John Maxwell se repatriază

Un salon vast, mobilat în stil modern. La un pian enorm, cu coadă, Cecyl executa cu aproximaţie un scherzo de Chopin. Domnul Popescu, Papa, tatăl fetei, îşi fuma pipa stimulat vizibil de ritmul uşor săltăreţ al bucăţii muzicale în timp ce Alex, logodnicul domnişoarei Cecyl, părea şi el absorbit de melodie. La sfârşit se aplaudă copios.

— Bravo, Cecyl! o strânse la piept, mândru, Papa. Ai fost, ca de obicei, formidabilă.

— Vă mulţumesc, exclamă emoţionată fiica. Dar să nu exagerăm, trase ea cu coada ochiului spre logodnic. Aşa-i că am dreptate, iubitule?

— Nu-i vorba de nici o exagerare, draga mea, se grăbi Alex să-şi părăsească fotoliul. Maestrul are dreptate. Ai fost extraordinară. Crede-mă.

Tânărul se apropie de logodnică şi o sărută discret pe buze. Era vizibil faptul că pianista se simţea în al nouălea cer.

— Dacă-i aşa, deveni ea generoasă, o să vă mai reţin atenţia cu încă o bucată, din Modest Petrovici Musorgski.

Din păcate, pentru orgoliul ei de muziciană în devenire, oferta tinerii a fost întâmpinată de un mârâit nu tocmai decent.

— Ai spus ceva, Papa?

— Nu… îngână evaziv domnul Popescu. Mă gândeam însă la timp. Mă cam presează, ca să zic aşa. Şi v-aş propune, dacă nu vă supăraţi, o discuţie despre afaceri. De acord?

— Afaceri, Papa?! îşi arcui sprâncenele bine conturate fiica. Nu ştiam că ai intrat şi în lumea afaceriştilor.

— Microbul economiei de piaţă, draga mea. Epidemia goanei după… În fine. Deci?

— N-am nimic împotrivă, Papa, ridică din umeri Cecyl. Dacă şi Alex… Tu ce părere ai, iubitule?

— Părerea mea e una singură, Cecyl, se exprimă jovial logodnicul. Şi o ştii. Când te afli la pian, te-aş asculta zile şi nopţi, fără întrerupere. Nimic nu-i mai înălţător decât, să zicem, un Murgorski.

— Musorgski, iubitule.

— Desigur, draga mea. Cum spui tu. Murg… În fine. Cum spuneam, te-aş asculta la nesfârşit. Dar, fiind vorba de timpul maestrului… Şi ştiind că timpul maestrului înseamnă bani…

— Prostii, dragul meu.

— Nu vă certaţi, copii, interveni împăciuitor maestrul. Să fim toleranţi. Uitaţi-vă la ce m-am gândit. Am dedus că vreţi să vă sărbătoriţi logodna oficială cu o inaugurare. Mă înşel?

Tinerii logodiţi neoficial se priviră unul pe altul contrariaţi. Cum o fi aflat babacul?!

— Nu te înşeli, Papa, cedă în cele din urmă fiica. Voiam să-ţi facem o mică surpriză. Dar, după cum se vede, nu ne-a reuşit. Adevărul e că ne-am pus în gând… Cum să-ţi spun…

— Ce mai încolo – încoace, maestre, îi veni în ajutor Alex. Am hotărât să ne privatizăm. Deocamdată ca asociaţi. Până în ziua în care ne vom căsători. După aceea vom vedea. Aşa că, într-adevăr, eşti pe fază. Vom inaugura marele mic…

— Un moment, interveni maestrul. Dă-mi voie să ghicesc eu despre ce este vorba. Deci… se prefăcu el că meditează profund. Dacă stau bine şi mă gândesc, ca tânăr avocat ce eşti, cu deja zece ani de practică în domeniu… Aşadar, un mare mic cabinet de avocatură.

— Aiurea! strâmbă din nas Cecyl. Eşti pe o pistă falsă, Papa. Ce-i aia, în ziua de azi, când asemenea cabinete apar ca ciupercile după ploaie? Pierdere te timp. Vom pune pe roate un magazin.

— Zău?! se dezumflă domnul Popescu. Sincer să fiu, nu mi-aş fi închipuit o asemenea opţiune. O fetişcană ca tine, de nici douăzeci de ani împliniţi, cu înclinaţii alese… Şi un viitor maestru al baroului…  Dar, mă rog. Dacă ăsta vi-i idealul… Aţi făcut rost de vreun subsol, sau de un garaj mai încăpător?

— Nu, Papa, se burzului niţel fiica. Nu-i ce crezi tu. Un amărât de butic într-o magherniţă obscură. Vom deschide un magazin adevărat. Cu vad comercial, cu clientelă, cu profit garantat.

— Mda, se scărpină după ceafă maestrul. Şi avocatura? se întoarse el curios spre Alex. O abandonezi?

— În nici un caz, maestre. Rămâne meseria de bază. Nu renunţ la ea.

— Am înţeles, se arătă decepţionat capul familiei. Treaba voastră. Nu mă bag. Eu altceva intenţionam să vă spun. Orice afacere, indiferent de profil – avocatură, comerţ cu mărunţişuri – presupune capital. Cum staţi din acest punct de vedere?

— Binişor, se grăbi să-l asigure fiica. Cu cei zece mii de euro ai mei… Şi cu cincisprezece mii ai lui Alex…

— La care se vor adăuga alţi douăzeci de mii, zâmbi larg domnul Popescu. Din partea subsemnatului.

Tinerii logodnici au rămas ca la dentist.

— Ce e, copii? se arătă uimit la culme Papa. Ce sunt mutrele astea?

În chiar clipa în care Cecyl îşi pregătea guriţa pentru a-i mulţumi domnului Popescu pentru gestul anunţat se auzi sunetul strident al soneriei de la intrare. A deschis domnişoara Popescu.

— Un domn, Papa, strigă ea din hol. Vrea să-ţi vorbească

Primind încuviinţarea maestrului, în salon îşi făcu apariţia un tânăr blond cu ochi albaştri şi zâmbet jucăuş în colţul gurii.

— Vă rog să-mi scuzaţi deranjul, se adresă el stăpânului casei. Doar câteva minute.

— Bine, îşi dădu acordul gazda. Te ascult, tinere. Dar, te rog, fii scurt. Mă cam presează timpul.

Musafirul nepoftit îşi mută greutatea corpului de pe un picior pe altul, îşi frecă fără rost mâinile şi, constatând că nu mai avea la dispoziţie şi alte artificii de a trage de timp, spuse:

— E vorba de un bebeluş, domnule judecător.

— Bebeluş?!

— Păi… da, încercă să se explice tânărul. Un nou născut. De nici un an.

— Aşa… zâmbi larg magistratul. Un copil. Da’ nu văd legătura.

— Maestre! interveni prudent Alex.

— Ce e?

— Poate e vorba de o înfiere.

— Exact, răsuflă uşurat tânărul. Despre asta e vorba.

— Da?! deveni dintr-odată interesat domnul Popescu. Deci o adopţie. Nu e nici o problemă. Vrei să-l înfiezi?

— Nu, spuse oarecum vinovat tânărul. Îmi pare rău. Mă aflu aici în interes de serviciu, domnule judecător. Sunt subcomisarul de poliţie Trandafir, îşi declină el profesia. Şi, zâmbind în felul lui, hâtru, scoase la iveală legitimaţia.

Documentul trecu din mână în mână fiind cercetat cu atenţie şi curiozitate. Da, fură nevoiţi să admită la unison, în tăcere, cei trei. Individul din faţa lor era poliţist.

— Aşadar, deveni un pic irascibil maestrul, o înfiere. Cum spuneam, nu-i nici o problemă. Numai că, domnule subcomisar de poliţie, ştii, probabil la fel de bine ca şi subsemnatul, că nu există decât o singură cale. Cea oficială. Fără intervenţii sau ingerinţe. Indiferent de unde ar veni acestea.

— Aşa e, fu de acord poliţistul. Vă rog să mă iertaţi. E vina mea că nu v-am pus în temă de la început. Nu e vorba de o viitoare înfiere. Ne preocupă una deja consumată.

— Domnule! se înfurie de-a binelea domnul Popescu. Fii mai explicit. N-am timp de pierdut.

— Aveţi dreptate, îi cântă în strună, respectuos, subcomisarul. Vă explic imediat. Doar un moment. Îşi scoase carneţelul de notiţe, îl răsfoi câteva clipe şi, dând peste ceea ce căuta, continuă: Adopţia despre care făceam vorbire a fost legiferată, cu acte în regulă, de dumneavoastră în calitate de judecător în exerciţiul funcţiunii, pe nouă iulie anul curent. Adică acum o lună şi ceva în urmă.

Domnul Popescu încreţi fruntea, închise niţel ochii cotrobăind îndelung prin memorie. În cele din urmă se lăsă păgubaş.

— Nu te contrazic, tinere, spuse. Pe nouă iulie? Poate. Dar nu-mi amintesc.

— Nu-i nici o problemă, îl linişti subcomisarul. Vă mai ofer câteva repere. E vorba de o înfiere făcută de nişte cetăţeni străini, de peste ocean şi pentru care aţi primit, dacă-mi permiteţi, o mică atenţie. Douăzeci de mii de euro.

— Cum?! holbă ochii domnul Popescu. Nu-i adevărat, exclamă el indignat. Calomnie. Cum îţi permiţi?!

— Aşa e, îi sări în ajutor Cecyl. Cum îndrăzneşti, domnule? Vei fi dumneata poliţist, dar nu ai nici un drept să intri în casa omului, aşa, netam-nesam, şi să-l acuzi de nu ştiu ce matrapazlâcuri.

— Vă rog să mă iertaţi, duduiţă, n-am vrut să jicnesc pe nimeni.

— Un moment, domnule, interveni în dispută Alex. Sunt avocat de meserie. Şi, în virtutea acestei calităţi, dă-mi voie să-ţi atrag atenţia că ai formulat o acuzaţie deosebit de gravă.

— Aveţi dreptate, domnule avocat, îi ţinu isonul subcomisarul. Luarea de mită se constituie în infracţiune prevăzută în codul penal şi se pedepseşte ca atare. Dar, deocamdată, nu ne interesează acest aspect al problemei.

— Nu?! se miră sincer Alex. Atunci chiar că nu înţeleg. În fond, se zbârli el, care-i problema dumitale?

— Copilul, îi reaminti poliţistul. Înfierea de care făceam vorbire. Vă mai dau un element, domnule judecător, se întoarse el politicos spre magistrat. Băieţelul în cauză se numea, înainte de a fi adoptat, Ion Popescu. Nu vă spune nimic numele ăsta?

— Ion Popescu?! apelă din nou la memorie domnul Popescu. Ce să-mi spună, domnule? În ţara asta sunt o groază de popeşti. Sute de mii. Poate milioane. Uite, şi pe mine tot Popescu mă cheamă. Şi ce-i cu asta? Ce legătură pot avea eu cu acel Popescu al dumitale. În afară de faptul că s-a întâmplat, ca să zic aşa, să fiu judecător de şedinţă când, cum spui, au fost legalizate actele de adopţie. Îţi spun eu. Nici o legătură.

— Eroare, domnule judecător, zâmbi de această dată trist subcomisarul. O legătură există. Şi nu una oarecare. Este vorba, ca să mă exprim direct, de o legătură de sânge.

Domnul Popescu făcu din nou ochii mari.

— Nu glumi, domnule, izbucni apoi distrat. Ha, ha, ha!… Legătură de sânge? Un copil? La vârsta mea? Deşi, dacă stau bine şi mă gândesc, n-ar fi exclus. Dar ar fi absurd.

— Nu vă faceţi probleme, domnule judecător, îl linişti poliţistul. Micuţul nu e.ca să zic aşa, opera dumneavoastră. Nu vă e decât nepoţel. Duduia Cecyl ar putea confirma.

Fata nu mai era în stare de nimic. Se prăbuşise, dărâmată, într-un fotoliu, implorând din priviri ajutor. Un pahar cu apă rece, oferit cu promptitudine de logodnicul intrat în panică de gradul zero, câteva cuvinte dulci din partea acestuia şi mângâierile grijulii ale părintelui avură darul s-o liniştească.

— Ştii chiar totul, domnule, îl interpelă ea pe poliţist.

— Aproximativ, domnişoară, admise modest acesta. În orice caz, se cunoaşte exact locul naşterii bebeluşului, data acesteia, cum s-a ajuns la tranzacţionarea adopţiei, preţul obţinut pe copil, s-a stabilit cu exactitate şi momentul în care…

— Destul! cedă complet Cecyl.

— Dar nu-i destul, gemu domnul Popescu. Ce tot îndrugă dumnealui, draga mea? Un copil? Al tău? Făcut de tine? Nu se poate. E o enormitate.

— Ba deloc, Papa, îl contrazise fiica. Ei, da. Am născut un copil. Nu-i nici o enormitate. Dimpotrivă.

Atmosfera devenise apăsătoare. Cei trei, ai casei, păreau împietriţi în fotolii. Doar subcomisarul Trandafir mai dădea semne de viaţă mutându-şi greutatea corpului de pe un picior pe altul.

— Doamne! se auzi într-un târziu tânguitul şoptit al domnului Popescu. Un copil. Cum ai putut, draga mea să faci una ca asta?

— Cum se face de obicei, Papa. Orice ţânc, mai răsărit, ştie că printr-o împerechere dintre o femelă şi un mascul…

— Nu fi vulgară, Cecyl! o admonestă aspru tatăl. Ştiu şi eu cum se face un copil. Să-mi spui însă cum s-a întâmplat. Un plod nu se face într-o zi sau într-o noapte. Îţi trebuie cel puţin nouă luni de zile. Şi, în acest răstimp, se vede. Eu n-am observat nimic.

Domnişoara Cecyl părea epuizată. Îi sări în ajutor poliţistul

— Îmi permiteţi?

— Ce mai e? se interesă îngrijorat maestrul. Altă dandana?

— Nu. Fiţi liniştit. Mă gândeam că duduiţa Cecyl se jenează. E normal. De aceea, dacă îmi permiteţi, o să încerc eu să lămuresc lucrurile. Ştiţi, probabil, că fiica dumneavoastră a lipsit din localitate vreo cinci luni de zile.

— Da, confirmă domnul Popescu. A participat la un concurs de frumuseţe. Miss Carpaţi. Pe care l-a şi câştigat de altfel. Cu un premiu de zece mii de euro.

— Îmi pare sincer rău, domnule judecător, se întunecă la faţă subcomisarul. Fiica dumneavoastră nu a câştigat nici un concurs de frumuseţe. Pentru simplu motiv că nu a participat la o competiţie de acest gen. A fost doar un pretext. Să nu dea vad bârfelor. S-a retras un pic… Şi, între timp, a născut.

— Şi cei zece mii de euro?se lamentă domnul Ionescu. Doar nu au picat din cer. Fiica-mea i-a primit. Din acest punct de vedere nu există nici un dubiu. Ce ai de spus, Cecyl?

Domnişoara Popescu nu mai păru dispusă să ia parte la taclale. Continua să tacă. Subcomisarul Trandafir îi luă apărarea din nou.

— Vă rog s-o înţelegeţi, domnule judecător. În situaţia în care se află nu-i este uşor. În legătură cu cei zece mii de euro, problema e cât se poate de clară. Sunt preţul tranzacţiei. Cam atât costă, pe piaţa neagră, cedarea spre înfiere a unui bebeluş. Sper că m-aţi înţeles.

— Să înţeleg?! răbufni violent domnul Popescu. Ce să înţeleg? Nu, domnule. Nu. E absurd. Şi totuşi… Privi pe rând, întrebător, când spre Alex când spre fiică-sa. Nu înţeleg un lucru, copii, se mai înmuie el. Se mai întâmplă, admise conciliant. Dar de ce nu m-aţi pus şi pe mine în temă? Dacă, mă rog, aţi făcut totuşi un copil…

— Te rog, Papa! îl imploră Cecyl. Nu-l implica pe Alex. El nu are nici un amestec.

— Cum?! nu se putu stăpâni domnul Popescu. Dar e absurd. Te înşeli, Cecyl.

— Fii rezonabil, Papa, zâmbi acru fata. Dă-mi voie să cred că cea mai în măsură să ştiu cu cine am făcut copilul sunt eu. Alex e complet străin de cauză. Nu se poate! gemu domnul Popescu. E de domeniul fantasticului. Alex, spune şi tu ceva.

— Îmi pare rău, maestre. Cecyl are dreptate. Nu am nici în clin nici în mânecă, cum se spune, cu chestia asta. Sunt şi eu uluit de ce aud.

— Nu-i chiar aşa, domnule avocat, îşi flutură subcomisarul zâmbetul jucăuş din colţul buzelor. Sunteţi şi dumneavoastră implicat, ca să zic aşa, până peste cap în această afacere.

— Uşurel, domnule, îl contrazise prompt Cecyl. Până aici. Am spus că Alex nu are nici o contribuţie la zămislirea copilului. Sau poate ştii dumneata mai bine cu cine m-am culcat eu.

Poliţistul nu se dădu bătut.

— Nu, duduie, ripostă el politicos. N-am cum să ştiu cu cine… În fine. Nu ne interesează cu cine v-aţi culcat. E treaba dumneavoastră strict personală. În carneţelul acesta, răsfoi el demonstrativ bloc-notesul de serviciu, scrie negru pe alb. Domnul avocat, aici de faşă, a beneficiat, şi dumnealui, din plin de pe urma acestei afaceri. Cincisprezece mii de euro.

Din nou momente stânjenitoare. Silit de privirile întrebătoare venite din toate părţile, logodnicul fu nevoit să dea explicaţii.

— Da… începu el timid. Am avut şi de-a face cu acest… Ion Popescu. Dar vă asigur că a fost vorba doar de o treabă pur avocăţească. Am fost solicitat, de nişte inşi, să acord asistenţă juridică unei familii de străini, americani, în vederea înfierii unui copil. Atâta tot. În legătură cu cei cincisprezece mii de euro… Nu văd nici o ilegalitate. Un onorariu. Vă asigur, însă, că nu mi-am închipuit nici o clipă că acest Ion Popescu… Totul s-a făcut prin intermediari. Prin mână mi-au trecut doar hârtiile. De unde să ştiu eu ce se ascundea de fapt sub această adopţie ce părea absolut legală? În acte apărea ca mamă o anume Cecilia. O iresponsabilă, mi-am zis.

— Exact, îl aprobă amar Cecyl. O mamă fără suflet. O târfă ordinară. Poate că e mai bine că s-a întâmplat aşa. O găsi, bietul copil, mai multă căldură la cei ce l-au înfiat.

— Tocmai aici e buba, se simţi dator să intervină subcomisarul Trandafir. Cuplul care l-a înfiat pe micuţul Ion Popescu este, cum s-a constatat până la urmă, un cuplu de escroci internaţionali. Luaţi, deja, în vizorul interpolului. Nu-i singurul caz de care se fac vinovaţi. Copiii care ajung pe mâna criminală a unor asemenea indivizi sunt revânduţi pentru sume exorbitante. Şi asta în cel mai bun caz. Unii dintre copii ajung să fie comercializaţi sub formă de organe. Rinichi, inimă, plămâni, ochi… Pentru transplant. Sau, pur şi simplu, pentru experienţe mai mult sau mai puţin ortodoxe. Cobai, cum s-ar spune.

— Doamne-dumnezeule!… se tângui pentru prima dată sincer Cecyl. Ce-am făcut? Cum de s-a putut întâmpla? Sunt nenorocită. Pentru toată viaţa.

Domnul Popescu îl privea cu ură pe poliţist, convins că tot răul ce dăduse peste familia lui venea de la acesta.

— Bravo, domnule! spuse. Ţi-ai atins scopul. Poţi să ne legi pe toţi, să ne bagi la puşcărie şi să te bucuri de ispravă.

Subcomisarul Trandafir zâmbi trist, ca de fiecare dată când era vorba de o neînţelegere şi spuse respectuos:

— N-am venit cu gânduri agresive, domnule judecător. Misiunea mea se rezumă doar la a vă transmite un mesaj. Din partea soţiei dumneavoastră.

— Aglaia?! exclamă surprins domnul Popescu. Uite că uitasem de ea. I s-a întâmplat ceva?

— Nu, îl linişti poliţistul. Nu avea cum.

— Aşa e, răsuflă uşurat judecătorul. N-avea cum să i se întâmple ceva rău. Se află doar în mijlocul rudelor, la Vatra Dornei, cea mai liniştită localitate din nordul Moldovei.

— Eroare, domnule judecător, îl puse în temă subcomisarul. Doamna Aglaia se află niţel mai departe. La Washington.

— Cum?! păru că cedează inima domnului Popescu. În America? Domnule, te rog din suflet. Nu glumi. Te implor.

— Nu glumesc de loc, domnule judecător, îl asigură poliţistul. Dar asta-i situaţia. Doamna Aglaia se află în momentul de faţă dincolo de ocean, în compania lui John Maxwell.

— John Maxwell?! îi era dat domnului Popescu să treacă din şoc în şoc. Cine o mai fi şi individul ăsta? Ce urmăreşte?

— Vrea să se repatrieze, domnule judecător.

— Şi ce legătură are individul cu nevastă-mea?

— E nepotul dumneaei, veni prompt răspunsul subcomisarului.

Domnul Popescu, frumoasa Cecyl şi logodnicul încornorat au rămas ca la dentist. Dar, până la urmă, ţi-au revenit.

— Povestea e niţel mai lungă, îşi începu subcomisarul Trandafir explicaţiile datorate celor trei. Pe scurt, însă, iată cum stau lucrurile. La intervenţia noastră, oficială, a intrat pe fir poliţia federală a Statelor Unite ale Americii. Aşa se face că, acum câteva săptămâni, colegii de peste ocean ne-au anunţat că problema e ca şi rezolvată şi ne-a rugat să le trimitem pe cineva din familia copilului. Incognito, bineînţeles, pentru a nu alerta reţeaua infractorilor de carne vie. Şi cum doamna Aglaia era singurul membru al familiei dumneavoastre care nu era implicat în nici un fel în afacere, i s-a explicat cum stă treaba şi a fost rugată să ne ajute. Dumneaei ne-a înţeles şi a acceptat. Deşi, cum să vă spun, a rămas ca trăsnită când a aflat toată povestea. În fine. La sugestia noastră v-a spus, tuturor, că se duce într-o scurtă vacanţă la neamuri în nordul Moldovei. În realitate, cum vă spuneam, a ajuns la Washington. Şi vă asigur, totul a ieşit ca la carte.

— Formidabil! îi veni inima la loc domnului Popescu. Aşa surpriză mai zic şi eu. Deci, acesta era mesajul dumitale. Să ne anunţi că, mă rog, totul e bine şi la locul lui.

— Din păcate, nu, domnule judecător. Sau, mai exact, nu numai pentru asta v-am deranjat. Misiunea mea este de a vă aduce la cunoştinţă că trebuie să-i trimiteţi urgent doamnei Aglaia, prin intermediul ambasadei noastre din Statele Unite, nişte bani. Contravaloarea tuturor cheltuielilor făcute pentru rezolvarea acestui caz deosebit de complicat. Fără asta, doamna Aglaia nu are cum să se întoarcă în ţară cu micuţul Ion Popescu. Va trebui să rezolvaţi problema.

— Da, desigur, se arătă dispus Popescu să rezolve urgent problema. Îi voi trimite banii imediat. Cât?

— Patruzeci şi cinci de mii.

— De lei?

— Nu, domnule judecător. De euro.

— Cum?! îl trecură sudorile pe judecător. Patruzeci şi cinci de mii de euro? De unde?

Subcomisarul Trandafir nu simţi nevoia să comenteze întrebările în cascadă ale domnului Popescu. Ştia că banii trebuincioşi existau, obţinuţi pe seama lui John Maxwell, alias ion Popescu şi că o vorbă din bătrâni spune că ce ai luat pe haram pe haram se duce. Şi mai ştia că între coperţile unui dosar începuse deja să se adune nişte hârtii acuzatoare în vederea începerii urmăriri penale a celor trei interlocutori ai săi. Dar, îşi zise, toate la timpul lor.

Despre Grigore TOLOACĂ

Grigore TOLOACĂ a scris 11 articole în Revista de suspans.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *