Omul nostru din Sudan

― Vreau să văd cadavrul, spuse Fanshawe.

Îl ardeau ochii, iar când clipea își simțea orbitele pline de nisip, ca și cum praful ăla infernal, care umpluse până în străfunduri capătul ăsta de pământ aflat la dracu-n praznic, ar fi ajuns într-un fel sau altul să-i îmbrace pleoapele pe dinăuntru. Bățos cum stătea în scaunul capitonat din biroul lui Clift și mâncat de transpirație sub guler, rezistă impulsului de a-și furișa degetele în sus și a-și slăbi măcar nodul cravatei. În loc de asta, se mulțumi să-și ridice puțin bărbia și făcu un efort eroic ca să-l ignore.

Cămașa îi atârna fleașcă pe spate. Nu-l ajuta cu nimic – iritarea lui creștea. Era obosit, nu atât de la zborul cu avionul care aterizase la două dimineața, ci de la arșița necontenită. Traversase pe jos pista ca-ntr-un furnal negru și încins ca să-și recupereze geamantanul din clădirea părăginită a terminalului și de-atunci nu-l slăbise deloc. La hotelul Nile Hilton, aerul condiționat refuza, cică, să funcționeze la unele etaje și, din păcate, i se dăduse o cameră tocmai acolo. După fețele obosite ale celor care reușiseră să ajungă la bufetul de mic-dejun, bănuia că fuseseră afectate toate camerele, însă conducerea refuza să confirme sau să nege.

A dracu’ arșiță. O ura. Prefera iernile aspre și elegante din Europa: civilizație, disciplină. Clima asta africană îl lăsa rece (nici măcar gluma asta slabă nu-i ridică moralul).

De cealaltă parte a biroului, Clift zâmbea. La urma urmei, îi venea probabil mai ușor, așa îmbrăcat lejer, cu pantaloni scurți și tricou – o ținută pentru care nu se scuzase. Prim-Secretarul turnă ceaiul negru, vâscos și dulce, dintr-un vas înalt de metal.

― Din păcate, azi o să ne facem treaba în stilul localnicilor. Am avut o pană de curent nenorocită și paznicul de noapte n-a pornit generatorul.

Împinse ceașca și farfurioara de-a curmezișul biroului.

― O fi adormit. N-ar fi prima dată. În fine, tot laptele ni s-a stricat.

Fanshawe privi lung ceașca, dar nu se atinse de ea. Nu putea înțelege cum de erau unii în stare să bea fierbinte pe căldurile astea.

― Cadavrul? repetă el.

― A, da. Cadavrul. Ei bine, e cam jenant, de fapt.


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Clift luă o înghițitură de ceai și se lăsă pe spate în scaun. După bronzul și rânjetul său lejer nu părea deloc afectat de arșiță. Lucrul acesta nu-l făcea mai plăcut în ochii lui Fanshawe. Nici următoarea lui frază.

― Din păcate, nu avem cadavrul. Nu îl mai avem.

Fanshawe îl privi lung. Afară, în strălucirea albă de dedesubt, claxoanele mașinilor urlau și două șuvoaie verbale într-o arabă guturală se năpusteau unul asupra celuilalt.

― Cum adică nu-l aveți?

Engleza lui de londonez era la fel de uscată ca porțiunile ocazionale de iarbă și tufișuri pe lângă care trecuseră pe drumul către ambasadă.

Răsfirându-și degetele, Clift ridică din umeri.

― Sicriul e de vină, să știți. Dumnezeu știe pe unde o fi ajuns și cel pe care-l avem noi în dotare. N-am avut nevoie de el până când nătărăul ăla nu s-a răsturnat cu Land Rover-ul și și-a rupt gâtul pe când se întorcea din Port Sudan acu’ doi ani.

Clătină ușor din cap și se încruntă.

― Nici măcar nu știu dacă a fost înlocuit. Pe vremea aia fusesem numit doar de două luni pe post, știți și dumneavoastră cum este.

Fahnshawe nu era prea sigur. În afectarea rece a ambasadelor din Europa, cei aflați în serviciul diplomatic al Maiestății Sale se îmbrăcau la costum și cravată și redactau totul în trei exemplare. Dădu cu mâna după o muscă și ridică o sprânceană.

― Continuă.

Clift mai luă o înghițitură de ceai și se aplecă în față, așezându-și brațele pe birou.

― Am reușit să împrumutăm unul de la germani, dar între timp un tâmpit de-al lor s-a dus dracu’ și el, așa că l-au vrut înapoi. De la yankei și ruși n-am vrut să cerem. Ne-am fi făcut de râsul curcilor.

Se uită atent la Fanshawe.

― Am trimis un telex la MAE.  Ne-au spus că nu are pe nimeni, așa că, sincer să fiu, nu ne-am gândit că ar fi deranjat pe cineva atât de tare. Până la urmă pur și simplu l-am îngropat.

Fanshawe oftă și privi spre fereastră. Chiar de s-ar fi uitat prin plasa de țânțari din tifon gros, întinsă peste fereastră, tot și-ar fi ferit ochii de albul însorit.  Poate că se reflecta din pământul cremos, plin de praf și murdar. Poate că din acest motiv părea atât de nesfârșită lumina aceea vie de sub cerurile albastre și pustii ale nordului african. Își mușcă ușor obrazul. Voise să vadă cadavrul. Avusese de verificat niște lucruri.

Clift scotoci în sertarul biroului și scoase de-acolo un dosar.

― După ce a examinat cadavrul, doctorul mi-a spus că sigur murise de atac de cord.

Împinse certificatul de deces către Fanshawe, până în dreptul ceaiului neînceput.

― Doctorul e din partea locului?

Bucuros să-și mute ochii din nou pe imaginea confortabilă a mobilei din anii șaptezeci care văzuse și zile mai bune, Fanshawe luă hârtia în mână.

― Da, avem minimum de personal într-un loc ca ăsta. E un om de treabă, totuși. Și-a făcut studiile la Londra.

Clift își aprinse o țigară cu chibritul care prinse flacără după ce abia atinsese partea laterală a cutiei.

― Trebuie să spun că nu prea înțeleg tot interesul ăsta în moartea lui Cartwright. Părea un simplu secretar II. Care-i treaba cu el?

Fanshawe refuză țigara oferită, deși fuma și el. Probabil că s-ar fi sufocat de la fumul amestecat cu praf. Privindu-l pe Clift, se întrebă cât timp ți-ar fi luat să te aclimatizezi într-un loc ca ăsta. Destul de mult, trase el singura concluzie.

― A lucrat în MI6, spuse el într-un târziu. A avut niște probleme în spatele Cortinei de Fier, așa că l-am ascuns aici. Odihnă și relaxare până la liniștirea lucrurilor.

Clift râse:

― Păi, un an în locul ăsta e cu siguranță de-ajuns ca să te uite lumea. Vă e teamă că i-au dat rușii de urmă? În cazul ăsta, eu, unul, nu mi-aș face mari griji. E prea cald în locul ăsta pentru joaca de-a spionii. Mă îndoiesc c-ar fi rezistat cineva.

Râse din nou. Fanshawe zâmbi cu buzele strânse.

― Așa o fi.

― Se pare că ați bătut drumul degeaba. Îmi pare rău.

Fanshawe se ridică și înălță din umeri. Cămașa îi stătea încă lipită dezagreabil de piele.

― Mai e o săptămână până la următorul zbor spre Londra cu British Airways, așa că îmi rămâne timp să mai arunc o privire pe-aici. Poate c-o să-i verific și dosarele. Să fiu sigur.

Clift încuviință din cap.

― Desigur. Anunțați-mă dacă vă pot ajuta cu ceva, orice.

― O să am nevoie de un raport complet cu decesul și procedura asta… neregulamentară de înmormântare.

Se opri.

― Unde l-ați îngropat? În cimitir?

La tonul superior al lui Fanshawe, Clift pierdu puțin din maniera lui degajată.

― Ăă, nu. Unui străin îi trebuie o veșnicie să obțină actele pentru un loc acolo, iar cu căldura asta și penele de curent pe care le-am tot avut…

Se opri.

― … cum să zic, cadavrele nu rezistă prea mult în căldură.

― Atunci, unde l-ați îngropat?

Înainte de a răspunde, Clift puse o coală nouă în mașina de scris și, după cum observă Fanshawe, acesta avu cel puțin decența să nu-și ridice privirea în timp ce vorbea.

― Undeva la marginea deșertului, în apropierea casei în care locuia. Așa procedează localnicii. De-a lungul graniței dintre Omdurman și Sahara e plin de cadavre care zac în morminte nemarcate.

Nemarcate. Fanshawe se răzgândi în privința țigării.

*

La primul telex transmis de Cartwright la Londra, au pus toată echipa la lucru și vreme de zece ore au încercat să descifreze mesajul. N-avea voie să intre în contact cu nimeni câtă vreme stătea ascuns în Khartoum, darămite să mai și trimită fraze criptate la două dimineața, ora locală. Fanshawe fumase mult în noaptea aceea. Cartwright era unul dintre cei mai buni. Nu era de neimaginat – ba chiar puțin împotriva regulilor nescrise ale jocului – ca unul din tabăra adversă să-i fi dat de urmă.

Într-un târziu, o domnișoară foarte obosită bătuse la ușa biroului său, clătinând din cap.

― Am trecut prin toate codurile, domnule. N-are niciun înțeles.

Femeia ridică din umeri și Fanshawe îi făcu semn cu mâna să plece. Își lăsă privirea în jos pe coala originală a telexului unde se afla tipărită o singură propoziție:

NISIPUL E TOTUL.

Ce naiba voia Cartwright să zică?

Așa stând lucrurile, următorul telex sosi după mai bine de o lună, vreme în care Cartwright tăcuse. Fuseseră cinci săptămâni lungi la Londra în care Fanshawe respectă protocolul tăcerii radio pentru a-și proteja omul ținut ascuns. În cazul în care Cartwright avea ceva de comunicat, trebuia ca el să ia din nou legătura cu ei. Între timp, se rescriau cu frenezie toate criptările. Era posibil ca ele să fi fost compromise. Probabil din acest motiv Cartwright alesese o formulare ambiguă în loc să fi folosit codul alocat. Următorul mesaj care sosi fu la fel de confuz ca primul:

AUD TROPOT DE COPITE,

ȘI ȚIPĂTUL CAILOR MURIBUNZI.

După ce privi până la nebunie ambele mesaje puse unul lângă altul, Fanshawe simți că-i vine și lui să urle. Parcă dezlega un rebus în Times și se împotmolise la ultimul cuvânt fără nicio speranță în găsirea răspunsului.  Propozițiile îi erau întipărite în spatele retinei. Le purta cu el peste tot.

Aștepta un semn de la Cartwright. Însă nimic. În schimb, două luni mai târziu sosi un telex în care se zicea despre Cartwright cum că ar fi fost găsit mort în casa acestuia din Khartoum. Așa că Fanshawe fu trimis aici. În arșiță, plin de nervi și încă incapabil să rezolve puzzle-ul.

― Cred c-ar fi bine să mă întorc la hotel pentru o vreme. Să mai recuperez din somn.

Clift încuviință din cap și Fanshawe fu sigur că sesizase o urmă de ușurare în felul în care umerii tânărului căzură puțin.

― O să vă ducă șoferul de la parter, domnule. Sunați-mă dacă aveți nevoie de ceva. Dacă nu, vă iau mâine dimineață în drumul meu către birou.

*

În cea de-a treia zi în care Clift îl luă de la Hilton, Fanshawe renunțase cu totul la cămașă și cravată în favoarea unui tricou cu guler aerat și a unor pantaloni largi de culoare crem. Îl ardeau ochii de nesomn. Se părea că nimeni nu fusese în stare să repare aerul condiționat mai sus de parter. Fanshawe renunțase să mai întrebe când se va remedia problema. Deoarece, întâi și întâi, era ușor îngrijorat de faptul că ar putea comite un act criminal dacă cineva ar fi fost destul de nebun să-i răspundă cu „Bukrah, in sh’Allah”.  Mâine, cu voia lui Allah. Deocamdată, Allah era foarte pornit împotriva acestei idei.

În Land Rover-ul care se hurduca pe ulițele prăfuite și pietroase, pline de gropi și denivelări, care serveau drept drumuri, Fanshawe își îngustă privirea prin geamul deschis. Dincolo de șanțurile puțin adânci care se întindeau pe fiecare parte a străzii, femeile bătrâne stăteau pe scaune joase și își strigau marfa la trecători: grămezi de turte și pepeni. Aveau pielea crăpată ca pământul din care se trăgeau, iar ochii lor bănuitori ca două stafide negre într-un deșert de zbârcituri priveau la cei doi albi care treceau cu mașina.

Clift se opri la o intersecție, așteptând ca tot meleul de camioane și autobuze (încărcate până la refuz cu pasageri atârnând pe toate părțile și aflate pe punctul de a se răsturna de-a binelea) să se oprească din claxonat și să hotărască cine avea de fapt prioritate. Fanshawe se concentră într-atâta încercând să decidă care posibil accident urma să aibă loc primul, încât nu-l văzu pe om apropiindu-se și tresări când acesta apăru la geam fluturând către el un colier.

― Isuse Christoase!

Fanshawe se dădu puțin înapoi, ferindu-se de mâna tăbăcită care-i invadase spațiul și încercase să-l facă să atingă bijuteria ca și cum l-ar fi obligat astfel s-o cumpere. Pandantivul din metal și fildeș ce atârna de șiretul lat era mat și lovit.

― Y’ella [1], îngăimă el dezgustat către bărbatul costeliv aflat de partea cealaltă a portierei, al cărui antebraț ce ieșea de sub tivul ponositului tricou Adidas era plin de coliere și brățări, toate având prins de ele același talisman. Reacția omului fu să se apropie și mai mult, turuind într-o arabă guturală, prea rapid pentru ca Fanshawe să înțeleagă.

Clift acceleră și împinse Land Rover-ul înainte, lăsându-l pe om în mijlocul străzii, dând din mâini și strigând în norii de praf din urma cauciucurilor.

― Îmi pare rău, spuse Clift. Se pare că lucrurile astea nenorocite se vând peste tot. O fi ultima modă prin partea locului.

După ce ridică puțin geamul ca să împiedice alte intruziuni, lăsând totuși să intre tot curentul de aer fierbinte iscat de deplasarea mașinii, Fanshawe scăpă de sentimentul de tulburare și privi canalele ciudate de pe marginea drumului.

― Pentru ce sunt șanțurile astea? îl întrebă pe Clift.

Cu cât se apropiau mai mult de centrul capitalei, bordeiele și barăcile din tablă ondulată aflate în jur lăsară treptat loc șirurilor de clădiri scunde, cu un etaj, care alcătuiau casele și magazinele. Toate păreau făurite din nisipul dimprejur. Or fi băgat și cărămidă sau mortar undeva prin pereți, însă erau bine ascunse de suprafața cremoasă. Le înghițise praful, așa cum părea că făcuse cu tot ce era în jur.

― Iată și răspunsul, înclină Clift din cap spre dreapta.

Un bărbat uscățiv căruia i-ai fi dat orice vârstă între douăzeci și cinci și patruzeci de ani își ridică jelabiah
[2]
albă și se lăsă pe vine la marginea șanțului. Fanshawe se încruntă.

― Vrea să…?

― Da, din păcate. Mașina trecu hurducându-se pe lângă el. În Khartoum n-ai să vezi decât șanțuri pe post de toalete publice. Al dracu’ de periculos pentru sănătate, dar n-ai cu cine vorbi.

Clift viră brusc și ocoli un camion care intrase în trafic fără ca măcar să se mai asigure.

― Mai țineți minte germanul care-a murit? A fost din cauza șanțurilor ăstora. Începuseră să cadă primele ploi torențiale. Apăruseră din senin și inundaseră drumurile. Jeep-ul germanului s-a împotmolit într-o groapă, iar acesta a încercat să degajeze roata. A intrat până la genunchi în canalizare. Trebuie să fi avut vreo rană care s-a infectat pentru că a făcut dizenterie, apoi septicemie și totul s-a terminat. Bietul om.

Fanshawe nu mai spuse nimic o vreme. Nu-și putea imagina străzile pline de apă. Pământul ar fi înghițit-o într-o singură zi; nicio ploaie n-ar fi îndeajuns să potolească setea pământului ăstuia scorojit. Mașina își croia drum pe străzile tot mai aglomerate. Sub mașinile parcate suflau din greu niște câini sălbatici cafenii, gata să țâșnească afară și să înhațe mâncarea căzută pe jos sau să-și arate colții la toți cei care s-ar fi apropiat prea mult. Bărbați și femei care vorbeau, râdeau și stăteau în fața magazinelor sau pe pavajul spart, îmbrăcați în combinații de haine occidentale ponosite, robe arăbești și rochii tribale stridente: un melange de țesături și piei bronzate. Muștele se așezau neobservate pe carnea înnegrită.

Undeva în depărtare, un muezin începu o chemare la rugăciune. Întreaga activitate încetă lent, covorașele de rugăciune fură desfăcute și vreme de câteva clipe aproape toată lumea din oraș căzu în genunchi cu fața spre Mecca. Fanshawe se întrebă dacă bărbatul care se lăsase pe vine lângă șanț terminase la timp. Când intrară în parcarea ambasadei, trecură pe lângă trei bărbați negri ca abanosul și uimitor de înalți care stăteau împietriți în colț și se uitau impasibili la Clift și Fanshawe. Aveau cu ei niște bețe lungi pe care Fanshawe le crezu pentru o clipă niște lănci. Erau bărbați dintr-un trib, nu arabi.

Oftă, apoi Land Rover-ul se opri.

― Nu e chiar ca la Bonn, nu-i așa? spuse el într-un târziu.

― Nu, domnule.

Clift se dădu jos și fu înghițit de arșiță.

― Nu e chiar ca la Bonn.

*

Până la amiază, Fanshawe cercetase din nou biroul lui Cartwright. Desfăcuse telefonul, verificase duliile, ba chiar și gura de aerisire a aerului condiționat, însă nici urmă de microfoane. Transpirat și plictisit, se lăsă pe spate în scaunul de la birou. Poate Clift avea dreptate. Era al naibii de cald pentru o joacă de-a spionii. Probabil Cartwright făcuse puțină insolație și apoi murise de atac de cord. S-a mai întâmplat și altădată.

Apucă de sertarul de sus al biroului și trase de el să-l deschidă, deși acesta era înțepenit. Nu era totuși convins de argumentările lui. Cartwright făcuse un examen medical complet după fiascoul de la Moscova și-l trecuse cu brio. Inima îi era în stare perfectă.

Deschise sertarul și-i verifică din nou conținutul. Stilouri, hârtie, capsator. Nimic neobișnuit – obiecte simple, normale. Împinse sertarul și acesta se înțepeni iar. Ceva îl împiedica să alunece lin. Pipăi cu mâna suprafața aspră de sub el și se încruntă. Dăduse peste un plic prins cu scotch. Fanshawe îl smulse de-acolo și-i goli conținutul pe masă.

Fotografii. Cel puțin douăzeci. Răsfirându-le cu atenție ca să le poată studia pe fiecare în parte, Fanshawe își încleștă puțin dinții. Erau fotografii cu deșertul. Nu apărea absolut nimeni în ele, doar nisipul nesfârșit sau stânci negre ici-colo sub cerul senin și strălucitor. Le examină marginile să vadă dacă nu cumva s-ar fi potrivit ca într-un puzzle, însă fu în zadar. În realitate, erau doar niște imagini la întâmplare, poze de vacanță. Atunci de ce Cartwright simțise nevoia să le ascundă? Plănuiau oare rușii sau est-germanii să se folosească de o parte a deșertului în vreun anume fel? Puțin probabil. Atunci, de-a ce naiba se jucase omul ăsta?

Ușa biroului se deschise și apăru o măsuță pe role cu căni albe și un ceainic uriaș, împinsă de un sudanez zâmbitor cu pielea întunecată scoasă în evidență de albeața apretată a robei jelabiah.

― Ceai, domnule? Surprinzător, accentul puternic arab din tonul lui era abia ghicit – nici nu se compara cu sudanezul plin de praf de azi-dimineață care-și băgase mâna atât de grosolan pe geamul Land Rover-ului. La fel de surprinzător a fost și că Fanshawe își dorea cu adevărat o ceașcă de ceai, în pofida arșiței usturătoare.

― Da, te rog. Cu lapte, dacă ai.

― Desigur, domnule. Cu o singură mână turnă un strop de lapte într-o ceașcă și apoi o puse sub ceainic. Ceaiul curse în aburi fierbinți, apoi bărbatul luă ceașca cu aceeași mână și o puse cu grijă pe birou. Privi fotografiile și zâmbi.

― Interesante fotografii. Dar înșelătoare, nu-i așa?

Fanshawe tocmai voise să ia o înghițitură de ceai, dar se opri.

― Ce vrei să spui?

― Dacă te uiți la deșert în felul ăsta, el pare plat. Dar nu e, desigur.

Fanshawe se uită la pozele împrăștiate din fața lui. I se părea că terenul e drept.

― Priviți aici, spuse omul cu ceaiul și arătă spre o mică vălurire în nisip. Pare că e o simplă ondulație, nu?

Fanshawe dădu din cap că da.

― Dar, continuă localnicul, nu e. Imediat după ea, duna are o cădere de vreo doi metri. E plin deșertul de ele.

Clătină ușor din cap.

― Însă cei care nu cunosc Sahara au senzația că totul e plat.

Fanshawe se uită mai îndeaproape la fotografie și i se păru că vede – în umbrele abia ghicite de pe pământul auriu – ceea ce-i spusese bărbatul.

― Spune-mi, zise el. Există astfel de pante în toate pozele?

Bărbatul scrută peisajul, apoi încuviință din cap.

― Da, așa cred. În bătălia de la Omdurman dintre Mahdi și britanici, localnicii s-au folosit de terenul înșelător ca parte a strategiei de luptă. În timp ce unii îi ademeneau pe britanici să atace pe nisipul plat, ceilalți îi așteptau pe pantele dintre dune cu săbiile pregătite. Cavaleria ataca inamicul și nu vedeau panta decât în ultimul moment. Oamenii lui Mahdi hăcuiau cu săbiile picioarele cailor năuciți aflați în plin galop, și atât animalul, cât și omul cădeau în groapă țipând.

Zâmbi către Fanshawe.

― N-au gândit rău nativii ăștia, nu-i așa, domnule?

Fanshawe încuviință din cap.

― Nu, chiar deloc.

Privind la ceștile curate, la albul perfect al robei purtate de bărbat și la ținuta lui mândră și demnă, Fanshawe fu ros de curiozitate.

― Pari a fi cam prea cultivat pentru poziția ta actuală. Și engleza ta e perfectă. Cu siguranță ți-ai fi găsit o slujbă mai bună în altă parte.

Omul clătină trist din cap și apoi îi arătă ciotul de la încheietura mâinii drepte.

― Am venit aici din sud, ca mulți alții. Am fost profesor de științe politice la universitatea din Juba.

Ridică din umeri.

― Apoi au zis că am furat un mic obiect din piață și în ciuda protestelor mele de nevinovăție…

Cuvintele i se stinseră și Fanshawe privi iar ciotul mânii lui drepte.

― Persoanele cu cazier nu prea găsesc posturi bune, nici măcar aici în nord. Dar nu mă plâng. Am salariu bun și condiții la fel.

Omul cu ceaiul zâmbi.

― Dumnezeu s-o aibă-n pază pe Regină.

― Da, sigur, bâigui Fanshawe, însă și cea mai mică urmă de empatie pe care-o simțise pentru om dispăru pe măsură ce gândurile îi fură absorbite de celelalte cuvinte spuse de acesta. Bău din ceai, și cel de-al doilea telex trimis de Cartwright i se arătă în minte:

AUD TROPOTUL COPITELOR,

ȘI ȚIPĂTUL CAILOR MURIBUNZI.

 ― Spune-mi… era surprins că ceaiul îi plăcea: tare și fierbinte, fără nicio urmă de acreală în lapte… îl știai pe bărbatul care lucra în biroul ăsta? Cel care-a murit?

Omul cu ceaiul își aruncă privirea în zare și ridică din umeri.

― Nu prea.

Se opri.

― El a făcut fotografiile astea?

― Da.

― Știam eu.

Fanshawe se încruntă.

― De unde știi că sunt ale lui?

Omul oftă.

― Se spune că la începuturile omenirii am plecat cu toții de-aici, din Africa, și ne-am împrăștiat în toate colțurile pământului. Poate că pe unii îi cheamă deșertul înapoi. Mă gândesc că prietenul dumneavoastră o fi unul din ei.

Începu să împingă căruciorul spre ieșire.

― Mă gândesc că a devenit fascinat de deșert. Avea nisip în ochi încă de la primul lui habub. Apoi a devenit un alt om.

*

Sudan Club era micuța oază de verdeață din mijlocul orașului. Pe peluzele largi se învârteau aspersoarele, iar din locul în care Fanshawe stătea la bar se vedea piscina scânteind albastru sub reflectoarele care țineau întunericul la distanță. Probabil că undeva, într-un alt loc, oamenii ar fi remarcat zugrăveala ponosită sau gresia ciobită, însă după patru zile în praful și arșița Africii, clubul acesta privat – care accepta ca membri numai pe cei cu pașaport britanic – părea raiul pe pământ chiar și pentru Fanshawe: o reîntoarcere la zilele de glorie ale Imperiului Britanic.

Aici, cel puțin, era un aer răcoros, produs de un generator care funcționa undeva afară, în spatele clădirii, vibrând în surdină aidoma unei melodii blânde. Părea că orașul dansa pe ritmul de tobe al generatoarelor – fiindcă se găseau întotdeauna unul sau două să duduie – astfel că până la urmă nici nu le mai auzeai. Muțenia picioarelor goale pe nisip ar fi fost, poate, mai deranjantă.

Se sprijini pe tejgheaua de marmură și luă o înghițitură. Un amestec perfect de gin și apă tonică: se toarnă peste cuburile uriașe de gheață atâta cât trebuie din primul, apoi se completează cu apă tonică.  Să fi băut destule din astea, n-ar mai fi avut nevoie de pastile contra malariei. Totuși, i se părea că ziua fusese una lungă.

Își petrecuse după-amiaza în locuința lui Cartwright de pe malul vestic al Nilului lat și mocirlos, dincolo de marginea orașului Omdurman. Sperase că va găsi acolo motivul pentru care agentul se mutase din centrul Khartoum-ului în praful fostelor străzi care mărgineau deșertul, unde numai ierburile uscate și păstorii de capre desculți se mai înșirau acolo unde ar fi trebuit să fie trotuarele. În capitală, cel puțin, Cartwright ar fi putut să meargă în vacarmul de pe strada 15 și să se tocmească pentru ouă, convins că cel puțin două sau trei dintre ele ar fi ajuns întregi acasă după excursia pe drumul denivelat. În loc de asta, se mutase la naiba-n praznic. Nu avea niciun sens.

Deși casa din Omdurman părea impresionantă – ridicându-se pe două niveluri, cu un balcon care înconjura tot etajul de sus și trei porți de acces – îți dădea o senzație de neterminat. În locul grădinilor din jurul clădirii era numai mizerie, pentru că nu se pusese niciodată gazon, și cu toate că la intrarea pe proprietate se afla o poartă înaltă din fier și o alee impresionantă până la ușa din lemn masiv cu două frontoane, Cartwright se pare că preferase portița din spate care se deschidea scârțâind în cărarea care ducea la dreapta înspre camerele servitorilor și drept înainte către ușa de la bucătărie. Lângă acea portiță își parcase mașina.

În camerele servitorilor nu se afla nimeni, deși existau dovezi că Mahmood, băiatul, încă locuia acolo, chiar dacă Clift pretindea că nu-l mai văzuse de la moartea lui Cartwright. Masa joasă și ciobită cu blat laminat pe care se aflau un borcănel de cafea și o oală cu orez stătea lângă patul pliant îngust deasupra căruia – pe pereții denivelați care păreau modelați din glod – atârna o amuletă din fildeș și metal mat. Forma de romb a acesteia nu era la fel de regulată precum a celei pe care o văzuse azi-dimineață azvârlită grosolan prin geamul Land Rover-ului. Aceasta părea mai veche. Simbolurile sau literele bătute pe suprafața ei nu aveau niciun înțeles, așa că Fanshawe o lăsă acolo și se îndreptă spre clădirea principală.

În frigiderul din bucătăria ce sclipea de curățenie nu era nimic, doar o sticlă de gin Gordon’s. Lângă frigider, pe gresia curată, stătea o ladă cu apă tonică Schweppes și pentru o clipă Fanshawe se uită la ea. Orașul Omdurman, spre deosebire de Khartoum și Nile Hilton, părea să n-aibă probleme cu electricitatea. Ginul era rece și tăvițele din congelatorul mic erau pline de cuburi de gheață fine. Deși era tentat să-și toarne o băutură – mai mult ca să-și învingă frustrarea decât ca să se răcorească – nu cedă și, în schimb, făcu ceea ce fusese antrenat să facă: verifică metodic aparatele electrice de tot soiul, căutând videocamere și microfoane, cercetând fiecare cameră. Era o muncă lentă și migăloasă, însă nu găsi nimic, la fel ca în biroul lui Cartwright de la ambasadă.

Găsise doar ordine perfectă, un pat bine făcut și cămăși călcate în dulap. Nici măcar o fotografie, deși pe pereții din cel de-al doilea dormitor se vedeau ușoare urme de lipici ca și cum acolo ar fi fost lipite până de curând un soi de tablouri. Se uită la ele îndelung, însă nu-i spuneau nimic.

În cele din urmă ieși pe balcon. Gresia arsă de soare îl ardea la tălpi prin pantofi; cu mâna la ochi se uită peste oceanul deșertic care umplea peisajul. De asta s-o fi mutat Cartwright? Doar ca să fie mai aproape de deșert? Se uită la dunele ce păreau a fi plate, deși știa bine că nu era așa, și își mușcă interiorul obrazului. Și totuși, de ce? Ce era așa de deosebit la deșertul ăsta? Deșertul îl orbea.

Clift venise după el la cinci după-masă, tocmai când arșița zilei își întorcea furia spre ea însăși, și merseră până la club aproape în tăcere. Fanshawe era sigur că sesizase o ușoară urmă de aroganță în expresia lui Clift când acesta se uitase la el și zisese, „E totul în regulă?” Fanshawe auzi cuvintele nerostite răsunând sub cele spuse cu voce tare. A fost un simplu atac de cord, nimic mai mult. Poate că arșița îi zăpăcise mintea obosită, însă experiența îi spuse că o astfel de aroganță o avea de obicei cineva care ascundea ceva.

Scutură paharul între degete către barmanul care înclină din cap, apoi îl așteptă pe Clift să-și ia și ultima îmbucătură și întrebă:

― Atunci de ce s-a mutat din prima locuință? Până la Omdurman sunt patruzeci și cinci de minute bune cu mașina. Nu pare logic.

― A avut o invazie de furnici. Din acelea roșii. Nenorocitele alea înțeapă al dracu’ când te mușcă. Clift împinse deoparte resturile de pui și cartofi prăjiți, într-un coș de lângă cel al lui Fanshawe, gata să fie luate de-acolo în tăcere.

Fanshawe se uită la ele și reflectă la vorbele lui Clift. Carnea nemâncată atârna încă pe jumătate din micuțul schelet: alte resturi unsuroase occidentale într-o țară care murea de foame. Nimeni nu va fierbe oasele alea să facă supă de pui. Fanshawe se întrebă în treacăt cum de mai puteau localnicii care lucrau la club să zâmbească blând și să încline din cap cu slugărnicie. Într-o bună zi, cineva o să treacă pe lângă clubul Sudan și o să găsească niște căpățâni albe cu sprâncene încruntate înfipte în țăruși la intrare, așa cum i se întâmplase și lui Gordon [3]Cu ce le-om fi greșit?

― S-a mutat în altă parte câtă vreme le-au exterminat. Și nu s-a mai întors niciodată.

Fanshawe își ridică privirea din coș, revenit ferm la chestiunea lui extrem de occidentală.

― Nu se pomenește de furnici nicăieri în dosar. Asta îmi arată că el a cerut o relocare. Tocmai în casa aceea, de fapt.

Ca și cum ar fi venit în sprijinul vorbelor lui Clift, o mică furnică neagră căra destoinic o firimitură de pâine – imposibil de greoaie – către cealaltă margine a tejghelei. Lui Fanshawe i se păru că furnicile și muștele reprezentau un mod de viață în această parte a lumii. Pe Cartwright nu-l deranjaseră furnicile, oricât de dureroasă le-ar fi fost mușcătura. În plus, știa prea bine că nu trebuia să atragă atenția asupra lui, nici chiar și într-o mică măsură.

― Întocmirea actelor nu e unul din punctele noastre forte.

Clift înălță din umeri.

― Mai ales în chestiuni administrative legate de locuințe.  Ambasada e prea mică pentru a avea un funcționar responsabil cu locuințele.

Barmanul luă paharul pe care Fanshawe îl golise și îl înlocui cu unul plin, proaspăt. Încăperea în care stăteau era relativ liniștită, cu excepția unui bărbat gras care stătea mai jos de ei și râdea zgomotos cu sau de un bărbat de vârstă mijlocie, mult mai slab, și soția acestuia, destul de palidă și plictisită. Fanshawe se gândi că, poate, Khartoum nu era cel mai potrivit loc pentru cei cu pielea albă. Avea simțământul că te puteai arde și la umbră dacă pielea ta ar fi fost predispusă la așa ceva.

― Ce e ăla un habub? întrebă el deodată și fu sigur că Clift tresărise.

Habub?

Din nou: un tic abia schițat pe obrazul omului.

― Unde ați auzit cuvântul ăsta?

― Mi l-a spus băiatul cu ceaiul.

Cartwright s-a schimbat după primul haboob. Asta voise să spună omul cu ceaiul.

Clift își aprinse o țigară.

― Așa numesc localnicii furtuna de nisip din deșert. Au fost vreo câteva în ultimele două luni. Sezonul lor începe, de fapt, acum. În mai toate zilele se simte în aer cum stă să vină câte una.

Își goli paharul – aproape jumătate din el – cu o singură dușcă.

― E un adevărat spectacol.

Lui Fanshawe i se păru că distingea la bărbatul mai tânăr primele licăriri ale unei picături de transpirație de pe linia frunții, în ciuda îmbrățișării reci a aerului condiționat ce se auzea murmurând. Își aprinse și el o țigară.

― Băiatul cu ceaiul zicea că omul a devenit fascinat de ele.

Ochii lui Clift se pierdură în zare.

― Da, așa o fi… deși l-a văzut pe primul doar acu’ două luni. Sunt sigur că până la sfârșitul sezonului s-ar fi obișnuit cu ele.

Trase din Marlboro cam un centimetru, roșu și portocaliu aprins.

Fanshawe îl urmărea. Câți ani să fi avut primul-secretar? Vreo treizeci? Păru mai tânăr, dintr-odată. Clift putea ajunge departe în ierarhia din serviciul diplomatic al Majestății Sale, însă niciodată în MI6. Nu și cu ticul ăla din obraz care-l dădea de gol. Luă o înghițitură din pahar. Era, într-adevăr, foarte bună.

― Poate că, spuse el încet, s-a mutat să fie mai aproape de deșert?

Clift se uită la bar.

― Poate.

În spatele lor, bărbatul slab și soția sa cu piele albă își luară la revedere și plecară în noapte. Bărbatul gras rămase pe loc, cu o băutură proaspătă plasată în fața lui. Îi zâmbi barmanului.

Shookran[4].

Afwan[5].

Afwan și ție.

Peste umărul lui Clift, Fanshawe îl vedea pe barman cum râdea împreună cu omul la gluma în arabă-engleză, însă avea sentimentul că acesta o mai auzise de multe ori până acum. Luă totuși bacșișul, apoi se întoarse la spălatul și ștersul paharelor.

Barul amuți o clipă și Clift își dădu scaunul la o parte și se ridică.

― Ar trebui să mă duc acasă. Își luă preocupat portofelul și cheile de la mașină, evitând contactul vizual.

― Vreți să vă las la Hilton?

Fanshawe clătină din cap.

― O să iau un taxi mai târziu. Mai rămân puțin să mă bucur de aerul condiționat.

Clift încuviință din cap.

― Vă iau mâine dimineață, atunci. Când Clift se mișcă, Fanshawe întrezări șiretul de pantof la gâtul acestuia.  Subțire, negru și local.

― Voi fi acolo.

Rotind paharul în mâini, savurând pe degete condensul rece, Fanshawe îl privi cum pleacă. Atac de cord. Habub. Omdurman. Sahara. Toate cuvintele astea fuseseră tăinuite de ticul de pe fața colegului lui mai tânăr. Dar ce ascundea? Cartwright își pierduse mințile? Poate a fost otrăvit cu o substanță cu acțiune lentă. De aceea s-o fi schimbat. După primul său habub. Și de ce purta Clift un pandantiv la fel cu cel pe care-l văzuseră azi dimineață?

Se întoarse în bar și văzu că bărbatul cel gras îl scruta cu ochi tăioși din orbitele trase în jos de greutatea obrajilor. În ciuda fălcilor, acesta izbuti să scoată un rânjet.

― Jasper Vincent. Jurnalist liber-profesionist.

Își ridică paharul ca de bun-venit.

― Cum ți se pare în Khartoum?

― Se vede noutatea pe mine?

Vincent râse și, cu toate că o făcuse zgomotos și obraznic, se simțea acolo o căldură pământeană.

― Încă nu ți s-a tăbăcit pielea.

― Un comentariu destul de corect. Alan Fanshawe. Sunt în trecere. Verific niște lucruri la ambasadă. Documente de rutină. Liber-profesionist, ziceai?

Vincent încuviință din cap.

― Până și BBC-ul a renunțat să mai țină un om cu normă întreagă aici. Mai ales acum, că lucrurile s-au liniștit. Am început cu ei, mai târziu am devenit cetățean nativ și apoi nu m-am putut împăca cu gândul de a mă întoarce la Londra sau în altă parte.

Se opri.

― Presupun că ești aici pentru englezul ăla nefericit care-a murit.

Fanshawe bău cu grijă din cocteil.

― Știai de treaba asta?

― Orașul e mic. Lumea vorbește, mai ales despre expatriați.

Gheața lovi paharul cu un clinchet, agățându-se de o ultimă speranță de soliditate.

― Am fost aici când tipul care tocmai a plecat și doctorul au sosit la bar după aceea. Păreau destul de tulburați. Oricum, au băut din greu și niciunul n-a râs.

Fanshawe îi făcu semn barmanului să le umple din nou paharele, fiind mult prea bine instruit ca să mai ceară și alte informații. Bănuia că acestea vor veni cât de curând de la un om ca Vincent. Și de multe ori, a întreba era cea mai bună cale de a nu afla.

Vincent se ridică și, cum stătuse așezat, cutele și încrețiturile de pe pantalonii lui de in rămaseră lipite de la transpirație.

― Hai să ieșim cu astea pe terasă. E plăcut afară la ora asta.

Lăsară strălucirea rece a barului și Fanshawe îl urmă pe bărbatul cel gras afară, la o masă și scaune din tablă ce stăteau pe gresia roșie plină de praf. Becurile galbene de deasupra dădeau o lucire caldă și cu toate că aerul era fierbinte, se simțea o ușoară adiere de vânt. După ce se așeză, Fanshawe ascultă o clipă chemarea zgomotoasă a greierilor și a altor insecte care, în întunecimea peluzelor, între cactuși și tufe, păreau hotărâte să acopere murmurul blând al generatorului.

Scăldat în lumina uneia dintre lămpi se afla un mic ocean de negreață. Aruncă în el un dop de sticlă de pe jos și mormanul se înălță pentru o clipă, apoi se rupse – uriașe furnici zburătoare zăngănindu-și aripile una-ntr-alta, plutind în aer și lăsându-se apoi în jos, înghițind discul de metal abandonat. Fanshawe simți un fior de dezgust. Locul era cu totul și cu totul nefiresc: întunecat, străin și sălbatic.

― Cum naiba ai ales să rămâi aici în loc să te întorci la Londra?

Vincent privi bezna, cu stomacul și brațele revărsându-se prin chingile metalice ale scaunului.

― Africa e un loc straniu, spuse el într-un târziu. Iar Sudanul este, probabil, unul din cele mai stranii locuri ale ei. Unii îl văd ca pe un soi de terra media, legând între ele Africa și lumea arabă. Alții îl văd ca o falie între două popoare, rupte unul de altul și incapabile să se unească. O fi și una, și alta. Au fost destule probleme cu cei din sud. Asta m-a adus aici la început: am fost trimis să fac reportaje despre războiul civil. Dar Sudanul e mai mult de-atât. În fața albilor, toți locuitorii par la fel. Triburile Dinka, Nuer, arabii și celelalte triburi mai mici fac ceea ce noi nici măcar nu putem concepe – cu toții înțeleg pământul. Înțeleg puterea și adevărul traiului la limita sărăciei, cu Sahara cea vastă provocându-i să supraviețuiască.

Se opri, iar Fanshawe zâmbi. Omul avea un fel al său de a vorbi. Ar fi făcut carieră departe de locul ăsta mizerabil și infect.

― Așadar, te-ai îndrăgostit de provocarea asta?

Fanshawe era cinic. Cu ținuta-i corpolentă și fața îmbujorată a celui sortit să ajungă înainte de vreme-n mormânt datorită unei prea mari desfătări cu lucruri fine în viață, Vincent nu arăta ca unul care dorea provocările traiului la limita sărăciei. De fapt, arăta ca unul care mai avea un an până să facă atac de cord. Fanshawe credea în această moarte cu tot atâta convingere cu cât nu credea în cea a lui Cartwright.

Vincent rânji.

― Nu. M-am îndrăgostit de o femeie Dinka. O frumusețe de fată: înaltă, cu pielea ca abanosul, plină de puterea și promisiunea tăcută a deșertului. Nu vezi femei din astea în Anglia, crede-mă.

Fanshawe privi încheietura dolofană a mâinii lui Vincent întinzându-se după pahar și zâmbetul i se lăsă puțin. În jurul ei atârna un fildeș și un metal mat.

― Ce e brățara asta? E plin de ele peste tot. Un blestemat de localnic a încercat azi să îmi vândă una, până și Clift poartă așa ceva.

Degetele bucălate ale lui Vincent se jucară puțin cu talismanul.

― Ah, talismanul meu magic. Îl am de la nevastă-mea. Insistă să-l port în sezonul habub, și nu vreau să mă cert cu ea.

Iarăși cuvântul ăla. Habub. Fanshawe își încleștă falca.

― Nu pricep fascinația deșertului ăstuia afurisit cu furtunile lui de nisip, murmură el, ginul nefiind suficient de tare să-l relaxeze.

Jovialitatea lui Vincent se dizolvase complet. Părea preocupat. Ba chiar visător.

― Omul tău a locuit în Omdurman, nu-i așa? Știi, am auzit tot felul de povești despre el. Cum că hoinărea prin deșert în arșița zilei, fotografiind întruna dunele.

Fanshawe oftă. Anii de serviciu îl învățaseră că n-avea rost să fie secretos în privința informațiilor care se știau deja.

― Da, se pare că devenise puțin obsedat de deșert în săptămânile dinaintea morții. Nisipul e totul.

Se opri.

― După primul său habub.

Vincent încuviință din cap ca și cum lucrurile care îl zăpăceau pe Fanshawe lui i se păreau clare ca lumina zilei.

― Mda, localnicii spun că l-au luat spiritele din habub. Se lăsă pe spate în scaun, stând confortabil în căldura de-afară.

― Oamenii cred că Sudanul este o țară musulmană și creștină, majoritatea locuitorilor fiind ori una, ori alta. În unele privințe, e adevărat. Cel puțin așa pare în ochii celor din Occident unde avem obiceiul de a ignora pe cei care nu ne interesează. Dar triburile Dinka și celelalte triburi din sud își au propriile religii. Cele străvechi. Mai întunecate și mai puternice, probabil.

Greierii țârâiau mai tare și Fanshawe se întrebă dacă nu cumva aceștia încercau să-l aducă la tăcere pe jurnalistul care se considera un nativ, însă nu aparținea în mod evident acestui pământ.

Habub-urile sunt uimitoare când le vezi.

Vincent privi în sus spre cerul nopții care îi învăluia.

― Poate că o să vezi și tu unul dacă vântul se ține de promisiune.

Fanshawe își înălță capul. Bărbatul avea dreptate: briza se întețea.

― Iar toate aceste habub-uri au fost vreme de secole simple furtuni de nisip, asta până ce triburile Dinka au început să plece din sud, traversând deșertul și ducând cu ele străvechile lor religii. A fost ca și cum marșul lor cadențat prin nisip trezise ceva. Ceva adormit de multă vreme, fericit să fie trezit.

Zâmbi.

― Adevărata religie a locuitorilor din deșert.

În momentul acela, Fanshawe se întrebă dacă nu cumva jurnalistul era puțin dus sau făcuse insolație ori era de-a dreptul beat. Probabil că nu exista niciun fel de informație reală pe care s-o afle acum. Furnicile zburătoare se mișcară puțin în conul de lumină și îl trecu un val de repulsie.

― Ce-a zis doctorul, care-a fost cauza morții? întrebă Vincent.

Fanshawe îl sfredeli cu privirea pe bărbatul cel gras.

― Atac de cord. De ce? Ce altceva putea să fie?

Vincent râse puțin.

― Păi, depinde dacă crezi sau nu în spiritele deșertului.

― Nu înțeleg.

Fanshawe se întrebă dacă nu cumva era atras într-un joc de către expatriatul istovit: o șmecherie de la școala de stat cu care să-l facem de râs pe noul venit în clasă.

― Cei din tribul Dinka spun că în pământul încins, sub nesfârșitele straturi de nisip, trăiește un mare zeu. Cea mai mare parte din timp acesta doarme în răcoarea pământului, ferit de soare. Două-trei luni pe an nu-și găsește odihna și uneori se trezește și își vrea pământul înapoi, cutreierând prin deșert și lăsând în urma lui o furtună de nisip aidoma unui tăvălug uriaș.

Vincent privi către Fanshawe.

― Cei din tribul Dinka spun că odată cu el prin deșert merg și spiritele celor care au murit acolo, căzuți sau îngropați. Aceștia, purtați de norul de nisip, vin să-i revadă pe cei vii. De aceea localnicii își îngroapă apropiații la marginea orașului – speră că se vor întoarce.

Fanshawe pufni. Basme nenorocite inventate de băștinași.

― Ce legendă interesantă.

Poate c-ar fi trebuit să-l lase pe Clift să-l ducă înapoi la hotel.

― Sper că nu te aștepți s-o și cred, nu?

Vincent rânji, obrajii înghesuindu-i ochii strălucitori.

― Nu, desigur. Dar îți spun ceva, ca să știi.

Se lăsă în față, așezându-și brațele pe masă.

― Cel care l-a îngropat în deșert n-a fost nici Clift, nici doctorul. A fost Mahmood, servitorul său.

Se opri – pentru efect, fu convins Fanshawe – apoi continuă.

― Se spune că omul tău se plimba prin deșert, în plin habub, să vadă dacă ceea ce credea el că întrezărise și auzise era adevărat. Au trecut orele și s-a întors cadavru ambulant: avea ochii și urechile pline de nisip și bolborosea întruna.

Fanshawe privi lung. Dacă Vincent n-ar fi pomenit numele băiatului de casă a lui Cartwright, ar fi râs și ar fi plecat să ia un taxi. Dar așa, gândurile începură să-i alerge. Nu cumva Vincent era plătit de ruși? Și ce motiv ar fi avut rușii să inventeze o poveste atât de complicată când el aflase deja de la conaționalii săi că agentul Cartwright murise din cauza unui banal atac de cord? În jurul lui, noaptea cea neagră și fierbinte părea că se furișează tot mai aproape, amenințând să-l sufoce.

― De unde știi toate astea?

― Ți-am zis, lumea vorbește. Și sunt însurat cu o femeie Dinka. De câteva luni, cei din tribul Dinka numai despre asta vorbesc, despre albul care credea că a văzut morții umblând prin habub. Pentru ei e ceva serios.

Lăsându-se pe spate în scaun, Fanshawe arăta calm și relaxat, în pofida nervilor săi încordați.

― Continuă.

― Mahmood voise să cheme un faquih [6] să elibereze spiritele, dar englezul se prăbușise pe podea și, plin de nisip, îi înșfăcase brațul și nu-i mai dădea drumul. L-a ținut așa cinci minute bune până ce l-a luat deșertul și-a murit. Au făcut un pact, înțelegi? Mahmood îi promisese că dacă se întâmplă ceva cu el, o să-l îngroape în deșert după vechile obiceiuri. A chemat un om de la ambasadă și acesta, după ce a văzut starea omului, s-a dus s-aducă un doctor, panicat că n-avea sicriul ăla blestemat, timp în care Mahmood a luat cadavrul și l-a dus la marginea deșertului unde l-a îngropat și apoi a dispărut cu câți bani i-o fi dat omul.

― Nu e Mahmood nume de arab? Ce motiv ar fi avut să creadă în așa ceva?

― Tată arab, mamă nativă, ridică din umeri Vincent. Cei mai mulți dintre sudanezi poartă un respect onest tuturor religiilor. Când trăiești în sărăcie și boală, cu moartea gata să te ia oricând, este înțelept să-ți păstrezi dreptul de a alege.

Stăteau în tăcere, iar un bec ce pâlpâia în spatele lor se agăța de fluxul de electricitate rarefiat. Fanshawe își termină gin-tonicul și simți pe degete umezeala de pe partea exterioară a paharului.

― Așadar, după părerea ta, Cartwright chiar credea că morții umblă prin habub și voia să fie și el ca ei? Asta crezi?

Vincent clătină ușor din cap.

― Cred că el credea așa ceva.

Își ridică încheietura mâinii cu amuleta pe ea.

― Cică amuleta asta împiedică spiritele deșertului să-ți atingă sufletul. Te ferește de habub. Zâmbi.

― Poate c-am stat destul pe-aici cât să-ncep și eu să-mi iau măsuri de siguranță.

*

Pe la vreo cinci dimineața, Fanshawe simți cum o adiere de vânt împinge minusculele fire de praf prin plasa de tifon întinsă împotriva țânțarilor peste fereastra camerei de hotel. Se ridică în capul oaselor cu inima bătând de să-i spargă pieptul, așa din senin. Vântul îi gâdila fața. Atâta vânt nu mai simțise în niciuna din zilele unei săptămâni aproape încheiate petrecute în capitala sudaneză.

Dădu cuvertura la o parte, își trase pe el pantalonii și, fără să-și mai ia și cămașa, se îndreptă cu pași repezi spre ușile balconului și ieși afară. În pofida orelor nopții care trecuseră, gresia de sub tălpile sale era încă plăcut de caldă, la fel și balustrada metalică pe care își încleștă degetele. Nici nu o simți, de fapt, căci privea pământul de pe cealaltă parte a fluviului, în vreme ce vântul dansa în jurul lui, glumind cu el, râzând de el.

Nu văzuse niciodată așa ceva. În depărtare, casele micuțe și albe cu un etaj dispăreau în nisipul înspumat care se năpustea peste pământ. Talazul brun ce se întindea de-a latul priveliștii din fața ochilor săi năvălea asurzitor asupra celor mai îndepărtate părți ale orașului. Privindu-l cum se înălța din pământul alb și lat, cu capătul din față învolburându-se ca norii ce se umflă împinși de vânt, Fanshawe încerca să-și dea seama cât era de înalt. Vreo cincisprezece metri? Optsprezece? Sau se ridicase până la vreo treizeci de metri în aer, urcând neîncetat către cerul Africii?

Fanshawe rămase cu gura căscată de admirație, în vreme ce talazul lua și mai mult din orașul de dedesubt, camioane și mașini lovite pierzându-se în vârtejul înaintării, în vreme ce deșertul era asemenea unui nor mohorât care – de mare și greu ce era – căzuse din cer întinzându-se pe pământ și înghițind totul în cale în șuier de vânt.

În decorul tăcut al orizontului pal și rozaliu, habub-ul se dezlănțuia. Fanshawe privi mai atent. Se aplecă înainte, în ciuda nisipului care-l biciuia dureros pe pielea goală. Nu se poate. Nu e posibil. Preț de o clipă, avu senzația că în sălbatica nebunie care era acum deșertul galopa forma de nisip a unui cal cu cap uriaș și gura largă mușcând din zăbală, ridicându-se la marginile încețoșate ale furtunii de nisip și prăbușindu-se la loc… ca secerat.

Încleștând cu atâta putere marginea balconului încât oasele din încheieturile degetelor amenințau să-i sfâșie pielea, clipi, și calul care țipa dispăru. În locul lui, apăru altul. Și altul. În vreme ce nisipul își continua atacul, Fanshawe fu aproape sigur că se auzeau strigăte de luptă, și în engleză și străine, purtate de vântul care adusese nisipul din Omdurman până la marginile orașului Khartoum și era sigur, preț de o clipă, că auzise în vaierul și țipătul vântului strigătul „Al nasr lana!”. Victoria e a noastră.

Privi până ce sângeră apă din ochi de la atacul sălbatic al prafului, iar când valurile înspumate ale talazului deșertic ajunseră pe țărmul celălalt al Nilului, vântul se potoli. În câteva clipe, deșertul se lăsase și se făcuse pe tăcute praf și nisip, acoperind totul în cale.

Stătu acolo multă vreme, simțind infimele particule de pământ fărâmițat cum cădeai încet prin aerul încremenit, trase în jos de gravitație, greutatea lor mică fiind încă tot prea mare pentru a fi purtate în zbor de tăria vântului. Fanshawe simți cum acestea îi gâdilă pielea și scalpul. I se părea că în momentul acela de liniște-a zorilor, orașul oftase.

*

În oraș, ziua era mută. Fanshawe minți cum c-ar avea de lucru în biroul lui Cartwright, dar de fapt își petrecu aproape toată ziua uitându-se la fotografiile cu deșertul, împrăștiate în fața lui: un cifru într-un alt cifru. Clift păru ușurat când văzu că nu mai fu întrebat nimic și stătea undeva ascuns privirilor, iar omul cu ceaiul sosi și, preț de o clipă sau două, nu făcu decât să-i arunce lui Fanshawe o privire precaută, apoi reveni la rolul său slugarnic și turnă ceaiul și laptele cu mâna lui cea bună, după care ieși cu căruciorul afară. Chiar înainte ca ușa să se închidă după el, Fanshawe întrezări la gâtul omului colierul de metal și fildeș.

Aerul arzător era gros ca mierea și părea atât de încremenit, încât Fanshawe se gândi că niciun zeu nu l-ar fi putut mișca suflând peste el, însă la patru după-amiază, o adiere abia simțită se furișă în vânzoleala din Khartoum. Mai încolo de birou, privind pe fereastra cu geamurile încețoșate de praf în fața plaselor de țânțari, Fanshawe își mușcă buza și fu convins că simțise cum orașul și feluriții săi locuitori deveniseră tensionați.

Fără să-i spună niciun cuvânt lui Clift, se furișă afară din ambasadă și îi spuse șoferului reticent să-l ducă la Omdurman. Privind străzile informe și negustorii înșirați de-a lungul lor, văzu cum vântul smucește robele jelabiah, iașmacurile și tricourile Adidas, făcându-și simțită prezența din ce în ce mai mult. Undeva dincolo de spoiala asta de civilizație, deșertul se trezea. Respira. Își cerea dreptul la viață.

După ce ajunse, intră în casa lui Cartwright. Preț de o clipită, inima i se opri în loc după ce închise ușa în spatele lui și se ghemui să cerceteze mai îndeaproape pardoseala. Ochii i se îngustară.

Acolo unde cu o zi în urmă gresia fusese curată ca lacrima, acum se vedeau urme de pași hoinărind prin toată casa, de parcă cineva venise să-l caute pe proprietar.

Fanshawe mătură încăperea cu privirea lui antrenată de agent MI6, apoi merse cu grijă până la chiuvetă și luă paharul de pe scurgătorul de vase. Pe marginea acestuia se vedeau urme de buze, maronii și uscate, care licăreau în lumina palidă.

Cu paharul într-o mână, se uită la el, apoi la urmele de pași răspândite pe jos, și se gândi la fotografiile aflate încă în buzunarul lui, la capetele cailor care se înălțaseră prin furtuna de azi-dimineață și la strigătul de la sfârșit Al Nasr Lana, până ce reveria îi fu curmată de vântul care urla afară în vreme ce soarele cădea la apus.

Lăsă luminile stinse și puse jos paharul murdar. Luă un pahar curat din dulap și își pregăti un gin tonic. Clinchetul cuburilor de gheață se auzea cu putere în timp ce el pășea prin bezna din salonul spațios. Așezat în scaunul capitonat cu spătar înalt, își încrucișă impasibil picioarele și bău puțin înainte de a pune paharul pe brațul de lemn zgâriat al mobilierului din dotarea ambasadei. Făcuse un cocteil perfect și, în vreme ce ginul i se urca la cap furnicându-l, apa tonică îi zumzăia pe limbă.

După o jumătate de oră, primele fuioare de nisip începură să biciuie pereții casei. Fanshawe, complet nemișcat în scaun, zâmbea. Venise la Khartoum să caute răspunsuri. În îmbrățișarea cotropitoare a habub-ului, se întrebă dacă nu cumva avea să le primească de la însuși Cartwright.

Copyright © Sarah Pinborough
Copyright traducere © Dan Butuza

Publicată pentru prima dată în
The Humdrumming Book of Horror
și ulterior în The Mammoth Book of Best New Horror.


[1] În limba arabă: Lasă-mă-n pace.

[2] Îmbrăcăminte bărbătească asemenea unei robe.

[3] Charles Gordon, personaj istoric celebru căruia i s-a tăiat capul de către localnici (nota trad).

[4] Mulțumesc (arabă, nota trad.)

[5] Cu plăcere (arabă, nota trad.)

[6] Judecător (în arabă, nota trad.)

Despre Sarah PINBOROUGH

Sarah PINBOROUGH a scris 2 articole în Revista de suspans.

Sarah Pinborough este o autoare britanică de ficţiune horror, thriller și fantasy. A debutat în 2004 cu romanul „The Hidden” publicat de Leisure Books, urmat de alte cinci la aceeași editură. A mai publicat două novelizări Torchwood și două trilogii, Dog-Faced Gods și The Nowhere Chronicles, cea de-a doua sub pseudonimul Sarah Silverwood. În 2013 Sarah Pinborough va publica trei romane scurte, Poison, Charm și Beauty, împreună cu unul mai lung, Mayhem. Sarah a câștigat British Fantasy Award pentru proză scurtă în 2009 și a fost nominalizată de trei ori pentru cel mai bun roman. Nuvela sa The Language of the Dying a fost nominalizată la Shirley Jackson Award în 2009 și a câștigat British Fantasy Award în 2010.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *