Linişte şi gheaţă

Foşnetele şi umbrele o speriau mai tare decât liniştea, decât întunericul complet, nemişcat. Umbrele nu stau locului niciodată, pe când întunericul e calm. Când era mică o speriau lucrurile nevăzute, dar între timp învăţase că răul adevărat nu se ascunde, nu stă pitit sub pat sau într-un tufiş, ci tachinează din umbră, dintre lumi, prins între întuneric şi lumină. Iar de linişte se temea atât de tare, încât prefera întunericul. Se băga sub blănuri şi murmura până când adormea cânturile şi rugăciunile către Zeiţa Vrăjitoare, Kotcjka, Stăpâna Apelor care curg din cer şi se ridică din pământ, care îngheaţă când suflă peste ele şi se topesc când le sărută, cea care din apă îi crease şi în apă avea să îi întoarcă. Până la urmă înţelesese că în linişte nu avea ce rău să se întâmple, căci răul a fost dintotdeauna zgomotos, lăudăros. De aceea foloseau Magii de Gheaţă vrăjile tăcute şi în turnul lor zgomotele erau înăbuşite.

― Numai din cele nespuse izvorăşte binele.

De aceea Zeii nu le vorbeau.

― Binele nu are nevoie să strige, îi mai spusese Profesorul Glacia înainte să plece la drum.

De fapt asta îi plăcuse la Meros. Felul în care se mişca prin pădure, călcând mai uşor decât pisica ei de acasă, cea mai silenţioasă fiinţă pe care o întâlnise până la ea. Nicio creangă nu trosnea sub ghetele ei, nicio frunză nu se frângea sub tălpile sale. Liniştea ei o făcea invizibilă.

― Binele are pasul uşor, căci umerii nu i se apleacă spre pământ.

Dar Lor’ray era sigură că aici se termina binele din Meros. În fond, cât de bun poate fi un om care ucide zi de zi şi se distrează torturându-i pe cei mai slabi decât el? Însoţitoarea ei era din Bahna, mlaştina cumplită de la graniţa cu Metamora şi singura lor apărare în faţa Magimorfilor teribili din Nord-Vestul Regatului. Astfel că toţi cei ce trăiau acolo, printre bălţi pline de animale sângeroase, între nisipuri mişcătoare şi în păduri joase, dar atât de dese încât niciun pic de lumină nu putea trece printre coroanele copacilor lor, ei bine, toţi aveau o urmă de cruzime. Deseori mai mult decât atât. Erau cei mai duri luptători pe timp de război, dar loialitatea lor era pentru Bahna şi pentru aur. Niciuna dintre Cetăţi nu ar fi primit ajutorul lor dacă nu ar fi avut mijloace de plată.


Copyright © 2013, Cristofor Arts

Copyright © 2013, Cristofor Arts


„Meros trebuie să fie cu adevărat feroce dacă Profesorul socoteşte că simpla ei prezenţă e suficientă pentru a mă proteja”, gândi Lor’ray în timp ce depuneau jurământul de călătorie.

Nu că ea ar fi trebuit să aibă nevoie de protecţie. Era, în fond, un Mag de Gheaţă; şi unul chiar iscusit la vrăjile de apărare, specialitatea lor. Însă teama încă o încremenea şi o făcea să se prăbuşească în lacrimi, aşa că Profesorul Glacia nu avusese încredere să o trimită singură ca reprezentantă a Ordinului.

Căutând să îşi liniştească inima, Lor’ray îşi lipise buzele de scoarţa unui brad alb. Încerca să-şi amintească învăţămintele profesorului ei preferat.

― Binele e în linişte, repeta necontenit.

Nici măcar nu observă când foşnetele se opriseră.

― Binele o fi în linişte, dar liniştea poate fi înşelătoare, îi spusese Meros pe drum. Ascultă cu mai mult decât urechile, ascultă cu toată fiinţa, cu gândul. Vei vedea că liniştea nu există de fapt. Până şi culorile au zgomot. Atunci, Meros ridicase o frunză castanie şi o sfărâmase între degete. Vezi? Maroul sună a moarte pentru o frunză.

Lor’ray îşi desprinse încet mâinile şi buzele de pe trunchiul copacului şi făcu un pas în spate. Unul mic, mărunt. Trosnetul unei crenguţe răsună în toată pădurea. Lor’ray încremeni, ştiind că de acum era ţintă sigură pentru orice creatură în căutare de vânat, pentru Bandiţi, pentru mai rău…

Şi atunci, exact în acea clipă, ceva o strânse de umeri şi o voce sinistră strigă în urechea ei:

― BUUU!

Peste câteva momente, când vederea îi reveni, putu s-o vadă pe Meros stând deasupra ei şi râzând în hohote:

― Binele e în linişte, aşa zici?

― Kotcjka să te ia! s-a răstit Lor’ray.

― Fetiţă, ai grijă cum vorbeşti, îi răspunse cu seriozitate Meros. N-ai vrea să-ţi înfurii zeii. Crede-mă că Vrăjitoarea ta nu are ce face cu cineva ca mine, nu o chema degeaba.

Ochii ei străluceau cu verdele pădurii de vară. Mai toţi cetăţenii Regatului aveau urme de Magimorfi în sânge, din străbuni, de când erau fraţi şi cu cei din Xeniia şi cu cei din Metamora. Nimeni nu mai putea să îşi schimbe înfăţişarea după bunul plac, însă era ceva obişnuit ca ochii unui om să prindă culoarea îndeletnicirii sale preferate.

― Ciudat, aş fi crezut că ai Vânătorilor din Bahna ar fi roşii, ca sângele pe care îl varsă cu plăcere, şi-a spus Lor’ray, scuturându-şi hainele. Dar Profesorul îi povestise că vânatul ţine doar de foame; pădurea… asta e ceea ce iubesc Bahnienii mai presus de orice. Liniştea, viaţa, izvorul din inima ei, singurătatea.

Aşa că ochii lui Meros erau verzi ca acele brazilor din Sud, ca smaraldele din munţii Xeniiei, ca mlaştina din care se trăgea, precum ai lui Lor’ray erau bleumarin, deşi deseori băteau în violet – semn că era Mag de Gheaţă, dar că studiase şi Focul.

― Haide, îi spuse Meros, încă jumătate de ceas şi ieşim de aici; în curând dăm şi de apă proaspătă, am auzit-o, nu e departe. Putem să înnoptăm acolo. Apoi se întoarse către Lor’ray şi izbucni: Chiar nu ştiu de ce trebuie să bem gheaţă topită. Nu poţi să prefaci direct apă? Sau scrie undeva în codul vostru că trebuie să faceţi lucrurile cât mai greu?

― Niciun vrăjitor nu poate stăpâni Apa, îi răspunse scurt Lor’ray.

― Niciun vrăjitor nu poate face lucrurile uşor, bombăni Meros.

― Apa ne depăşeşte. Un Element e greu; de ce crezi că sunt Magi de Gheaţă sau de Foc, Magii Cerului şi cei ai Pământului? Pentru că un singur Element e greu de stăpânit. Arareori îndrăznim să învăţăm tainele unei a doua Materii. Noi intervenim în ordinea naturală a lucrurilor. Trebuie să o facem cu grijă şi cumpătare. Dar Apa e în toate. Apa vine din cer şi din străfundurile pământului, se scurge în el sau se ridică din el. Apa vine din foc şi gheaţă şi le poate stinge pe amândouă. Nici măcar Magii din Consiliu nu îndrăznesc să combine forţele şi să umble… nu, e o prostie! Apa e doar pentru Stăpâna ei, pentru Kotcjka. Noi trebuie să o prefacem din gheaţă şi din flacără.

― Calmează-te, nu te agita aşa. Nu puteai să spui că Zeiţa ta Vrăjitoare nu vă îngăduie? Lasă istoriile pentru cei pe care îi interesează. Nu mai suntem în Cetate, fetiţă, n-avem timp pentru poveşti. Oricum, eu m-am săturat doar de apa asta, e un pic sărată.

― Am… am învăţat lângă mare, râurile dulci erau prea departe de Zsy’im şi Magii nu aveau încredere să ne lase să ieşim din Cetate.

― Deci bem apă de mare? râse Meros. Nu e de mirare că îmi e sete mereu!

Chiar şi Lor’ray chicoti pentru câteva clipe.

Meros se opri însă şi îşi duse un deget la buze. Lor’ray încremeni şi se lăsă pe vine. Liniştea păru să dureze o veşnicie.

― Binele e mereu în linişte, îşi spunea, dar bărbia şi mâinile îi tremurau.

Un sunet năprasnic o făcu să simtă un fior pe şira spinării, ca în anii de ucenicie, când Magii îi tăvăleau goi în zăpadă.

Lumina puţină pe care luna o trimitea printre nori şi coroanele înalte dispăru. Lor’ray închise ochii strâns, temându-se, de parcă dacă n-ar fi putut vedea ar fi fost invizibilă, de parcă liniştea ar fi făcut-o şi pe ea nevăzută, ca pe Meros.

Un trosnet teribil o zgudui din toţi rărunchii şi o făcu să deschidă ochii.

― Răul e zgomotos, lăudăros, te anunţă că vine, te bântuie.

Între doi stejari antici, craca groasă pe care se odihnise mai devreme zăcea sfărâmată în mii de aşchii. De după unul dintre pomi, o creatură uriaşă îşi arătă mai întâi botul lung, însângerat, apoi trupul butucănos, castaniu, murdar de noroi pe alocuri, cu blana lucind, udă, acolo unde razele lunii o atingeau.

― Maroul înseamnă moarte pentru o frunză.

Gheare încovoiate scrâşniră dureros în scoarţa bătrână, lăsând urme adânci şi lungi în ea.

Ar fi luat-o drept un urs dacă nu ar fi stat ridicată pe labele din spate şi dacă nu ar fi fost acoperită cu cârpe în jurul brâului.

― Un Dra’nesty, Kotcjka să ne apere!

Lor’ray se uită îngrozită către Meros, dar observă cu disperare că aceasta dispăruse.

Creatura se apropia cu paşi greoi şi mârâieli crescânde. Respiraţia lui Lor’ray era când tăiată, când precipitată şi, înainte să poată formula în minte o vrajă de apărare, întunericul puse stăpânire pe ochii săi, iar mormăielile groase se amestecară cu un vâjâit puternic în urechea ei stângă.

Urletul care a urmat a fost înfiorător, nu pentru că a scuturat-o pe Lor’ray până în adâncul fiinţei, nu pentru că a cutremurat pământul, ci pentru că era uman… prea uman…

Mer!

Înţelegerea acestui fapt a făcut-o să sară în picioare şi, printre puncte negre şi scântei roşii, Lor’ray căută creatura, pe care o văzu în cele din urmă, deşi deformată, prea mică. Murmură cuvintele care poate aveau să le aducă salvarea.

Brazii şi-au aplecat atunci crengile, iar acele lor s-au desprins într-un dans violent în jurul ei. Chipul i se zărea printre micii ţurţuri albi; nu mai fusese niciodată atât de speriată şi atât de brutală; mereu crezuse că îi va fi milă când va veni momentul primei lupte. Nu îl crezuse pe Profesor când acesta îi spusese că în clipe de restrişte mila e zdrobită. Şi-a întins mâna şi a prins un pumn de ace, moi în mâna ei, dar funeste odată aruncate. Şi-a strâns toată forţa între palme şi a azvârlit mănunchiul de ţurţuri, ca pe-un bulgăre de zăpadă frecat îndelung, îngheţat, slobozit pentru a sfărâma.

„Acele se vor sparge”, şi-a spus. „Kotcjka, Zeiţă, sparge primejdia cum spargi apa vieţii în lacrimile tale ce ne udă pământul nostru!”

Auzi doar un mormăit uşor, nicidecum sfâşietor. „Am ratat…” şi-a zis cu groază. „Kotcjka, dă-mi din agerimea cu care îţi faci râurile să sape în munţii noştri!”

Alte ace începură deja să se adune între palmele ei când auzi strigăte isterice:

― Lor’ray, încetează! Lora, deschide ochii, sunt eu, Mer, potoleşte-te, m-ai lovit pe mine!

Toate acele care gravitaseră în jurul ei au căzut printre ultimele rămăşiţe de iarbă. Până să îi revină văzul, Meros îşi legase deja rana cu o bucată de pânză.

― E doar o zgârietură, îi spuse, încercând să o liniştească.

― Dar te-am auzit ţipând…

Meros stătea aplecată deasupra creaturii.

― L-ai auzit pe el urlând.

― Dra’nestii nu urlă!

― E doar un om, îi spuse Meros, scoţând săgeata din piciorul bărbatului.

― Şi blana? Şi botul?

― False.

Lor’ray se apropie cu teamă şi răsuflă uşurată când văzu masca. Stătea pieziş pe faţa lui, dezvelindu-i gâtul şi un ochi brăzdat de o cicatrice veche, albă.

― E… m-m-mort?

― Doar leşinat. S-a lovit cu capul de stejar când a căzut.

― E Bandit?

― Asta nu ştiu. Dar e al lui Thyo.

― De unde ştii?

― E însemnat pe gât cu steaua roşie.

Într-adevăr, chiar sub ureche, între fire de sânge deja vişiniu şi şuviţe îmbâcsite de păr negru, se zărea semnul Necromantului.

― Deci chiar începe? întrebă Lor’ray, prăbuşindu-se în lacrimi.

― A început de-acum 17 ani, de când a dispărut Regina, îi zise Meros, în timp ce îl lega pe bărbat de trunchiul gros.

― De când Regatul nostru e fără nume…, completă Lor’ray. Dar nu-i nimic, mergem la încoronare, nu? Doar de aceea ne-a trimis Profesorul să străbatem tot ţinutul, ca să vedem cum Regatul îşi recapătă numele, nu?

― Ce naivă eşti… i-a răspuns Meros, întinzându-i o mână. Regatul a tot avut nume în ultimii ani, dar nimeni nu a rezistat destul încât vestea să ajungă şi în Sud.

― De ce? Ce se întâmplă cu ei?

― Cei din Cetate sunt mai interesaţi de gloria numelui lor decât de a poporului. Se ucid între ei aşa cum strivesc muştele care le scapă în preţioasele baldachine.

― Şi atunci de ce mergem atâta, dacă nici măcar nu va rezista cel pe care îl vom vedea pe tron? izbucni Lor’ray descumpănită.

― Pentru că Maestrul tău te-a trimis pe tine şi m-a plătit pe mine. Datoria şi aurul, nu ele au condus mereu regatul ăsta?

― E zadarnic, nu? Nu m-am îndoit niciodată de hotărârile lui, e în fruntea Consiliului, e cel mai iubit Profesor, dar trebuie să fi ştiut că până să ajung înapoi în Cetate va fi un altul care va conduce Vasyza sau vom fi tot un Regat fără nume. Nu văd de ce…

― Speranţă. Şi Vrăjitoarea ta şi Zeii Bahnieni ştiu că avem nevoie de ajutor acum că Thyo e în mişcare. Aşa că încercăm. Şi sperăm.

Meros tăcu apoi. Se întoarse şi reluă marşul, călcând fără zgomot peste crengile şi frunzele muribunde.

― Binele e în linişte… şi în speranţă, adăugă Lor’ray, urmând-o.

Despre Ana MĂNESCU

Ana MĂNESCU a scris 2 articole în Revista de suspans.

Copilă a revoluției, născută de Sfântul Gheorghe și Florii. Scriitoare (alter.ego., Quasar, Stresul dintre orgasme, toate apărute la Herg Benet), jurnalistă și promoter cultural, redactor, traducătoare, editor-șef al proiectului societatesicultura.ro, PR Herg Benet. Part-time zână și pisică. Mă găsiți în locul meu de joacă, anamanescu.ro.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *