măzgălească peste plasmă. Apărură literele. Nenumărate.  Saint-Sim respira cu nesaţ creaţia. O aştepta să se definitiveze, să-şi aleagă forma şi să se ivească plenar. Şi doar Adhenauer cunoştea secretul acelei naşteri. Se uitară unul la altul, vorbiră în tăcere. Aerul se umplu de cuvinte mute.

O muzică subtilă, dincolo de pragul şoaptei, deasupra sferelor, făcu geamurile să tremure.

Când veniră picăturile de apă acidă, se împlineau patru decenii de când nu mai plouase…

*

― Nu-mi plac gablonţurile tale, bijuteriile tale. Nu-mi plac hainele tale, nu-mi place cum îţi stă părul, nu-mi place! Saint-Sim îi aruncă o privire de voit dezgust.

― A-ha. Îţi place ceva la mine? întrebă Adhenauer de dragul argumentaţiei.

Contele răspunse imediat.

― Da, îmi place că eşti.

― Tot e ceva.

Adhenauer ar fi vrut să-i aducă aminte că petreceau aproape tot timpul de trezie împreună. Şi dacă îi displăcea în asemenea măsură, ce naiba făceau? Dar contele era omul care adora să vorbească de dragul de a-şi auzi propria voce, de a scrie pentru amorul artei, de a fi prezent undeva doar pentru a şti că a fost văzut. Nu exista profunzime în acţiunile sale. Gândirea nu părea să-i depăşească o superficialitate burgheză de care, totuşi, era extrem de mândru.

Pe de altă parte, Adhenauer reprezenta tot ceea ce el nu era şi nici n-ar fi putut să ajungă vreodată. Pulsa de gânduri, se hrănea cu analize, şi singura fibră de superficialitate din fiinţa sa era partenerul său – Saint-Sim, viciul aristocratic de care Artistul se lăsase atins, savurându-l cu disimulare. N-aveau nimic în comun, şi totuşi, ei doi împreună, formau o lume compactă şi solidă, fără nişe, exclusivistă. Uneori se găseau rămaşi afară, privind cum îşi trăiesc propriile vieţi din care ieşiseră cumva, realizând că pierduseră firul poveştii. Şi atunci li se făcea dor de ceea ce nu mai erau, de ceea ce lăsaseră să devină alteritatea, şi se întorceau în propria matrice, suspinând. Adhenauer fugea cel mai des, pentru că ura să simtă dependenţa de conte. Iar Saint-Sim se ascundea în dosul măştii indiferenţei, deşi era mai afectat decât completarea sa cu păr de argint. Lăsat singur, era silit să se întoarcă la un echilibru de dinainte de Adhenauer, şi cu fiecare zi găsea drumul cu tot mai multă dificultate. Dacă stătea să analizeze relaţia lor – fapt de care avea oroare – constata că Adhenauer era mai mult departe de el, că mereu găsea altceva, altundeva, inaccesibil contelui. Şi atunci cum de petreceau fiecare secundă împreună?

*

Sub privirea de gheaţă vişinie a lunii Newyorkeze, oraşul încerca să doarmă. Insomniile, coşmarurile, tulburările de percepţie cauzate de presiunea foarte scăzută din timpul nopţii făceau parte din ritual. Izolat în condominiumul său din vârful operaţional, contele se străduia de mai multe ore să găsească o temă melodică. Această căutare a partiturii îl chinuia, îl vlăguia, notele îi biciuiau timpanele, lăsau dare de sânge în si bemol, în do de sus. Adhenauer nu ştia despre aşa ceva, nici măcar nu i-ar fi păsat prea mult.

Suntele pulsau în agitaţie psihotică la ultimul etaj. Lumea asculta încercările repetate ale lui Saint-Sim. Avea nevoie să se agaţe de ceva, simţea că înecul era aproape. Îşi conştientiza dependenţa de Adhenauer, ceea ce deja devenise un fapt cunoscut pentru amândoi. Şi cu cât avea el mai mare nevoie să ştie unde era Adhenauer, cu cine şi de ce, cu atât afla mai puţin şi contactul era mai limitat. Adhenauer îl pedepsea – intenţionat sau nu – cu rafinamentul său pervers, fără să se uite vreodată înapoi. Nu-i păsa că Saint-Sim avea dorinţe şi aşteptări. Ceea ce se străduia să obţină era o dependenţă sadică, de care se apropia neliniştitor de mult.

Noaptea se fragmenta în miliarde de particule ionizate care se prăbuşeau în sclipiri de zgomot peste metale.

În carusel se roteau melodiile din audioproiectorul contelui… de-ar fi găsit odată acea secvenţă de care avea nevoie! Odată identificată linia melodică, urma să fie transpusă pe un nanocip organi, pe care să i-l infiltreze în organism. Dup-aceea avea să fie simplu. Frecvenţele la care rezona nanocipul erau în permanentă legătură cu audioproiectorul său, având acelaşi cod. Şi de fiecare dată când acea melodie anume avea să cânte, Adhenauer – oriunde ar fi fost – ar fi intrat sub incidenţa sunetelor propagate de „diabolica maşinărie de sunete.” Aşa o denumise tot el care nu suporta ceea ce contele numea „muzică”.

― Ca Artist îţi pot spune că ce asculţi tu sunt reziduuri. Nu există ritmicitate, viteza de reluare a sunetelor e prea mare, laitmotivul începe în cheie şi…

Contele ridicase din umeri, ignorant.

― Mda, nu ştiu de ce mă obosesc, constatase Adhenauer.

Acum Saint-Sim era cel care se obosea, însă nicidecum în van. Pedeapsa avea să vină tocmai prin angrenarea în plasa magnetică dintre sol şi si. Foarte multă durere şi în acelaşi timp, imensă satisfacţie aveau să urmeze. Sublimul Adhenauer, forţat să se gândească la Conte oricând notele se făceau auzite; silit, împins să-l caute, subjugat de un dor brusc şi inexplicabil dar coroziv precum un acid al sufletului. Şi identificarea lor unul cu celălalt avea să fie deplină: sentimentele lui Saint-Simt proiectate în conştiinţa Artistului la o apăsare de buton, tânjind după imperioasă împlinire. Contele zâmbi, plin de el, lăudându-se pentru isteţimea de care dădea dovadă, flatându-se pentru simpla ingeniozitate a planului său. O, dacă ar fi ştiut înainte, dacă! atunci n-ar mai fi fost incomodat de febrilitatea care-l stăpânea acum.

― O singură simţire, Artiste! Aşa nu vor mai fi diferenţe între noi!

*

Saint-Sim se trezi în noapte în ecoul unor ţipete îngrozitoare. Ce strigau? Un nonsens! „Arde…!” Ce arde?! Ce putea să ardă în citadela de metalox şi adamantum?!

Apoi înţelese.

― Ard fântânile! Ard fântânile!

Se dădu jos din pat. Oraşul înnebunise.

― Ard fântânile!

Sub luminile lunii vişinii în scădere, cerul se aprinsese şi el. Purpură lichidă se împrăştiase peste tot, acoperise răceala clădirilor, înconjurase turnul cu o baltă de sânge. Vedea flăcările întinzându-se, ridicându-se, şi nu putea decât să privească sedus.

00:00. Era mijlocul nopţii şi mijlocul oraşului era în mijlocul flcărilor. Ce-i mai plăceau jocurile de cuvinte!

― Ard fântânile!…

Da, ardeau fântânile. Era posibil să le simtă dogoarea? Temperatura din cameră nu se modificase nici cu un centigrad. Şi totuşi era cald…

*

Era cald în ziua în care mersese cu Adhenauer la locul său preferat, să-i arate fântânile de aproape. Apa lor îi aparţinea; fiecare zvâcnet al undelor era al său; orice picătură împrăştiată era pentru el. Iubea ideea apei izolate, captive, ţintuite într-un loc şi silite să se supună omului. Nu mai existau inundaţii, nu existau ploi, dispăruseră atacurile furioase ale mărilor. Apa nu mai avea dreptul să se rebeleze împotriva lor. Artificialul le înlocuise voinţa. Dar Saint-Sim păstra nostalgia străbunilor ascunsă în conştiinţă. Oceanul, apa neîmblânzită…

Fântânile fuseseră ideea lui. Să redea Newyorkezilor natura, însă într-o formă pe care ar fi putut-o înţelege. Erau din adamantum prelucrat cu foaie de cristal. Aveau să dureze o veşnicie fără să-şi piardă vreodată strălucirea. În timpul zilei captau razele de soare şi le integrau în structura lor făcând ca la intervale stabilite precis, apa să tâşnească ca o spumă aurie. Erau şase fântâni, numai obeliscuri, care se deschideau precum corolele de crini, de la est la vest, lăsând laturile să se unească într-o structură circulară scufundată progresiv.

― Le vezi? Sunt eterne! Or să fie aici şi în al patrulea mileniu! se mândrise Saint-Sim.

Adhenauer zâmbise fin cu mână streaşină la ochi.

― Şi chiar crezi că or să dureze cât piramidele?

― Pentru totdeauna! plusă fierbinte Saint-Sim.

Adhenauer râdea de-a binelea.

― Poate că „totdeauna” n-o să fie de ajuns, ce zici? Să supravieţuiască veşniciei! Ai uitat că piramidele au fost salvate prin poleire cu cristalox de coroziunea nisipului acid. Nimic nu durează.

― Nu văd de ce nu! o cută apăruse între sprâncenele lui Saint-Sim. Sunt din adamantum rafinat; nimic nu le poate dăuna!

― Împotriva apei se luptă cu foc! Ce părere ai despre asta?

Simplitatea gândirii lui Adhenauer i se părea delicioasă. Trăia în acelaşi secol cu el şi totuşi credea în superstiţiile vechilor muritori şi mai ales în practicile lor. Pe vremuri, cu focul era suficientă cea mai mică neatenţie şi se declanşa o tragedie. Evoluaseră mult; nimeni nu se mai servea de foc, cei mai mulţi newyorkezi nici măcar nu văzuseră foc adevărat. Învăţau despre asta în şcoli, însă numai prin simulări holo. Focul era o noţiune perimată. I-o reaminti şi lui Adhenauer.

― Saint-Sim, dacă doresc, pot să fac oraşul tău perfect să se fărâmiţeze într-un miliard de fire de adamantum sclipitor. Nu va mai rămâne nimic decât o ruină pe care să plângi.

― Mă ameninţi?

― Nici măcar n-am început, surâse Adhenauer serafic, satanic. Dacă aş fi în locul tău, conte, mi-aş păzi fiece gând.

― Ştii că pot să comand să fii închis!

― Iar eu te voi face să arzi înainte ca măcar să ai asemenea intenţie.

― De ce ai face aşa ceva oraşului?

― Tu crezi că eşti oraşul, Saint-Sim, aşa că ţi-o voi face ţie. Te voi nărui!

Declaraţiile belicos-zeflemitoare ale lui Adhenauer deşteptau întotdeauna o reacţie erotică în Conte.

― Mai bine taci, te faci de râs cu asemenea „proclamaţii”. Să nu aştepţi să am milă de tine.

― Mi-ai citit gândurile. Nu există milă pentru cei care trişează. Întreg secolul XVI am ars pe rug farsori, mincinoşi, trişori şi false aparenţe.

― Suntem în Newyork. Aici nimic nu arde, răspunse contele flegmatic.

Aruncându-i una dintre privirile sale oţelite şi ironice, Adhenauer replică implacabil:

― Totul arde!

Un fior rece îl zgârie pe Conte şi ochiul drept începu să-i zvâcnească. Ce se putea întâmpla? Foc, apă, elementele naturii controlate din citadelă… totul era artificial, nu era probabilă niciun fel de modificare, cât de mică. Dar siguranţa cu care îi vorbise Adhenauer îl îngheţase precum gerul de odinioară.

Şi iată că avusese dreptate! Adhenauer… Dintre ruinele de adamantum pârjolit, sclipirile metalului îi invocară privirea din ziua aceea. „Totul arde, Saint-Sim! Totul! 

*

În timp ce chema garda citadelei, uşa de la intrare îl lăsă pe Adhenauer să intre. Lucirea sa metalică se reflectă în oglinzi. Deşi orele din noapte erau înaintate, Artistul părea odihnit, netulburat, o fiinţă de calm argintiu.

― Adhenauer! şuieră contele. Fântânile!

― Da. Ard. Felicitări. O capodoperă de flăcări şi metal, ai obţinut Arta distructivă, anti-Arta!

― Ce spui?! Le-ai dat foc, o ştiu, doar tu puteai… ! Doar tu erai în stare să… ce cataclism! Te voi da pe mâna gărzii, vei fi expulzat, nu va mai exista colţ de planetă unde să fii primit!

Figura furibundă a Contelui răni luciul oglinzilor. Adhenauer rămăsese imperturbabil, aşezat în scaunul său. O satisfacţie malefică îi acoperise pupila, ceva ca o pâclă născută de pleoape. Grozăvia îl amuţi pe Saint-Sim, îi gâtui furia.

― Ce trucuri sunt astea? Încetează!

― Ce-i, Saint-Sim, nu te mai poţi vedea în ochii mei? Nu te mai reflect? Nici nu mai e nevoie, ai devenit tu însuţi, într-un glorios, înflăcărat final!

Vocea îi suna mai limpede ca de obicei, deşi… de ce părea să nu răsune de pe buzele lui?

― Eşti nebun! Piroman, asasin, mincinos, agitator! Dar garda va fi aici, uite, au şi sosit!

Adhenauer, zâmbitor ca o cadră, levita uşor în scaunul său. Umpluţi de fum, acelaşi fum al ţigărilor sale infernale şi al fântânilor incendiate, ochii îl ţintuiau totuşi pe Saint-Sim.

― Voi supravieţui şi fără tine, conte!…

― Conte! tună glasul aspru al Monitorului Gărzii. Trebuie să veniţi cu noi.

― Eu? Da, bineînţeles. Doar eu îl cunosc cel mai bine, sigur, voi depune mărturie. Puteţi să-l luaţi.

Monitorul îi privi nedumerit pe ceilalţi din echipa sa; la întrebarea sa mută nu primi răspuns.

― Conte de Saint-Sim, sunteţi acuzat de periclitarea siguranţei Citadelei prin declanşarea ploii ultrasonice şi incendierea Fântânilor în urma dezvoltării unei tehnologii subversive pe care aţi utilizat-o neasistat.

― Ce spui?! Eşti nebun, sunteţi nebuni cu toţii! Eu, să incendiez Newyork-ul? Eu eram chiar aici, dormeam! Neghiobie mai mare…

― Comentariile le veţi face în faţa Judecătorului, acum trebuie să veniţi cu noi.

― Şi cu el cum rămâne? De ce nu-l luaţi?! Saint-Sim se întoarse către Adhenauer. Unde a dispărut?!

― Nu mai e nimeni aici, conte. Iar înregistrările holo prin care monitorizăm oraşul vă demonstrează vinovăţia. Şi e în avantajul vostru să veniţi paşnic.

Într-un flash de sfârşit de viaţă, Contele îşi aminti: halele de artă – el era Artistul, luciul pereţilor îl reflectau pe el! Liftul din turn când îl cunoscuse pe Adhenauer – era singur cu oglinzile şi singur fusese şi în condominiumul său; solitar ca întotdeauna vizitase fântânile, lăsându-se stropit de vestigiile trecutului aristocratic, neînsoţit căutase şi posedase Arta…

Oftă adânc, inspirându-se pe sine, şi, reîntregit, păşi demn către ieşire, arborând zâmbetul sardonic al lui Adhenauer.

Despre Alexandra NICULAE

Alexandra NICULAE a scris 4 articole în Revista de suspans.

Alexandra Niculae – sau „Dodo”, cum îi spun cunoscuţii – este o iubitoare a genului horror, se antrenează pentru mai multe romane de fantasy si a publicat povestiri in Gazeta SF, Revista de Suspans si Suspans.ro, si poezie si proza in Aphelion - the Webzine of Science Fiction and Fantasy. Citeste in metrou, face colaje, priveşte lumea cu un ochi optimist, iar printre giganţii pe urmele cărora speră să calce se numără Serge Brussolo,Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Anne Rice,Theophile Gautier, Frank Herbert şi Stephen King.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *