Păpuşa

Anei Mladinovici, „vocea sonoră şi vibrantă”, „vocea halucinantă” a cărei prezenţă a contribuit din plin la atmosfera acestei poveşti.

— • —

O aduseseră într-o după-amiază de joi; era împachetată în cutia roz, lucioasă, cu imagini din reclama la păpuşile StarDolls. „StarDolls. Talent fără frontiere”, scria mare, cu litere aurii în relief, pe cartonul roz.

― Cu grijă, cu grijă!… zbiera Alexandru Mihnea, directorul teatrului, agitându-se pe lângă hamalii care deschideau cutia.

După îndelungi eforturi, soldate cu rănirea a doi hamali ale căror degete sângerau abundent, lemnul de sub carton cedă, lăsând să se împrăştie pe podea biluţele albe de plastic, fâşiile de hârtie şi ninsoarea de polistiren.

Ea apăruse la urmă, măreaţă ca o divă care revine pe scenă, după căderea cortinei, pentru a-şi primi aplauzele cuvenite. Era îmbrăcată într-o rochiţă înfoiată din satin roz, cu volane de dantelă şi pantofiori albi de balet. Avea ochii albaştri, de sticlă, şi bucle aurii din fibre de plastic. De mâna dreaptă era prinsă o etichetă albă, pe care scria, tot cu litere aurii în relief, numele minunii – o chema Golden Suzy şi era de meserie actriţă profesionistă. Pe manualul de instrucţiuni scria că programul este complet şi nu necesită intervenţie. Butonul de start se află la ceafă, sub păr. Se recomandă ca păpuşa să fie ţinută în mediu «fertil», întrucât este capabilă să înveţe din performanţele celorlalţi actori. Îşi perfecţionează singură gestica, mimica şi inflexiunile vocii. Este dotată cu senzori care detectează lărgimea sălii în care este amplasată şi are microfon cu autoreglaj dispus în zona gâtului. A se păstra în loc uscat, ferit de umezeală. În cazul în care apar probleme, dificultăţi în manevrare sau pentru orice fel de întrebări şi nelămuriri, apelaţi numărul…”

Laura se clătinase pe picioare la vederea ei. Era cât ea de înaltă şi o privea fix cu ochii ei de sticlă albastră. Întindea mâinile către ea în semn de salut şi guriţa i se lăţise într-un zâmbet.

― Aţi şi pornit-o? urlase Laura către domnul Alexandru Mihnea. Abia aţi adus-o şi deja aţi pornit-o? Nu mi se mai dă nici o şansă? Asta a fost TOT?…

― Hai, fetiţo, potoleşte-te! spusese domnul Alexandru Mihnea, pe un ton împăciuitor. Nu a pornit-o nimeni. Am adus-o aici doar în caz de… Ştii… Oamenii îmbătrânesc, dar păpuşile rămân… Înţelegi…

Laura nu mai asculta, se întorsese şi fugise cu paşi împleticiţi înapoi în cabina ei, în foşnetul rochiei de catifea purtată pentru rolul vreunei regine străvechi. Îşi prinsese capul în mâini şi izbucnise într-un plâns isteric. E doar o paiaţă, se auzea în boxe vocea sonoră şi vibrantă a cântăreţei din formaţia rock pe care George, fiul ei, o asculta zi şi noapte, cu ochii daţi peste cap şi cu gura întredeschisă, uitând să îşi mai scoată căştile din urechi. E doar o paiaţă, cânta Vocea, iar paiaţele râd şi se sparg în cioburi colorate, zâmbitoare pe pardoseala de marmură ţesută cu raze de lună. Oare era tot ea cea care cânta? Nu cumva i se adusese şi ei o păpuşă StarDoll, care să o privească în ochii ei minunaţi ca diamantele negre şi să îşi întipărească în computerul ce îi ţinea loc de creier datele privitoare la vocea ei?…

(Nu, ea a intrat hotărâtă în spaţiul din spatele scenei pentru a-şi despacheta echipamentul – microfon, căşti etc. – din valiza neagră, şi când a văzut chipul rece al păpuşii Morganna, aşezată lângă uşă, în mijlocul fâşiilor de carton albastru proaspăt sfâşiat, a întrebat, amuzată, „Ce-i asta?”, arătând cu un deget batjocoritor spre mecanismul cu formă umană care o privea insistent. A citit rapid informaţiile de pe cutie – cântăreaţă. „Microfon cu autoreglaj ataşat. Învaţă repede. Posedă vocea unei sirene capturate prin Mările Nordului, de la care au fost smulse coardele vocale”, sau aşa ceva. Şi a râs cu poftă: „Ce prostie!… Hai, luaţi drăcia asta de aici. E atât de ridicolă.”).

*

Invazia de păpuşi izbucnise cu opt ani în urmă. Totul începuse ca o joacă nevinovată, după o întrebare copilărească, pusă de cineva cu ochii înceţoşaţi la o masă plină de alcool şi farfurii pe care se sleiau ultimele resturi de sos. Sala era slab luminată, la celelalte mese se întrezăreau siluete fantomatice cu formele pierdute în fum albastru de ţigară, iar pe mica scenă a barului evolua o domnişoară machiată strident, cu voce nazală şi mişcări dezarticulate. Ce-ar fi dacă pe scenă s-ar afla păpuşi, a zis el, râzând. Păpuşi adevărate, în locul oamenilor care se joacă de-a păpuşile. Oamenii să stea şi să privească, şi să râdă. Sau să plângă. Să viseze. Să delireze.


Van Bear’s Ear


Prima reprezentaţie cu păpuşi fusese un mare succes. Spectatorii aproape că îi confundaseră pe oameni cu păpuşile, pentru că oamenii erau palizi şi ţepeni, cu priviri fixe, se scălâmbăiau grotesc, se agitau prea tare, în timp ce păpuşile erau zâmbitoare şi însufleţite, îşi spuneau replicile cu un ton firesc şi aveau o mimică desăvârşită. Iar preferinţa pentru ele fusese adoptată de mulţi regizori şi directori de teatru şi operă.

Ba se zvonea că unele formaţii muzicale îşi concediaseră soliştii vocali, sub pretexte stupide, şi luaseră în loc o păpuşă din gama StarDolls – pe Saphyra. Sau Miranda. Sau Morganna. Vocile lor sunau mecanic, rece, tăios. Voci de maşină. Dar nu pentru multă vreme. Ajungeau la desăvârşire în timp record, fără să necesite îngrijiri speciale. Mai existau şi excepţii – păpuşa Punkette, adoptată de o trupă rock în locul unei soliste cu o voce superbă, dar cu o constituţie prea fragilă pentru a face faţă turneelor lungi şi obositoare. Părea să aibă o defecţiune la nivelul microfonului şi vocea ei suna de parcă ar fi înghiţit heliu. Dar acestea erau extrem de rare. Iar modelele noi erau lucrate admirabil, aveau un fizic perfect şi îşi făceau treaba excepţional.

Ştiau să cânte, să danseze, să joace teatru. Studiau şi învăţau. Se perfecţionau fără ajutorul cuiva. Trebuia doar apăsat butonul de la ceafă, apoi puteau fi lăsate în pace. Ele făceau restul.

Buton de „stop” nu exista.

*

Laura se plimba de colo-colo pe scenă, cu scenariul în mâini şi citind repede, cu glas şoptit. Colegii aşteptau cu un început de nerăbdare. Oare chiar e necesar? se citea limpede pe chipurile lor. N-am putea mai bine să… Adică, dacă tot e aici…

― Hai să începem, vorbi Laura, cu o voce nehotărâtă, obosită. Avea cearcăne adânci şi paloare de cadavru încă de când primise scenariul. „Vom încerca ceva nou”, le spusese atunci regizorul. „O adaptare modernă a clasicei Phaedra. Laura, tu eşti Phaedra. Poftim replicile.”

Le învăţase cu sârguinţă. Mereu primea rolul principal, şi mereu învăţa repede. Apariţiile ei pe scenă erau electrizante şi ridicau publicul în picioare. Nu ţinea minte ca sala să fi fost vreodată altfel decât plină atunci când ea dădea viaţă unei regine din vremuri demult apuse sau unei zeiţe cu glas de tunet.

Dar acum era altfel. Rolul era altfel. Şi colegii o priveau altfel, după ce, la ultimul spectacol, greşise replicile, anihilând efectul de răsuflare tăiată şi lăsând în urmă doar o senzaţie amăruie de început de fior, stins în zâmbete ascunse şi feţe întoarse. Iar acum, pentru că greşise replicile, din spatele cortinei grele de brocart o pândea creatura aceea cu schelet metalic, înţesată de cabluri şi circuite, care îi înregistra flămândă vocea, mişcările, mimica, hrănindu-se vampiric cu însăşi viaţa ei. Cuvintele negre îi fugeau din faţa ochilor şi nu putea trece de de monologul din actul al treilea.

… Mi se spune Phaedra, fiica lui Minos, fiul lui Zeus, prinţesă de Cnossos. Phaedra, fiica lui Pasiphae, zeiţa, Titanida, Îmblânzitoarea de Tauri… Sunt Phedra, fiica Soarelui…

Replicile cădeau ca grindina. Se încurca şi greşea mereu.

― Prinţesă de Cnossos, nu de Corint! urla Popescu, regizorul, scos din sărite. Unde-ţi stă capul? Cnossos, insula Creta. Minos a fost rege în Cnossos. N-ai auzit de civilizaţia minoică?… Eşti chiar atât de idioată?… De la capăt! Şi de data asta, perfect!…

Doi dintre colegi ieşiră la fumat, peste măsură de plictisiţi. Cei care jucau rolul lui Theseus şi al lui Hippolit. Colega din rolul doicii scoase telefonul mobil şi îşi verifică mesajele. Disperată, Laura începu iar, cu voce piţigăiată, parcă gâtuită de o gheară invizibilă.

― „Îmi ziceau Phaedra, fiica lui Minos, prinţesă de Cnossos. Mama mea e Pasiphae, cea care s-a împreunat cu Taurul Sacru. Mama fiarei cu coarne. Titanida.

Se opri.

― Mai departe, ordonă Popescu, bătând din picior.

Tresări, speriată, scăpând un hohot de plâns. Privi spre fiul ei – George stătea cuminte, aşezat singur pe un scaun din primul rând, cu căştile în urechi şi ochii închişi, cine ştie ce asculta iar, ce îi şoptea ea cu vocea ei halucinantă, poate cânta dormi. Dacă dormi destul de adânc, vor crede că ai murit şi te vor lăsa în pace, măcar pentru o vreme. Te vor înveli în fâşii de mătase albă şi vor privi cum mormântul tău dispare înghiţit de zăpezi veşnice. Sau poate că spunea nu plânge. Nu e nimeni aici care să îţi audă plânsul zadarnic…

― Mai departe! strigă iar Popescu, iritat.

― „Pasiphae, fiică a Soarelui, fiica ta îţi vorbeşte…”

Se opri.

Fulger viu, tu, cea cu părul ca flacăra şi cu ochii ca soarele, fiica ta îţi vorbeşte, continuă pe neaşteptate o voce spartă, mecanică, de lângă cortină. Regină, Zeiţă, Mamă a pierdutei Ariadna, soţie a lui Minos, fiul lui Zeus, Mamă, fiica ta îţi vorbeşte! Ascultă, îmblânzitoare de tauri!…

Se lăsă o linişte apăsătoare. Cineva scăpă un pahar de plastic pe jos şi cafeaua sleită se prelinse pe covorul de culoarea untului. Păpuşa Suzy se afla lângă perdeaua cea grea şi prăfuită, cu rochiţa ei roz şi cu buclele aurii. Ochii ei de sticlă erau fixaţi asupra Laurei, părând că vrea să îi smulgă replicile înainte de a fi rostite.

Laura păli cumplit şi se prăbuşi pe un divan din recuzită. Colega cu perucă de un roşu strălucitor se repezi să o sprijine.

― Cine a pornit-o?! ţipă Laura, cu pumnii la tâmple.

― Ce caută asta aici? întrebă Popescu, clocotind. Cine are chef de glume proaste? V-am spus că încă nu o pornim!

Însă toată lumea ridica din umeri. Nimeni nu ţinea minte să fi apăsat butonul de la ceafa păpuşii sau cel puţin să se fi apropiat de debaraua în care era ţinută pentru moment. Fii cuminte, Suzy, şopti George. Nu-i voie. Eşti o fetiţă rea. Şi râse ca pentru sine, cu ochii lucind măriţi din cauza prafurilor din vene. Pentru că vocea ei cânta Regele a murit, regina a murit, iar nebunul a adormit la răcoare, în patul cu baldachin.

― Gata, să terminăm odată! Duceţi-o înapoi în debara şi hai, mai departe, că ne apucă Paştele cailor… Laura, te ascultăm!…

*

Avea ochii de sticlă pierduţi în cine ştie ce zări depărtate şi pielea dintr-un cauciuc moale tratat cu numai-ei-ştiu-ce, care îi dădea o textură asemănătoare pielii umane. La fel ca toate celelalte. Colţurile gurii îi erau lăsate în jos, de parcă ar fi fost bosumflată. Aşa o găsise actorul Robert Voinea în faţa intrării principale, singură şi parcă pierdută, speriată de lumea de afară.

― Ce-i cu tine aici? întrebă el cu glas tare, uitând pentru moment că este doar o păpuşă.

Spre mirarea lui, ea îşi întoarse spre el faţa inexpresivă, ochii aceia morţi care nu clipeau.

― E atât de întuneric acolo jos, murmură ea.

Vocea ei începea să aibă inflexiuni, însă mai era destul până să sune natural.

„Ei drăcie. Cineva chiar a pornit-o, fără să îi ceară permisiunea lui Popescu…” Şi acum se plimba de una singură prin incinta Teatrului, rămânând înţepenită în cele mai năstruşnice locuri. Chiar zilele trecute, cineva o găsise la baie. Stătea pe podea, cu capul în jos şi cu mâinile în poală, ca şi cum ar fi rămas fără baterii. Numai că păpuşile StarDolls nu mergeau pe baterii.

― Eşti defectă, drăguţă, zise Robert. Haide, să te ducem înapoi la locul tău. O prinse uşor de talie şi de un braţ şi o conduse spre debara. Păpuşa părea că opune rezistenţă, era extrem de grea şi din gât îi ieşea un zgomot ciudat, ca un geamăt stăpânit.

― Nu vrei, nu vrei, gâfâi Robert. Mă dau bătut.

― Robert, ce faci acolo? întrebă Clara, coregrafa, care venea din direcţia opusă.

― Am găsit-o pe micuţa asta la intrare, răspunse el, ţinându-se cu o mână de spate. Voiam să o bag înapoi în debara, dar e atât de grea…

Clara rămase cu gura căscată.

― Robert. Păpuşa era încuiată în debara. Cheia e la mine, iar eu abia acum am ajuns. Cum a ieşit?

Încercară uşa. Era încuiată.

*

… Lasă-te sedus. StarDolls. Talent fără limite.

Reclama se sfârşea cu oprirea cadrului pe noua păpuşă Dea Luna, încadrată de o Suzy roşcată şi de Morganna în ţinută de seară. Mereu apărea alta. Dea Luna era perechea lui Phillipe, lansat cu trei ani în urmă pentru a fi dublura actorilor principali în filmele de acţiune. Între timp, ajunsese să joace el însuşi roluri principale, spre disperarea unor mari actori ca William Bennet sau Pierce Jackson. Iar acum avea nevoie de o pereche pe măsură, pentru că se ajunsese la concluzia că niciuna dintre actriţele de la studiourile ShadowHills nu-i putea sta alături.

― Îţi dai seama, Suzy? râse George, fiul Laurei, întorcându-se spre păpuşa ce stătea ţeapănă lângă el, cu ochii ei de sticlă fixaţi în gol. Îţi dai seama? În curând, tu şi prietenii tăi veţi cuceri toată lumea.

Dar  Suzy nu-l auzea, părea că ascultă cu încordare ceea ce se întâmpla pe scenă…

*

― Laura. E doar o păpuşă. Las-o focului şi fii atentă aici.

― Dar… mă priveşte, scânci Laura. Uite-o cum îşi ţine ochii lipiţi de mine, aşteptând replica mea pentru ca ea să mă completeze, să mi-o fure. Să îmi arate că e mai bună decât mine şi să îmi râdă în nas.

― Fir-ar să fie, mârâi Popescu. Dracu’ l-a pus pe Mihnea…

O prinse pe Laura de braţ şi o duse cu forţa în faţa păpuşii.

― Naiba ştie cine tot o scoate din cutie, îi deschide uşa debaralei şi o lasă să umble liberă prin clădire, mârâi el ca pentru sine. Şi nimeni nu vrea să admită că a apăsat pe butonul ăla. Sau poate că, într-adevăr, nu a apăsat nimeni. Poate că s-a activat singur, într-un moment de neatenţie, în ziua când au despachetat-o…

― O vezi? strigă Popescu. Uită-te la ea. E o nenorocită de păpuşă. Un morman de circuite conduse de un computer fixat în capul ei, totul pus în funcţiune de un motor, care dracu ştie cum funcţionează. Citeşte şi tu manualul de utilizare, că scrie acolo. Ai înţeles? E o păpuşă.

Lovi de două ori cu degetul în fruntea lui Suzy. Laura văzu cum ochii ei se ridică brusc şi urmăresc mâna groasă şi pătată a lui Popescu, rămânând apoi fixaţi în sus. Laura îşi stăpâni un ţipăt de groază.

― DA, urlă Popescu exasperat. Reacţionează. E programată să fie atentă şi să reacţioneze. La fel ca toate celelalte cincizeci de mii de exemplare, sau câte or fi. Aşa trebuie să fie, altfel ar însemna că e defectă şi că am dat banii pe ea degeaba. Putem acum, te rog frumos, să ne apucăm dracului de treabă şi să repetăm cândva, anul ăsta, întreaga piesă de la cap la coadă, fără să ne mai întrerupem? Foarte mulţumesc. Robert şi Elena, dialogul Hippolit-doică, actul 4, până când Laura îşi dă seama pe ce lume e…

*

Afişul fusese tipărit pe carton lucios; era mare cât peretele şi ocupa întregul spaţiu din stânga intrării principale. Predominau nuanţele de portocaliu, auriu şi cărămiziu, iar numele artiştilor erau scrise cu litere de un roşu ca flacăra. Alte afişe mai mici, replici în miniatură ale afişului mare, erau împânzite în tot oraşul; pe panouri publicitare, pe ziduri, în vitrine. Şi, de peste tot, se vedea chipul zâmbitor al Laurei, machiat în culori calde şi strălucitoare, mult întinerit şi luminat cu ajutorul unui program de modificat fotografii.

Însă oglinda arăta un chip palid şi încercănat, aproape ofilit, frământat de griji. Mâna-i tremurândă nu reuşea să manevreze trusa de farduri cu îndemânarea necesară; greşise de două ori şi machiajul trebuia refăcut în întregime. Nici George nu mai venea, cine ştie pe unde umbla iar, cu veşnicele căşti în urechi şi ascultând în transă vocea ei care cânta Demonul pândeşte din umbră şi prada lui eşti tu. Nu te amăgi şoptindu-ţi cu ochii închişi nu-exişti-nu-eşti-acolo, pentru că el este acolo, zâmbeşte triumfător şi îşi deschide braţele larg pentru a te primi.

O trecu un fior.

― La naiba şi cu asta! mârâi ea, amintindu-şi vag posterul din camera lui George, poster din care ea privea aspru, încruntată ca un înger al dreptăţii.

„Ce ştii tu?” îi veni să strige către vocea care îi răsuna în minte. „Ai spus că e doar o paiaţă! Dar iată, iată cum paiaţa capătă consistenţă, îmi fură chipul, vocea, replicile!…” Însă ea rămânea nepăsătoare în amintire, cu ochii ei mari lucind ca diamantele negre, cu chipul ei alb şi perfect machiat încadrat de şuviţele lungi ale părului negru…

Auzi paşi grei răsunând afară şi oprindu-se în faţa uşii. Înţepeni şi mâna i se crispă pe creionul dermatograf.

― George?…

Glasul ei suna ascuţit, sugrumat. Îşi văzu teroarea din ochi, reflectată în oglinda ovală, uşor aburită.

O mână ciocăni repede în uşă de două ori, şi vocea lui Popescu se auzi, poruncitoare:

― Hai, Laura, eşti gata? E târziu!…

Dacă ar fi fost în picioare, s-ar fi prăbuşit pe podea. Uşurarea o asaltă aproape cu violenţă, înmuindu-i membrele şi făcând-o să îşi lase fruntea în mâini.

― Da… Imediat!…

Inspiră adânc, şterse rimelul scurs cu un şerveţel şi aplică puţină pudră. În sfârşit, se ridică, îşi scoase halatul pluşat şi îmbrăcă rochia albă, cu pliuri şi falduri bogate. Începea să semene cu cea de pe afişul de la intrare; reflectoarele vor face restul.

Arunca o ultimă privire în oglindă, răsucindu-se şi privind cu atenţie la detalii, când o nouă bătaie în uşă o făcu să tresară.

― Ei, asta e culmea! strigă ea. Gata, vin acum!

Deschise uşa şi păli cumplit. În prag, purtând o rochie identică cu a ei, cu buclele blonde prinse în acelaşi coc amplu ca al artistei, machiată la fel, Suzy o privea fix.

― Sunt Phaedra, fiica Soarelui, zise ea cu vocea Laurei şi buzele ei de cauciuc siliconat se ridicară, arătându-şi dinţii de porţelan într-un zâmbet grotesc.

*

Ascuns în spatele cortinei, după un fald de catifea, Popescu privea încordat la artiştii care evoluau pe scenă. Îl îngrijora Laura, era extrem de împrăştiată în ultima vreme, şi, de când cu blestemata de păpuşă, lucrurile se înrăutăţiseră şi mai mult.

Totuşi, spre uimirea lui, văzu că totul mergea nesperat de bine. Replicile curgeau firesc, natural, iar spectatorii erau numai ochi şi urechi, uitând să respire. Le citea pe chip senzaţiile aşteptate – stupoare, teamă, milă sfâşietoare, satisfacţie – şi îşi permise să răsufle uşurat. Iar Laura, în ciuda modului groaznic în care se desfăşuraseră repetiţiile, se prezenta impecabil, ca în zilele bune. „Poate că a trecut printr-o perioadă proastă. Se mai întâmplă. Nici nu e de mirare, cu derbedeul ăla de fiu-său, mereu drogat şi cu capul în nori…” Îl văzu pe George în locul lui obişnuit, în primul rând, cu gura căscată şi cu ochii pierduţi în zare. Probabil că nu vedea şi nu auzea nimic din ce se întâmpla pe scenă, poate că ţinea şi acum căştile în urechi şi asculta porcăriile alea zgomotoase, de care nu se despărţea nici în ruptul capului…

Vocea Laurei se auzea clar, sonor, cu o expresivitate emoţionantă; silueta ei se mişca graţios şi sprinten în lumina reflectoarelor. Rolul o prindea de minune, arătând-o  publicului  aşa cum era ea: fragilă, copleşită de lacrimi şi melancolie, dar tare în suferinţele ei. Iar publicul îi răspundea pe măsură, vibrând la sentimentele transmise de ea. Lăcrima împreună cu ea, spera alături de ea, iubea ce iubea ea şi era cuprins de disperare atunci când orice urmă de speranţă dispăruse…

„A fost bine”, hotărî Popescu. „A fost foarte bine”.

Se pomeni aplaudând şi el atunci când sala, ridicată în picioare ca un singur trup, izbucnise în aplauze furtunoase ce păreau că nu se mai sfârşesc. Îi privi cu lacrimi în ochi pe actorii ce se înclinau zâmbind, mulţumind pentru felicitări.

Laura strălucea de emoţie. Primise atâtea buchete de flori, încât colegii fură nevoiţi să o ajute să le care în culise.

― Le meriţi, fetiţo, murmură Popescu, bătând-o uşurel pe umăr când ea trecu pe lângă el, cu un zâmbet impersonal întipărit pe chip. Ea nu îi răspunse, merse drept înainte şi se făcu nevăzută în mulţime…

*

Dopul sticlei de şampanie sări cât colo, lăsând o gaură superficială în tavanul scund, şi lichidul gălbui, efervescent, fu întâmpinat cu urale.

― Felicitări tuturor! strigă domnul Alexandru Mihnea, binedispus, ridicând paharul plin şi sticlindu-i culoarea în lumină.

Îi răspunseră voci vesele şi chipuri zâmbitoare, încă acoperite de machiajul ce părea atât de strident în afara scenei.

― A fost un spectacol magnific, se întoarse domnul Alexandru Mihnea către Popescu. Te-ai depăşit pe tine însuţi, dragul meu, şi aceşti artişti extraordinari, la fel… Dar, remarcă el, privind uşor încruntat în jur, unde este vedeta noastră?…

― Mă tem că Laura nu se simte foarte bine, răspunse Popescu, oarecum încurcat. Trece printr-o perioadă foarte grea şi eram aproape sigur că spectacolul de azi este compromis… A făcut un efort supraomenesc pentru ca totul să iasă bine…

Câţiva îl aprobară, cu gravitate.

― Am înţeles… Tocmai de aceea, merită şi ea să bea nişte şampanie, nu-i aşa?…

― Aveţi dreptate, domnule Mihnea… Mă duc să îi duc un pahar.

Popescu se ridică bătrâneşte şi porni spre cabinele actorilor, aflate undeva în spate, de-a lungul unui coridor slab luminat. Uşa de la cabina Laurei era închisă. Bărbatul bătu de două ori, apoi apăsă clanţa.

― Laura!…

Femeia stătea la oglindă, cu părul despletit şi cu spatele la intrare. În boxele combinei muzicale de pe măsuţa din colţ răsuna un amalgam exploziv de chitare electrice şi o voce vibrantă de femeie cânta Ce-ai făcut? Ai vorbit şi ai spus cuvintele pe care trebuia să le taci. S-au înfipt ca nişte săgeţi în tăcere şi s-au evaporat, dar ecoul lor încă pluteşte ca un fum leneş. Dacă tăceai, poate că nu conştientizai prezenţa Marelui Neant…

― Laura! strigă mai tare Popescu. Uite, ţi-am adus şi ţie un pahar de şampanie!…

Ea se întoarse şi paharul alunecă din mâna lui Popescu pe podea, unde se sparse în zeci de cioburi lucitoare. Covorul gros înghiţi lacom lichidul auriu, lăsând în urmă o pată umedă.

― Eşti… Tu!…

Păpuşa râse aproape natural, cu pieptul săltând în ritmul hohotelor rostogolite şi cu buzele de cauciuc siliconat descoperind dinţii de porţelan.  Îşi îndepărtase parţial machiajul în nuanţe aurii şi chipul ei apărea neted, rece, cu privirea goală. Abia atunci, Popescu zări trupul Laurei zăcând inert pe podea, cu faţa în jos.

― A fost perfect, nu e aşa? întebă Păpuşa, încă râzând.

Mimica ei era desăvârşită, imita fără greş mişcarea muşchilor feţei umane.

Se ridică sprintenă de pe taburet, cu graţia unei femei reale, din carne şi oase, şi zâmbi.

― Să mergem. Trebuie să sărbătorim!

Despre Cătălina FOMETICI

Cătălina FOMETICI a scris 3 articole în Revista de suspans.

Cătălina Fometici (4.10.1986)/e-amil: catalina_f86@yahoo.ro/blog: Părul Medusei, http://cat86-cat.blogspot.com/ STUDII: 2008-2010: Masteratul de Comunicare interculturală, Universitatea de Vest Timişoara 2005 - 2008: Facultatea de Litere, istorie şi teologie, secţia Română- Engleză, Universitatea de Vest Timişoara 2001 - 2005: Liceul pedagogic „Carmen Sylva”, secţia Filologie, Timişoara ACTIVITATE LITERARĂ: DEBUT: Septembrie 2011, povestirea Oameni fără feţe, Gazeta SF LUCRĂRI PUBLICATE: Oameni fără feţe- Gazeta SF, nr. 10 - Premiul Gazeta SF pentru Debutul Anului 2011 în Gazeta SF Doamna cu pisica albă- Gazeta SF, nr. 11 Răsărit de soare- Gazeta SF, nr. 12 Chipul Euridicei- Suspans, nr. 19 - Premiul FanSF pentru cea mai bună povestire a unui autor român nepublicat in volum Gheţurile Marelui Nord- Suspans, nr. 20 Jertfă pentru marea liniştită- Gazeta SF, nr. 14 Dincolo de umbre- Gazeta SF, nr. 15 Dracul din Bucegi- Suspans, nr. 21 Cealaltă, dintre gheţuri-Suspans, nr. 22 În zori, pădurea era albastră...- Suspans, nr. 23 GENURI PREFERATE: Realismul magic, fantasy, gothic AUTORI PREFERAŢI: Salman Rushdie, George R. R. Martin, Michael Cunningham, Virginia Woolf, Edgar Allan Poe, H. P. Lovecraft, Paul Auster, Gerard Klein, Gabriel Garcia Marquez, Marion Zimmer-Bradley, Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu HOBBY-URI: Lectura, desenul, muzica, fotografia, natura.

Print Friendly

4 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *