Jocul de-a spânzurătoarea

Pe vremea când eram copii, jucam un joc — îl numeam jocul de-a spânzurătoarea. Nu știu de unde a venit, dar am vorbit odată cu o fată din Lawford care și-a amintit că-l juca cu coarda de sărit când avea vreo unsprezece ani, așa că nu cred că eram singurii. Poate că Travers l-a învățat de la Tati, tata de la tatăl lui, și tot așa, la nesfârșit. Nu știu. Totuşi, nu puteam folosi corzi de sărit, noi, cei cu tați care lucrau la tăiatul buștenilor și se cățărau pe trunchiuri de cedru înalte de treizeci de metri, apoi se ancorau de ele cu funia ca să poată privi jetul de urină sclipitor când se pișau pe oamenii de dedesubt.

Jocul de-a spânzurătoarea ne era sacru, cel mai sacru lucru pe care-l știam, în afară de unul singur, unul despre care trebuie să vă povestesc: urșii.

Ce trebuie să știți e că la nord de Lawford, unde trăiam noi – Travers și cu mine, Mami, Tati uneori, când nu era în tabăra forestieră – se afla un ținut cu munți albaștri, păduri cu molizi și cedri înalți, de parcă susțineau cerul: era locul pe care bătrânii îl numeau Țara lui Falcă-Spânzuratu. Se zice că urșii erau ai săi, la fel și jocul de-a spânzurătoarea. Jocul îl juca fiecare, înșelând moartea, înșelându-l pe Falcă-Spânzuratu, pentru ca apoi să-i plătească un preț, fiecare după cum putea. O asemenea apropiere de moarte te făcea să fii un soi de nebun. Să-l luăm pe Tati, de exemplu. Nebunia lui tata erau urșii.

Mi-amintesc că într-o vară a omorât nouă, cu doi mai puțin decât bătrânul Sullivan, țapinarul, dar tot destul cât să arate c-a avut curaj, că l-a gâdilat puțin în barbă pe Falcă-Spânzuratu, așa că oamenii i-au dat de băut toată iarna ce-a urmat. L-a prins pe primul în felul obișnuit, știți, dar nu a sfârșit treaba așa cum se cuvenea.  L-a lăsat acolo pe deal și, când a venit următorul, l-a împușcat drept în ochi cu pușca lui Remington model 7. A mai doborât încă șapte toată săptămâna, stând doar pe verandă lângă o ladă de bere, așteptând să apară încă unul, adulmecând în jur — i-a culcat la pământ până ce tot locul a mirosit din greu a sânge și urină de urs, după care Tati a zis că ajunge.

Dar noi, copii fiind, nu puteam împușca urși, așa că ne-a rămas jocul de-a spânzurătoarea. Asta era nebunia în care ne-am băgat. Urși și spânzurătoare.

Prima oară când l-am jucat am fost o copilă căreia îi dădeau pistruii de vară. Îmi amintesc că eram îngrijorată de primul meu ciclu.  Mama începuse să-mi dea indicii, să-mi explice câte ceva din anatomia lucrurilor, dar cuvintele erau atât de misterioase, că nu știam dacă ceea ce-mi spunea urma să mi se întâmple mie. Să spun drept, m-a speriat de moarte.

Tocmai atunci Travers m-a luat să jucăm jocul de-a spânzurătoarea.


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


El avea cincisprezece ani, cu păr arămiu ca al meu, tocmai începea să facă picioare de bărbat. A luat cu el un colac de funie pe care-l furase din șopron și am coborât în văioagă, strângându-mi mâna într-o mână a sa, în vreme ce în cealaltă ţinea treisprezece bucle de funie asemenea unei ființe vii. Funie de ancorat trebuie să fie, mi-a zis el, nu coardă de sărit cum cred că foloseau cei din Lawford. Funie de ancorat, căci copiii de pădurari știau că rezistența funiei însemna diferența dintre viață și moarte.

Travers m-a aşezat pe scaunul cu trei picioare, păstrat numai în acest scop. Îmi amintesc de vântul care trăgea de marginile fustei mele, de teama mea că el ar putea vedea ceea ce nu voiam să-l las să vadă — așa că mi-am ținut pumnul strâns pe tiv, trăgând în jos. Dar Travers era fratele meu și nu se uita. A azvârlit ușor capătul funiei peste prima creangă, apoi potrivi lațul în jurul gâtului meu.

— Închide ochii, Skye, a spus el. Așa, bravo, fetițo.

Jocul de-a spânzurătoarea avea și reguli. Iată care erau ele. Funia trebuie să fie din cea pentru ancorat, cum am zis, și trebuia s-o furi. Copacul trebuia să fie un frasin. Apoi, trebuia s-o faci de bunăvoie. Nimeni nu te putea obliga să joci jocul de-a spânzurătoarea. Nu ca o provocare, o cacealma sau un capriciu, că nu mergea.

Îmi amintesc de funia care se freca aspru de gâtul meu. Era un fel de senzație de frecare aspră, ciudată, ca și cum aș fi purtat o eșarfă prost croșetată, dar nu m-a durut — nu la început. I-am dat pace fustei, dar deja vântul se oprise, oricum. Țineam ochii strâns închiși, căci astfel se juca jocul de-a spânzurătoarea, știam cu toții. Știam cu toții regulile. Nu le-am învățat de la nimeni.

— Acum ia-mă de mână, da, Skye?

Și în mâna mea s-a lăsat în mâna lui Travers — era aspră și bătătorită ca funia. Îmi făcea bine să-l țin de mână, însă era altfel de cum fusese pe drum încolo. Atunci îmi era frate. Acum era Preot.

— Te țin eu, Skye, n-ai grijă. Știi ce trebuie să faci, nu?

Am dat din cap, am încercat, dar funia s-a strâns pe gâtul meu. Deodată mi s-a făcut teamă, nu voiam să fiu acolo. Am încercat să vorbesc, dar cuvintele mi-au rămas în gât. Îmi amintesc c-am vrut să tușesc și n-am putut — deznădejdea încercării eşuate de a face un lucru simplu cum ar fi să tuşesc.

— Șșș, a murmurat Travers. E bine, e bine. Nu-ți fie teamă. Nu e voie să-ți fie teamă acum, înțelegi? Arată-mi că ești o fată curajoasă, Skye, curajoasă.

Am strâns pleoapele. M-am liniștit. O răsuflare ca un șuier mi-a ieşit printre buze.

— Bravo, fetițo, a spus el. Acum lasă-te pe mine.

Urma partea grea.

Scaunul s-a înclinat și s-a mișcat sub tălpile mele. Era vechi și simţeam că îmbinările îi slăbiseră. Clătinarea mă amețea, dar am făcut ce mi-a zis Travers și m-am lăsat înspre el, degetele lui în palme înghețate de frică. M-am aplecat până ce funia s-a întins la gâtul meu în linie dreaptă, fără slăbire, până în locul în care se înfășurase pe creangă, corpul meu întins oblic, degetele mele de la picioare îndreptate spre pământ. Marginea scaunului apăsa în locul moale aflat între vârful și călcâiul tălpii mele.

— Bravo, fetițo, mi-a spus Travers. Bravo.

Doamne, ce mă durea! Funia mă tăia la gât și știam că mâine o să-mi apară vânătăi pe care trebuia să le acopăr. Dar așa era jocul.

Știam cuvintele care urmau, dar și așa ele au sunat de parcă le-ar fi rostit altcineva, nu Travers.

— Skye Thornton, a spus el, te dăruiesc lui Falcă-Spânzuratu, Lăncierul, Povara Ștreangului. Te dăruiesc Tatălui Urșilor. Și m-a atins în partea stângă cu bagheta de alun pe care-o adusese pentru acest lucru.

— Acum, spune-mi ce vezi.

Și i-am spus.

*

Dar nu-mi amintesc ce i-am zis lui Travers.

Nimeni nu știa ce vede, nimeni n-avea voie să vorbească despre asta după întâmplare. Astea erau regulile. Îmi amintesc, totuși, de unele relatări.

Când Signy a jucat jocul de-a spânzurătoarea ne-a spus că soțul ei de peste zece ani o să moară când se va cățăra pe un cedru înalt, ancorat în funie și proptit în pintenii de oțel. La treizeci de metri de pământ va fi lovit de fulger — ce nebunie, uite așa — și va arde de viu, legat încă de vârful copacului. Problema a fost că ea n-a zis cine va fi soțul acela, așa că niciunul n-a mai ieșit cu ea de-atunci și niciunul n-a mai dus-o la cinematograful în aer liber unde mergeam toţi când era de mers, ca nu cumva să rămână gravidă din greșeală.

Prima oară când am jucat jocul de-a spânzurătoarea nu mi-a fost frică, mai degrabă mi-era teamă de ce-o să văd după aceea în ochii lui Travers. Mi-era teamă de ceea ce ar putea ști el despre mine și eu să nu știu.

Când mi-a scos lațul la sfârșit și mi-a masat gâtul să fie sigur că respir iar bine, mi-amintesc că am deschis ochii gândindu-mă că o să văd în ochii lui atunci. Dar Travers arăta la fel ca întodeauna, același Travers, același zâmbet, același frate-al meu. Și m-am gândit, atunci n-o fi chiar așa rău, oricare mi-ar fi norocul ce mi-a fost dat.

*

A fost ridicol, desigur, dar toți am fost surprinși că, în ziua aceea, lucrurile au mers prost. Patru am fost cei care merseserăm să jucăm jocul de-a spânzurătoarea: Travers cu mine, Ingrid Sullivan, fiica țapinarului care omorâse cu doi urși mai mult ca Tata în vara aceea, și Barth Gibbons. Ingrid venise pentru Travers. Mi-a spus asta înainte să plecăm; un secret șoptit dindărătul unei palme făcute căuș pe când Travers aducea funia din șopron. Iar eu m-am dus pentru Barth. Barth era mai mare cu un an sau doi, o diferență de vârstă aproape imposibil de trecut la vremea aceea, dar pentru mine nu conta prea mult. Știam doar că Barth avea cel mai frumos păr, negru și drept ca paiul, pe care l-am văzut; n-ar fi drăguț să-și pună el lațul la gât și să șoptească câte ceva despre viitoarea lui soție, una roșcată și subţire la mijloc, știind că singura fată roșcată la nord de Lawford eram eu? Asta mi-amintesc că gândeam, în orice caz.

Travers era Preotul. Ingrid și cu mine eram acolo, de fapt, ca Martori, căci uneori era bine să mai fie unu sau doi în plus, în cazul în care cel care mânuia lațul era prea ocupat și îi mai scăpa câte ceva. Bătrânului Falcă-Spânzuratu nu-i plăcea chestia asta.

Dar, asta fiind situația, Barth se urcă pe scaun și jucă jocul de-a spânzurătoarea: n-a pomenit nimic până la urmă de nicio femeie roșcată și subţire la mijloc. A zis ceva de o ursoaică pe care o s-o taie într-o zi, la început de primăvară târzie, cuibărită la somn într-unul dintre trunchiurile alea de conifere, găunoase și putrede. Că atunci când a încercat să despice lemnul cu drujba au început să sară așchii și sânge și că asta l-a luat prin surprindere. Am avut o senzație bolnavă de dezamăgire la chestia asta, dar am notat oricum prețul de sânge al ursoaicei ca să-i spunem după aia lui Barth cât era și cum să-l plătească atunci când va veni vremea.

A urmat pe scaun Ingrid, iar Travers, care era tot Preot (lucru dorit de Ingrid), i-a întins mâna s-o ajute. Ea a chicotit și i-a luat mâna. Nu părea să-i fie câtuși de puțin frică. Părul de culoarea grâului îl avea legat la spate. I-a zâmbit fratelui meu și s-a aplecat spre el la spusele lui.

Dar, cum am zis, nu știu de ce nu ne-a trecut prin minte. Adică, sigur, mă gândisem atunci când am urcat pe scaun prima dată că scaunul era vechi și șubred. Simțisem atunci când s-a mișcat, dar mă gândisem că așa trebuie să simt, că făcea parte din joc.

Dar acum, Ingrid se aplecase și am auzit cu toții un sunet, un sunet ca un mârâit, atât de gros încât îl simțeai până în străfundul stomacului. Apoi am simțit o duhoare de urină de urs, un miros pe care-l știam toți, noi, ăștia care trăiam în țara urșilor.

Ingrid a țipat (cel mai prost lucru cu putință, totuși) și s-a răsucit pe scaun. Trosc. Într-o clipită, scaunul s-a rostogolit dedesubt și ea a rămas cu picioarele libere, dansând step în aer.

A fost al naibii de repede.

Barth era întors cu spatele și se uita în pădure, căutând-o din priviri pe blestemata aia de mamă a ursoaicei de care auziserăm toți, așa că n-o văzuse pe Ingrid căzând.

Eu, da.

Se sufoca în chinuri, iar limba i se furișase afară din gură ca un vierme gros şi violet. Ochii îi erau strânși în două semiluni gheboase, iar părul ăla galben al ei se rotea în vânt.

Travers – care avea brațe lungi încă de-atunci, cele mai mari brațe văzute vreodată, el însuși un urs – a încercat s-o prindă, dar Ingrid oricum se sufoca.  Mi-era frică de urs, dar și mai frică mi-era pentru Ingrid, așa că am luat cuțitul pentru jupuit Sharpfinger pe care Travers îl ținea la curea și am vrut să ridic scaunul și să tai funia.

Cred că Travers dădea din cap că nu, dar nu l-am văzut pentru că era în spatele lui Ingrid, ale cărei membre se zvârcoleau acum nu ca la un spânzurat, ci ca la un electrocutat. Cel care m-a oprit a fost Barth. Gândea mai limpede ca mine.

— Bagheta, a spus el, mai întâi bagheta, Skye. Trebuie.

Așa că am luat bagheta de alun, pe care Travers o scăpase când o prinsese pe Ingrid, și am lovit-o în lateral atât de tare, că aproape s-a rostogolit din brațele lui Travers.  Am încercat să-mi amintesc ce mi-a zis Travers să spun, dar nu mi-a venit în minte decât numele lui Falcă-Spânzuratu. Travers o ținea bine, iar eu am ajuns pe scaun și am retezat funia de ancorat chiar deasupra nodului. S-a rostogolit ca o sperietoare de ciori și a căzut grămadă peste Travers, lovindu-se rău de pământ.

M-am uitat la Barth și voiam încă, în mod absurd, să vadă cât de bine m-am descurcat când am lovit-o cu bagheta și am tăiat funia, dar Barth, deoarece se gândea încă la ursoaică, nu-mi dădea câtuși de puțin atenție.

Așa că m-am uitat la Ingrid. Fața ei era de un roșu aprins, iar ochii continuau să i se rotească în orbite, trupul scuturându-se și dansând, cu toate că era pe pământ. Travers ieșise de dedesubt și acum își apropiase urechea de ea. La început, m-am gândit că încerca să vadă dacă mai respiră, dar, bineînțeles că nu, nu asta încerca, ci asculta. Asculta să fie sigur că aude fiecare cuvânt rostit de ea.

Să fi trecut doar câteva secunde — și n-am reușit să aud acea voce șoptită și aspră.  Și mi-a fost frică și mai tare de adevărul rostit de vocea lui Ingrid, mai tare decât atunci când văzusem scaunul cum cade sub picioarele ei. Nu știu ce a zis, dar Travers s-a albit la față, iar după ce a terminat de spus, trupul ei n-a mai tremurat.

— Travers, am zis eu. Deși eram speriată, voiam să fiu încă Martor, era rolul meu, așa că voiam să-mi spună.  Șoptește-mi măcar, i-am spus atunci. Haide.

— Degeaba, a răspuns Travers, și nu mi-am prea dat seama ce voia să zică, dar apoi am înțeles. Travers i-a lăsat capul să cadă. Mi-am dat seama că îl ținuse drept ca să poată auzi, dar apoi gâtul i-a căzut strâmb, în poziție nefirească, și am știut că se frânsese ca o ramură udă atunci când căzuse.

— Bătrânul Falcă-Spânzuratu a vrut ca prețul de sânge al tatălui ei să-l plătească ea, a spus Travers.

*

Asta m-a speriat cum scrie la carte. Nu că Ingrid a murit, doar mai văzusem morți, ci felul în care i se mișca gura cu toate că i se frânsese gâtul. De-atunci n-am mai jucat jocul de-a spânzurătoarea. Câțiva bărbați din tabără au doborât frasinul ăla și au ars lemnul departe de oraș, ca nimeni să nu respire fumul.

După aceea, ne-am făcut mari. Cei care au putut, vreau să zic.

Vreo doi ani mai târziu, Travers a câștigat o bursă și s-a dus la sud de Lawford, dincolo de țara urșilor. M-am simțit singură, dar nu am dat vina pe el niciodată. Pe tata, în schimb, da, și n-au mai vorbit prea mult după aceea. Iar eu, desigur, m-am măritat cu Barth Gibbons, deși nu șoptise nimic despre vreo femeie roșcată și subţire la mijloc. Presupun că norocul și-l face fiecare. Și asta am făcut în ziua în care am împlinit șaptesprezece ani, când m-am dus cu Barth la cinematograful în aer liber din Lawford. Nu știam atunci cât de ușor poate cineva să prindă rădăcini în tine, dar după câteva luni am vomitat vreo săptămână, convinsă fiind că am o viroză la stomac — dar mama a socotit că sunt însărcinată.

Avea dreptate, desigur. Tata s-a ofticat o vreme, dar după ce Barth m-a cerut și ne-am căsătorit așa cum trebuie, totul a fost ok. Copilul, însă, n-a venit așa cum ne așteptam. Fetița s-a născut mai devreme cu două luni, plină de sânge, și știam al dracu de bine că sângele mirosea a pișat de urs, deși nimeni n-a recunoscut. Am pierdut și următorul copil tot așa, și următorul iar — au fost atât de mulți, că nu l-am mai lăsat pe Barth să mă atingă, nu voiam să mai văd trupușoarele alea mici și frânte stând în sângele băltit la picioarele mele.

Apoi într-o zi, după primăvara aceea în care Barth a crestat-o pe ursoaică și a trebuit să-l altoiesc până la sânge cu bagheta de alun că să fie bătrânul Falcă-Spânzuratu fericit, Travers m-a sunat. Tocmai pierdusem încă un copil, un băiețel pentru care deja căutasem mai multe nume, deși doctorul mi-a zis că e o idee al naibii de rea. Travers mi-a zis:

— Bine, Skye, știu că nu putem vorbi despre asta, știu că n-avem voie, dar eu tot îți spun. Nu renunța, bine, Skye? Ai plătit aproape tot.

N-am avut inimă să-i spun că nu mai puteam, că mi-ajunsese de câte trupușoare văzusem până atunci și că nu simțeam decât miros de pișat de urs. Dar îl iubeam pe Travers, dintotdeauna, și mi-am amintit cum mă ținuse de mână atunci, lângă copac. Mi-am amintit de jocul de-a spânzurătoarea.

Așa că în noaptea aceea, deși era și el sătul și ochii îi străluceau și zicea că nu mai suportă alt copil mort la naștere, cu toate astea, l-am sărutat pe Barth pe gură. Nouă luni mai târziu a apărut Astrid, curată și dulce-mirositoare ca orice bebeluș.

Acuma îi țin trupșorul în brațe, lângă mine, cu smocul ei de păr înfoiat ca la gâscă și restul bine înfofolit, de nu se vede decât o față care țipă. Mă uit la ea și-l iubesc atât de mult pe copilul ăsta al meu, mai mult decât o pot spune.

— Șșș, îi spun. E bine, e bine. Nu-ți fie teamă, fetițo.

Și nu-mi pot lua gândul de la dealul ăla pe care Tata l-a lăsat plin de oase de urși, atunci, în vara aceea. Nu-mi pot lua gândul de la cele nouă trupușoare pe care le-am îngropat în țărână, înainte să vină copilul ăsta-l meu. Cum o țin așa în brațe, înfășată strâns la trupul meu, și-i simt căldura — acea senzație de cel mai frumos lucru de pe pământ — mă întreb dacă va merge și ea vreodată, în vreo după-amiază plăcută, să joace jocul de-a spânzurătoarea, și mă gândesc la cele lăsate de părinții noștri, binele și răul, și dacă vreun lucru se sfârșește vreodată cu adevărat.

*

Traducere de Dan Butuza

*

Povestirea a fost publicată pentru prima dată pe site-ul Tor.com, în 2013, și este una dintre povestirile cuprinse în viitoarea colecție de autor intitulată Gifts for the One Who Comes After (ChiZine Publications)

Despre Helen MARSHALL

Helen MARSHALL a scris 2 articole în Revista de suspans.

Helen Marshall este autoare canadiană, editor și doctor în studii medievale. Prozele și poeziile sale au fost publicate în The Chiaroscuro, Abyss & Apex, Lady Churchill’s Rosebud Wristlet, Tor.com și republicate în mai multe antologii Year's Best. Prima ei colecție de povestiri “Hair Side, Flesh Side” (ChiZine Publications, 2012) a fost inclusă între primele zece cărți ale anului 2012 de către January Magazine. Colecția a câștigat premiul British Fantasy 2013 la categoria Cel mai bun debut și a fost pe lista scurtă la premiile Aurora 2013, acordate de Societatea Canadiană de Science Fiction și Fantasy. Autoarea a mai publicat și două volume de poezie, „Skeleton Leaves” (Kelp Queen Press, 2011), câștigător al premiului Aurora în 2012 și nominalizat la Rhysling Award, și „The Sex Lives of Monsters” (Kelp Queen Press, 2013), nominalizat anul acesta pentru premiul Bram Stoker. A doua colecție de povestiri a lui Helen Marshall, „Gifts for the One Who Comes After”, va ieși pe piață în toamna acestui an la editura ChiZine Publications.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *