Într-o vineri din decembrie

Decembrie. Duminică. 19.35

Dracu’ m-a pus să vin în Carrefour la ora asta. E full, cred că stăm până la zece, ’n pula mea. Şi i-am zis – hai să mergem dimineaţa, ne sculăm şi mergem frumos, ca oamenii, luăm ce e de luat şi stăm şi noi acasă după aia, ne odihnim, e duminică, ce puii mei! Da’ nu, frate, ei i s-a pus pata că trebuie să bage la spălat, să facă curăţenie şi naiba s-a mai înţeles cu ea. Asta e…

Uite-i şi tu cum se îmbulzesc, zici că a venit sfârşitul lumii. Ho, bre mamaie, ce te bagi cu căruţul ăla, nu mă vezi, ce ai? Băi frate, ce disperaţi! Nu mai suport aglomeraţia asta de căcat, îmi vine să mă duc la ea să-i zic să plecăm, dar după aia se supără, că nu mai avem nimic de mâncare acasă şi trebuie să stăm, asta e. Oricum, nici nu le văd, unde or fi, măi frate? Trebuia să o ia şi pe Luiza, nu putea să o lase acasă, are zece ani, se descurcă singură o oră, două, ce Dumnezeu trebuia s-o care după ea?

Mă rog, nici nu mă mai enervez, trag aer în piept, aşa, sunt zen, gata.

Bă’ da ce pula mea te loveşti în mine, eşti chioară, ce dracu ai, mamaie?

Băi, eşti nebun, tot aia e, ce naiba are? Uită-te la ea cum merge. Se împleticeşte, ’n pula mea, zici că-i beată. Asta e beată, mă! Ruşine, ’n puii mei, are şaptezeci de ani şi e cui baba. Sau i-o fi rău? Dracu ştie… Unde e, băi nene, Laura? Stai c-o sun, m-am săturat, nu putem să intrăm şi să luăm direct ce avem nevoie, nu, frate, nu, trebuie să luăm tot marketu’ pulii şi să stăm aici până înnebunim…

Băi băiatule, linişteşte-te, ce ai, eşti dobitoc?

Eşti cu familia la cumpărături, potoleşte-te, ce ai?

Răsuflu adanc.

Nu ştiu ce naiba au hypermarketurile astea de mă scot din sărite. La zece minute după ce am intrat într-unul vreau să ies în goană. Toată aglomeraţia asta, vânzoleala, nebunia, toţi mişună, se împing, parcă nu mai pot să respir. Şi atunci mă apucă spumele şi încep să vorbesc urât cu Laura, o bat la cap să plecăm, ea se enervează, zice că tot timpul fac aşa. Pe urmă îmi pare rău, mă liniştesc, dar tot apuc să fac o scenă. Parcă sunt posedat când intru într-un market dintr-ăsta.

Undeva, dinspre zona caselor, se aud nişte strigăte. Iar se ceartă aştia ca nişte cretini, că nu le-au scanat nu ştiu ce reducere şi plătesc mai mult.

Uite-le!


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


M-am mai liniştit acum, zâmbesc, Luiza mă vede şi îmi face cu mâna. Dirijez căruţul spre ele. Prinţesele mele, mă simt aşa bine dintr-odată!

Laura se uită la nişte sutiene. Chestia asta mă incită cumva. Aşa, din semiprofil, aduce un pic cu Penelope Cruz. Cred că diseară o invit să jucăm împreuna într-un film… La naiba, chiar m-am excitat acum!

Ce naiba face baba aia? Mai are putin şi cade pe jos!

Heeeiii!

Băi, eşti nebun, a picat baba pe jos!

Să mă duc la ea? Parcă n-am chef, mi-e, nu ştiu, ruşine… Oricum s-a dus puştiu’ ăla. Sper că e bine. Ia, stai că i-a ridicat băiatu’ capul. Pare leşinată. I s-o fi făcut rău de la toată aglomeraţia asta de căcat.

Băiatul îi ţine capul pe genunchi.

Privesc spre Laura. Se uită şi ele. Toată lumea se uită.

Mă pregătesc să înaintez.

Ce dracu a fost asta?!

Cine ţipă aşa, frate??

Ce naiba…

Mă întorc şi văd baba înfiptă în gâtul băiatului. Pentru moment nu-mi dau seama ce face, apoi îşi dă capul pe spate.

Gura îi e plină de sânge.

Gâfâie.

O femeie urlă.

Ce dracu’?!

Ghearele babei îl zgârie pe obraz, lăsând dungi roşii în urmă.

Trupul puştiului se prăbuşeşte la pământ. Baba stă în cur şi se uită în jur cu nişte ochi… albi?

Albi?!

În stânga se prăbuşeşte un raft. Printre borcanele sparte se contorsionează trupuri.

Strigăte, urlete din spate.

Mă răsucesc.

Un moş e ţinut de un malac, în timp ce o nebună cu părul lung dat pe ochi îi sfâşie cămaşa.

Îi scrijeleşte burta cu unghiile.

Nu-mi pot lua privirea de la degetele lungi care se agită frenetic pe pielea albă. Ca prin vis carnea se deschide şi maţele curg în afară. Femeia mârâie ca un animal şi smulge cabluri gelatinoase, le trage afară din burta bătrânului şi le duce la gura.

Aud un plescăit şi mi se face rău.

Luiza!

Laura!

Trebuie să ajung la ele! Nu le văd. Unde sunt? Unde sunt?!

Alerg de nebun. Un roşcat loveşte cu pumnul în masa de carne ce a fost faţa unui copil. Pentru o clipă imaginea mi se întunecă.

Ce…? NU!

Nu te uita! Priveşte înainte! Doar înainte!

Ce dracu’?

Uite-o!

LUIZA!

LUIZA!

Fug spre ele. Sunt aproape de casele de marcat. În jurul meu, oameni sunt doborâţi de alţi oameni, oameni sunt sfâşiaţi, decapitaţi şi evisceraţi de către alţi oameni.

Ţipete şi mârâieli. Disperare. Moarte.

Mai am câţiva metri şi le ajung. O să scăpăm!

Strâng din dinţi.

Un tren mă loveşte şi mă prăbuşesc. Pentru moment nu-mi dau seama ce se întâmplă. Capul îmi vâjâie.

Sunt la pamant?

Am alunecat? M-am împiedicat?

Privesc în ochii albi peste care curg fire de păr.

Nu e nimic acolo.

Pentru o clipă îmi las privirea să alunece pe lângă trupul ce se contorsionează spre mine.

Laura o trage pe Luiza la piept, ferindu-i privirea.

Iubitele mele. 

Ochii ei mă întreabă ceva.

Fugi!

Şi ea o strânge de mână pe Luiza, se răsucesc şi împreună se topesc în depărtare.

*

Decembrie. Joi. 23.49

Stau în picioare şi privesc pe geam. Ninge. Fulgi îngheţaţi se agaţă de trupuri diforme, se topesc pe cioturi ce au fost odată membre, se scurg pe maţe ce atârnă din burţi despicate, mângâie chipuri desfigurate. Bulevardul e înţesat de umbre ce odată au fost oameni.

De după perdea privesc şi nu înţeleg. Mă simt pierdută. Luiza doarme în patul din spatele meu. În sfârşit, doarme.

Andrei.

Când mă gândesc la tine, ceva coboară şi îmi apasă pieptul. Iartă-mă, iubirea mea… Te rog să mă ierţi. N-am ştiut ce să fac… În acea clipă am vrut să stau cu tine, să alerg să te ajut, dar… nu ştiu, o strângeam pe Luiza de mână şi am vrut doar să o scot de acolo. Într-o clipă a trebuit să aleg. N-am găndit, n-aveam timp, ceva m-a împins să fug, să o iau pe fiica noastră, să o salvez.

Într-un final asta e tot ce am simţit.

Am alergat spre casă, ne-am împiedicat de leşuri întunecate, ne-am ridicat iar şi iar, am plutit peste zăpada roşie, ne-am ferit de gheare ce se întindeau să ne apuce. O strângeam de mână şi fugeam. Cădea şi o ridicam într-o clipă. O trăgeam după mine.

Niciodată nu îi voi da drumul, Andrei.

Iarta-mă, iubitul meu.

Plâng în tăcere şi simt cum disperarea devine parte din mine. Nu mai avem de mâncare, Andrei.

Au trecut patru zile de atunci.

În seara aceea ne-am refugiat în garsonieră. Am ţinut-o pe Luiza în brate şi am plâns împreună. Tot întreba de tine. Şi nu ştiam ce să îi spun. Îi tot repetam că va fi bine. Am vorbit cu ai mei la telefon. Şi cu ai tai. Am sunat la prieteni. Câţiva erau bine, mulţi nu au răspuns. Nimeni nu ştia ce se întâmplă. Nici pe net, nici la televizor. Doar arătau imagini cu morţi. Fără răniţi, doar morţi. Spuneau că nu se ştie ce e. Doar că se transmite foarte uşor. Să stăm în casă. Ziceau că unii infectaţi se transformă cumva, devin violenţi. Altii pur şi simplu mor. Sunt infectaţi şi mor. Cei mai mulţi mor.

Mi-e frică.

Luni nu am mai avut cablu. Doar un ecran negru.

Marţi noaptea a căzut şi netul.

Telefoanele sunt moarte şi ele. Încerc să sun şi nu se face niciun apel.

Suntem singure, Andrei, şi nu mai avem mâncare.

Trebuie să ies după hrană. Trebuie să supravieţuim.

Luiza trebuie să supravieţuiască.

*

Nu mă pot opri să mulţumesc cerului că avem gratii la ferestre.

*

În noaptea aceea, pe la patru dimineaţa, am auzit un scrijelit uşor. Luiza aţipise în braţele mele. S-a trezit. I-am pus mâna la gură. Era speriată. Atât de speriată. Am stat aşa, îmbraţişate, mute, cu privirile aţintite spre perdea. La început nu mi-am dat seama ce e, apoi… Am strâns-o şi mai tare în brate şi i-am şoptit iar că va fi bine. Mă tot întreba – Ce e, mami? Ce se aude? O mângâiam pe păr şi o minţeam – E o cracă, mamiE vânt afară şi loveşte craca în geam. Ce puteam să îi spun? Că sunt unghii care zgârie? Până la urmă zgomotul s-a oprit. M-am desprins uşor de ea şi m-am ridicat. Nu voia să-mi dea drumul. Nu pleca, mami! Te rog, nu pleca! Am reuşit să o liniştesc şi am dat încet, încet, perdeaua la o parte. Afară era întuneric beznă. Apoi am desluşit degete înlănţuite de bara de jos a gratiilor. Pentru o clipă m-am gândit să deschid fereastra, să scot capul afară, să mă uit în jos, să văd cine e acolo. Ce e acolo jos… Apoi am tras perdeaua la loc şi m-am întors în pat.

*

Aţipisem şi eu când au început bocănelile.

M-am trezit dintr-odată, inima îmi bubuia în piept. Luiza plângea. Dinspre perdea se auzeau bufnituri.

Cineva lovea în geam.

Am strâns-o în brate şi am închis ochii. Nu mai puteam respira. Frica mă sufoca. Îmi tot repetam – fii tare, fii tare, fii tare pentru ea. Pentru ea. Dintr-odată am auzit zgomot de sticlă spartă. Am strâns-o şi mai tare în braţe. O clipă a fost linişte. Apoi am auzit văicărelile. Ca nişte suspine mârâite. Draperia s-a umflat şi unghiile au hârşâit pe material. Luiza a ţipat. Suspinele s-au transformat în grohăieli. I-am pus mâinile la urechi, i-am strâns căpşorul la piept. Puiul nostru… Dacă ai şti cum plângea… Am ţinut-o aşa până s-a făcut iar linişte. Nu ştiu cât a durat – poate câteva minute, poate o oră. Chiar nu ştiu. Îmi imaginam că suntem doar noi două într-o bulă şi nimeni şi nimic nu ne poate ajunge acolo.

Avem atâta nevoie de tine. Să ne aperi, să fim împreună, noi trei, ca înainte…

Ştiu că tu nu mai eşti, ai fi venit la noi până acum, dar nu mă pot opri să sper.

În adâncul meu încă sper. Trebuie să sper. Trebuie să cred.

În noaptea asta o să ies după mâncare. O privesc pe Luiza cum doarme şi nu mă pot hotărî. Să o iau cu mine? În iadul de afară? Să o las aici? Dacă nu mă mai întorc? Dacă mă prind şi pe mine? Şi dacă mă prind, iar ea e cu mine, nu înseamnă că o prind şi pe ea? Sau poate scapă şi rămâne singură afară. Dacă plec şi nu mă mai întorc, rămâne singură în casă. Of, Doamne, ce să fac? Spune-mi… Te rog!

*

Decembrie. Vineri. 02.23

Am urmărit-o pe mami cum se apropia de mine.

S-a oprit pe trotuar, în faţa ferestrei şi mi-a zâmbit. Mami a mea e aşa frumoasă, aşa veselă. Acum însă nu e ea. Zâmbeşte, dar şi plânge. Crede că nu ştiu. Crede că zâmbetul ei e acelaşi. Nu e, mami… Am zâmbit la ea, dar şi eu plângeam.

Am deschis fereastra să o văd mai bine. S-a uitat în toate părţile, apoi s-a înălţat şi m-a mângâiat pe obraz. Te iubesc, puiul meu.

Şi eu te iubesc, mami. Te iubesc mult. Şi pe tati. Dar nu o mai spun…

Crezi că nu ştiu.

Te iubesc, mami.

Apoi pleacă, iar eu închid geamul şi o privesc cum se îndepărtează printre fulgi. Ninge aşa frumos, totul e alb. Nu mai e nimeni pe stradă. Mi-e frig. Mami a lipit nişte ziare peste spărtura din geam, dar se face din ce în ce mai frig. Mă duc la bucatarie şi iau o revistă. Poate dacă mai lipesc nişte foi o să fie mai bine. În cameră e întuneric. Mami a zis să nu aprind lumina sub nici o formă. Orice s-ar întâmpla.

Bâjbâi spre pervaz, dau perdeaua la o parte şi pun revista pe blatul ferestrei. Rup câteva pagini, apoi desfac o bucată de scotch. Mă aplec şi presez cât pot de tare. Mai fac un pas în faţă şi dau cu piciorul în ceva. Mă uit în jos. Nu văd nimic. Mă aplec pe vine şi pipăi cu degetele. Dau peste ceva rece, un lanţ, cred. Îl strâng în palmă şi mă ridic. Afară ninge aşa frumos. Înalţ mâna şi privesc brăţara de argint. Fulgii mi se topesc pe obraji, lăsându-mi dâre de lacrimi. Sărut metalul rece, îl lipesc de obrajii uzi, mă legăn uşor. Închid ochii…

Mi-e aşa dor de tine, tati…

*

Decembrie. Vineri. 02.34

Mă furişez pe lângă ziduri. Ninge cu fulgi mari. Zăpada a acoperit o parte din covorul de cadavre. Privesc spre ferestrele mute. Nicio lumină nu se loveşte de geamuri. Oare se uită cineva de după perdea? Mă urmareşte cineva? Mai există cineva?

E atât de linişte.

*

Nici nu ştiu când sunt iar aici, lângă casele de marcat. Ridic încet lanterna.

Eşti aici?

Acolo… da… acolo ai căzut. Păreai atât de neajutorat, cum stăteai aşa, privindu-mă în ochi, în timp ce femeia aceea îmi răpea imaginea ta.

Plimb lanterna peste cadavre, dar tu nu eşti. Doar trupuri sfârtecate. Tu nu eşti printre ele. Mă simt uşurată şi frântă în acelaşi timp.

Unde eşti, Andrei?

*

Decembrie. Vineri. 02.55

Aşez cu grijă brăţara lui tati pe pervaz.

O las să lucească acolo, pe blatul alb.

O mângâi cu vârful degetelor.

Închid ochii, mă aplec şi o sărut.

Privesc afară.

*

Tati râde. Mă ridică în braţe, sus, atât de sus, închid ochii şi pământul se învârte cu mine. Îi aud râsetul, îi simt mâinile cum mă strâng de subţiori, apoi mă îmbrăţişează şi îmi las uşor capul pe umărul lui.

Linişte.

Fericire.

Deschid ochii.

*

Ceva se mişcă acolo. Dinspre colţul blocului se înalţă o umbră.

O văd ca prin ceaţă.

Priveşte spre mine?

Mă pierd uşor în spatele perdelei. Sunt ascunsă acum, cred.  O urmăresc în continuare de după draperie. Umbra se prelinge încet spre fereastră.

Spre mine.

Sau poate doar va trece prin faţa mea şi se va duce departe.

Mami?

Unde eşti?

Închid ochii.

Pleacă!

Îi deschid. Ceaţa s-a risipit.

E chiar în faţa ferestrei. Chipul îi e întunecat, nu îi văd ochii, dar ştiu că mă priveşte. M-a recunoscut.

E tati.

*

Decembrie. Vineri. 03.47

După ce te-am căutat o vreme, m-am oprit. Nu mai suportam duhoarea.

M-am pierdut printre culoare.

Am luat cât de multă mâncare am putut. Conserve, borcane, pâine feliată.

Sunt la capătul puterilor, am o geantă atât de grea în spate. Ochii mi se închid. Aş putea să mă las jos aici, printre cadavre. Aş putea să dorm cu ele. E atât de linişte. Zece minute să zac aşa, cu braţele peste ochii închişi, să zac şi să uit. Să te visez. Nici nu mai simt mirosul, vreau doar să mă prăbuşesc.

Mă scutur şi casc ochii mari. Plimb lanterna peste cimentul gri. Culoarul e gol. Tăcerea îmi bubuie în urechi. Sunt prinsă în beznă. Ţiuitul devine insuportabil. Fără să gândesc apuc un borcan şi îl arunc în faţă. Pentru o clipă tăcerea e acoperită. Linişte din nou. Trebuie să plec! O pornesc spre capătul culoarului. Geanta mi se bălăngăne în spate, lanterna aruncă pete gălbui.

Când mai am câţiva metri până la capăt, timpul se opreşte. Rămân cu un picior în aer, cu trupul încordat în nemişcare. Un vârtej se ridică încet din străfunduri, îmi cuprinde gândurile, le atrage în tenebre.

De undeva din beznă se aude un scâncet.

Eşti doar o statuie. Tremur.

Nu… face… nici… o… mişcare….

Îmi cobor încet talpa piciorului. Sting lanterna. Dinţii îmi sunt încleştaţi, tâmplele îmi zvâcnesc. Sunt înconjurată de întuneric. Vaietul se aude din ce în ce mai clar.

Mmmmmmmmm…

Înghit în sec.

Tălpi care se târşâie pe podea.

În dreapta mea?

În faţa mea?

Încerc să îmi controlez respiraţia, încerc să nu fac niciun zgomot.

Transpiraţia îmi curge pe ochi, ustură, nu contează.

Unde eşti?

Cine eşti?

Ce eşti?

*

Cu ochii minţii văd degete cum se apropie de faţa mea, le simt atingerea pe piele, unghiile îmi zgârie obrazul, pielea moartă îmi mângăie buzele. Eşti pregatită să mori? îmi şopteşte o voce. Eşti pregătită să te mângâie cu degetele ei lungi pe stomac, apoi să apese şi încet să pătrundă în tine, ghearele să scormonească printre măruntaie, să gâfâi în timp ce-ţi smulge maţele, să urli în timp ce eşti dezmembrată, în timp ce tot ce erai devine doar o masă de carne roşie? Eşti pregătită să nu mai fii?

*

Nu respira, nu scoate un sunet.

Te simte.

Un târşâit?

Am auzit un târşâit?

Paşi?

Se aude mai tare scâncetul?

Mârâitul?

Eşti în faţa mea?

Ochii lui Andrei mă privesc.

Fugi!   

*

Decembrie. Vineri. 03.14

Îşi înalţă privirea spre mine. Oh, tati!

Închid ochii.

*

Îl mângâi pe obraz. Pielea lui tati e aspră, iar e nebărbierit. Uneori mă îmbrăţisează şi îşi lipeşte obrazul de al meu. Mă gâdilă şi râd. Te iubesc, tati! Îl strâng în braţe. Îl strâng tare şi nu mai vreau să-i dau drumul. Tati râde. Mă mângâie pe păr şi râde. Se ridică, ţinându-mă strâns şi ne rotim prin cameră. Nu văd decât ochii lui tati, nu mai e nimeni în jur, nu mai e nimic în jur. Îi văd sclipirea din privire. Eu îţi aduc luminiţele în ochi? Şi eu te iubesc, tati!

*

Face un pas înainte şi îşi întinde mâna în sus, spre mine. Mă aplec şi îmi întind degetele spre el.

Atingerea e rece. Atât de rece. Încerc să îi încălzesc pielea, degetele mele îi mângâie apăsat palma. Nu spune nimic, doar se uită la mine. Unde sunt luminiţele, tati? Râuri îi curg pe obrazul palid. Plângi, tati? Sunt doar fulgii de zăpadă ce se topesc pe obrazul tău? Mi-e aşa dor de tine!

Pentru o clipă îşi închide ochii şi îmi apasă palma de obrazul lui. Stăm aşa, nemişcaţi. Sunt aşa fericita. Şi tristă.

*

Deschid ochii. Mâna lui tati tremură întinsă spre mine. Mă aplec şi îmi scot braţul printre gratii. Degetele noastre se întâlnesc. Pentru o clipă îi mângâi pielea. Apoi un vaiet străbate aerul dintre noi şi tati îmi cuprinde încheietura. Mă doare, tati! Sunt presată de gratiile reci. Simt că mă sufoc. Încearcă să mă tragă afară printre barele de metal.

Te rog, tati!

Dă-mi drumul, tati!

Mi-e frică. Vreau doar să se oprească. Mă doare aşa rău!

Ridică şi cealaltă mână. Vrea să mă prindă de faţă. Din adâncuri simt cum groaza zvâcneşte, reuşesc să mă smulg într-o parte şi strânsoarea slăbeşte. Îmi întorc privirea spre el şi atunci, ca o părere, o luminiţă îi licăreşte în ochi, mă eliberează şi îşi lasă încet braţul în jos, iar eu mă retrag în mijlocul camerei.

Pentru o clipă a fost iar el.

Picioarele nu mă mai ascultă şi mă prăbuşesc.

*

Decembrie. Vineri. 04.45

Am alergat cu ochii închişi, împiedicându-mă de trupuri, căzând şi ridicându-mă iar şi iar, am deschis larg ochii şi am fugit de vaietul ce mă urmărea din spate. Tot ce ştiam era că trebuie să mă întorc la ea. Nu exista altceva. Am fugit spre lumină, am uitat că am geanta în spate, mi-am amintit de abia când m-am oprit gâfâind în mijlocul zăpezii. Am privit în jur şi n-am văzut pe nimeni. Totul era alb. Am privit spre intrare şi nimeni nu a ieşit după mine. Abia atunci greutatea genţii m-a biruit pentru o clipă şi am căzut în genunchi. Mi-am înfundat mâinile în zăpadă şi mi-am frecat obrajii. Era aşa bine! Pentru o clipă mi-am înălţat privirea spre cer şi am râs. Pentru o clipă am fost iar cu ei amândoi. Apoi am strâns din dinţi şi m-am ridicat. Am săltat geanta în spate şi m-am pierdut printre blocuri.

*

Drumul înapoi e atât de lung. Nu mai am răbdare, vreau doar să fiu iar cu ea, să o iau în braţe, să râdem un pic, să mâncăm ceva bun.

*

Îmi pare că zbor pe holul prea lung. Descui uşa şi o caut din priviri. Ca prin ceaţă văd o mogâldeaţă ghemuită în mijlocul camerei. Luiza? Eşti bine? Ce faci? Geanta cade pe gresie şi mă arunc spre ea. Luiza! Luiza! Ce ai? Trezeşte-te! Te roagă mami… Nu ştiu când palma mea o loveşte peste obrajii uzi. Ai plâns? Clipeşte încet, ca şi cum s-ar trezi din somn şi piatra se rostogoleşte de pe suflet.

Ce faci, puiule? Ce s-a întâmplat? De ce stai aşa? Ai leşinat? Ce s-a întâmplat? Eşti bine? Cum te simţi?

Se uită la mine. Nu mă recunoaşte?

Stai aşa, puiule, îţi aduc apă, stai aşa…

O las şi mă întorc într-o clipă cu o sticlă de plastic.

Îi susţin capul şi o ajut să bea.

Se îneacă şi las sticla jos. Tuşeşte, se ridică în fund, îi curge puţină apă printre buze, trage aer în piept şi se linişteşte treptat.

Priveşte în jur, apoi ochii i se înalţă către geamul deschis. Abia acum văd că e dat în lături. Abia acum simt frigul din cameră.

Picioarele îmi comandă să mă ridic, mâinile mi se întind înainte şi geamul e acum închis. Privesc afară. Doar zăpadă aşternută peste tot. Şi fulgi care cad fară oprire.

Unde e?

Mă întorc.

Cine, puiule?

Nu răspunde.

Se ridică încet. Mă reped la ea şi o ajut. Mă prinde de mână şi şchiopătează spre fereastră. Priveşte lung afară. Apoi îşi duce mâinile la ochi şi plânge. O strâng la piept.

Iartă-mă, mami! Te rog, iartă-mă!

Ce e, puiule, ce s-a întâmplat? De ce să te iert?

Doar plânge şi şopteşte iartă-mă. Iar şi iar.

Într-un târziu, îşi înalţă privirea.

A fost aici…

Cine?

A fost aici! Iartă-mă, mami!

Cine, despre ce vorbeşti? Cine a fost? Unde, aici?

A fost aici… tati. Era afară… l-am văzut pe geam şi… tot el fusese şi înainte, mi-era aşa dor de el, mami, iartă-mă, te rog, îmi pare rău, aşa de rău… Îşi pune mâinile la ochi, lacrimi îi alunecă pe obrajii palizi în timp ce privirea mea întâlneşte încheietura ei zgâriată, sângele încremenit pe pielea ei albă, lumea mea se sfârşeşte, nu mai ştiu unde sunt, tot ce eram odată nu mai e aici, trebuie să opresc gândurile undeva în afara mea, nu ştiu cum să fac, nu ştiu…

Cum te-ai lovit la mână? întreabă speranţa.

M-am zgâriat de geam, mami.

Era afară… l-am ţinut de mână… apoi m-a strâns, m-a strâns aşa tare, mami, mă durea, nu mai puteam, m-a rănit, nu ştiu… s-a oprit, m-am uitat la el, era tati, mami… era tati! Am căzut, nu ştiu, apoi erai tu aici… Ce am făcut, mami, ce am făcut??

Speranţa moare.

O strâng în braţe.

Sufletul meu e mort.

Se lipeşte de mine. Tremură.

O să fim bine, mami? O să fim bine? Eşti suparată, mami? Eşti suparată pe mine?

Fiecare şoaptă îmi strânge inima ca o manuşă cu spini.

Mă ridic încet spre cer.

De undeva de sus privesc o femeie care strânge o fetiţă în braţe şi îi spune că e bine. Totul o să fie bine. Fetiţa tremură din ce în ce mai tare. Degetele femeii s-au albit la vârfuri. O înlănţuie cu disperare. Nu ştiu cât timp trece până ce fetiţa se opreşte din tremurat. Capul i se lasă pe spate, braţele îi cad moi lângă corp. Femeia îi şopteşte iar şi iar că va fi bine.

Totul va fi bine.

Despre Radu GĂVAN

Radu GĂVAN a scris 11 articole în Revista de suspans.

Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. A publicat povestiri și articole în Revista de Suspans, Revista de Cultură Familia, Catchy și Arts United. Exorcizat, romanul său de debut, a fost publicat în 2014 la editura Herg Benet. În 2015 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, „Mircea Ciobanu“. A fost nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry 2016, Premiile Accente și RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. În 2016 a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski pentru cel de-al doilea său roman, Neverland.

Print Friendly

2 Comentarii

  1. pentru un jurnal, merge; cam slabut si plin de injuraturi. Ce te face sa crezi ca poti determina pe cineva sa iti “auda” injuraturile. Am citit pe sarite, nu ai reusit sa ma “prinzi” cu ceva. Sfat: scrie pt. blogul tau si pt. amicii tai.

    • Vă mulţumesc din suflet pentru distinsa şi obiectiva dumneavoastră părere (rezultată în urma unei temeinice lecturări pe sărite). Sper sincer că cele câteva cuvinte obscene de la începutul povestirii nu v-au cauzat prea multe leşinuri şi că ale dumneavoastră neprihănite simţuri au rămas nevătămate în formă virgină. Întrucât urmează să apar si in următorul număr al revistei nu vă pot urma, din păcate, nepreţuitul sfat de a publica doar pentru prieteni. Pe de altă parte s-ar putea să vă prindă noile mele povestiri, aşa că vă invit să staţi pe aproape. O zi frumoasă vă doresc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *