Nu copiii!

Primul a coborât grăsanul cu faţă de bidon turtit şi piele rozalie. Şobolanul. Trăgea după el o geantă cât casa. Asuda, guzganul. Stătuse lângă mine tot drumul, înfipt în scaun, incapabil să se mişte. Se revărsase în părţi, înghesuindu-mă. N-am îndrăznit să mă ridic nici trei secunde, ar fi putut să mă strivească. S-ar fi putut prăbuşi peste mine, m-ar fi prins între el şi baba de la margine. I-aş fi mirosit pe amândoi: un amestec de piele stafidită, cu iz de mucegai şi apă de colonie.  Mi-ar fi mutat nasul din loc.

A urmat tânărul în costum şi cizme din piele de crocodil. Se descheiase la cămaşă şi îşi îndesase cravata în geanta de mână. Mergea crăcănat, pantalonii îi fluturau pe picioarele de un deget. Îşi căra prietena după el, îi stătea agăţată de braţ. Îi pusese ochelari de soare, să o nu deranjeze lumina. Era ameţită. Se ascunsese sub o haină de blană păroasă şi se lăsa purtată pe scări. Se clătina şi nu ştia pe unde merge. Dormise tot drumul, cu capul în poala lui. Doar la început, când ne-am ridicat de la pământ, a urlat subţire, huuuuaaa, lipită de scaun. Şi a început să râdă ca proasta. Am privit-o atunci printre scaune: avea pupilele dilatate, ochii injectaţi şi lăcrimoşi. Era drogată, era pe ecstazy. Însoţitoarele au întrebat-o dacă se simte bine, Biiiine, zicea, cel mai biiiine, zicea şi bălea. După care a adormit, dintr-odată.

După ei a ieşit femeia cu gambe groase, ca doi bututci. Şi-a luat la revedere şi s-a repezit afară. Nu a mers mult. I s-a rupt tocul pe scară, sub presiunea slăninii. S-a oprit să se descalţe, a ţinut toată lumea în loc. Dar fără ea nu ştiu ce m-aş fi făcut. M-a salvat, porcina. Când m-au apucat poftele. Să îmi treacă, am privit-o lung. I-am privit buza revarsată şi nasul-rât şi urechile clăpăuge şi gâtul gros cu trei inele-riduri-cute şi mâinile mici cu degete-crenvurşti până m-a apucat scârba. Până mi s-a instalat greaţa în stomac.

De la stewardesa aia mi s-a tras: nemţoaica blondă. Când s-a aplecat spre grăsanul de lângă mine, să îl întrebe de sănătate, o îngrijora revărsarea lui. Scaunul îi intrase cu totul sub piele. Şi atunci i-am mirosit părul nemţoaicei. Blond şi lung, şi l-a vânturat pe lângă obrazul meu, m-a atins pe obrazul meu, şi puţin pe gât. Am salivat cu ochii la bucile presate de pantalonii negri. Arăta bine, tigroaica. Se mişca senzual. Când mi-a dat cafeaua şi mâncarea, i-am atins degetele, ca din greşeală. Erau calde şi fine. Am vrut să îi opresc mâna, să o apuc de încheietură. Noroc cu poarca, că i-a mai cerut o cola şi m-a izbit cu urâţenia ei. Altfel mă duceam pe copcă. Când mă apucă pofta, mă duc pe copcă. Alunec, şi nu mă mai scoate nimeni de acolo. Ultima dată nu a fost bine deloc. Ce n-aş fi dat să fi avut şi atunci o purcică de-asta lângă mine. Să mă împungă cu râtul. Să râdă răguşit lângă pat. Să râgâie şi să rânjească fără doi dinţi. M-ar mai fi calmat, n-aş fi mers până la capăt.

Ultimul a fost un bărbos cu palton şi pălărie, şi apoi el. Chiar în faţa mea. Avea ceafa roşie şi pistruiată, umeri laţi şi picioare groase. Mirosea bine. A Gucci mirosea, orbetele. Nici nu se putea altfel. A salutat însoţitoarele de zbor în engleză, arătându-le dinţii. M-a apucat tremuratul, l-aş fi pus jos chiar acolo, l-aş fi lovit peste fălcile de buldog chiar acolo. Orice, dar nu copii. Nu godini. Există limite.


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


M-am ţinut după el tot drumul până la controlul paşapoartelor. I-am suflat în ceafă. I-am stat în coastă. În autobuz m-am lipit de el, dintr-o parte. Era proaspat bărbierit, rechinul. Niciun firicel de păr pe obraz. Ca un cur de bebeluş, ca un cur de godinaş. Îi curgeau câteva broboane de transpiraţie, câteva firicele, pe gât. Alunecau lent sub gulerul cămăşii. Nu purta cravată, iar cămaşa îi era descheiată la doi nasturi. Să i se vadă pieptul, să i se vadă părul cârlionţat.

Atunci, în autobuz, aş fi putut. Acolo. Dar n-ar fi fost o idee prea bună. S-ar fi făcut vâlvă, ar fi sărit lumea în sus. Nu mulţi suportă sângele.

S-a întors cu faţa la mine, şoferul oprise şi deschisese uşile. M-a lovit în umăr, din greşeală. Şi-a cerut scuze zâmbind. Mi-a arătat lopătarii alungiți, şuiţa. Avea gura mică, abia i se vedea sub fălcile mari. Şi privire blândă, apoasă. N-ai fi crezut. Văzându-l de aproape, aşa ca mine, n-ai fi crezut. Dacă nu era el? m-a izbit întrebarea. M-am scuturat pe loc: cum să nu fie el? Imposibil, el era. Aşa sunt ăştia, aşa trebuie să fie, altfel nu ar reuşi – blânzi. Blajini. Ai zice omenoşi, dacă nu ai şti, câinii.

Am coborât din autobuz şi l-am urmat îndeaproape, până la controlul paşapoartelor. Se interpusese între noi porcina. Era cu pantoful drept în mână şi piciorul gol. Nu purta ciorapi. Îi vedeam degetele încălecate. Degetul mare era mai depărtat de restul. Strâmb şi lat, ca o lingură întoarsă. Şi dat cu ojă roşie, lucea sub lumina neoanelor. De parcă oja ar mai fi avut vreun efect. Pierdere de timp. Mă ţinea în loc, el terminase şi se îndrepta spre ieşire. Îl pierdeam. Femeia din faţa mea zâmbea ofiţerului care încerca să îi suprapună râtul peste poza din paşaport. Dura mai mult decât ar fi trebuit, ofiţerul nu era convins. Se deformase în timp, porcina. I se stricase faţa cu totul. O distrugea bătrâneţea.

L-am prins la ieșire. Îşi aşteptase bagajul, ăsta a fost norocul meu. O valiză mare, roşie. Se pregătise pentru şedere îndelungată. Avea treabă multă pe aici. Căuta, probabil. Sau i se aranjase ceva. Aştepta, probabil. Oportunităţi noi. Aici se poate, totul se poate. În ţara noastră, totul e permis. Totuşi există limite. Chiar şi aici, există limite.

A luat un taxi. L-am urmărit, cu alt taxi, m-am ţinut după el prin tot oraşul. Şoferul rânjea, se credea în filme. I-am zis să ţină aproape, cât mai aproape, să nu îl scap din ochi. La semafoare opream lângă el, îl vedeam. Stătea pe bancheta din spate şi butona telefonul. Îşi planifica întâlnirile. Vizitele. Voia să îi vadă, înainte. Să îi miroasă, dihorul. Să îi guşte, poate. Să îi strângă la piept. Mi-am încleştat mâna de mânerul uşii. Am lăsat geamul în jos şi am scuipat afară. Simţeam o presiune la baza cefei, aveam nevoie de băutură, nu mai rezistam mult. Dar şi băutura îmi face poftă.

Ultima dată băusem prea mult, asta s-a întâmplat. Bausem prea mult, şi m-au apucat poftele încă din bar. Am înghiţit berea cu noduri, asta am făcut atunci. După care am ieşit în noapte şi am scanat. Lângă staţia de autobuz m-am rezemat de-un felinar. Era plăcut afară, nu mai ploua. În staţie – două persoane, doi tineri, doi lupi cu părul în toate părţile. Aveau tatuaje pe ambele mâini, iar unul dintre ei un belciug în nas şi trei în urechea stângă. Aşa-i acolo. Asta e moda acolo, în ţara lor.

Ea a apărut din umbră, a venit ca o boare parfumată, dintr-un gang. S-a aşezat pe bancă, stătea cu picioarele apropiate şi geanta peste ele, şi-o proteja. Lupii priveau, lupii o priveau, asta făceau. Şi eu o priveam, o miroseam şi o priveam, îmi curgeau balele. Am urmărit-o, am luat autobuzul şi am coborât după ea. În autobuz începuse să vorbească la telefon, să se certe la telefon. Stăteam lângă ea, agăţat de bară, o miroseam şi auzeam ce zice. Se certa la telefon, cu bona se certa: plecase mai devreme, copilul dormea şi ea plecase mai devreme. Ţipa la telefon, coborâse din autobuz şi eu după ea. Aproape urla în telefon, îi dăduseră lacrimile de nervi, bona nu mai putuse să stea şi lăsase copilul singur, dormind. Plecase, asta făcuse.

Eram ameţit şi bălos. Eram pofticios, abia mai puteam să merg, ţineam pumnii strânşi. Bona plecase şi ea se grăbea, alerga pe tocuri.

Am lăsat-o să intre în clădire, dar am intrat şi eu, m-am scurs prin deschizătura uşii, ca un şarpe m-am unduit. A luat liftul, şi eu laolaltă cu ea, ca un șarpe. Mi-a aruncat câteva priviri, era agitată, era nervoasă, era preocupată şi frumoasă, aşa era. Băleam, dar ea nu vedea asta, căci m-am prefacut că tuşesc, mi-am dus batista la gură. Avea picioare lungi şi glezne subţiri, avea fustă şi ciorapi negri, vulpea. Era roşcată şi pistruiată, avea umerii înguşti şi urechi mici, gât subţire şi degete lungi. Purta o bluză albă şi o haină gri, descheiată. Mor după bluzele albe, mor după ele. În jurul gâtului avea un lanţ subţire, cu un medalion, un fel de fluture, sau o frunză, nu am văzut foarte bine. Dar îi venea perfect, arăta perfect.

N-am aşteptat să intre în casă. După ce a deschis uşa am împins-o înăuntru, ca nebunul am împins-o. Copilul dormea şi bona plecase, nu era nimeni acasă, era lumina stinsă peste tot. Şi eu nu gândeam bine, băusem mult, nu gândeam bine, asta făceam.

Taxiul a oprit lângă un hotel în centru. Avea bani, mopsul. Am coborât şi eu. L-am lăsat să intre, să se cazeze. Mi-am aprins o țigară şi mi-am făcut planul. Mergam în cerc şi planificam. Am intrat în hotel, am privit în jur. La recepție era o dropie, m-a văzut şi s-a foit. A dat din capul ei mic în direcţia mea, şi-a împins pieptul bombat spre mine şi a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. Nu atunci, mi-am zis. Curând.

Am sunat-o pe Monica, i-am zis ce să facă. N-a comentat. Atât îi trebuia. Ştia ce-ar fi păţit, ştia, căci îi arătasem de mai multe ori. Când mă apucă poftele, ea e la îndemână. Când nu găsesc nimic, ea e lângă mine. Mă ajută, găinuşa. Ea nu ştie, dar mă ajută. O să îi zic odată, Mă ajuţi, găinuşo, nu ştiu ce m-aş face fără tine. O să îi placă. Aşa sunt curvele, dacă le arăţi puţină tandreţe, se înmoaie de tot. Dacă le alinţi puţin, încep să plângă. Au suflet bun, târfele.

Se apropia noaptea, nu mai era mult. Acum trebuia să aştept, atât. Aveam timp, nu plecam nicăieri. Aveam tot timpul din lume. Am intrat într-un bar şi am comandat bere. M-a servit un pletos cu început de barbă, un nespălat. Avea unghii murdare şi dinţi stricaţi, şoarecele. Purta inele pe fiecare deget, şi brăţări din piele. Lângă el: o brunetă machiată strident, cu ojă neagră şi buze mov. Ştergea tejgheaua cu o cârpă. M-a atins cu degetul, mi-a atins mâna. Nu ştia, vulpea. Mă ameţeam, asta făceam. Nu mâncasem nimic din avion şi mă ameţeam. Barul începuse să se umple de oameni şi de fum, mi-era greu să respir. Dar nu mai era mult, se apropia noaptea. Bruneta mi-a luat paharul gol şi m-a întrebat dacă mai doresc. Nu ştia, mâţa. I-am apucat încheietura şi am tras-o spre mine. I-am spus ceva la ureche. I s-a înfiorat pielea, sub respiraţia mea. Salivam. Am mângâiat-o uşor pe încheietură. Şi-a retras mâna şi şi-a trecut-o prin păr. Şi-o trecea prin păr şi privea pe lângă mine. A părăsit barul şi s-a dus undeva, în spate. M-am dus dupa ea. Pe o uşă scria, Doar personalul barului, cam aşa scria. Am deschis uşa şi am privit înăuntru. Era acolo, se aranja. Se schimba, îşi dăduse bluza jos, rămăsese în sutien. Îşi punea un tricou, şi-l trăgea peste cap. Fremătam. Zgâriam uşa cu unghiile. Voiam să intru, să dau buzna, să o apuc de gât şi să o trântesc pe podea. Să îi rup tricoul şi sutienul. M-am uitat precaut în jur – barmanul se încrunta la mine, şoarecele se întreba ce caut acolo. Se pregătea să vină, lăsase jos paharul pe care îl spăla şi îmi făcea semne.

Am plecat, m-am întors la bar şi i-am mai cerut o bere. Ultima dată nu fusese bine. Trebuie să mă opresc, ultima dată nu fusese bine deloc. Atunci când am împins-o în casă, toate luminile erau stinse şi eu nu mai gândeam cum trebuie, băleam şi eram ameţit. Atunci când i-am pus mâna la gură. M-a muşcat, mi-a dat sângele, dar îmi plăcea. Durerea îmi plăcea. Am împins-o, am trântit-o pe o canapea şi am pocnit-o. A leşinat. I-am dat deoparte haina gri şi i-am rupt bluza, mor după bluzele albe, mor după ele. Poate de-asta nu m-am mai oprit. Am mers până la capăt. Muream după bluza ei albă, ruptă, muream după ea. I-am pus-o pe faţă, i-am îndesat-o în gură, asta am făcut. Salivam peste bluza ei albă şi i-o îndesam în gură. O muşcam, o lingeam şi o strângeam de gât. Şi nu m-am mai oprit, asta am făcut. Nu a ieşit bine deloc.

Se făcuse noapte. Era târziu, era bine. Am ieşit din bar, afară ploua, dar era bine. M-am apropiat de hotel şi am sunat-o pe Monica. Rezolvase. O aştepta. Câinele o aştepta, nu refuzase. Aşa cum bănuiam. Aşa par ei, blajini, dar nu refuză. Ai zice chiar omenoşi, scârbele, dacă nu ai şti. Monica era în parcare, cu haina pe ea. Îi spusesem eu, Pune-ţi haina de blană, aia neagră, o să îi placă, n-are cum să nu îi placă. Şi o eşarfă la gât, roşie, ca o cravată de pionier. Doar cât să o vadă, doar cât să deschidă, atât. M-a ascultat. Altfel ştia ce păţeşte. Dacă iese bine, o s-o alint, are suflet bun, târfa.

Am intrat împreună. Se schimbase recepţionera, acum era o pitică îndesată, cu degete scurte şi unghii ascuţite. S-a uitat la noi peste ochelari. Dar nu a zis nimic, a văzut-o pe Monica şi nu a zis nimic. O ştia, toată lumea o ştie pe Monica, toate hotelurile o ştiu. E cunoştinţă veche. Toate hotelurile ştiu şi îşi iau partea, nu se poate altfel. Ne-a lăsat să urcam, bibilica. Fără să crâcnească.

Ne-am oprit lângă camera lui şi eu mi-am lipit urechea de uşă. Se auzea televizorul. I-am făcut semn Monicai, era timpul. A bătut uşurel, apoi mai tare. Scârba s-a uitat pe vizor, căci nu a deschis imediat, s-a uitat şi a văzut-o pe Monica, îşi dăduse haina în părţi şi poza goală, doar cu cravata roşie. Îi plăcea, sobolului. Îi plăcea, căci a deschis precipitat, s-a grăbit să deschidă.

Orice, dar nu copii. Nu godinaşi. Există limite. Godinaşul mă privea, eu o muşcam, o lingeam şi o strângeam de gât, şi godinul mă privea. Uitasem de el, uitasem complet, era în casă, dormea şi eu uitasem. L-am auzit, mutter, mutter, zicea. M-am oprit, dar era prea târziu, nu a ieşit bine deloc. Purceluşul stătea acolo, lângă mine, murdar la gură de ciocolată. Ţinea un baton în mână, muşcase din el. Se trezise şi fugise întâi la bucătărie, pofticiosul. Purta pijamale albastre cu buline albe. Era simpatic, godacul. Buflei.

Îmi plac copiii. Mor dupa ei. Nu le-aş face rău niciodată, nu i-aş atinge niciodată. Îmi sunt simpatici, căţeluşii. Mici şi drăgălaşi, cu aere de oameni mari. Inteligenţi şi jucăuşi. Morţi după ciocolată, asta sunt. Şi după acadele, asta sunt. Godinaşul mă privea şi eu m-am întristat, m-am întristat pe loc. Îl lăsasem singur, nu mă oprisem la timp. Şi el era acolo, în timp ce eu o strângeam de gât pe mutter. O strângeam, şi el, murdar de ciocolată pe la gură, cu ochii la mine, plângea. Avea cam patru ani. Simpatic, dolofanul. Dar m-a întristat, pe loc. Nu înţelegea ce se întâmplă, mutter avea bluza îndesată în gură şi capul pe spate, era moale în braţele mele şi eu peste ea, cu capul întors spre el. M-am ridicat şi m-am aşezat pe un scaun. Mutter nu mai e, i-am zis, mutter s-a dus, aşa am spus, nu a ieşit bine deloc. Acum eşti singur, godinaşule. Îmi plac copiii, nu le-aş face rău niciodată, nu ţi-aş face rău, bufleiule, i-am zis, dar acum mutter nu mai e. Şi eu trebuie să plec, nu pot să te iau cu mine. O să stai aici până vine polizei şi te ia. Termină-ţi ciocolata, e bună ciocolata, nu-i aşa, purcelule? E bună, bufleiule, știu, şi mie îmi place. Şi de tine îmi place, dolofanule, dar acum plec.

Am ieşit în stradă, trist, mă întristasem. Am mers pe jos o vreme, să îmi revin. Ploua, dar era bine. Ploaia îmi făcea bine. Am intrat într-un bar şi am cerut bere, berea îmi făcea bine. Am băut pentru el, era murdar de ciocolată pe la gură şi îl lăsasem singur acasă. Mutter nu avea cum să îl mai şteargă şi eu beam pentru el. M-a apucat mila, mi-era milă, am zis, Săracul, aşa am zis şi am băut pentru el. Nu copiii, niciodată copiii, există limite. Beam şi mă uitam la televizor, în bar.

Şi atunci l-am văzut, îl dădeau la ştiri. I-am văzut poza, faţa roşie, fălcile de buldog. Îl prinseseră zâmbind, avea un fel se surâs galeş, era cu capul uşor aplecat în dreapta. Nu l-am privit însă foarte bine, nu am apucat să îl studiez bine, au schimbat repede ştirea, nu fusese mult de zis: îl căutau, molestase copii, atinsese godinaşi, asta făcuse, şi acum îl căutau. Am mai băut bere şi apoi am plecat, trebuia să plec, trebuia să ma întorc în ţară, polizei o să pună întrebări, o să mă caute, nu mai aveam timp.

A deschis, dar nu a făcut bine. M-a văzut şi a tresărit surprins, l-am luat pe nepregătite, m-am năpustit asupra lui pe nepregătite.

L-am lovit scurt cu boxul, i-am mutat buldogului falca din loc.

L-am împins în piept, era greu, l-am împins puternic cu umărul. A încercat să opună rezistenţă, dar l-am mai pocnit o dată, şi a căzut.

I-am înfipt şişul în gât, de patru ori am făcut-o, de patru ori şi sângele a ţâşnit ca dintr-o fântână.

Trebuia să se aştepte, câinele, de când se găsise să meargă cu mine în acelaşi avion. De când mă văzuse trecând pe lângă scaunul lui. Se aşezase confortabil. Îşi fixase centura, îşi întinsese picioarele sub scaun. Se pregătea să frunzărească o revistă. Nu ştia, n-avea nici cea mai mică idee. Dar eu îl ginisem, eu îi văzusem fălcile şi capul uşor aplecat în dreapta, surâdea galeş cu ochii în revistă. Pentru o secundă nu am fost sigur că era el. Pentru o secundă m-am gândit că seamănă doar, nu îi văzusem bine poza, nu apucasem să îl studiez bine. Apoi mi-am dat seama, m-a pocnit pe loc: el era, nu putea fi altcineva. Molestatorul. Chinuitorul de copii. Scârba. Ei îl căutau, îl dăduseră la ştiri, îl căutau şi eu îl găsisem, asta făcusem.

Stătea liniştit, cu ochii în revistă, nu ştia. Nu copiii, nu se ating copiii, mi-a venit să îi zic, să mă reped la el şi să îi zic, nu godinaşii! Nu godinii murdari la gură de ciocolată, nu bufleii!  Mutter poate, mutter câteodată, se mai întamplă, mutter se mai agită, are bluze albe, mor după ele, mor. Mutter mai leşină şi nu se mai ridică, se mai întâmplă, dar nu godacii, există limite! Nu este permis orice.

Şi el o făcuse, el o făcea, şi avea să plătească pentru asta, mi-am zis. M-am scurs pe lângă şobolanul revărsat lângă scaunul meu, i-am mirosit transpiraţia unsuroasă, când mi-am zis. Trebuia să plătească, cineva trebuia să îl facă să plătescă. O să am grijă, mi-am zis când îmi fixam centura şi miroseam transpiraţia unsuroasă, o să am grijă, godinaşule, mutter nu mai e să te şteargă la gură, dar el o să plătească pentru asta, nu este permis orice.

Mă uit la el, în camera de hotel. Sângele îi bălteşte sub cap. Are o poziţie caraghioasă, a căzut într-o parte, cu genunchii la piept. Ca un copil. Îi mutasem falca din loc, are o grimasă oribilă, boxul îi strâmbase maxilarul. Parcă nu mai seamănă, îmi zic. Mă uit mai bine la el, îmi schimb poziţia şi îl privesc din alt unghi. Parcă nu mai seamănă, parcă nu e el. Nu îl văzusem bine în poză. Băusem bere, nici nu mai ştiu câtă bere băusem, iar ştirea nu a durat mult. Poza era în plan secund şi televizorul departe de masa mea, nu îl văzusem deloc bine.

Monica e încă în cadrul uşii. Îi zic să o închidă şi să intre, făcusem ceva zgomot. Or să înceapă curând întrebările, o să vină poliţia curând, va trebui să plec. Monica ştie ce are de făcut, ştie. I-am lăsat instrucţiuni clare. Se descurcă, găinuşa. Eu o să plec, şi ea o să le răspundă la toate întrebările. Mă ajută, găinuşa, nu ştiu ce m-aş face fără ea. O să i-o zic odată. Dar nu acum, trebuie să plec.

Îl mai privesc o dată. Nu, nu are cum să nu fie el. El e, molestatorul, chinuitorul de copii. Nu godinaşii, îmi vine să îi spun, nu purceii, animalule! Nu copiii!

*

Povestirea face parte din volumul Sub mâinile mele, în curs de apariție la Editura Karth

Despre George C. DUMITRU

George C. DUMITRU a scris 2 articole în Revista de suspans.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *