Memoriile Domnului Roşu

Urma să-i iau interviu celebrului şi obscurului Domn Roşu. Circulau multe poveşti, aproape legende, în legătură cu persoana sa. Unii spuneau că e un bătrân excentric şi sadic, cu un gust neobişnuit de pronunţat pentru vin. Că pereţii casei sale sunt făcuţi din piele umană, tatuaţi cu măşti tribale, figuri geometrice şi citate latine. Că cei care i-au trecut pragul nu au mai fost niciodată la fel. Alţii spuneau că e un tânăr şarmant şi misterios, că vorbeşte fluent 10 limbi străine şi că a scris zeci de cărţi sub nume diferite. Alţii îl vedeau ca pe o persoană retrasă şi tăcută, cu personal restrâns, având chiar un singur şofer care juca totodată rolul de majordom. Alţii credeau că suferă de o boală rară şi că de aceea preferă solitudinea. Unii îl ştiau drept un filantrop, un bonom, un om excesiv de manierat şi de sensibil, care iubeşte să călătorească. Se zvonea că apare şi dispare de la tot felul de petreceri exclusiviste, că de fapt el dă aceste petreceri. Că e văzut în compania unor femei extraordinar de frumoase, toate roşcate, că poartă haine roşii, pantofi roşii, că are unghiile vopsite în roşu, de unde şi numele său. Unii îl descriau foarte impunător, la un metru nouăzeci şi şapte, chiar peste doi metri, că poartă blănuri exotice în timp ce se ocupă de grădinărit, că doarme gol lângă şemineu, că miroase a iarbă cosită şi că fumează cu port-ţigaret. În toate pozele în care apare arată oarecum diferit, dă impresia că nu e chiar acelaşi om, că emană un aer ciudat. Şi câte şi mai câte. Mă fascina, mă obseda chiar Domnul Roşu, aşa că îi dedicasem o rubrică specială în revistă, în care dezbăteam toate aceste poveşti, rând pe rând, încercând să dau de esenţa sa. Adevărul e că nu-l întâlnisem niciodată.

Dar asta avea să se schimbe. Fusesem delegat de către revista de cultură la care lucram, împreună cu alte patru persoane, necunoscute mie, să realizăm un reportaj la el acasă. Se spune că doar un singur alt reportaj, fără fotografii, mai fusese realizat prin anii ’90, iar atunci avusese loc un incendiu la reşedinţa sa.

De atunci nu mai primise pe nimeni acasă. Reşedinţa fusese reconstruită în exact acelaşi loc, mult mai mare şi mai cochetă. Aceasta era situată pe un deal la marginea oraşului şi putea fi văzută doar de sus, de la cetate, când era cer senin. Nu reuşisem să o văd vreodată, deoarece era acoperită de ceaţă. Am încercat de mai multe ori să-i iau interviu, dar am primit acelaşi răspuns sec: că e plecat din ţară.

Recunosc că aveam mari emoţii în privinţa Domnului Roşu, că nu avea să se încadreze perfect în imaginea construită despre el.

Cele patru persoane cu care aveam să colaborez în acea seară se ocupau de partea de fotografie, şi aveam să le întâlnesc direct la reşedinţă. Nu înţelegeam de ce era nevoie de patru oameni ca să facă nişte poze. Fiecare mergea cu limuzina proprie pusă la dispoziţie de Domnu Roşu.


Copyright © 2013, Cristina Schek

Copyright © 2013, Cristina Schek


M-am îmbrăcat elegant, am băut un pahar de cognac şi am coborât în stradă. Limuzina era deja acolo. Era opt şi jumătate. Şoferul, un tip înalt şi slab, tras la faţă, mi-a deschis portiera, mi-a zâmbit scurt şi m-a poftit înăuntru. Aici mă simţeam ca-ntr-un salon; muzica îmi curgea lent prin vene, şampania la rece mă invita la un dialog mut, căruia i-am dat curs. Nu am ezitat să mă prefac important şi foarte inteligent. Drumul avea să dureze vreo oră jumate, iar şoferul nu se grăbea deloc.  Nu mai ştiu exact ce am vorbit cu el, cred că l-am întrebat de cât tip lucrează pentru Domnul Roşu, dacă e mulţumit de cum e tratat, dacă e adevărat ce se spune despre şeful său, iar el mi-a răspuns la toate acestea fără să-mi spună, de fapt, nimic. Era clar că nu avea de gând să-mi divulge mie marele secret al Domnului Roşu. Cel mai probabil nu însemnam nimic pentru el, şoferul de lux al Domnului Roşu, care câştiga înzecit comparativ cu mine şi care se culca în fiecare seară în alte mătăsuri, ştiind lucruri esenţiale despre Domnul Roşu, lucruri pe care nimeni altcineva nu le ştia. De exemplu: cum mănâncă, cum reacţionează atunci când se enervează, ce cărţi îi place să citească, ce colecţii de artă are, ce animale vânează, câte femei a adus la el în dormitor, dacă are slăbiciuni faţă de dulciuri, dacă l-a surprins vreodată plângând. Ah, ce curiozităţi sublime!

Aveam întrebările, incisive şi iscusite, scrise pe un notebook. Le-am repetat lent în minte, una câte una. Mai aveam la mine şi un reportofon de care nu aveam să-i spun nimic gazdei.

Afară se înnorase. În scurt timp a început o ploaie măruntă care făcea să nu mai pot distinge deloc peisajul.

Am început fără voia mea să-mi rememorez trecutul: aşa-zisa carieră jurnalistică, căsătoria eşuată, câteva nopţi de beţie şi aventuri plictisitoare, călătoriile rare, unele datorii sentimentale şi multe speranţe consumate în van. Colegii de breaslă mă ştiau ca pe un jurnalist serios, care pune întrebările fundamentale, care caută să scoată la iveală adevărul, care nu se compromite, care munceşte zi şi noapte la un caz, care nu se dă bătut nici în ruptul capului. Da, cam aşa stăteau lucrurile, dar stăteau aşa pentru că nu mă mai puteam lega de altceva, de altcineva.

Poate cu excepţia Domnului Roşu. Persoana sa reprezenta o poveste neelucidată, piperată cu tot felul de absurdităţi dulci, care mă făcea să sper din nou, să sper la un adevărat succes jurnalistic, care să nu poată fi şters din mintea oamenilor niciodată. Eu aveam să fiu cel care l-a descifrat pe Domnul Roşu, cel care a găsit cheia împărăţiei sale singuratice şi enigmatice. Aşa îmi plăcea să mă amăgesc în seara aceea.

Ajuns la reşedinţa Domnului Roşu, am făcut prima dată cunoştinţă cu nişte coloane superbe ce trasau aleea de piatră până la poarta reşedinţei, întrucât aceea numai uşă nu era. Dar nu am intrat în casă şi nici nu am văzut alte limuzine parcate. Am fost introdus într-o grădină-labirint, unde mi-am întâlnit colegii, nişte tipi miraţi şi anoşti. Aici am fost abandonaţi de către şofer, fiecare petrecând un timp incert plimbându-se şi minunându-se. Statui de diferite mărimi şi stiluri, toate femei, fântâni arteziene, leagăne între copaci, filigorii, iazuri şi vaze uriaşe cu flori îmi încântau privirea. Se întunecase bine de tot, dar spoturile de lumină, ieşite din iarbă, îmi ghidau paşii prin această sălbăticie minunată. Luna sângera slab deasupra capului meu îmbătat de miraj. Domnul Roşu ştiuse foarte bine cum să ne ademenească, lăsându-ne cu garda jos înainte de a ne chema în casă.

În holul imens, un patinoar din marmură, ne aştepta dezinvolt, chiar el, Domnul Roşu. Era al dracului de mare. Ne-a întins o mână plină cu inele şi vene groase. Unghiile erau într-adevăr făcute cu ojă roşie şi mirosea a iarbă cosită. Avea buze cărnoase, ochii negrii, părul împletit în coadă îi ajungea până la fund. Purta un kimono de culoarea vişinei putrede şi la gât un lanţ din aur ca un şarpe. Cei patru fotografi au fost imediat împrăştiaţi, fiecare în altă parte a casei. Le-a interzis să-l fotografieze, iar eu am rămas singur cu el.

Se pare că nu mai locuia nimeni în acea imensitate de casă. Pe şoferul care mă adusese îl mai zăream din când în când la geam, spionându-ne. Simţeam în spate umbra Domnului Roşu cum mă inspectează lasciv. O umbră roşie ce se întindea peste tot, pe podele, pe pereţi, pe tavan.

Eu îi puneam întrebări din ce în ce mai personale, iar el îmi răspundea ambiguu şi uneori în limbi diferite. I-am atras atenţia că nu înţeleg ce spune, iar el mi-a replicat că nu-i nimic. Sigur că asta era intenţia sa, să se joace de-a şoarecele şi pisica, să mă tăvălească prin ghicitori, să râdă de mine, să mă umilească. Nu am avut niciun fel de control asupra interviului. Aveam, totuşi,  la mine reportofonul ascuns. Îl simţeam în buzunar fierbinte, gata să explodeze. Domnul Roşu fuma lung, prelung, elefantin, pierzându-se în norii grei, astfel încât, de la un timp nu-i mai vedeam capul. În fiecare cameră prin care am trecut avea câte un acvariu plin cu piranha la care se oprea să hrănească peştii. „Copiii mei”, aşa spunea. Acvariile erau limpezi şi pline de pietre semipreţioase. Într-unul a lăsat să-i cadă un inel. Nu mi-a explicat de ce. Sincer, nici nu mă mai interesa. Mă simţeam sfârşit. Am coborât în pivniţă să degustăm din vinurile pe care le adunase de peste tot din lume. Unele erau îmbunătăţite de el însuşi. Mi-a declarat nonşalant că damigenele erau din diamante. Nu l-am crezut, evident. Am degustat vreo câteva zeci de soiuri, ajungând să mă îmbăt. Când am urcat scările am alunecat şi a trebuit să mă ţin de el, apucându-i mâna dreaptă în care ţinea port-ţigaretul. Când m-am ars am scos un ţipăt scurt. S-a întors vădit afectat, mi-a suflat în palmă şi mi-a oferit în semn de iertare port-ţigaretul. Era din abanos cu argint, iar iniţiale D.R. se combinau armonic. Sus, mi-a spus că ceilalţi îşi făcuseră deja pozele şi că fuseseră escortaţi acasă. În curte puteam vedea însă aceeaşi limuzină cu şoferul lângă ea.

M-a poftit într-un cabinet de-al său împânzit cu trofee de vânătoare, puşti, arcuri, săbii şi globuri pământeşti. Mi-a arătat o colecţie rară de tratate medicinale, nişte planşe foarte detaliate cu corpul omenesc şi nişte poze vechi din cele două războaie mondiale. Lângă un avion stătea Saint-Exupéry.

Aici mi-a făcut o propunere periculoasă. Voia să lucrez pentru el, să-l ajut să-şi scrie memoriile. Cu o singură condiţie: să nu îi mai părăsesc niciodată proprietatea. Nimeni nu avea să mai ştie de mine. O să am la dispoziţie tot ce îmi trebuie, desigur. Eram beat, dar nu şi prost. L-am refuzat, mulţumindu-i pentru ospitalitate, şi am plecat acasă cu aceeaşi limuzină şi cu acelaşi şofer. Abia aşteptam să aud ce e pe reportofon.

Mi-am scris reportajul folosindu-mă de câteva dintre fotografiile făcute de ceilalţi. De fapt, fotografiile erau toate tablouri cu natură moartă, astfel că păreau identice. Eram curios să descifrez ce naiba spunea pe reportofon, ca să pot da marea ştire. Am apelat la un specialist în limbi vechi. S-a dovedit în zadar. Înregistrarea vocii sale se deformase, iar acum se auzea ca un hârşâit static. Domnul Roşu mă înşelase de-a binelea. Am vrut mai târziu să vând port-ţigaretul, dar, culmea, nu am reuşit, deşi am primit nenumărate oferte. Tot timpul intervenea câte ceva înainte de încheierea afacerii. De sărbătorile de Crăciun mi-a fost spart apartamentul şi mi s-au sustras mai multe bunuri, printre care şi port-ţigaretul. Valoarea lui, în momentul respectiv, era de aproximativ 250.000 de mii de euro.

În prezent nu mai lucrez la revistă, am avut nişte neînţelegeri cu şeful pentru că nu am livrat la timp reportajele dorite. A urmat o perioadă de alcool şi depresie, după care am vândut tot ce aveam mai de preţ şi m-am mutat din ţară într-un orăşel din Germania.

Am lansat aici un amărât de cotidian. Ştirile sunt trivialităţi trase la indigo. Am auzit întâmplător la radio că reşedinţa Domnului Roşu a fost complet distrusă de un incendiu, cel de al doilea. Nici urmă de el însă. Poliţia l-a declarat dispărut, iar după câţiva ani, mort.

Nu mi-a părut rău, mă simţeam chiar eliberat, oarecum răzbunat, când am aflat şi am decis să nu scriu despre el.

Într-o zi am primit însă o carte poştală alb-negru. Pe faţă era o poză cu reşedinţa Domnului Roşu, situată undeva la ocean sau mare. Pe verso nu era scris nimic, doar iniţialele sale.

La scurt timp am rămas fără cotidian şi am intrat în datorii. Cu greu am reuşit să revin clandestin în ţară, ajutat de un prieten.

Am reuşit să localizez reşedinţa Domnului Roşu, dar nu am spus nimic nimănui de plecare mea definitivă.

Când ne-am revăzut, avea părul tuns scurt, ochii verzi şi baston. M-a primit în cabinetul său cu trofee de vânătoare, puşti, arcuri, săbii şi globuri pământeşti. Mi-a oferit o agendă din piele şi un stilou. Am început să-i scriu zilnic memoriile, care au început să-mi înlocuiască propriile memorii. Nu-mi mai amintesc unde m-am născut, dacă am avut prieteni, familie, ce am profesat. Colecţionez vin, fumez cu port-ţigaret şi îmi fac unghiile cu ojă roşie. Am un singur şofer. Vorbesc fluent mai multe limbi străine, unele limbi moarte. Lumea îmi spune aici Monsieur Rouge.

Despre Celestin CHERAN

Celestin CHERAN a scris 5 articole în Revista de suspans.

Celestin Cheran scrie poezie şi proză scurtă. A publicat povestiri în Suspans.ro, Nautilus, Revista de Povestiri, Oglinda Literară. În 2005 a fost desemnat câştigător al Concursului naţional de proză scurtă şi eseu „Pavel Dan”. Prezent în antologia „Ficţiuni reale”, Humanitas, 2013, un proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic Jr.

Print Friendly

2 Comentarii

  1. O povestire faina. Transferul de amintiri si de personalitati e ineresant. Ceva gen ,, Eliberarea trandafirilor” de Septimiu M Cristian.

  2. Misto poveste, m-a tinut in priza pana la sfarsit. :) Felicitari!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *