Moartea unui suflet

„Miezul nopţii, ora la care închipuirea trece
dincolo de graniţele raţiunii şi presimţirile rele
iau locul realităţii de neclintit.”
Thomas Hardy

 I

 ― Şi-mi spui şi mie ce naiba căutăm în pădure, în miez de noapte?! se enervă Deniss, privind printre copaci.

Era jumătatea secolului XX. Tinerii rebeli din oraş hotărâseră că a venit momentul ca ei să sărbătorească, doar intrase un nou membru în grup – Deniss. Voiau să cumpere droguri pentru o distracţie pe cinste cu fetele acasă la unul dintre ei. Totul părea să meargă bine, deşi cu toţii simţeau teama şi răceala serilor de toamnă.

Pe timp de noapte, pădurea de la marginea oraşului nu era prea primitoare. Copacii nu se scuturaseră de frunze, coroanele lor erau  încă  destul de bogate, astfel că luna nu putea pătrunde prin desişul lor spre a lumina cărarea din codru.

― Căutăm pe mă-ta! strigă un băiat din spate. Obişnuiau să vorbească urât unul cu celălalt. Deniss, dacă ţi-e frică, de ce dracului ai ales să vii cu noi? întrebă cu un rânjet sardonic pe chip. Puteai să rămâi în maşină, femeie ce eşti!

Deniss începu să şovăie. Nu era locul lui acolo, între ei. Era încă un copil timid, nu se maturizase încă. Din cauza unor certuri cu mama sa, băiatul alese să facă o nebunie – aşa ajunsese să facă un lucru ieşit din comun. Voia să fie la fel ca toţi ceilalţi, un adolescent care făcea numai prostii. În realitate era un copil bun, silitor, căruia îi plăcea să înveţe. Nu era locul său lângă acele persoane şi, în plus, nu avea idee de ce venise cu adevărat.

Aşa tare era supărat pe mama lui?

În acel moment, simţi că avea nevoie de căldura maternă, de mirosul locuinţei lor. Pădurea era un loc neprimitor, rece pentru el. Ar fi vrut să plece acasă, dar îi era ruşine de ceilalţi. Nu voia să se facă de râs. Mulţi dintre cei din gaşcă erau colegi de liceu cu el, le-ar fi spus tuturor că fugise ca o fetiţă. În plus, voia să simtă şi el adrenalina unei o petreceri „spectaculoase”. Voia să trăiască ceea ce văzuse de-atâtea ori în filme…


Copyright © 2013, Cristofor Arts


― Deniss, eşti aşa un copil… !

Da, era adevărat – gândise asta, şi uite că amicul său i-o confirma. Nu era nici pe departe aproape de a putea fi numit matur. Probabil că şi din această cauză alesese să vină în grup, fără a se gândi la ce se poate întâmpla.

Tânărului nu i se păru deloc comic comentariul deplasat a lui Johnny, în ciuda faptului că toţi râdeau. Îşi plecă în pământ capul, supărat. El avea într-adevăr  o presimţire neplăcută în legătură cu acea seară. Se simţea ciudat, ca şi când aveau să se întâmple lucruri foarte neplăcute, dar nu îşi împărtăşi gândurile de teamă că va fi luat drept fricos.

„Prieteni idioţi, nu te poţi baza pe ei, deşi probabil că şi lor le e frică şi nu vor să recunoască!” Cu toţii ştiau că aveau aceleaşi gânduri, dar păstrau tăcerea.

Deniss era cel mai tânăr din grup şi, de aceea, era nevoit să meargă primul, conducându-i pe toţi. Neştiind unde trebuia să ajungă, avea impresia că toată lumea îşi bătea joc de el. Cu toate astea, continuă să înainteze orbeşte prin pădure, pe o potecuţă îngustă, rugându-se să nu îi iasă cine ştie ce animal sălbatic în cale sau să se piardă careva dintre ei.

― Ce căutăm, mai exact? întrebă Johnny, un tip care nu locuia de foarte mult timp în oraş.

Richard, cel ce mergea în spatele lui Deniss şi liderul găştii, scoase un pachet de ţigări din buzunar şi, aprinzându-şi una din ele, trase cu nesaţ. Intrigat, un prieten din spate strigă cu nervozitate în glas:

― Eşti prost, mă? Tu fumezi într-o pădure, toamna, când iarba s-a uscat şi încep să cadă frunzele? Iscăm un incendiu de nu ne scapă nici dracu dup-aia de plătit daune!

― Tu du-te, mă, dracu! Vezi tu să cadă frunzele? Suntem abia la începutul toamnei, eşti prost!

Scrumă pe jos nepăsător, apoi se opri brusc. Ceva se mişcase în tufişuri, nu foarte departe de ei. Se opriră toţi în urma sa, dar pe Deniss trebui să-l oprească cineva, apucându-l de glugă, atât era de concentrat.

„Doamne, te rog… Scapă-mă doar! Nu vreau decât să nu am probleme… Vreau să mă întorc acasă. Eu nu sunt ca ei! A fost o prostie să vin aici, să sper că mă pot integra într-un grup ca al lor.”

Deniss înţelegea că nu îşi găsea locul acolo, dar şi că se afla în pericol. Tot ce voia în acele momente era să facă rapid cale întoarsă şi să plece acasă, să se vâre în patul său cald cu o carte bună în mâini.

― Băă, ce s-a auzit? întrebă unul, întrerupându-i lui Rufford şirul gândurilor. Deja începeau toţi să fie agitaţi. Se simţeau expuşi. Nimeni nu făcu însă nimic. Se opriseră şi ascultau cu atenţie. Întunericul pădurii era de nepătruns, lanternele erau aproape nefolositoare, iar totul părea neschimbat, de parcă s-ar fi învârtit în cerc.

Deniss văzu câteva siluete negre răsărind de după copaci şi păşind în direcţia lor. Asta îl făcu să se dea câţiva paşi în spate, lovindu-se de Richard.

― Ce faci, mă?! exclamă acesta nervos, dar îşi înghiţi limba când văzu că de ei se apropiau câteva persoane necunoscute.

Gânduri negre, temeri. Cu toţii tremurau. Frica îşi făcu imediat loc în inima lor, devorându-i pe dinăuntru.

„Doamne, ce caut eu aici?!” se întrebă Deniss. Cum de se lăsase târât într-o pădure în miez de noapte? Era o prostie! Cine ştie peste ce psihopaţi tocmai dăduseră! Aveau sfârşească ucişi cu sânge rece. Nimeni nu avea să-i găsească vreodată.

Auziră clar cum cei din faţa lor îşi încărcară revolverele. Le îndreptară apoi spre ei.

― Cine sunteţi voi şi ce căutaţi în această pădure? Vorbiţi sau tragem! comandă clar şi răspicat o siluetă, făcându-le semn tuturor să fie pregătiţi să deschidă focul asupra intruşilor în orice clipă.

Vocea era groasă şi hotărâtă. Nu lăsa loc de întoarcere. Aşa că Richard, mai curajos ca ceilalţi, păşi în faţă şi vorbi:

― Am venit la Weed, locuieşte în conacul din pădure. Vrem să îi vorbim.

Pistoalele coborâră şi bărbaţii luară o poziţie mai relaxată.

― Voi, puşti idioţi, trebuie să anunţaţi înainte! Şi domnul Weed nu primeşte pe orişicine, aici e vorba de încredere şi…

― E în regulă, frate, ieşi Johnny în faţă, prinzând şi el curaj. Weed şi tatăl meu au fost foarte buni prieteni înainte să moară tata!

― Bun, atunci. Urmaţi-ne!

Băieţii îi urmară pe traficanţii de droguri. Deniss se trase cu uşurinţă mai în spate, printre ei, şi-l întrebă curios pe Johnny:

― Auzi, mă, taică-to chiar a fost prieten cu Weed? Tipul ăla e ieşit din puşcărie de foarte puţin timp…

Deniss auzise şi el de la tatăl său poveşti despre Weed. De fapt, mulţi ştiau cu ce se ocupa acel om. Poliţia părea însă a fi dispusă să închidă ochii. Oamenii începeau să şuşotească pe la colţuri că Weed cumpăra tăcerea sticleţilor.

― Da, stai, mă, liniştit. Ne vor da drogurile şi ne vor lăsa să plecăm ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, stai liniştit! Mereu fac aşa. Trebuie totuşi să facă şi ei pe durii, nu?!

Deşi vorbele urmăreau să-l calmeze, Deniss avea presimţiri din ce în ce mai sumbre. Ştia că oamenii din faţa lor erau înarmaţi. Ştia că nu aveau cum să scape aşa de uşor şi îi păru rău, din nou, că venise până acolo.

„Poate că încă nu e târziu să fac cale-ntoarsă”, gândi foarte îngrijorat. Înainte să se poată controla, se uită în spate. Johnny mergea exact în urma lui. Dacă voia să o şteargă, trebuia să rămână el ultimul.

― Frate, trebuie să merg până… Mă cheamă natura, înţelegi tu! mormăi Deniss foarte jenat.

― Nu acum, bă, că dacă te prind ăştia cine ştie ce cred că vrei să faci şi te împuşcă. Hai întâi să luăm marfa şi după aia poţi să faci ce vrei tu în natură! O să vezi, va fi bine! încercă Johnny să-l îmbărbăteze, parcă simţindu-i frica.

Se lăsară conduşi până în faţa casei, unde bărbaţii se opriră şi se întoarseră spre ei:

― Tu, cel care ai spus că domnul Weed a fost prieten cu taică-to, tu vei intra alături de cel care a vorbit primul şi… de el.

Din nefericire, cel indicat fu chiar Deniss, spre disperarea lui. Ştia că înăuntru se putea întâmpla ceva foarte rău. Cum să mai dea înapoi acum?

― Eu aş prefera, dacă se poate, să nu intru… Vedeţi dumneavoastră…

Toţi se uitară la el cu ochii mari de uimire.

― Ba intri, veni răspunsul pe un ton rece care nu accepta refuz.

― Deniss, nu fi copil! Trebuie să intri, din moment ce ai fost ales, să zicem aşa, îl îndemnă Richard, în speranţa că aveau să fie cât mai mulţi înăuntru. Tânărul se temea la fel de tare ca Deniss, dar acum era prea târziu pentru regrete.

Cei trei porniră foarte încet spre uşa conacului. Împinşi aproape forţat în interior, aproape se împiedicară prosteşte unul de celălalt. Intrară într-o sufragerie mare, mobilată în stil vechi, apoi unul dintre însoţitori le indică o altă odaie.

Păşiră cu sfială în casa impunătoare, cu inimile cât un purice.

Fură conduşi încet în biroul lui Weed.

*

Băieţii nimeriră exact unde nu trebuia. Domnul Weed îi privi cu mare curiozitate, încercând să-şi dea seama cine erau. Avea mulţi clienţi, ba chiar în ultimul timp abia făcea faţă comenzilor. Foarte multe persoane doreau droguri, în special cei care nu aveau prea multe legături cu lumea interlopă.

Puştii aceia proşti îi băgau în buzunar o mulţime de bani. Existau foarte multe avantaje, dar nu trebuia uitat nici pericolul. Mereu se gândea că un nenorocit de poliţist sub acoperire s-ar putea infiltra într-un grup de copii idioţi. Se temea de asta, întrucât l-ar fi putut costa libertatea, ba chiar viaţa. Weed nu putea risca să facă iarăşi închisoare. Abia ieşise!

― Cine sunteţi voi? întrebă pe o voce rece, calculată.

Îi urmări pe toţi cu privirea. Johnny, pe de-o parte, era un tip de statură medie, nu foarte bine făcut, cu părul blond căzut peste ochi, îmbrăcat într-o pereche de blugi spălăciţi şi o cămaşă în carouri care părea să-i aparţină tatălui său. Richard, pe de altă parte, era îmbrăcat bine într-o pereche de reiați ca aceia pe care Weed i-i cumpărase fiului său cu foarte puţin timp în urmă; mai avea şi o jachetă de piele maro. Despre Deniss nu-şi putu face o părere. Nu era îmbrăcat nici modest, dar nici ieşit din comun. Ar fi putut trece neobservat cu uşurinţă. Putea spune despre el că era un individ şters.

În timp ce îi analiza pe puşti, puştii, la rândul lor, îl analizau pe el. Privirile lor trădau teama, în timp ce a sa… Ei bine, era o privire plină de ură şi răceală totodată. Şi sete. Foarte multă, mult prea multă sete…  Ce fel de sete? Sete de bani, sete de sânge, nu era clar care. Avea o privirea aşa sfredelitoare, că cei trei puşti se pierdură pentru un moment cu firea.

― Deci, rosti Weed puternic, ce vă aduce pe aici? Nu vă temeţi că o să vă pape lupii prin pădure?

Ironia din glasul său era foarte neplăcută. În acelaşi timp, Deniss se blestema că permisese să ajungă în acea situaţie. Ar fi putut să se distreze mult mai bine cu vechii lui prieteni, cu cei pe care îi părăsise pentru golanii aceia.

― Ăă, domnule Weed… rosti Richard. Suntem aici pentru a cumpăra nişte marfă. Scoase banii din buzunar, destui cât să cumpere o cantitate uriaşă de droguri.

― Cine sunteţi voi? rosti Weed şi se ridică de pe scaunul din spatele biroului. O făcu încet, ca şi când ar fi avut tot timpul din lume. Tu, tu cine eşti? i se adresă lui Richard.

― Mă numesc Richard Simson, domnule. Locuiesc…

― Dar tu? întrebă înainte ca Richard să poată termina.

― Sunt Johnny Duster, nu sunt de foarte mult timp în oraş.

„Nu eşti de foarte mult timp în oraş, puşlama? Şi ce să înţeleg din asta? Eşti cumva vreun sticlete nesuferit sub acoperire, venit aici să-mi strice nenorocita de petrecere?” se gândi Weed, nervos la culme. Era conştient că devenea paranoic. Totuşi, alegea să nu-şi confrunte problemele, ci persista în eroare.

― Câţi ani ai, puştane?

― Ăă, am douăzeci şi doi. De fapt, încă nu i-am împlinit, rosti, mândru că Weed se interesa de el.

„E mult prea tânăr pentru a fi copoi, iar nenorociţii ăia nu-şi permit să trimită puştani în misiuni de genul acesta. O greşeală cretină de-a puştilor i-ar putea costa prinderea infractorilor.” Se linişti imediat şi zâmbi către băieţi.

Atunci, în care în inima lui Deniss se cuibări groază.

Era un zâmbet rece, îngheţat, înfiorător. Weed se întoarse atât de brusc spre Deniss, încât acesta tresări. Rânjetul şefului traficanţilor îi displăcu, aşa că-şi plecă privirea, ca şi când mama sa l-ar fi dojenit. Nu fu nevoie să pună vreo întrebare, căci Deniss răspunse plecându-şi ochii:

― Eu sunt Deniss Rufford, sunt…

― Rufford, ai zis? întrebă omul, ridicând vocea. Părea victorios. Îl analiză pe Deniss din cap până în picioare.

„Nenorocitule, de-asta am stat puţin să mă gândesc! Fiu de căţea nenorocit, tu eşti nepotul acelui nenorocit de Dick Rufford!”

Mânia îi întunecase atât privirea, cât şi gândirea. Se duse la birou şi deschise un sertar, de unde scoase un trabuc pe care-l aprinse cu o graţie feminină. Deniss îşi înghiţi cuvintele. Nu ştiu ce să mai zică, totul se învârtea în mintea lui.

Bietul tânăr simţi un gol în stomac. Ceva urla „Pericol!” în capul său, urla tare, parcă vrând să-i spargă timpanele. Se uită la prietenii săi, neştiind dacă avertismentul nu venea cumva din exterior.

„Doamne, ce e cu senzaţia asta?” se întrebă speriat. Avea pielea de găină, îi era frig şi dorea să se aşeze. Simţea că i se sfârşeau puterile, dar nici pe departe să facă vreun gest.

― Da, domnule Rufford, răspunse după foarte mult timp. Înghiţi în sec imediat.

― Eşti cumva nepotul lui Dick Rufford? îl întrebă cu blândeţe domnul Weed, motiv pentru care Deniss respiră uşurat.

― Da…

― Stai jos.

Nu era o invitaţie, era o poruncă.

Deniss se aşeză pe un scaun, cu ochii plecaţi în pământ.

― Nepotul lui Dick… Ce ştii despre Dick?

― Ce ştiu despre bunicul? rosti el curios. Deniss tresari. Întrebarea nu putea să aducă nimic bun; la fel, nici tonul pe care fusese pusă. „Doamne, te rog, salvează-mă!”  Ei bine… Îmi aduc aminte că mă ducea la pescuit. Nu prea am vie amintirea lui. Vedeţi dumneavoastră, nu am fost în cele mai bune relaţii. Eu nu aveam nimic cu Bunul, dar mama mea nu l-a avut la suflet niciodată şi nu m-a lăsat să mă duc la el prea des.

― Dick a fost gabor, puştiule. Din cauza lui Dick, eu am făcut închisoare multă vreme! ţipă la el şi Deniss plecă speriat capul. Nu ştia dacă să mai spună ceva. Deschise gura foarte greu şi rosti:

― Îmi pare rău pentru ceea ce v-a făcut bunicul…

Vorbi pierit, dar Weed reuşi să-l audă şi ţipă:

― Ce eşti tu, femeie?! Vorbeşte dracului mai tare!

― Îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat din cauza bunicului meu, spuse mai tare, cu inima cât un purice. Weed se uită la el nervos şi începu să râdă.

― O să plăteşti, ştii asta? De când aştept să vă prind unul câte unul pe toţi Richard-ii şi să vă pedepsesc pentru ceea ce mi-aţi făcut! urlă el.

Încetul cu încetul, bărbatul se deschise la costum şi la cămaşa albă, dezvelind o burtă uriaşă. Pielea lui era acoperită de cicatrice urâte.

― Le vezi?! Astea mi-au fost făcute în închisoare din cauza lui Dick Richard! Mi-am promis atunci c-o să vă prind pe fiecare în parte şi o să vă chinui pentru ceea ce mi s-a întâmplat!

Weed parcă o luase razna; Richard şi Johnny voiau doar să plece de acolo, iar bietul Deniss, în tot acest timp, încerca să se ţină tare. Iată, deci, de ce avusese el mereu senzaţia aceea de gol în stomac! Picase din lac în puţ. Senzaţia că acolo avea să-şi afle sfârşitul era tot mai pregnantă.

― Scoateţi-i pe cei doi de aici şi lăsaţi-i să plece imediat ce termin! se adresă gărzilor. Îi privi atent pe cei doi băieţi, apoi spuse printre dinţi, răspicat: Ascultaţi bine la mine, copii. Nu am absolut nimic cu voi. Puteţi cumpăra drogurile de la băieţi imediat ce ieşiţi din biroul meu. Vreau să nu suflaţi o vorbă despre acest Rufford, altfel fiecare dintre voi va sfârşi în acelaşi mod ca şi el. Vă caut şi vă ucid pe fiecare în parte, ca să înţelegeţi bine!

Băieţii fură trecuţi în altă cameră. Amândoi se simţeau complici la un eveniment neplăcut. În plus, Deniss nu era unul de-al lor, era doar un idiot care venise în grup de curând. Căzuse de ţap ispăşitor, iar asta nu era problema lor. Amândurora se temeau mult prea tare ca să se implice în acte de vitejie. Simţeau că, în acea seară, pierduseră mult mai mult decât un amic – pierduseră propria demnitate şi că îşi vânduseră sufletele. Senzaţia de vinovăţie avea să le îngreuneze mereu sufletul.

Le fură vândute drogurile, după care o dubiţă ieşi  dintr-un garaj mic aflat la scurtă distanţă de casă, şi veni spre ei. Cei doi care îi însoţiseră la venire, plus un al treilea bărbat, şoferul, aveau să-i conducă înapoi în oraş.

Odată întorşi afară, ceilalţi întrebară curioşi:

― Deniss unde e?

Richard îi privi cu ochi şterşi, în care se citea o tristeţe de neimaginat. Unul dintre traficanţii de droguri se întoarse spre ei şi spuse serios:

― Voiam să discut asta cu voi doar când aveam să ajungem la destinaţie, dar e bine şi acum. Vreau să mă ascultaţi cu atenţie! Înainte să vă spun despre ce este vorba, vreau să ştiu dacă sunteţi toţi aici.

― Mai puţin Deniss, dom…

― Perfect! îi tăie el vorba. Deniss al vostru are o problemă mare cu domnul Weed şi va fi pedepsit pentru toate neplăcerile pe care i le-a provocat de-a lungul timpului. Aici interveniţi voi – nu aveţi voie, sub nicio formă, să spuneţi cuiva ceea ce s-a întâmplat, să fie clar! le explică traficantul. Trebuie să ţineţi totul secret. Nu aţi fost după droguri, Deniss e dat dispărut şi voi nu aveţi idee ce s-a întâmplat. Dacă cineva suflă vreo vorbă despre asta, fiecare, dar fiecare – sublinie bărbatul pe o voce ameninţătoare – va plăti exact cum plăteşte şi puştiul ăla idiot!

Cuvântarea aceasta sumbră aduse temeri în inimile tuturor. Traficantul zâmbi cu o mulţumire malefică. Era convins că niciunul dintre mucoşii aceia nu va avea curajul să meargă la poliţie.

Afacerea avea să decurgă bine, toţi ştiau asta.

*

― Domnule Weed… şopti Deniss.

Stătea într-o poziţie chinuită, la picioarele lui Weed, chircit şi cerându-şi iertare pentru ceea ce făcuse bunicul său. Se temea pentru viaţa lui şi regreta că venise în pădure cu cei pe care îi considerase prieteni, dar care, iată, plecaseră fără ruşine, abandonându-l.

Era ciudat ce se vorbea despre moarte. Deniss o simţea aproape de el. Îl aştepta, voia să îl prindă în braţele ei reci şi să-l ducă undeva… Nu ştia unde avea să meargă, însă spera că avea să fie un loc mai bun.

Îi era frică de moarte…

― Rufford, din cauza lui Dick am stat în închisoare o grămadă de timp! Ce să-ţi fac eu ţie? Eu am plătit cu anii mei… Tu vei plăti cu viaţa pentru asta!

Weed scoase un revolver de la spate, un Colt Diamondback cu o strălucire neagră, mortală. Mereu purta Diamondback-ul cu el, iubea pistolul acela. Îl privi  cu atenţie, scoase o batistă din buzunarul de la piept şi îl şterse fără grabă. Nu o singură dată arma acea îl scăpase de probleme.

Weed era un criminal, iar Colt-ul era arma lui cea mai de încredere. Cu el ucisese de plăcere, cu el pedepsise şi tot cu el se şi protejase de urmăritori. Singurul care scăpase de glonţul mortal al Colt-ului fusese Dick. Trăgător de elită, Dick fusese singura persoană care ţintise într-atât de bine, încât să-l împuşte în umăr.

Traficantul stătu puţin şi se gândi. Privi arma care lucea demonic în lumina slabă din cameră, apoi zâmbi. Îl lovi cu piciorul pe Deniss în burtă, apoi îl apucă de gulerul hainei şi îl ridică de la picioarele sale.

„Dar ăsta nu e un simplu om, ăsta e nepotul lui Dick! Oare trage şi el atât de bine? Poate-ar trebui să îl provoc la un duel…”

Zis şi făcut. Strigă pe un alt băiat şi ceru pistolul acestuia, pe care i-l întinse lui Deniss.

― Hai, dovedeşte că merită să trăieşti! Dovedeşte că eşti la fel de bun ca bunicul tău, puştiule, şi te voi lăsa să pleci. Ba, mai mult, te voi recompensa dacă reuşeşti să mă atingi cu vreun glonţ! Vezi tu, bunicul tău a fost singurul care m-a împuşcat vreodată. Vreau să văd dacă îl moşteneşti!

Deniss începea să se enerveze. Era sigur că Weed îşi bătea doar joc de el. Cu siguranţă nu l-ar fi lăsat să plece. Oftă, apoi rosti răspicat:

― Weed, eu nu sunt un criminal! Şi bunicul meu a fost un ţintaş bun, nu-ţi permit să-l acuzi pentru ceva ce niciodată nu a făcut! Ai meritat să intri la închisoare, eşti un nenorocit!

Era rândul lui Weed să se enerveze. Vorbele curajoase ale băiatului erau adevărate. Ciudată schimbare suferise copilul ăla, parcă era posedat. Blândeţea îi fusese îndepărtată de dorinţa de a apăra memoria bunicului său.

― Dacă eu sunt un criminal, atunci şi tu eşti un prost! Nu eu te-am chemat la mine să iei droguri!

Deniss luă de pe birou revolverul şi îl îndreptă spre bărbat. Gândurile îi vuiau în minte.

„Şi dacă îl împuşc, şi dacă nu, eu tot voi muri. Simt că pot s-o fac. Nenorociţii ăştia nu m-ar lăsa să plec nici în ruptul capului, aşa că mai bine ochesc şi trag. Dar eu nu sunt un criminal. Dacă îl ucid? N-aş mai fi primit în Rai, dacă aşa ceva există. Aş pleca pe altă lume cu mâinile pătate de sânge…”

Gânduri chinuitoare; nu se putea hotărî ce să facă.

Ţinti spre inimă şi, cu ochind locul unde ar fi vrut să pătrundă glonţul, trase.  Se auzi detunătura.

Glonţul zbură cu o viteză uimitoare. Sunetul îi inundă urechile, aproape asurzindu-l. Pielea i se făcu de găină şi începu să tremure, deşi trăsese fără părere de rău.

Cartuşul trecu pe lângă Weed, spre marea dezamăgire a lui Deniss. Se ştiu pierdut încă dinainte ca răufăcătorul să-l privească în ochi. Deniss începu să regrete că nu se lăsase omorât de la început. Poate că acum avea să-l supună unor perversiuni, poate că aveau să-l tortureze.

Într-un moment de disperare, începu să tragă prosteşte, sperând ca unul din gloanţe să-l ucidă pe traficant.

Weed privea aceasta din ce în ce mai dezgustat. Era totuşi conştient de pericol, aşa că ridică revolverul negru şi îl îndreptă spre băiat fără să clipească. Trase fără nicio ezitare, nimerindu-l pe tânărul Deniss în stomac.

Băiatul căzu la podea. Durerea era cruntă. Plângea şi se zbătea pe jos, sângerând. Se ţinea cu ambele mâini din locul unde fusese împuşcat, dar ştia că nimic nu îl mai putea salva.

 II

 Totul se întunecă. Nu mai auzea absolut nimic, deşi încă simţea durerea. Nu ştia unde se afla. Deschise ochii şi încercă să se ridice în capul oaselor, dar rana îl făcu să se oprească. Rămase cu faţa în sus, neştiind ce să facă. Îl durea. Încercă să strige după ajutor, deschise gura, dar parcă vorbele refuzau să îi iasă.

O lumină diafană începu să-l scalde, ca şi cum s-ar fi crăpat de ziuă. Dormise şi era încă în pădure? Fusese oare abandonat acolo de prieteni?

„Unde mă aflu? Cine sunt?” se întrebă în gând. Lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe chipul schimonosit de durere şi panică.

O tânără în rochie înflorată se apropie, păşind graţios prin întuneric. Era frumoasă, avea părul lung, şaten şi buclat. Mergea hotărât, îndreptându-se exact spre el. Ochii mari şi verzui parcă voiau să-l străpungă. Era desculţă, dar nu lăsa să se vadă că ar fi simţit frigul.

Veni lângă Deniss şi se aşeză în genunchi lângă el. Îşi puse ambele mâini peste mâinile lui. Parfumul femeii inundă nările băiatului. Nu era o mireasmă obişnuită, avea ceva aparte, ademenitor. Cumva, acel miros îi amorţea simţurile.

― Te doare tare? întrebă ea cu inocenţă, iar Deniss încuviinţă din cap. Deniss, vrei să mergi cu mine? Te voi duce de aici, vei putea să te odihneşti. Ar dispărea durerea, micuţule…

Deniss o privi nesigur. Părea o glumă proastă; nu ştia ce se petrecea cu el. Refuză dând din cap. Fata îl privi tristă, dar îngăduitoare. Avea o voce blândă, iar pielea fină şi rece dezmierda trupul băiatului. Îi răpea din durere.

― Unde mă vei duce, la spital? întrebă el plin de speranţă.

Din partea fetei se auzi un chicot. Zâmbi şi îi dădu la o parte părul de pe faţă, apoi îi şterse un firicel de sânge din colţul gurii.

― Nu, Deniss. Te duc unde ţi-e locul de acum înainte. Ai fost împuşcat, iar eu am venit pentru tine. Hai cu mine şi te voi duce într-un loc plăcut, unde durerea şi frica nu au ce căuta. Vrei oare să rămâi aici?

Deniss dădu afirmativ din cap, iar fata plecă ochii cu tristeţe. Nu putea lua decizii în locul tânărului. Prefera să nu se amestece. Acceptă, auzindu-l şoptind:

― Aici …

― E alegerea ta, Deniss.

Deniss se uită fix la ea încă o dată, neştiind ce să creadă. Nu putu să reacţioneze, nu ştiu ce să facă. Nu fu în stare decât să întindă mâna după femeie, cu ochii înlăcrimaţi.

― Stai… Te rog, stai! Cine… Cine eşti? Eu cine sunt? strigă cu disperare, sperând că fata se va întoarce şi-i va lumina gândurile.

Nu primi însă niciun răspuns. Fata dispăru ca şi când niciodată n-ar fi fost acolo. Durerea începu să crească în intensitate, până când Deniss începu să nu-şi mai simtă corpul. Frica de necunoscut, singurătatea, ura, dispreţul şi dorinţa de răzbunare erupseră în el cu putere.

„Cine… Cine sunt?! Cine sunt eu… ? Ce caut aici? Unde sunt?”

Deniss uitase. Ştia că se certase cu cineva… Dar nu ştia de cine. Nu-şi amintea cum se ajunsese la răfuială. Poate că, dacă durerea i-ar fi dispărut, ar fi putut să se gândească la ce se întâmplase.

„Trezeşte-te dracului odată! Poate se sinchiseşte cineva de tine şi te duce la spital!” se admonestă singur.

*

Încetul cu încetul, se făcu lumină. Vedea un om gras, îmbrăcat în costum, cu un revolver lucios în mână. Vedea o cameră cufundată în semiîntuneric, o privire sadică pe chipul acelui om şi un copil chircit la podea. Copilul nu mai respira. Nu îi putea vedea faţa. Zăcea într-o baltă de sânge, cu spatele la el.

Oare ce i se întâmplase?

Vru să întrebe, însă bărbatul gras se apropie de cadavrul şi-l împinse cu piciorul.

― Omule, tu nu ai inimă? Ce naiba e cu tine? Uită-te şi tu, e rănit, trebuie să-l ajuţi! îi strigă indignat.

Bărbatul părea neinteresat de vorbele pe care i le arunca.

Atunci când leşul fu întors cu faţa în sus, Deniss rămase şocat.

― Băieţi, ascundeţi putoarea asta undeva şi curăţaţi locul! strigă omul gras, apoi îşi şterse revolverul cu grijă, de parcă ar fi fost plin de sânge.

„Cine e omul acela… ? Dar copilul… ? Copilul cine e oare? Şi de ce nu sunt băgat în seamă?”

Se uită în jur, neştiind ce se întâmpla. Se apropie de bărbatul îmbrăcat foarte pretenţios, vru să-l atingă pe umăr, dar degetele îi trecură prin trupul bărbatului ca printr-o perdea de fum.

Deschise gura şi îl strigă pe omul de lângă el, dar nu îi răspunse nimeni.

Atunci începu să alerge disperat prin cameră, gesticulând în faţa bărbatului necunoscut. Luminile începură să pâlpâie, dar celălalt parcă nici asta nu observa.

Merse pe urmele celor care purtau trupul neînsufleţit al băiatului spre un loc necunoscut. Spera că va afla de la ei ce se întâmplase şi, în acelaşi timp, ce se petrece cu el.

„Ce se întâmplă cu mine? Ce păţesc!?” se întrebă, plângând.

Plânse destul de mult timp până ce hotărî că era momentul să se calmeze. Îşi şterse lacrimile şi se aşeză într-un colţ, privind în gol.

Din acel moment, timpul urmă un alt curs pentru el. Un curs ciudat, necunoscut. Vremea trecea mult mai repede, dar lui i se părea că se afla de-o eternitate în casa aceea. Avea ciudata senzaţie a unei vieţi ce nu merge înainte, ci stă pe loc, fără evenimente, fără amintiri, fără viitor şi fără trecut.

Deniss simţea că ceva nu se lega, că îi scăpa un lucru important; de acel lucru depindea liniştea sa.

*

Trecură ani buni până ce Deniss Rufford înţelese ce se întâmpla cu el: nu mai era om. Era doar un suflet care rătăcea chinuit pe pământuri blestemate. Ore, zile, luni şi ani de-a rândul, băiatul analiză fiecare detaliu din ceea ce îşi aducea aminte din timpul existenţei sale lumeşti. Uneori, când stătea liniştit, se întâmpla să adoarmă. Mereu avea vise când adormea. Vedea secvenţe ca dintr-un film, vedea un omor, simţea durerea pe care personajul o simţea.

După foarte mult timp, reuşi să-şi dea seama că acela era el însuşi. Fusese ucis. Nu-şi aducea aminte totul, dar ştia că fusese ucis de un anume Weed, acel om gras pe care-l văzuse ştergând revolverul. Oamenii care îl căraseră erau prietenii lui Weed sau sclavii acestuia.

Timpul trecea şi Deniss se plictisea de moarte.

*

Aşa îl cunoscu Deniss pe Clayton. Uneori, la conac veneau puşti care „bântuiau” locul până ce se plictiseau. Clayton însă venise să stea. Beţivul îşi găsise acolo adăpost. Iar venirea unui alt suflet în acele locuri fusese o adevărată binecuvântare pentru Deniss.

După ce îşi găsi cadavrul cu ajutorul lui Clayton, leş spre care el nu putuse coborî decât cu foarte mare greutate, spiritul se linişti.

*

Fu un moment chinuitor să se vadă pe sine mort, zăcând în acel loc. Inima i se strânse în piept, o furie oarbă îi cotropi sufletul.

Încercă să se apropie, dar nu fu în stare. Ceva continua să-l ţină departe.

Disperare mai cruntă ca aceea când îţi vezi propriul trup descompus, mâncat de monstruoasa moarte, nu există…

*

Veni apoi o vreme când oameni mulţi începură să viziteze conacul. Clădirea fusese transformată pesemne într-un hotel, Deniss nu avu ocazia să afle exact. Ritualul de purificare al lui Clayton îi scăzuse considerabil lui Deniss, abia mai reuşea să mute obiectele sau să-şi facă apariţia.

III

„Nicio fantomă nu are o viaţă fericită. Oamenii întotdeauna încearcă să ne izgonească din casele pe care le bântuim. Spun că le facem rău. Adică noi el facem rău! Au ei idee ce înseamnă pentru o fantomă viaţa de după moarte? Are vreun om idee ce înseamnă să te vezi putrezind? Sau să te ştii îngropat ori aruncat undeva, nimeni să nu te caute, nimeni să nu te liniştească? Are cineva idee ce înseamnă să fii singur, să nu poţi vorbi cu nimeni? Să-ţi petreci ani de-a rândul în apropierea propriului cadavru? Singurătatea deplină e un calvar!

Oamenii ne judecă fără să se gândească. Fantomele au şi ele sentimente, iar faptul că se află încă pe pământ se datorează unei… simple alegeri greşite. Aleg să rămână, sperând că asta va însemna a doua şansă. Această şansă însă nu există. Există doar viaţa ştearsă a unui suflet rătăcit, condamnat să umble pururi prin negura timpurilor.”

Despre Gabriela-Beatrice MOISESCU

Gabriela-Beatrice MOISESCU a scris 2 articole în Revista de suspans.

M-am născut în Alexandria, Teleorman, în data de 21 decembrie 1995. Sunt elevă la Liceul Pedagogic "Mircea Scarlat", Alexandria, în clasa a X-a. Am început să scriu când eram copil. Pe lângă compunerile cerute la şcoală, scriam povestioare, până când, în clasa a VI-a, am început să scriu basme. Am debutat în 2010, în ziarul "Teleormanul", cu un articol social, dedicat atenţiei oamenilor asupra celor cu mai puţine şanse de la viaţă, continuând ulterior să public în revista online "Scrie Liber - O ştire, o poveste, un zâmbet, o cafea". Întotdeauna am iubit să scriu, să citesc. Între favoriţii mei s-au numărat Stephen King, Anne Rice, Agatha Christie, Georges Simenon, Mircea Eliade, Mihail Drumeş.

Print Friendly, PDF & Email

2 Comentarii

  1. Neata.
    Te pricepi la ales citate semnificative pentru ceea ce urmeaza sa scrii. Faptul ca pornesti de la citate e o caracteristica a stilului si sunt mandra ca ma pot considera o “cunoscatoare”.
    Asadar, in sfarsit am aflat povestea lui Deniss! Primele tale articole se leaga, iar asta ma face sa ma intreb daca planuiesti mai mult cu aceste personaje. Poate cu acea misterioasa fata dinpadure a carui parfum poate crea halucinatii (nu incerc sa te influentez, doar bat campii).
    Imi place mult faptul ca operele tale au ramas in sfera supranaturalului care te-a influentat mult, dar si ca incluzi elemente din lumea umana. “Bunicul” e mandru de tine.
    Te felicit fiindca iti traiesti visul de a scrie. Cum ti-am mai spus, ambitia ta e de neoprit!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *