Pe undele Istriei

Formau un cuplu de ceva vreme, dar, fără vreun motiv anume, era pentru prima oară când îl ducea la casa de la munte, o vilişoară care aparţinuse bunicilor ei.

― Asta e sufrageria şi aici dormitorul părinţilor mei şi asta e…

― Ooo, măiculiţă, ce-avem noi aici?! vocea lui, baritonală şi virilă de obicei, se transformase într-o singură propoziţie într-o exclamaţie schelălăită, un soi de entuziasm spontan şi gâtuit.

― Ăă… îngână ea privind nedumerită în jur, căutând din ochi obiectul fascinaţiei lui.

Privirile holbate hulpav ale bărbatului erau aninate de un aparat de radio vechi, unul pe care bunicul ei îl folosise cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, perioadă în care era deja depăşit de galopul tehnologic. Dar, cu încăpăţânarea bătrânilor de a se agăţa de orice boscârţă rezistentă la uzură şi care încă nu dă semne de oboseală, bunicul îl păstrase.

― Ce, vechitura aia? strâmbase ea din nas.

O umbră străbătu faţa bărbatului, instalându-se în cuta dintre sprâncene. Apoi soarele îl găsi din nou.

― Iubito, ăsta e un Istria, nu se mai face aşa ceva în vremurile noastre!

― Istria… asta nu e în Croaţia?

― Uite, iubito – rosti el răbdător, părintele către copilul neştiutor – e un radio pe lămpi; se fabricau în urmă cu vreo 60 de ani.

― Grozav! fu tot ce găsi să-i răspundă, în timp ce el se agita în jurul aparatului, dându-i târcoale precum un vultur unui leş proaspăt.

― Şi unde mai pui că e şi în stare excelentă! vocea lui începu din nou să salte către soprană.

― Mda, bunicului îi plăcea să păstreze lucrurile în stare bună. Dar care e marea scofală? Arată bine, dar de funcţionat oricum nu mai funcţionează.

― Şi dacă pot să-l repar? entuziasmul şi nerăbdarea i se scurgeau prin pori.

― Hm? De ce?

― Iubito… – din nou adoptase tonul părintesc, tărăgănat şi tâmp – imaginează-ţi că ai găsit o Barbie de colecţie, blondă şi frumoasă, cu excepţia… mă rog, orice-o fi ceea ce face o Barbie specială. Nu te-ai da peste cap ca să o repari? Să o pieeepteni, să-i coşi o rochie frumoasă de baaal, să-i găseşti pantofi asortaaaţi?

― Cunoştinţele tale despre păpuşi sunt uimitoare! îl persiflă ea. Dar dacă înseamnă atât de mult pentru tine, dă-i drumul, repară-l! mâna ei spintecă aerul ca pentru a şterge subiectul de pe ordinea de zi. Acum, hai să-ţi arăt gră…

Dar nu mai era cine să o asculte. Un buton fusese apăsat în fiinţa lui, concentrându-i întreaga atenţie asupra masivului Istria. Radioul îi înghiţi lacom fiecare ceas de trezie. Ceea ce ar fi trebuit să fie un weekend romantic în doi se transformă într-un atelier de reparaţii radio pentru o singură persoană.

Pe drumul de întoarcere, în timp ce mâinile ei erau încleştate pe volan, iar buzele, strânse într-o linie albă de supărare încăpăţânată, el se tot întorcea către bancheta din spate pentru a se asigura că radioul este în siguranţă, dacă nu cumva stilul smucit de condus îi deranja lămpile.

― Mă îndoiesc că ai fi atât de preocupat dacă acolo ar fi copilul nostru! şuieră ea, fixând cu privirea drumul.

― Ce? Iubito, eşti supărată?! tonul devenise mieros. Ştiu că am fost puţin egoist zilele astea, prins cu reparatul, daaar… dacă reuşesc să-i dau de cap, ne căsătorim!

Piciorul ei apăsă pedala atât de brusc, încât numai printr-un miracol vehiculul din spate nu-i trimise pe lumea cealaltă pentru luna de miere.

― Vorbeşti serios?! glasul ei tremura de emoţie. O, scumpule, o să fie minunat, o să facem nunta în primăvară şi o să invităm…

O lăsă mai departe să bată câmpii, făcând liste, bălmăjind despre materialul pentru rochie şi alte prostii de femeie care se visează încă din leagăn cu lămâiţă în păr. Cel puţin începuse să conducă lin, aşa că văzu cu colţul ochiului că Istria zâmbea satisfăcută de pe bancheta din spate: putea să se odihnească până acasă.

*

În următoarele săptămâni lucrurile se schimbară: începură să petreacă tot mai puţin timp împreună, viitoarea mireasă fiind ocupată cu răsfoitul revistelor de gen, iar el dedicându-şi fiecare oră liberă reparării sau pur şi simplu contemplării radioului. Unul dintre dormitoare fu transformat în atelier şi acolo, aplecat peste masă, el schimba fire, rotea şuruburi şi lustruia lămpi, mormăind încontinuu. Într-o dup-amiază, trecând prin faţa uşii, îl auzi spunând:

― Daaa, da, frumoasa mea, fii fără grijă, o să fii ca nouă!

Emisii suspinate şi sunete stranii, ca nişte gâfâieli întrerupte se auzeau din când în când, ca şi cum tranzistoarele amplificau o voce provenită dintr-un gât metalic. Deci până la urmă făcuse radioul să meargă!

― … o să fii superbă, dragostea mea!…

Un tors uşor, gutural, sosi ca răspuns în timp ce el se aplecă pentru a depune un sărut pe lemnul aparatului pentru ca mai apoi să lingă pătimaş cele trei butoane de comutare. Nu era doar anormal, era obscen de pasional! Exclamaţia ei de uimire fu auzită, pentru că el se întoarse privind-o cu ochi scânteind de furie, ţipând să-l lase dracului în pace.

În disperarea ei, apelă la sfatul unei prietene care ascultă cu sânge rece povestea, tranşând-o apoi într-o singură întrebare:

― Astea au fost cuvintele lui, că o să vă căsătoriţi când radioul e reparat?

― Da! aproape că strigă ea. Mi-a spus-o de mai multe ori!

― Atunci e simplu: repară porcăria şi gata!

― Cine, eu?!

― Da, ca să vezi dacă a vorbit serios; du-l la reparat şi termină bâlciul. El se alege cu radioul, tu cu nunta, happy end!

Întoarse problema pe toate feţele înainte să se hotărască. Până la urmă era doar un obiect; relaţia lor însemna mult mai mult pentru el! Sau?… Cu mâini nesigure, ridică aparatul de pe altarul de reparaţii pe care el i-l construise. Era o zi rece, dar radioul emana o căldură stranie; vaporii din pielea ei se topeau în carcasa de lemn ca şi cum ar fi fost înghiţiţi de o gură flămândă. Trăgând firul lung şi străduindu-se să-l încolăcească ordonat, atinse din greşeală ştecherul şi un şoc scurt îi trecu prin degete, arzându-i pielea.

― Au! Aparat idiot! Ar trebui să te duc direct la groapa de gunoi!

Totuşi, se ţinu de plan şi lăsă radioul la un atelier de reparaţii, după ce meşterul îi aruncase o privire ciudată. Numai că nu rostise întrebarea: „De ce naiba să-l mai repari, cucoană?!”

La întoarcere, se dezlănţui iadul. El venise mai devreme acasă pentru a migăli la aparat şi chiar când era pe punctul de a-l saluta cu poznaşul „Iubito, am venit!”, observă cu groază că Istria lipsea de pe postamentul ei. Era gata să meargă la poliţie să reclame furtul, când intră ea.

Nu reuşi să-l calmeze din criza furioasă – „idioată, cretină idee!, dumnezeule mare, la ce naiba te gândeai, femeie?!” – aşa că plecă plângând înapoi la atelier pentru a recupera „odorul”.

Gânduri ucigaşe cu topoare şi baroase îndreptate nu numai împotriva radioului i se perindară prin minte, alimentându-i supărarea şi suspinele. Când intră pe uşă ţinând radioul sprijinit pe braţe, el era pe hol, arătând ca un tată transfigurat de grija copilului care nu sosise acasă la ora fixată. Văzându-l atât de tulburat, furia ei se topi ca untul pe asfalt vara. Un zâmbet timid îi înflori pe buzele sărate de lacrimi.

― Iubitule, eu…

― Of, slavă Domnului că te-ai întors, eram mort de grijă! sări să o îmbrăţişeze. Îmi pare rău, îmi pare atât de rău, iubito! mormăi în timp ce braţele lui o cuprindeau.

Avea să fie bine, da, aveau să fie bine!

― Să nu mă mai părăseşti niciodată! îl auzi şoptindu-i răguşit, respiraţia lui fierbinte pe gâtul ei.

Dar când dădu să se întoarcă pentru a-l săruta, el se trase înapoi, iar braţele ei erau dintr-o dată mai uşoare.

Purtând radioul de parcă ar fi fost un bebeluş de porţelan, strângându-l duios la piept, el se îndepărtă grăbit.

― Îmi pare atât de rău, draga mea, atât de rău, să nu mă mai părăseşti…

Cu umerii căzuţi şi o privire şocată de copil pe al cărui tort aniversar scrie „Surpriză: eşti adoptat!”, ea rămase în prag, pierdută.

Nu-şi vorbiră în următoarele zile; el – prea ocupat să meşterească, ea – fierbând în cazanul gândurilor negre şi al dezamăgirii crunte. Stereocid… dacă ar fi existat radio-ucidere, atunci doar savurând ideea ea s-ar fi calificat pentru crimă cu premeditare! Aparatul blestemat trebuia să dispară – era fie ea, fie… – atunci realiză cu oroare că drăcia de tranzistoare şi lămpi se transformase într-o… – ea!  Trebuia să-l recucerească, să-l scoată din mrejele de fire încâlcite ale Istriei!

Dar încrederea lui pălise, nu voia să le mai lase împreună când era la muncă. Se gândise să o ia pe Istria la serviciu cu el, dar drumul lung, plin de gropi, până în partea cealaltă a oraşului ar fi putut să-i deranjeze circuitele delicate. Ea trebuia să rămână acasă, acoperită cu învelitoarea de catifea, sub cheie, până la întoarcerea lui. Adăugă un lacăt la uşă, pentru siguranţă, căci cine ştie ce planuri diabolice cocea femeia aceea dementă care deja o răpise pe Istria o dată! Era adevărat că în ultima vreme păruse blândă şi docilă, vorbindu-i cu vocea ei „de zile mari” – dulce, suavă, şoptită, dar astfel de figuri erau degeaba. Pentru el nu exista de-acum sunet mai mângâietor decât tranzistoarele Istriei încercând să prindă un post. Ea îi vorbea, dar era un miracol rar, căci adorata lui era secătuită – avea nevoie de energie să-i pună inima în mişcare. Când totuşi reuşea să o pună în funcţiune, dura extrem de puţin şi o putea face doar prin conectarea la o sursă externă de curent. Deja folosise toate telecomenzile din casă, prăjitorul de pâine, uscătorul de păr şi chiar şi un mic televizor portabil. Printr-o schemă electrică pe care o inventase, conecta radioul la aparatele respective, pe care apoi le băga în priză, şi energia din ele era transferată în organele uscate ale Istriei. Dar după ce o hrăneau, se ardeau invariabil cu toatele, iar el nu se alegea decât cu câteva secunde de zgomot de fond. Era o idee ingenioasă, dar îi lipsea acel impuls, acea doză perfect echilibrată de curent care să defibrileze inima Istriei! Apoi se dumiri: avea nevoie de ceva mai mare, mult mai mare, un receptacul energetic precum… da, evident! Bateria maşinii!

Mai erau câteva ore până în zori, când se strecură afară din casă până la garaj, cu Istria în braţele lui învelită într-o pătură moale. Începu să meşterească sub capotă cu mâinile vârâte până la cot în maţele automobilului. Se simţea precum Victor Frankenstein, aşteptând acel trăznet perfect care să-i electrizeze creaţia, dându-i viaţă.

Şi se întâmplă: energia maşinii trecu în Istria, care începu să-i vorbească. Sunete înalte şi joase, pe tot felul de frecvenţe, prinzând posturi pe unde scurte sau ultrascurte, legând cuvintele potrivite din fiecare transmisie, ea bâzâi, toarse şi grăi. Atunci când hrana de curent se termină, iar buzele ei tăcură, el ştia ce are de făcut.

Spre bucuria logodnicei sale umane, atitudinea îi deveni mai binevoitoare. Luau cina împreună şi chiar avură relaţii conjugate – „conjugale” n-ar fi fost cuvântul potrivit. Într-adevăr, fusese rece şi păruse cu mintea în altă parte, dar decât să flămânzească după dragostea lui, erau bune şi fărâmele. Cel puţin era un pas înainte! îşi spusese ea înainte să adoarmă.

După una dintre întâlnirile în acelaşi pat, ea se trezi simţindu-se neobişnuit de incomod. Când deschise ochii, văzu că se afla în atelierul lui şi că de pe o noptieră alăturată o veghea – Istria. Apoi intră el şi o privi: vru să spună ceva, dar îşi simţi buzele încleiate.

― Şşş, nu încerca să vorbeşti! îi zise el, oricum nu ai nimic interesant de spus! Dar hai să-ţi povestesc eu despre descoperirea pe care am făcut-o! Prima lege a fizicii care spune că “totul este energie” este absolut corectă!

În timpul cercetărilor pe internet dăduse peste un studiu care demonstra că un corp uman odată transformat în energie ar fi fost mai mult decât suficient pentru a alimenta o metropolă timp de zile în şir. El nu avea nevoie de zile, ci de o singură transfuzie din acel depozit de energie umană.

Legată de pat, viitoarea lui fostă mireasă se zbătea să se elibereze. Îi acoperise gura cu bandă adezivă, aşa că nu putea să-i audă comentariile şi cicăleala. Ochii ei în schimb se mutau într-un ritm isteric de la chipul lui la aparatul de radio şi înapoi. Pe masă, Istria aştepta răbdătoare, banda de frecvenţă aprinzându-se din când în când ca pentru a murmura instrucţiuni. Bărbatul o scăldă într-o privire adoratoare, care îngheţă pe loc atunci când se uită din nou la iubita lui umană.

În mână îi apăruse un cuţit cu lamă subţire. Cu mişcări precise de chirurg îi făcu o incizie adâncă şi îngustă în partea stângă a pieptului, ignorând gemetele isterice, sugrumate de căluş. Înainte ca sângele să înceapă a curge violent pe cearceaf, şiroind pe pat, pătând podeaua, înfipse scurt ştecherul: dincolo de piele, dincolo de muşchi, direct în inimă. Energia explodă într-o suită de pocnituri în timp ce dinţii ştecherului muşcau din atrii şi ventricule. Cu un sfârâit scurt, inima arse, o dâră de fum roşiatic ridicându-se din cavitatea toracică, umplând camera cu o duhoare de crematoriu. Moartea nu putu să şteargă expresia de teroare absolută de pe chipul logodnicei sale, dar el nu avea ochi pentru asta. Istria fusese, în sfârşit!, hrănită îndestulător şi se iluminase zgomotos, cu zeci de voci transmise de unde suprapunându-se.

Apoi urmă tăcere şi vocea dulce, suavă, şoptită care aparţinuse femeii ucise spuse:

― Mmm… delicios… dar, iubitule… îmi va fi foame curând!…

Despre Alexandra NICULAE

Alexandra NICULAE a scris 4 articole în Revista de suspans.

Alexandra Niculae – sau „Dodo”, cum îi spun cunoscuţii – este o iubitoare a genului horror, se antrenează pentru mai multe romane de fantasy si a publicat povestiri in Gazeta SF, Revista de Suspans si Suspans.ro, si poezie si proza in Aphelion - the Webzine of Science Fiction and Fantasy. Citeste in metrou, face colaje, priveşte lumea cu un ochi optimist, iar printre giganţii pe urmele cărora speră să calce se numără Serge Brussolo,Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Anne Rice,Theophile Gautier, Frank Herbert şi Stephen King.

Print Friendly, PDF & Email

5 Comentarii

  1. o_O
    Ok. Sunt in stare de soc. Am nevoie de mai mult must.

    Apropo, felicitari! :)

  2. Pe undele Istriei am calatorit intr-o poveste demna de Revista de Suspans. Radiourile vechi ar trebui sa vina cu (contra)indicatii: “nu lasati la indemana logodnicilor pasionati de antichitati”. Felicitari!

  3. Multumiri, multumesc-uri, thank you-uri si plecaciuni emotionate tuturor pentru cuvintele frumoase!!!! Cu asemenea cititori merita sa tot rasucesti butoanele aparatului de radio Scrissuspans pana gasesti frecventa Inspiratie.FM!! :D

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *