Jaf armat la bancă

Pregătirea loviturii a durat câteva săptămâni. Supravegherea nonstop a obiectivului şi monitorizarea mişcărilor din preajma şi interiorul acestuia, imaginarea unor scenarii, repetiţii în fals a unor posibile variante de acţiune, schimbări de detalii, adăugiri, eliminări până când Ştefan Buciu, creierul afacerii, s-a decis.

— Mâine! şi-a pus el în temă partenerul. La ora douăsprezece. N-are rost să mai tergiversăm treaba. Cu cât o lungim, cu atât mai rău. Ne pierdem în amănunte.

— Cum zici, şefu’, îşi dădu acordul Ion Prisecaru. Dacă totul e pus la punct, n-am nimic împotrivă.

Nici nu avea cum. Nu îl ducea mintea. Gândea Buciu şi pentru el. Neluţu era mulţumit că şeful îi asigura mâncarea, băutura, ţigările şi banii pentru buzunar. Îi era de-ajuns. În fond, îşi zicea, când era cu mintea niţel mai limpede, ce mare lucru? Îi ţin de şase şefului. Loviturile le dă el. Şi o face fain. De fiecare dată îi lasă pe gabori cu gurile căscate, Totuşi, făcu el un efort de inteligenţă, acum se pare că e cu totul altceva.

Avea dreptate, Loviturile cu care se puteau lăuda era devalizarea unui chioşc cu dulciuri de pe urma căreia se aleseseră cu doar două mii de lei, cu câteva apartamente sparte, o vilă de VIP şi… cam atât. De data asta îşi puseseră în gând să jefuiască o ditamai bancă cu capital majoritar străin. De fapt o filială a cesteia cu sediul la parterul unei clădiri amplasate la întâlnirea a două străzi, vizavi de o intersecţie cu trafic intens tot timpul zilei.

— Treabă serioasă, băi Neluţule, îşi avertiză Buciu partenerul. O bancă, omule. Pricepi?

— Jaful secolului, şefu’!

— Cam aşa, bre. Ia gineşte-te la băiatu’. Scoase la iveală un pistol TT, Macarov, calibru 7, 62 milimetri – cumpărat de la un moldovean de dincolo de Prut vânzător de ceasuri, baterii, aparate de radio, casete şi alte o mie de nimicuri în piaţa centrală a municipiului – şi încercă să-l manevreze ca un cowboy din filmele western. Nu reuşi mare lucru. Dar nu se oftică. Ce zici? întrebă în timp ce îşi băga arma în buzunarul de la spate al pantalonilor.

— Hi, hi, hi!… se hlizi distrat Prisecaru. O să facă pe ei, bieţii, când o să le fluturi prin faţa ochilor jucăria asta. Are şi nepotu-meu una la fel.

— Nu-i jucărie, băi Neluţu. Pistol-pistol, bre. Cinci cartuşe în încărcător şi unul pe ţeavă. Ia priveşte. Scoase din nou arma, detaşă încărcătorul şi cu buricul degetului mare de la mâna dreaptă îl goli de cartuşe în palma mânii stângi. Ce zici?

— E treabă serioasă, şefu’, păru îngândurat Prisecaru. Se va lăsa cu morţi?

— Nu, bre. Nu suntem criminali. Suntem oameni de caracter. Luăm ce ne trebuie şi ne vedem de-ale noastre. Folosim puşcociul doar pentru a ţine lumea la respect. Sau pentru legitimă apărare. În nici un caz pentru a ucide.

— Aşa da, se linişti Neluţu. Suntem oameni cu frica în Dumnezeu.

Lovitura a fost planificată pentru ora douăsprezece. La fără un sfert, Ion Prisecaru se afla la post. Într-o parcare, la circa cincizeci de metri de obiectiv, la volanul unui Mercedes „împrumutat” cu puţin timp în urmă din faşa hotelului Central. Misiunea îi era simplă şi o exersase de zeci de ori. În timp ce Ştefan Buciu îşi făcea treaba în interiorul băncii, el, partenerul, îl aştepta cu portiera deschisă. Odată banii luaţi, în câteva zeci de secunde şeful avea să-i fie alături şi vor demara în trombă. Numai după câteva sute de metri de rulaj vor abandona Mercedesul, se vor urca în autoturismul personal aflat din timp la locul potrivit şi gaborii nu vor mai avea de făcut decât să le pună sare pe coadă.

Echipat cu o salopetă de culoare închisă pictată cu stropi de vopsea albă – la câţiva paşi o echipă de muncitori lucra de zor la renovarea unei faţade – Ştefan Buciu îşi consulta ceasul de la mână din două în două secunde. Ce face nenorocitul? se întrebă la un moment dat. Uite, au trecut deja cinci minute peste douăsprezece. Te pomeneşti că tocmai acum… Răsuflă uşurat. Bodyguardul ieşi pe uşa băncii, cum o făcea zilnic, şi se grăbi spre covrigăria din colţ. Serviabil, omul le aproviziona pe tinerele şi mai în vârstă angajate ale băncii – acestea nu aveau cum să-şi părăsească ghişeele – cu covrigi calzi după pofta inimii: cu sare, cu susan, tăvălite prin ciocolată topită, miere de albini sau nucă măcinată. Coada e destul de mare încât să-l ţină suficient acolo, îşi zise bucuros Ştefan Buciu în timp ce se apropia cu paşi repezi de intrarea în bancă. Îşi puse cagula pe cap, deschise uşa, întoarse cartonaşul cu „ÎNCHIS” şi răcni ameninţător:

— Mâinile sus, doamnelor şi domnilor!

Consternare generală. Cele cinci lucrătoare de la ghişeele de serviciu şi clienţii aflaţi în incinta băncii – trei femei şi doi bărbaţi – au rămas înmărmuriţi. Nu şi-au dat seama în primul momente de ce se întâmplă.

— Mâinile sus! repetă ameninţarea Buciu. Şi nici o mişcare în plus. .Nimeni nu va păţi nimic, le promise, dacă veţi coopera.

În câteva secunde cei cinci clienţi se aflau deja cantonaţi într-un colţ al încăperii, cu faţa la perete, cu mâinile ridicate şi palmele lipite de zid. Pentru a-l ajuta, Buciu a ales-o pe una dintre femei. O bătrânică. Îi întinse un săculeţ din pânză şi le-a ordonat angajatelor de la ghişee.

— Toţi banii în săculeţ! Repede. Nu mă faceţi să folosesc arma. Nu voi ezita. Te rog, doamnă, o grăbi el pe bătrână. La ghişeul numărul unu.

Doamna în vârstă se apropie tremurând toată de ghişeul indicat. Nu mai puţin afectată, funcţionara vizată era deja cu câteva pachete de bancnote în mână gata să le arunce în săculeţul colector.

— Ce se întâmplă aici?!

De undeva, dintr-o încăpere alăturată, pătrunsese în teatru de operaţii, întâmplător, un angajat al băncii. Cel mai surprins a fost, se înţelege, atacatorul. Speriat, Ştefan Buciu apăsă, fără să-şi dea seama ce face, pe trăgaciul pistolului. Fără ţintă. Apoi, în virtutea inerţiei, mai slobozi câteva focuri de armă, la întâmplare, în timp ce se repezi spre ieşire.

Ajuns în stradă, ignoră Mercedesul în care îl aştepta Prisecaru, din prudenţă şi dispăru într-un gang, coti la dreapta, apoi la stânga, se debarasă în alergare de cagulă şi salopetă, îşi scoase mănuşile, le băgă în buzunar şi răsuflă profund. Pătrunse pe bulevardul principal plin de lume şi se încadră în flux. Nimeni nu ar fi bănuit în bărbatul îmbrăcat elegant, la patru ace, distins şi, aparent, dornic de o promenadă liniştită pe spărgătorul de bancă în acţiune cu doar câteva minute în urmă.

Avertizat de focurile de armă din bancă, Ion Prisecaru porni motorul Mercedesului pentru a fi gata, conform planului, să demareze în trombă de îndată ce partenerul s-ar fi aflat alături de el. După un minut-două de aşteptare cu sufletul la gură, intră la bănuieli şi frica începu să pună stăpânire pe el. Precis s-a întâmplat ceva, cobi. Altfel… După alte câteva minute de aşteptare chinuitoare intră cu adevărat în panică. Ce să fac acum?! Să mai aştept? S-o întind? Şi dacă şeful apare şi nu mă găseşte la post? Ieşi din autoturism şi începu să se mişte agitat în dreapta şi în stânga căutând un răspuns la întrebările ce începuse să-i împuieze capul. Părându-i-se suspectă agitaţia lui Prisecaru, unul dintre echipajele de poliţie sosite deja în zonă îl abordă urgent.

— Actele la control, vă rugăm.

Nu a fost nevoie de prea multă bătaie de cap pentru ca poliţiştii să-şi dea seama că individul din faţa lor se afla în dificultate. Nu reuşea să explice coerent prezenţa lui în parcarea respectivă.

— Vă rugăm să ne urmaţi, îl invitară ei politicoşi.

Între timp toate posturile centrale de televiziune îşi întrerupseseră programele şi pe burtierele ecranelor şi-au făcut apariţia obişnuitele anunţuri bombastice menite să ducă la înzecirea audienţei. „Jaf armat la o bancă din plin centrul unui municipiu!” „Au fost auzite rafale puternice de pistoale mitralieră!” „Nu se cunoaşte încă numărul morţilor şi răniţilor!” „S-a aflat, pe surse, că banca ar fi fost devalizată de cel puţin zece milioane de lei!” „Deocamdată poliţia este ineficientă!”

Pe de altă parte, carismatica purtătoare de cuvânt a poliţiei, o brunetă naturală, cu coc discret la ceafă şi caschetă înclinată uşor pe o ureche doar atât cât să-i dea un aer ştrengăresc abia prididea să facă faţă asaltului ziariştilor dornici să afle ei primii amănuntele legate de masacrul de la bancă.

— Din păcate nu vă pot spune mare lucru, le zâmbi vinovată tânăra poliţistă. Cercetările sunt abia la început. Pe măsură ce lucrurile se vor lămuri…

— La cât se ridică suma jefuită?

— Tocmai vă spuneam…

— Câţi morţi sunt? Se spune că doi dintre ei au şi fost duşi la morgă…

— Tot ce se poate, admise cu voce nesigură purtătoarea de cuvânt. Dar, cum vă spuneam, oficial…

— Câţi dintre atacatori au fost capturaţi? Se află şi dintre ei printre victime?

— Vă rog, imploră poliţista. Deocamdată, atât. Vă mai pot spune doar că ancheta se află în plină desfăşurare şi că este condusă de subcomisarul Trandafir.

Subcomisarul Trandafir se afla de câteva ore bune faţă în faţă cu Ion Prisecaru. Lui Neluţu părea să îi fi pierit graiul. Refuza pur şi simplu să deschidă gura. La întrebările subcomisarului răspundea invariabil cu ridicări din umeri. Îi promisese partenerului că în caz de ceva nu va scoate un cuvânt. Sau dacă, cumva, avea să fie forţat într-un fel sau altul să vorbească, îl va lua pe nu ştiu în braţe şi o va ţine aşa până în pânzele albe. Ce poate să-mi facă? îl privea cu milă pe poliţistul din faţa sa. Un tinerel cu părul blond ca de pui de o zi şi zâmbind ca o fată mare abia ieşită în lume. Dacă m-aş pune cu dumnealui… L-aş face piftie de purcel în doi timpi şi trei mişcări.

— Bine, domnule Prisecaru, îi aprobă atitudinea subcomisarul. Loialitatea e de admirat. Chiar şi atunci când e vorba de relaţiile dintre infractori. S-au întâlnit destule cazuri când unul dintre făptuitori, prins, a preferat, din loialitate, să facă singur, să zicem, zece ani de puşcărie decât să-i tragă după el şi pe complicii la fărădelege. Zece ani. Îţi dai seama ce înseamnă zece ani de detenţie?

Ion Prisecaru ciuli urechile. Zece ani? se întrebă el. Pentru ce? Pentru că mi-am aşteptat şeful în parcare? În definitiv eu nu am intrat în bancă, n-am tras cu pistolul şi nu m-am atins de un leuţ. Ghicindu-i parcă gândurile, subcomisarul zâmbi cu părere de rău.

— Ştim deja că aţi fost doar doi. Dumneata şi… Mă rog. De ce crezi, că după lovitură, partenerul nu a venit în parcare cum cred că v-a fost planul şi s-o întindeţi împreună?

Ion Prisecaru ridică din umeri. Nu mă duci, băieţaş, îşi zise. Cunosc trucul.

— Îţi spun eu, se oferi să-l ajute subcomisarul. S-a lăcomit, domnule Prisecaru. Când s-a văzut cu cinci milioane de lei în săculeţ – îi turnă el gogoaşa – şi-a zis, în mod sigur, că nu are rost să-i împartă în două.

— Ce?! se trezi întrebând Prisecaru.

— Ce-ai auzit. A pus mâna pe bani şi a întins-o singur. Lăsându-te în parcare drept momeală pentru poliţie. Ştiindu-te om cinstit – îl gâdilă poliţistul la coarda sensibilă – partenerul dumitale e convins că nu vei scoate o vorbă. Vei prefera să iei totul asupra dumitale şi să suporţi consecinţele decât să-l torni. În ce mă priveşte, te felicit. Loialitatea-i loialitate. Vei fi judecat, condamnat şi vei petrece următorii zece-cincisprezece ani, cu conştiinţa împăcată, prin penitenciarele de siguranţă maximă.

— Cinşpe ani?! Pentru ce?

— Jaf armat la o bancă, domnule.

— N-am făcut-o eu. El, şefu’…ăăă…

— Aşa va să zică, îşi notă ceva în carneţel subcomisarul. Şeful. Adică?

— Păi, cum să zic… Eu am stat în maşină. Atât. El a fost capul.

— Asta rămâne de văzut, se arătă sceptic poliţistul. De unde să ştim noi că nu dumneata ai pus totul la cale? L-ai băgat la înaintare pe individul pe care acum te străduieşti să-l acoperi făcându-ţi pesemne nişte socoteli. Ăla ia banii, dispare cu ei, îi pune bine undeva până se liniştesc apele şi, când veţi crede că a venit timpul, îi veţi împărţi frăţeşte. Aţi luat în calcul, sunt convins, şi varianta asta, cu dumneata ajuns pe mâna poliţiei. Pentru securizarea prăzii v-aţi înţeles să nu scoţi o vorbă. Cu speranţa că noi, neavând probe certe… În fine. Nu contează. Şi aşa, făcând-o pe-a mutul, tot vei înfunda puşcăria.

— Poveşti, domnule, protestă slab Prisecaru dând semnale evidente de cedare. Vreţi să mă ameţiţi.

— E treaba dumitale ce crezi. Nu-s plătit să ameţesc oamenii. Dimpotrivă. Dacă pot, am datoria să-i ajut. Dacă cumva nu ştii, îţi aduc la cunoştinţă că există un text de lege potrivit căruia unui infractor care cooperează i se acordă un bonus,

— Bonus?! Ce-i aia?

— O reducere a pedepsei

— Ahaaa!… pricepu Prisecaru. Câţiva ani în minus. Cam câţi?

— Depinde de cooperare.

— Mda… calculă ceva în gând Prisecaru. Păi, dacă-i aşa…

În doar câteva minute subcomisarul Trandafir află tot ce îşi dorea. Şi ceva pe deasupra. Pus pe mărturisiri, cu gândul la bonus-ul prevăzut de lege, Ion Prisecaru a adus vorba şi despre spargerile anterioare pe care le-au comis, începând cu devalizarea chioşcului de dulciuri, şi care rămăseseră cu autori necunoscuţi în arhivele poliţiei.

— Deci, Ştefan Buciu, concluzionă subcomisarul Trandafir. El este creierul. Ştii cumva pe unde s-ar putea aciua în situaţia de faţă?

Ion Prisecaru Îşi duse mâna la ceafă, se scărpină îndelung, lăsând impresia se munceşte să-şi stimuleze cât de cât materia cenuşie.

— Păi… N-am idee. Nici nu ştiu unde locuieşte. Mi-a spus că are pe undeva o garsonieră. Dar cel mai mult stă pe la o gagică. Nu! Nu ştiu cum o cheamă şi nici adresa nu i-o cunosc. Buciu e un tip foarte secretos. Ceea ce pot să spun e că atunci când pritoceşte ceva îşi petrece ore în şir la „La trei cocoşi” cu un ţoi de coniac şi o ceaşcă de cafea pe masă.

Pe ecranul plasmei de pe unul din pereţii localului „La trei cocoşi”, ştirile privind jaful de la banca din buricul municipiului curgeau gârlă. Fel de fel. Dar totul se reducea la o singură concluzie. Poliţia este neputincioasă. Jefuitorii cu cele o sută de milioane de lei – banii furaţi se înmulţeau din oră în oră în gura ştiristelor cu decolteurile bogate – au dispărut fără urmă. Şi au trecut deja ore bune. Ce-o face poliţia? A pus de mămăligă?

Ştefan Buciu sorbea din când în când, pe rând, din paharul cu coniac şi din ceaşca cu cafea. Vă înşelaţi, duduiţelor, le contrazicea el cătrănit în gând pe fetele de pe ecran. Poliţia n-a pus-o de mămăligă. E prea complicat. Ceaun, melesteu, mălai… Şi-apoi, n-a dispărut nici un ban din bancă, oftă el profund. Din păcate. Întinse braţul spre paharul cu băutură. Rămase cu el suspendat la jumătatea drumului. Simţi o mână apăsându-i puternic umărul. Întoarse capul şi se văzu flancat de doi indivizi cu mutre de foşti boxeri.

— Nu scoate o vorbă, amice, îl avertiză în şoaptă unul dintre ei. Nu vrem scandal. Cheamă ospătarul, fă plata şi ne cărăm în linişte.

Aşa s-a şi întâmplat. În timp ce fătuca de pe ecran se străduia de mama focului să fie cât mai convingătoare spunând că „Doamnelor şi domnilor, nu avem încă o poliţie eficientă ca cea din vestul Europei sau de peste ocean care, cum bine se ştie, mai ales din filme…”, Ştefan Buciu părăsea localul însoţiţi de cei doi poliţişti

Subcomisarul Trandafir părea concentrat asupra carneţelului de notiţe. Nu îl interesau hieroglifele cu care umpluse câteva file din bloc-notes. Îl studia printre gene pe Ştefan Buciu. Tânăr – doar treizeci de ani – robust, fără să fie obez în ciuda celor aproape o sută de kilograme pe care le cântărea, carismatic, degajat în mişcări şi în vorbe aducea cu individul stăpân pe sine în orice situaţie s-ar afla.

— Nici vorbă, domnule subcomisar, a negat el de la început. Aiureli de handicapat mintal. E adevărat. Îl cunosc pe tâmpit. L-am şi ajutat de câteva ori cu nişte bani. Nu c-aşi fi un tip milos. Dar, când văd pe cineva în dificultate, nu sunt un zgârcit. Din puţinul pe care îl am… Şi uite ce a ieşit. Spargere de bancă?! Doamne fereşte! N-am cazier, domnule subcomisar. Nu vă uitaţi în gura ăstuia. Îngust la minte cum e, Ion Prisecaru poate să debiteze orice. V-a pus pe o pistă greşită.

— Prisecaru e totuşi un martor cheie, i-a atras atenţia poliţistul. Instanţa nu va avea cum să nu ţină cont de mărturisirea lui sub jurământ. S-ar putea să apară şi probe certe.

— Exclus! s-a pronunţat sigur pe sine Buciu. E imposibil, domnule subcomisar.

— Pe ce te bazezi? a devenit atent poliţistul.

— Pe alibi, domnule subcomisar, se strădui să zâmbească ironic Buciu. Am un alibi beton. Vreţi să vă spun o chestie?

— Chiar te rog.

— Ziceţi că tot ce s-a întâmplat la bancă s-a petrecut în jurul orei douăsprezece.

— Exact.

— La ora aia eu mă aflam în cu totul altă parte. La o prietenă. Nicoleta Praţa. Stă pe strada Păcii, în blocul A 2, apartamentul 24. Staţi de vorbă cu ea. Vă va spune exact ce v-am spus şi eu. Şi nu numai ea. Toţi vecinii ştiu că îmi petrec multe zile şi nopţi în tovărăşia ei. S-ar putea să ne şi căsători. Dar asta-i altă poveste. Cum spuneam, azi, în jurul orei douăsprezece eram la o cafea în apartamentul Nicoletei Praţa. În compania acesteia. Abia pe la ora treisprezece am coborât în stradă. Staţi de vorbă cu ea. Va depune mărturie sub stare de jurământ.

— Eşti sigur? l-a întrebat poliţistul.

— Sută în mie! Va jura cu mâna pe biblie că ceea ce am declarat este purul adevăr.

— Nu la asta m-am referit, domnule Buciu. Vreau să ştiu dacă eşti sigur că la ora când s-a tras în incinta bănci dumneata erai în strada Păcii, la domnişoara Praţa.

— Doamnă. Divorţată. Dar asta-i altă poveste. Sigur că sunt… sigur

— Asta rămâne de văzut, a mai spus poliţistul punând capăt primei confruntări. Vom verifica spusele dumitale. Deocamdată eşti reţinut.

S-au reîntâlnit după mai puţin de o oră. Ştefan Buciu îşi afişa cu ostentaţie în continuare aerul individului care nu are de ce să se teamă. Cercetându-l printre gene, subcomisarul Trandafir îşi spuse. Să-l vedem acum pe unde va scoate cămaşa. Îl privi apoi în ochi şi întrebă intenţionat insinuant:

— Eşti sigur, domnule Buciu?

— La ce vă referiţi?

— La alibi-ul invocat, evident. Susţii în continuare că azi, în jurul orei douăsprezece te aflai în prezenţa numitei Nicoleta Praţa în apartamentul ei din strada Păcii?

— Bineînţeles. Aşa cum am spus…

— Îţi atrag atenţia că înregistrăm.

— N-am nimic împotrivă. Aşa cum am mai declarat, azi, în jurul orei douăsprezece, mă aflam în prezenţa Nicoletei Praţa în apartamentul ei din strada Păcii. Sunt convins că femeia, dacă aţi luat legătură cu ea, v-a spus acelaşi lucru.

— Tocmai aici e problema, domnule Buciu. Îmi pare rău pentru dumneata. Dar Nicoleta Praţa nu are cum să-ţi susţină alibi-ul.

— Ce vreţi să spuneţi? se încruntă Buciu. Simţi cum pe şira spinării pornise în jos un firicel de sudoare rece. Nu pricep…

— Cum spuneam, îmi pare rău. Nicoleta Praţa a fost găsită de oamenii noştri fără viaţă. Înjunghiată mortal, în apartamentul ei, cu câteva lovituri de cuţit. Medicul legista a notat în actul de constatare de la faţa locului că decesul victimei s-a produs în jurul orei douăsprezece..

Ştefan Buciu îl privi năuc pe poliţist.

— Imposibil!… bâigui el. Nicoleta Praţa moartă? Nu-mi explic.

— La locul faptei s-a găsit şi arma crimei, continuă impasibil poliţistul. Un cuţit de bucătărie cu mânerul din lemn de abanos. Cunoşti obiectul.

— Da! răspunse automat Buciu. Desigur. Chiar aseară am umblat cu el. Dar… Vă rog să mă credeţi. Nu… S-ar putea să intraţi într-o eroare capitală.

Subcomisarul Trandafir apăsă pe acceleraţie.

— S-a stat de vorbă şi cu câţiva dintre vecini. Ne-au confirmat spusele dumitale de mai înainte. Erai un om de-al casei în apartamentul Nicoletei Praţa. Din declaraţiile lor am dedus că nu de puţine ori vă mai şi certaţi. Uneori la cuţite. Dar asta-i altă poveste, vorba dumitale. În fine. Ai scăpat de una, cum se spune, şi ai dat în alta. Mai al naibii.

Ştefan Buciu ajunsese în situaţia partenerului său. Îi pierise şi lui graiul. Părea dus pe altă lume. A fost nevoie de intervenţia poliţistului pentru a-l aduce la realitate.

— Nu ne rămâne decât să facem reconstituirea şi să te dăm pe mâna justiţiei. Omor cu premeditare.

— Nu! se trezi de-a binele din transă Buciu. Eroare. Greşiţi profund. N-am omorât-o eu.

— Nu te contrazic, domnule Buciu, spuse cu părere de rău subcomisarul. Te sfătuiesc totuşi să-ţi iei un avocat bun.

Ştefan Buciu îşi încruntă şi mai mult fruntea. Nu cunoştea bine Codul penal. Dar e la minte oricărui profan în materie, îşi spuse, că una e pedeapsa pentru un omor cu premeditare, chiar dacă nu l-ai comis dar nu ai cum să te aperi – cincisprezece-douăzeci e de ani – şi alta pentru o tentativă de jaf înarmat. În definitiv, îşi mai zise, n-am luat nici un ban. Am tras doar câteva focuri de pistol de i-am băgat în sperieţi pe câţiva. Dacă-mi iau un avocat bun, cum m-a sfătuit ăsta, scap ieftin. Poate chiar cu suspendare. Răsuflă uşurat din adâncuri.

— Cum spuneam, domnule subcomisar, sunteţi în eroare. Puteţi să-mi puneţi cătuşele, întinse mâinile demonstrativ. Sunt vinovat. Dar nu pentru omor cu premeditare. Nu eu am omorât-o pe Nicoleta Praţa.

— Nu mai înţeleg, domnule… se strădui poliţistul să pară surprins de întorsătură.

— E limpede, zâmbi detaşat Buciu. În jurul orei douăsprezece, când ziceţi că a fost ucisă Nicoleta Praţa, eu încercam, cum bine ştiţi, să jefuiesc o bancă.

— Nu merge, domnule Buciu, zâmbi la fel de detaşat şi poliţistul. Îmi dau seama. Ţi-ai făcut un calcul simplu. Cât se primeşte pentru o anume infracţiune şi cât pentru alta. Ai optat, după ce ai negat-o vehement, pentru cea de tentativă de jaf armat. Cum spuneam, nu merge pe alese.. Vei fi judecat şi condamnat pentru omucidere.

— Îmi permit să vă contrazic, domnule subcomisar, continuă Buciu să-şi afişeze în colţul gurii zâmbetul ironic. Cu voia dumneavoastră desigur. Până una alta, eu sunt individul care astăzi, în jurul orei douăsprezece, a tras şase focuri de armă în bancă în scopul, mai mult decât evident, de a o jefui. Dovadă? Pistolul, domnule subcomisar. Arma. Dacă vă grăbiţi, îl veţi putea găsi într-o benă de gunoi. Sper să nu fi fost ridicată de cei de la salubritate. Vă conduc la faţa locului, intraţi în posesia corpului delict, faceţi expertizele balistice obişnuite şi vă veţi convinge că este arma cu care am tras cele şase gloanţe. Aşadar, întinse din nou mâinile Buciu, puneţi-mi cătuşele, domnule subcomisar.

— Bine! îşi dădu acordul subcomisarul Trandafir. Faceţi-i voia, se adresă el celor doi poliţişti aflaţi în preajma lui Ştefan Buciu. M-ai convins, domnule. Dumneata eşti autorul tentativei de jaf armat de care ne ocupăm.

— Mă bucur că suntem pe aceeaşi lungime de undă, îşi continuă jocul ironic Buciu. M-aţi prins. Şi vă felicit. Chiar mă bucur pentru dumneavoastră.

— Nu ai nici un motiv să te bucuri, păru trist poliţistul. Eşti arestat şi pentru omucidere. Din nefericire, unul dintre cele şase gloanţe din pistolul cu care erai înarmat şi care, cum spuneai, se află deocamdată într-o benă de gunoi, a nimerit-o mortal pe una dintre angajatele băncii.

Ştefan Buciu a rămas, cum se spune, ca la fotograf. Nu mai avea cum s-o dea înapoi. Mărturisirea îi era înregistrată. Încadrat de cei doi poliţişti părăsea încăperea blestemându-l în gând pe anchetator. Să-l ia dracul pe nenorocit. M-a dus unde a vrut. Se consolă însă repede. În fond, îşi zise, cu gândul la Nicoleta Praţa, acum lucrurile sunt clare. Dacă aş fi rămas în portofoliu cu uciderea bietei Nicoleta aş fi tras-o nevinovat. Cel puţin nu-mi pare rău. Mi-am făcut-o cu mâna mea.

Subcomisarul Trandafir părea mulţumit. Deşi, îşi reproşa el într-o oarecare măsură, nu jucase cinstit. A mizat pe cacialma. Şi i-a ieşit. În munca de poliţist, îşi găsi el o scuză, e nevie, la ananghie, să apelezi şi la trucuri mai puţin ortodoxe. În acel moment a fost introdusă în încăpere „moarta” inventată, Nicoleta Praţa, vie şi nevinovată.

— Luaţi loc, doamnă, o invită politicos poliţistul.

— Sper să mă lăsaţi în pace, se oţărî femeia. Am spus ce am avut de spus. Dar, dacă vă face plăcere să hărţuiţi o femeia, repet. Azi, în jurul orei…

— Vă rog, o opri poliţistul. Nu vreau să vă mai pun în situaţia jenantă de a minţi în continuare. Ştefan Buciu a făcut mărturisiri complete. V-a contrazis. În momentul în care aţi declarat că s-ar fi aflat în locuinţa din strada Păcii, în compania dumneavoastră, el dădea lovitura la bancă. Nu ştiu dacă mă credeţi, dar, sincer, îmi pare rău pentru dumneavoastră. Va trebui să răspundeţi în faţa legii pentru săvârşirea a două infracţiuni destul de grave. Mărturie mincinoasă şi protejarea infractorului.

Subcomisarul Trandafir închise posomorât carneţelul de notiţe. Nu-i plăcea să bage oameni la puşcărie. Pe de altă parte îşi iubea meseria şi nu avea încotro. Trebuia să şi-o facă cum trebuie.

Despre Grigore TOLOACĂ

Grigore TOLOACĂ a scris 11 articole în Revista de suspans.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *