La un apus de soare

Soarele coborâse mult spre asfinţit. Iată, îşi zise subcomisarul Trandafir consultându-şi ceasul de la mână. Au trecut deja două ore de când m-am postat cu undiţa pe malul gârlei şi suprafaţa verzuie a bălţii se încăpăţânează să rămână nemişcată. Ancuţa îl privea cu un fel de milă.

— Mare-i grădina lui Dumnezeu, zâmbi ea compătimitor. Să stai ore în şir amorţit şi să aştepţi cu sufletul la gură că poate se îndură vreun peştişor să se agaţe de cârligul undiţei! Şi să-i mai chinui şi pe alţii pe lângă tine.

Poliţistul nu îi luă în seamă apostrofările. Continuă să rămână nemişcat cu băţul undiţei în mână. Dar nu se oftica, cum ar fi fost firesc, că nu i se agăţa nimic de cârlig. În fond, îşi zicea, nu mă aflu aici pentru a mă întoarce acasă cu tolba plină de caracudă. Dacă îmi vine pofta de un peşte prăjit îl pot găsi congelat la magazin. Mă aflu, într-un fel, în interes de serviciu.

Din când în când, plictisită de-a binelea, fata încerca să mai lege o vorbă.

— Ce faci, iubitule? îl întrebă ea în şoaptă pentru a nu speria cumva crăpuştenii din preajma momelei ademenitoare. Visezi?

Subcomisarul îi făcu semn să aibă răbdare. Ancuţa dădu a lehamite din mână şi se lansă în bombăneli ameninţătoare.

— N-o să mă mai prinzi în plasă cu una cu două. Şi nici n-o să mai răscolesc pământul după scârnăviile alea de râme. Să ţi le cauţi singur. M-am săturat.

Poliţistul îşi vedea liniştit de ale lui. Din timp în timp trăgea câte un gât zdravăn din sticluţa cu coniac „Privighetoarea”. Şi aştepta. Presimţea – nu îşi dădea seama de unde îi venea această senzaţie – că la apusul soarelui avea să se întâmple ceva. Ce anume? Habar nu avea. Dar ţinea sub observaţie, cu coada ochiului, carpenul uriaş ce străjuia botul de deal din dreapta bălţii. Copilul se afla, ca de obicei, la rădăcina arborelui cu privirile aţintite undeva în zare, spre asfinţit. Aşteptând. O făcea de cinci ani, spre sfârşitul zilelor de vară cu cer senin. Venea acolo, sub carpen, cu o oră şi ceva înainte de apusul soarelui şi nu pleca decât atunci când ziua se îngâna cu noaptea.

Povestea copilului era cunoscută în toată regiunea. La început a făcut vâlvă mare. Încetul cu încetul aura de senzaţional a cazului a început să pălească. O toană de copil cu mintea bulversată de drama pe care o trăia, îşi spuneau cei mai mulţi. La fel ca toată lumea, subcomisarul Trandafir şi-a pus întrebarea: Ce e adevărat şi ce e fantasmagorie în toată chestiunea asta? Luat cu ale lui, nu a dat prea multă importanţă comportamentului bizar al micuţului. Până într-o zi. Când, din senin, prietena sa, la o plimbare prin parcul central al municipiului, îl strânse de braţ într-un mod cumva nefiresc.


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


— Mă tot gândesc la copil, iubitule.

— Cum?! i se opri inima în loc poliţistului. Vrei să spui…

— Ha, ha, ha! râse fata cu poftă. Te-ai speriat, subcomisare. Ţi-a trecut glonţul pe la tâmplă, nu-i aşa? Ha, ha, ha!

Alertat zdravăn la un moment dat, cordul tânărului poliţist reveni la bătăile normale.

— Cu chestiunea asta nu se glumeşte, fetiţo, zise. Sigur, nu sunt împotrivă. Dar toate la timpul lor. Mai întâi ar trebui să trecem pe la ofiţerul stării civile şi pe la popă.

— De acord, iubitule. Aşa mă dăscăleşte şi maică-mea. Mai întâi, fato, să-ţi pui pirostriile pe cap şi-apoi să te gândeşti la copii. De acord. Dar nu la asta mă refeream. Mă gândesc la bietul copil care îşi aşteaptă de atâta vreme mama.

— Aha! pricepu poliţistul. Copilul de sub carpen. Da. E un caz cel puţin interesant. Pare de neînţeles comportamentul acestuia. Aşteptarea asta îndelungată şi, se pare, zadarnică… Dar nu-ţi înţeleg preocuparea. Dacă tot te gândeşti la copil, cum spui, de ce nu te hotărăşti?

— La ce?

— Îl înfiezi şi scapi de griji.

— Nu fi caraghios, îl apostrofă Ancuţa. Nu-i de râs. Chiar m-am gândit serios. Cât despre adopţie, ştii bine că nu se poate. Băieţelul îşi aşteaptă mama adevărată şi sunt convinsă că nu ar accepta pe nimeni în locul ei. Mă gândeam doar că, poliţist fiind, şi încă unul cu pretenţii de celebritate în devenire, ai putea face ceva pentru a dezlega enigma.

Poliţistul trecu peste ironia fetei. Tachinările reciproce condimentau plăcut relaţiile lor intime.

— Adică? o privi el în ochi.

— De ce nu încerci s-o găseşti pe femeia care i-a dat viaţă? îi răspunse ea cu o întrebare.

Are dreptate, îşi zicea subcomisarul în clipele de meditaţie. De ce n-aş încerca? Amâna mereu să ia o hotărâre. O asemenea treabă nu intră în sfera atribuţiunilor mele de serviciu, îşi motiva tergiversarea. În cele din urmă nu a avut de ales. Insistenţele Ancuţei deveniseră insuportabile.

— Te rog, iubitule! începea să-l bată la cap când îi era lumea mai dragă. Fă-o. Pentru el. Uite… Dacă vrei… Mă pun în genunchi.

L-a abordat mai întâi pe şeful biroului cu evidenţa populaţiei. Omul zâmbi distrat când auzi despre ce este vorba.

— Din câte ştiu, zise, nu-i un caz de crimă ca să-i intereseze pe criminalişti. Ce te-a apucat?

Subcomisarul Trandafir nu avea cum să-i spună de insistenţele Ancuţei. S-ar fi făcut de râs. Uite, domnule, nici nu s-au luat şi îl şi ţine sub papuc doamna. Îl dirijează chiar şi în problemele de serviciu.

— Aveţi dreptate, recunoscu subcomisarul. Nu-i un caz care, să zic aşa, ar putea intra în portofoliul preocupărilor mele. Mă interesează doar neoficial. Poate dau de femeie.

— Mă îndoiesc. Oamenii noştri au încercat să facă ceva. Dar n-a ieşit mai nimic. Adică chiar nimic. Se pare că problema e închisă definitiv.

Cu câtva timp în urmă m-am ocupat personal de cazul acestui copil oropsit, îşi dădu drumul la vorbă şeful biroului de evidenţă a populaţiei. De la început mi s-a părut că e vorba de ceva bizar. Nu sunt superstiţios. Şi nici nu mă dau în vânt după poveşti cu extratereştri care vor să ne invadeze planeta. Totuşi, cum spuneam, împins de o curiozitate care începuse să nu-mi dea pace, am zis să… încerc. Dar cu cât înaintam, ca să zic aşa, cu atât cazul mi se părea mai ciudat. Mistic chiar. Ceva ce părea să nu ţină de mintea omenească. Poate exagerez. Poate n-am văzut eu ceea ce trebuia. În fine. În cele din urmă m-am lăsat păgubaş.

La rugămintea subcomisarului, acesta relată, nici el nu mai ştia pentru a câta oară, povestea bizară a copilului care aştepta răbdător sub carpenul de pe botul de deal convins că într-un asfinţit de soare senin maică-sa avea să-şi facă apariţia aşa cum pretindea el că i-a promis.

Totul a început cu nouă ani în urmă. Într-un amurg senin de vară fierbinte, în timp ce soarele dădea să dispară după fâşia portocalie a orizontului, un bătrânel se opri să-şi odihnească un pic oasele frânte de oboseală la rădăcina carpenului devenit deja legendă. Din păcate, pentru el, omul nu a avut parte de tihna râvnită. Înfăşurat în nişte scutece ieftine, un ţânc de numai câteva zile abia mai scâncea. Moşul nu s-a pierdut cu firea. Mai auzise el de plozi părăsiţi de mame fără niciun Dumnezeu. L-a privit lung şi duios pe bietul copil abandonat, aşa cum orice bunic îşi priveşte nepoţeii, i-a prins uşor bărbia fragilă între degetele lui butucănoase şi i-a zâmbit cu toată faţa. Hai cu moşul, i-a spus luându-l în braţe şi porni cu pasul lui încet spre primăria localităţii suburbane din partea de vest a municipiului. Îl aşeză pe biroul edilului şi povesti cum dăduse de noul născut.

— Şi? se arătă în continuare curios subcomisarul. Ce s-a întâmplat cu copilul?

— Păi… În aceeaşi seară minorul a ajuns la căminul de copii. Cum în scutece se găsise un bileţel cu numele lui – Neluţu – şi cum bătrânul dăduse peste el la rădăcina uriaşului carpen completarea certificatului de naştere la rubrica numele şi prenumele nu a fost o problemă. Toată lumea a fost de acord ca noul locatar al căminului de copii din localitate să fie trecut în toate scriptele de evidenţă a populaţiei cu numele de Neluţu Carpen.

— Şi despre mama lui chiar nu s-a aflat nimic? mai vru să ştie subcomisarul.

— Nimic, ridică din umeri omul de la evidenţa populaţiei. Nici un indiciu cu privire la existenţa ei. Parcă a intrat în pământ.

— Poate chiar a şi intrat.

— Ce vrei să spui?

— Nu s-a găsit nici un cadavru neidentificat în perioada aceea? Vreo sinucidere, ceva?

— Nu! Nici vorbă de aşa ceva. Mama copilului a dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Poate nu ştii ce se vorbea în zilele alea prin oraş.

Subcomisarul Trandafir i-a mulţumit gazdei pentru amabilitate şi şi-a văzut de ale lui. Era la curent cu ce se bârfea încă pe seama apariţiei misterioase în viaţa municipiului a micuţului Neluţu Carpen. Atât mi-ar mai trebui, îşi zise distrat poliţistul. Să mă alătur şi eu, ditamai subcomisar criminalist, celor care nu numai că înclină să creadă într-o ipotetică poveste ştiinţifico-fantastică, ci par convinşi că Neluţu a fost adus pe pământ de cine ştie ce forţe misterioase de undeva de departe, de pe altă planetă şi lăsat la rădăcina arborelui secular cu o misiune specială. Ideea proliferase mai ales după ce, la unul dintre cinematografele din localitate, a rulat vreo trei săptămâni la rând un film american cu un asemenea subiect. Spre dezamăgirea adepţilor ideii invadării iminente a planetei noastre de către marţieni, cu Neluţu Carpen nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun. Copilul creştea normal, devenise din ce în ce mai frumuşel şi nu îl interesa nici cât negru sub unghie geneza lui învăluită în mister. Până într-o zi.

Ce s-a petrecut atunci, în ziua cu pricina, subcomisarul a aflat de la o tânără educatoare. Pentru ca discuţia cu fata să nu fie seacă şi lipsită de un stimulent anume, poliţistul i-a dat întâlnire la o cafenea din centrul municipiului, a comandat câte un păhărel de coniac „Privighetoarea” şi două ceşti de cafea şi a pus pe masă, la vedere, un pachet cu ţigări scumpe. Tânăra, cam timidă la început, şi-a dat drumul la vorbă chiar după prima înghiţitură de tărie. Subcomisarul a lăsat-o să se desfăşoare. Abia după ce a simţit că fata se încălzise suficient o aduse pe făgaşul dorit de el.

— Ce s-a întâmplat de fapt? a întrebat-o.

Tânăra educatoare tresări, se opri din ciripit şi îşi închise ochii lăsând doar o fantă îngustă între pleoape ca şi cum ar fi vrut să vadă cât mai departe înapoi, în amintiri. Trase un fum de ţigară, adânc, şi se hotărî să răspundă abia după ce făcu cinci şase rondele din fumul eliminat cu mult meşteşug printre buzele cochet ţuguiate.

— Era o după-amiază de vară senină, începu ea dusă pe gânduri. Spre asfinţit. Mă întorceam cu copiii spre cămin. Fusesem cu ei la pădure. Să se joace, să culeagă flori, o recreaţie în aer liber. Deci, cum spuneam, ne întorceam spre cămin. Simţindu-i puţin obosiţi, le-am propus copiilor un scurt popas sub carpen. Cunoaşteţi locul. Deci, ne-am oprit acolo pentru câteva minute. I-am aranjat frumos pe iarbă şi, ca să nu se plictisească, am zis să le spun o poveste. Şi am început. Oare ce poveste le-am spus? încercă educatoarea să-şi amintească.

— Nu contează, domnişoară.

— Aşa-i. O poveste. Nu contează. Şi cum povesteam eu, supraveghindu-i, l-am văzut pe Neluţu agitându-se. Era cumva mai spre marginea grupului. Mi-a luat mult timp până să-l liniştesc. Să nu credeţi că nu mă pricepeam la copii. Deşi eram nouă la cămin, mă descurcam. Dar, ceea ce s-a întâmplat atunci…

— Un moment! a întrerupt-o politicos poliţistul. M-ar interesa reacţia exactă a copilului. Vă amintiţi?

— Da… spuse fata oarecum nesigură. Dar, vedeţi… încercă ea o scuză. Au trecut de-atunci, dacă nu mă-nşel, cinci ani.

— Totuşi, insistă poliţistul.

Tânăra îşi duse mâna la frunte, ca şi cum ar fi vrut să-şi limpezească amintirile, privi undeva pe deasupra poliţistului şi, în cele din urmă, îşi reluă relatarea.

— Deci, cum spuneam, începusem să le spun povestea. Copiii mă ascultau atenţi. Le plăcea. Aşadar, vorbeam dar eram cu ochii pe ei. Aşa se face că la un moment dat l-am văzut pe Neluţu sărind foarte agitat de la locul lui. Mi-am întrerupt povestea şi m-am dus să-l liniştesc. L-am luat în braţe, mă rog, am făcut tot ce ştiam că trebuie făcut să împaci un copil, dar degeaba. Neluţu se comporta de parcă intrase în transă.

— A spus ceva anume? Vă amintiţi?

— Sigur că da. L-am auzit strigând disperat „Măicuţo!” De câteva ori. Da. Ăsta a fost cuvântul. Măicuţă. Sunt sigură. Şi parcă a mai spus ceva. „Măicuţa mea dragă! Să vii. Eu o să te aştept. Oricât va fi nevoie. Dar să vii. Să nu mă laşi…” Acestea au fost cuvintele micuţului. Sau, mă rog, cam acestea. În orice caz, cum spuneam, l-am luat în braţe, l-am mângâiat şi l-am întrebat: Ce e, Neluţule? Ai adormit? Credeam că aţipise şi visase ceva urât. Apoi… Mi-aduc perfect aminte, se bucură fata. Copilul m-a prins cu mânuţele pe după gât şi mi-a şoptit la ureche ca şi cum ar fi fost vorba de cine ştie ce mare taină: „Când măicuţa m-a lăsat aici, lângă copacul ăsta, mi-a spus că se va întoarce”. Ce ţi-a venit?! m-am uitat eu lung la el. „Mi-am adus aminte”. Cum asta?! m-am crucit auzind cele spuse de Neluţu. Auziţi, domnule! Cum vă explicaţi? Să-şi aducă aminte ce i-a spus maică-sa când el abia se născuse. De câteva săptămâni.

— Ce s-a mai întâmplat?

— Cum să vă spun… Când am vrut să-i încolonez pe copii şi să pornim spre cămin, el n-a vrut în ruptul capului să se desprindă de locul de sub carpen. Susţinea în continuare că maică-sa i-a spus s-o aştepte acolo, la rădăcina copacului că într-o zi senină de vară, la asfinţitul soarelui va veni să-l ia. N-am avut încotro. Am stat cu toţii lângă el până ce soarele a dispărut după coama dealului. Cam asta e. Şi de atunci…

Subcomisarul era la curent. Din ziua aceea, Neluţu Carpen nu a mai ratat niciun asfinţit senin de soare văratic. Un timp a fost însoţit de cineva de la cămin. De pe la şapte ani nu a mai admis compania nimănui. Îşi petrecea singur aşteptarea sub coroana uriaşă a carpenului ce trona pe botul de deal.

— Credeţi că va veni? tatonă poliţistul.

— Cine?! îl privi contrariată fata de parcă i s-ar fi cerut părerea despre o enormitate.

— Mama copilului.

Tânăra educatoare se răsuci uşor pe scaunul jos de cafenea, frământată poate de un gând tainic, îşi zise poliţistul, şi care, îşi duse el mai departe raţionamentul, nu-i dă pace probabil de multă vreme.

— Cum să vă spun, se încruntă ea. Nu. N-aş zice. După atâta vreme… Au trecut nouă ani. A avut tot timpul să apară. Nu ştiu ce să zic.

— Prin oraş s-au spus şi se mai spun încă multe în legătură cu acest copil. Ba una, ba alta. Le împărtăşiţi?

— Doamne sfinte! pufni fata scuipându-şi simbolic în decolteul generos. Nu sunt amatoare de poveşti paranormale. Şi nici în extratereştri nu cred. Cu toate astea…

— Cu toate astea?

— Cum să spun. Mă tot gândesc. Dar nu! E o… E o idee absurdă.

Fata dădu din mână ca şi cum ar fi vrut să alunge din preajmă ceva de domeniul incredibilului.

— V-aş ruga totuşi, insistă poliţistul.

— Mă gândesc la o revelaţie. Nu-i exclus, gândesc cu mintea mea proastă, ca în momentul acela, pe care vi l-am relatat, copilul să-şi fi adus aminte, printr-o minune, de promisiunea pe care i-a făcut-o maică-sa când l-a abandonat din cine ştie ce motive la rădăcina copacului. Chiar dacă, atunci, copilul avea, cum ştim, doar trei luni de la naştere. Să fie posibil oare aşa ceva?

Subcomisarul Trandafir ridică din umeri. Nu se încumeta să dea un răspuns tranşant. După vreo lună de zile, Ancuţa îl abordă din nou.

— N-ai aflat nimic?

— Despre ce?

— N-o face pe-a niznaiul. Ştii că mă refer la mama lui Neluţu.

— Din păcate, nici o veste. Nimic. Şi, se pare, din câte îmi pot da seama, nu există nici o şansă să se afle ceva. S-ar putea ca, până la urmă, totul să rămână îngropat pentru totdeauna.

— Nu-i adevărat, protestă vehement Ancuţa. Copilul ăsta nu poate aştepta la nesfârşit. Ar fi un chin cumplit. Trebuie să existe o soluţie.

— Ai dreptate, fetiţo, ridică mâinile poliţistul semn că se predă. Întotdeauna există o soluţie. Problema e s-o identifici. Pentru asta e nevoie, neapărat, să fii un poliţist cu fler.

— Doar nu vrei să spui…

— Ba da, iubito, îşi bombă pieptul subcomisarul. O soluţie există. Pe care, ce-i drept, am identificat-o abia după zile şi nopţi de meditaţii profunde. Deci, cum spuneam, o soluţie există. Şi încă una foarte simplă.

— Zău?! Şi de taci? Spune!

— Te măriţi urgent, îl înfiezi pe Neluţu Carpen şi copilul va avea o mamă de cinci stele. Ce zici?

— Du-te dracului! se îmbufnă fata. Niciodată nu poate discuta omul ceva serios cu tine. M-am săturat.

Subcomisarului Trandafir i-au trebuit vreo două zile până să intre din nou în graţiile fetei. Dar nu era o problemă pentru el. Cazul lui Neluţu Carpen începuse să-l sâcâie din ce în ce mai agresiv. Copilul împlinise deja nouă ani şi continua să aştepte convins că într-o zi senină de vară, la sfinţitul soarelui maică-sa va veni, cum susţinea el că aceasta îi promisese, să-i fie alături pentru totdeauna. Chinuitoare aşteptare, îşi zicea subcomisarul, dându-i dreptate Ancuţei. Dacă o va ţine tot aşa, la nesfârşit, unde va ajunge? S-a scurs aproape un deceniu de la abandon. Până când o va mai aştepta? Şi ce se va întâmpla dacă cea are i-a dat viaţă nu îşi va face apariţia niciodată?

A obţinut permisiunea celor de la cămin să stea de vorbă câteva minute cu Neluţu Carpen. La cei nouă ani pe care îi avea, copilul crescuse şi se dezvoltase armonios. Nu părea afectat de situaţia în care se afla. Se simţea bine între căminişti şi nu se plângea că maică-sa se lăsa aşteptată. Era convins că îşi amâna apariţia din motive întemeiate. Odată şi odată tot va veni, spunea el. Nu se poate altfel.

Poliţistul i-a dat întâlnire pe botul de deal străjuit de carpenul devenit deja legendă în regiune.

— Sunteţi interesat de situaţia mea şi de maică-mea? îl întrebă direct Neluţu Carpen.

— Nu-i greu de dedus, recunoscu subcomisarul. Ştii care mi-i meseria. Dar te asigur că n-o fac numai din motive profesionale. Mă gândesc la postura asta ambiguă în care te afli. Aş vrea să te ajut. Sigur, e la mijloc şi o curiozitate, ca să-i zic aşa, de detectiv particular. Cazul mi se pare unul oarecum ieşit din tiparul obişnuit. Dar, cum spuneam, aş vrea doar să dau o mână de ajutor.

— Vă înţeleg, spuse copilul. Şi vă mulţumesc. Continuă apoi pe un ton niţel impertinent. Din câte îmi dau seama, sunteţi niţel necăjit că nu aţi aflat nimic concret despre mama. Cel mai nimerit ar fi să nu vă mai pierdeţi timpul de pomană.

— Cum?!

— Mama va veni singură. Când va crede ea că trebuie s-o facă. Nu e necesar să fie căutată.

Rezemat de carpen, subcomisarul părea blocat. Îl cercetă cu mai mult interes pe copilul întins pe iarbă, cu mâinile sub cap privind undeva în înaltul cerului. Ce-i umblă oare prin cap? se întrebă poliţistul.

— Va veni în mod sigur, şi-a continuat Neluţu pledoaria în favoarea maică-si. Mi-a promis. Şi se va ţine de cuvânt. Nu pot să n-o cred. Odată ce mi-a promis…

— Când ţi-a promis?

— Cum când?! se miră sincer Neluţu Carpen. Atunci… Când ne-am… despărţit. Acum nouă ani.

— Dar abia împliniseşi trei luni, i-a adus aminte poliţistul.

— Nu contează, ripostă copilul. Ştiu. Mulţi mă cred cel puţin sărit de pe fix. Dar, orice s-ar spune, eu am încredere în promisiunea mamei. E adevărat, nu îşi putu el stăpâni un suspin, mă face s-o aştept cam mult. Sunt convins însă că într-un asfinţit de soare senin de vară tot va veni. Mi-a promis.

— Am înţeles, încercă poliţistul să-i intre în logică. Nu te contrazic. Îţi doreşti, ca orice copil de vârsta ta, s-o ai lângă tine pe cea care ţi-a dat viaţă. Mă întreb totuşi. Nu cumva ideea asta, cu promisiunea mamei tale, ţi-a inoculat-o careva mai încoace? Mai spre vremea la care, biologic, ai fi putut avea discernământ. Posibilitatea naturală şi firească de a memora…

— Prostii! a pus capăt discuţiei copilul.

S-a ridicat de pe iarbă, a dat bună ziua şi a luat-o în jos spre şosea.

Ia mai dă-l naibii de caz! îşi zise poliţistul dezamăgit de eşecul întâlnirii cu Neluţu Carpen. Are dreptate puştiul. Îmi bat capul cu prostii. Ancuţa a fost de altă părere.

— Te ştiu mai bărbat, iubitule! Nu poţi renunţa aşa de uşor.

Are dreptate şi ea, îşi reorientă poziţia subcomisarul. E musai să fiu mai… bărbat. Luă legătura cu un profesor universitar, psiholog, specialist în maladii infantile. Omul a ridicat din umeri, şi-a exprimat deschis scepticismul – cunosc povestea, domnule, e de domeniul unui autor de povestiri ştiinţifico-fantastice – dar, mânat probabil de o curiozitate profesională, acceptă propunerea poliţistului.

— Aveţi însă grijă, îl avertiză subcomisarul. Neluţu Carpen este extrem de suspicios când cineva încearcă să i se bage în suflet. Devine de-a dreptul ermetic şi nu mai poţi scoate nimic de la el. Mai mult, dacă nu-i convine ceva, te pune la punct şi te lasă cu buza umflată.

— Nu-ţi face probleme, poliţaiule, strâmbă din nas universitarul. Am pretenţia că mă pricep un pic la copii. Mi-au trecut destui prin mână.

La sfârşitul investigaţiei, diagnosticul profesorului a fost categoric:

— Copilul este normal.

— Zău?! se prefăcu uimit la culme poliţistul.

A fost convins tot timpul că Neluţu Carpen era un copil perfect normal. Îi trebuia însă – aşa cum e regula în criminalistică – o argumentaţie ştiinţifică. O avea.

— Aşadar, normal… În cazul ăsta, domnule profesor, cum vă explicaţi raţionamentul… inexplicabil al copilului. Susţine că îşi aduce aminte ce i-a spus maică-sa la vârsta, reţineţi, de doar câteva săptămâni. Nu vi se pare cel puţin neverosimil?

— Neverosimil?! păru deranjat de întrebare universitarul. Desigur. Afirmaţiile copilului nu au cum să pară credibile. Totuşi, o explicaţie ar trebui să existe. Mi-am şi notat câteva chestii. Dar trebuie să mai caut. Ceea ce pot spune, cu certitudine, e că în comportamentul protejatului dumitale nu e nimic ieşit din comun. Totul mi se pare normal la el. Inteligenţa, sentimentele, atenţia, memoria…

La toate acestea se gândea subcomisarul Trandafir sub salcia pletoasă de pe malul apei trăgând cu coada ochiului mai mult spre Neluţu Carpen adâncit în aşteptarea lui perpetuă la rădăcina carpenului decât la pluta nemişcată a undiţei de pe luciul încremenit al bălţii.

— Iubitule, îl trezi din visare Ancuţa.

— Ce e?

— Uite ce asfinţit! O splendoare

Nu exagera. Era ceva de basm. Soarele atinsese cu partea de jos orizontul şi, pierzându-şi din strălucire, putea fi privit cu ochiul liber. Părea enorm. Se colorase într-un galben aprins şi radia o lumină curată şi transparentă de un rozaliu fantastic. Ici şi acolo, în jurul astrului, cerul era brăzdat de norişori argintii încadraţi de broderii purpurii meşterite parcă, se minuna poliţistul, de cei mai vestiţi giuvaergii ai lumii. Dedesubt, pădurea părea că luase foc. Cei doi, subcomisarul şi prietena sa, erau de-a dreptul subjugaţi de panorama asfinţitului de soare. Din motive diferite. Pe poliţist nu îl fascina, ca pe fată, doar cromatica feerică a apusului de soare. Avea senzaţia ciudată că urma să se întâmple ceva. Ceva concret. Presimţea pur şi simplu iminenţa producerii unui eveniment. Nu îşi dădea însă seama despre ce anume ar fi putut fi vorba. Abia când orizontul începu să muşte din astrul zilei, trăgându-l uşor, dar ireversibil, spre străfunduri, avu revelaţia. Deci, asta e, îşi zise.

În clipa aceea izbucni şi ţipătul copilului. Privirile celor doi, de pe malul bălţii, se întoarseră, sincronizate perfect spre botul de deal. Neluţu Carpen îşi agita halucinant mâinile deasupra capului.

— Măicuţo!… se străduia el să strige din toate puterile. Sunt aici! Aici! Repetă chemarea de câteva ori părând, în sfârşit, epuizat de atâta aşteptare. Aici!… Aici!… Aici!…

Ţâşni apoi într-o alergare disperată spre apusul de soare. Dintr-acolo, pe o cărare ce venea dinspre gară, folosită de oameni drept scurtătură, se apropia, alergând şi ea, o siluetă înaltă şi subţire conturată difuz de lumina portocalie a soarelui ce dispărea după orizont. Când s-au întâlnit, copilul şi femeia s-au contopit într-o singură fiinţă. Au rămas aşa, unul în altul, vreme îndelungată.

Începuse să se răcorească bine. Subcomisarul şi-a strâns în tăcere sculele de pescuit şi se grăbi să şi le împacheteze. Dar privirile îi rămâneau tot acolo, în mijlocul scurtăturii dinspre gară, la mogâldeaţa care devenea tot mai neclară.

— A avut dreptate Neluţu, abia o auzi el pe Ancuţa.

— Ce?

— Maică-sa s-a ţinut de cuvânt. A venit. Aşa cum i-a promis cu nouă ani în urmă. O adevărată minune.

— Să mergem, fetiţo, spuse poliţistul copleşit de cele ce se întâmplau.

Îşi luă prietena de mână, dar nu s-au îndreptat spre autoturismul care îi aştepta parcat undeva în apropiere. Au pornit pe cărare în jos. Când au ajuns în apropierea celor doi, femeia s-a ridicat de pe iarbă, îşi netezi cu un gest reflex costumaşul gri croit lejer atât cât să-i scoată în relief trupul zvelt şi armonios proporţionat. Le zâmbi stânjenită. Nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani. Din ochii mari, negri şi galeşi i se prelingeau încă lacrimile.

— Vă rog să mă iertaţi, îşi ceru ea scuze în timp ce îşi scotea din geantă o batistă. Îşi şterse obrajii palizi încadraţi de un păr bogat, negru, lăsat să îi cadă liber pe umeri. Vă rog să mă iertaţi, repetă ea.

Pentru ce s-o iertăm? se întrebă poliţistul. Pentru că am găsit-o cu lacrimi pe obraji? Neştiind ce să spună, se trezi întrebând-o:

— Aveţi unde dormi?

— Poftim?!

— Veniţi probabil direct de la gară, încercă subcomisarul să îşi motiveze întrebarea arătând cu mâna spre bagajele femeii. Vă putem conduce până la hotel, dacă ne permiteţi.

— Da. Într-adevăr. Acum câteva minute am coborât din tren.

S-au urcat toţi patru în autoturismul poliţistului. Până la hotel nu au scos o vorbă. Subcomisarul Trandafir privea atent asfaltul şoselei. Dar nu scăpa din ochi, prin oglindă, cele două mâini ce se împreunaseră parcă pentru a nu se mai despărţi niciodată. Mâna copilului o prinsese cu toate degetele pe cea a femeii strângând-o într-atât încât palma i se învineţise de efort.

— Cu băieţelul ce facem? a întrebat subcomisarul Trandafir după ce formalităţile de cazare fuseseră încheiate.

— Cum ce faceţi?! s-a speriat Neluţu strângând în continuare mâna femeii cu şi mai multă putere. Nu vreau să mă mai despart de mama. Dorm aici, cu ea. Nu-i aşa, mămico?

 

— Da, tresări tânăra femeie. Desigur. Vom dormi împreună.

Subcomisarul le-a adus aminte de cămin.

— Dau un telefon, a găsit rapid soluţia Neluţu. Anunţ şi… gata.

Fără a mai aştepta încuviinţarea cuiva, se repezi la telefonul public din holul hotelului. Femeia îşi masă discret mâna scăpată din strânsoarea de cleşte a copilului. I se înroşise. Dându-şi seama că gestul îi fusese observat de poliţist, oftă profund.

— Sărăcuţul de el!

— Sunteţi mama lui? o întrebă direct poliţistul.

— Nu! răspunse ea la fel de direct. Şi continuă precipitat. Nu! Nu sunt mama lui. N-am cum să-i fiu mamă. Dar, vă rog să mă înţelegeţi, imploră ea. Sunt atât de obosită. Şi de derutată…

De la telefon, Neluţu făcea semne disperate. subcomisarul se grăbi să afle ce se întâmplă

— Care-i treaba?

— De la cămin nu vor să mă creadă, explică el cu ochii în lacrimi. Le-am spus că a venit mama şi că vreau să dorm cu ea, la hotel, că n-o pot lăsa singură. Nu vor să mă creadă. Vine cineva să mă ia şi să mă ducă la cămin.

— Bine, Neluţule, îl linişti subcomisarul. Aranjez eu lucrurile.

I-a asigurat pe cei de la cămin că totul e în regulă, că nu au motive să fie îngrijoraţi şi că a doua zi va trece pe la ei să le explice ce se întâmplă. Le-a urat apoi noapte bună protejaţilor săi, gândindu-se, bulversat deja, de ceea ce avea să se întâmple în sufletul copilului în momentul în care avea să afle că femeia pe care o aşteptase atâta timp şi care, în sfârşit, sosise nu era de fapt mama lui aşa cum credea.

În următoarele două luni de zile, subcomisarul Trandafir a fost rupt întrucâtva de cazul lui Neluţu Carpen. Fusese prins într-o afacere de răpire şi sechestrare a unui bătrân de aproape nouăzeci de ani cu scopul obţinerii, de către făptuitori, a unor bunuri materiale. Era la curent totuşi cu faptul că femeia pe care copilul şi-o arondase în chip ireversibil ca mamă adevărată declanşase procedurile de legiferare a documentelor legale de înfiere a lui Neluţu Carpen şi cu faptul că atunci când totul avea să fie gata îşi va lua fiul adoptiv şi va pleca undeva în nordul ţării, de unde venise.

Drum bun! le-a urat poliţistul în gând, luându-şi adio de la aşa zisul caz Neluţu Carpen. Gata, am terminat-o cu el. E de domeniul trecutului.

— Alo! auzi un glas de femeie la telefon. Domnul subcomisar Trandafir?

— Da.

— Sunt… mama lui Neluţu, şopti aceasta de parcă i-ar fi fost teamă să pronunţe cuvântul mamă. După cum probabil aţi aflat, l-am înfiat pe băieţel, îi auzi din nou vocea sugrumată de emoţie. Şi, ca să zic aşa, am tot dreptul să spun că îi sunt mamă.

— Vă doresc tot binele din lume şi Doamne-ajută! le ură poliţistul plagiind verbal, cum ar spune unii, expresia şablon folosită de crainicii postului de radio local în dialogul lor cu ascultătorii. Şi să aveţi grijă de Neluţu. E un băieţel bun.

A urmat o pauză lungă.

— Vă pot fi cu ceva de folos? întrebă într-un târziu poliţistul punând capăt tăcerii ce începuse să devină jenantă

— Cum să vă spun… păru că şovăie femeia. Aţi fi dispus să-mi acordaţi câteva minute? întrebă ea pe acelaşi ton. V-aş propune o întâlnire la cafeneaua hotelului. Între două şi trei. Şi adăugă repede, parcă pentru a nu îi da timp poliţistului să spună nu. Diseară, cu trenul de zece, plecăm.

— Perfect, doamnă. La două fix voi fi la cafenea.

Sorbeau tăcuţi din ceştile cu cafea, aşteptând fiecare ca celălalt să aibă iniţiativa. Cum aşteptarea se prelungea, devenind penibilă, subcomisarul găsi un pretext să-i pună capăt.

— Îmi permiteţi să aprind o ţigară?

— Vă rog, spuse femeia cu ochii în ceaşcă. Pe mine să mă scuzaţi. Am fumat prea mult în zilele astea.

Poliţistul a tras adânc câteva fumuri de ţigară, simţind fizic pătrunderea agresivă a nicotinei în fundul plămânilor şi şi-a spus că va trebui el s-o provoace. Îl rodea o întrebare

— Dacă într-o bună zi, îi dădu el glas, copilul va afla că nu sunteţi mama lui biologică?

— A aflat deja, se bucură femeia, mulţumită că, în sfârşit, se spărsese gheaţa. Chiar a doua zi. Probabil de la cei de la cămin.

— Şi?

— Nici n-a vrut s-audă. Neluţu e convins că sunt mama lui. Cea bună. Şi sunt sigură că nimic de pe lumea asta nu-i va clinti convingerea.

— Totuşi… a ţinut poliţistul să-i atragă atenţia. Dumneavoastră, ca să zic aşa, ştiţi care e adevărul.

— Care adevăr?

— Că nu sunteţi mama lui naturală. Ce se va întâmpla dacă, să zicem, într-o bună zi va apărea cineva şi va pretinde că ea este mama lui?

Femeia îl privi lung printre gene.

— Vedeţi… se hotărî ea până la urmă, descotorosindu-se parcă de o greutate enormă ce îi apăsa sufletul. Tocmai asta voiam să vă spun. Nu mai sunt atât de sigură.

— Cum adică nu mai sunteţi sigură?! Nu înţeleg.

— Pur şi simplu nu mai sunt sigură dacă sunt sau nu sunt mama copilului. Cea adevărată.

O nouă repriză de tăcere stânjenitoare.

— Ca să înţelegeţi, ar trebui să-mi cunoaşteţi povestea se hotărî femeia să continue. N-o să vă răpesc prea mult timp. Trase adânc aer în piept, răsuflă profund şi începu în şoaptă: Eram singură la părinţi. Terminasem liceul şi urma să dau examen de admitere la o facultate. S-a întâmplat însă nenorocirea. Într-o seară, în timp ce mă întorceam spre casă, de la o prietenă, am avut nenorocul să întâlnesc nişte neoameni. Nu ştiu exact nici azi ce şi cum s-a întâmplat. Am trăit, în orice caz, clipe îngrozitoare. Pe care nu mi le-aş fi putut închipui. M-am trezit a doua zi la spital de unde nu am ieşit decât după cinci luni de internare. Răstimp în care mi-au trecut multe prin cap. Atât de multe… În cele din urmă, m-am hotărât să iau totul de la început. Dar când mi s-a spus, de către medicii care m-au îngrijit, că nu voi mai putea avea copii ca urmare a violului sălbatic pe care îl suferisem… Primul gând mi-a fost la mănăstire. Nu zâmbiţi. Ştiu că nu mai e la modă. Dar, vă jur, eram hotărâtă să mă călugăresc. Nu vedeam altă ieşire. Îi convinsesem şi pe părinţi. Vorba vine. Erau mai dărâmaţi ca mine. Dar, cum vă spuneam, totul era stabilit. Călugăriţă la schitul din apropiere. A intervenit însă ceva…

— Ce? întrebă poliţistul sesizând pericolul unei noi pauze neavenite.

— Ceva straniu, continuă femeia după ce se reculese timp de câteva clipe. Ceva ca o… chemare. Venită de undeva, de departe. Şi care a pus stăpânire pe întreaga mea fiinţă. La început vag. Apoi, ca o idee care venea şi se… ducea. După care se reîntorcea. Mereu şi mereu. Cu timpul, această… să-i zic chemare, a devenit atât de puternică şi de persistentă… Nu ştiu dacă mă înţelegeţi.

— Nu vă înţeleg, recunoscu subcomisarul. Despre ce chemare e vorba? De unde venea?

— Mi-e greu să vă explic. Dar… Era o chemare. Aşa am definit-o. Un strigăt înăbuşit. Pe care il auzeam doar eu. Ciudat e că această chemare a început să mă repună în contact cu viaţa normală. Am terminat facultatea, am devenit farmacistă şi speranţa că ceva-ceva urma să se întâmple creştea în mine cu fiecare zi. Mi s-a luminat totul în ziua în care am aflat, întâmplător, despre acest copil care îşi aştepta cu stoicism mama. Am stat mult în cumpănă. Dar chemarea de care vă vorbeam – eram mai mult decât convinsă că venea de la acest copil – a devenit atât de insistentă… N-am mai rezistat. M-am urcat în tren şi am venit. Nu ştiu dacă am reuşit să mă fac înţeleasă. De fapt, recunoscu ea, e şi greu de înţeles. Totuşi, v-aş ruga…

— Un moment, interveni subcomisarul Trandafir. Când s-a întâmplat evenimentul ăla… nenorocit?

— Cu zece ani în urmă, răspunse prompt femeia lăsând impresia că se aştepta la întrebare.

— Şi nu vi se pare ciudat?

— E adevărat, zâmbi galeş femeia intuind încotro bătea poliţistul. Se potriveşte. Neluţu are nouă ani. Dar nu vă amăgiţi, îl sfătui ea. Nu am rămas însărcinată după violul de care v-am vorbit. Există certificate medicale. Pot depune mărturie medicii care m-au avut în grijă. Şi-apoi, n-am fost în viaţa mea pe-aici. Nu. Sigur, m-ar bucura nespus ca Neluţu… Dar nu. Luând lucrurile logic, nu am cum să-i fiu eu mama adevărată.

— Totuşi, interveni poliţistul. Adineauri spuneaţi că nu mai sunteţi atât de sigură…

— Exact, confirmă femeia. Aşa e. În sensul ăsta v-am solicitat această întâlnire. Am ţinut să vă adresez o rugăminte. Sper să nu mi-o luaţi în nume de rău.

— În nici un caz, doamnă. Dacă pot face ceva pentru dumneavoastră… Cu ce vă pot fi de folos?

— Să n-o mai căutaţi pe mama lui Neluţu.

Subcomisarul Trandafir a rămas blocat.

— Nici nu aveam de gând s-o mai fac, îi oferi poliţistul un răspuns care, credea el, avea s-o bucure. Totuşi… Nu înţeleg.

Femeia îi ocoli privirile

— Cred… începu ea prevăzătoare. Adică nu, reveni ea. Nu cred. Sunt sigură. Sunt mama lui Neluţu. Cea bună. Ştiu că nu aveţi cum să mă înţelegeţi. De fapt, nici eu nu mă înţeleg. Dar sunt convinsă… Ăsta e cuvântul. Atât de convinsă cât de convins este şi el că eu i-am promis cu nouă ani în urmă că voi reveni să-l iau într-un asfinţit de soare senin de vară.

Poliţistul o privea curios neştiind ce să creadă. Fabulează? Inventează? Crede cu adevărat în ceea ce spune?

— Îmi dau seama, continuă femeia jenată parcă de ceea ce spunea. Afirmaţiile mele sunt un pic anapoda.

— Numai un pic?

— Poate un pic mai mult. Sau chiar abstracte în ultimul grad. A existat însă concret, în sinea mea se înţelege, chemarea aceea de care v-am vorbit şi care m-a readus la viaţa normală. Şi a existat, mai ales, aşteptarea lui Neluţu. Pe care, orice s-ar spune, nu aveţi cum s-o contestaţi.

Subcomisarul Trandafir ar fi vrut să intervină.

— Sunt atât de obosită, îi auzi glasul slab. Vă rog să mă iertaţi. N-aş vrea să plec însă înainte de a vă mulţumi încă o dată pentru tot ce aţi făcut pentru Neluţu şi… pentru mine. La revedere.

Se ridică de la masă şi pieri, ca o nălucă, pe uşa întredeschisă a cafenelei. Subcomisarul Trandafir a comandat un coniac „Privighetoarea” şi l-a dat peste cap dintr-o înghiţitură. Ce-a fost asta? se întrebă. A existat oare un caz Neluţu Carpen? Sau totul a fost doar o închipuire?

Despre Grigore TOLOACĂ

Grigore TOLOACĂ a scris 11 articole în Revista de suspans.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *