Îngeri sălbatici (7)

Dacă exista o asemănare evidentă între Mariusz şi Elnur, mai exact acea însuşire care defineşte un Regis, cei doi încă n-o aflaseră. De altfel, tot ce primiseră din partea acestuia, de când spiritul lui Elnur se întrupase din nou, fusese un gest prin care le mulţumise şi dorinţa de a fi lăsat câteva minute să admire împrejurimile catedralei.

Medicul se arătase uimit de cerinţa asta, dar cum Florenţa încuviinţase, fie şi cu îndoială, cei trei se plimbau acum pe străzile pustii şi slab luminate ale oraşului. Se scurseseră astfel vreo zece minute, în care Elnur se minunase de schimbările pe care le aduseseră cei peste două sute de ani, în care el trăise în flaconul lui Lotus, în timp ce Florenţa şi Leonard îl urmaseră, plictisiţi, la câţiva paşi depărtare.

Când, în sfârşit, bărbatul se opri în dreptul unor bănci şi se lăsă să cadă, istovit, pe una dintre ele, cei doi răsuflară uşuraţi şi i se alăturară, sperând că acum îi va asculta.

―  Domnule Endocartes, începu medicul, cu energie în glas, dar bărbatul nu-i dădu voie să continue.

― Îmi dau şi eu seama că aveţi unele aşteptări de la mine, că nu m-aţi eliberat degeaba din flaconul acela nenorocit, spuse Elnur, cu un zâmbet sardonic. Problema este dacă sunt sau nu dispus să vă ajut.

―  Şi de ce n-ai fi? întrebă Florenţa, fără să-l privească.


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Faptul că îi permisese să iasă din catedrală şi că ezita să se uite la fiinţa aceea îl deranja pe medic. Se întreba dacă nu cumva fetei îi era teamă de el, căci o consultase după ce se schimbase în rochie şi, după ce credea ea, sarcina ei închipuită era în ordine. Iar dacă nu era vorba de teamă, atunci Florenţa era obosită şi sătulă de această situaţie, lucru pe care-l putea înţelege, dar nu era atunci momentul potrivit să renunţe la tot.

―  Nu mi-aţi spus cine sunteţi, le impută el şi se ridică, postându-se în faţa lor.  Şi, totuşi, vă cunosc, adăugă cu şiretenie.

Medicul se încruntă.

―  După ce m-a ucis, între mine şi Lotus s-a născut o legătură ciudată. Îi ştiu toată povestea, tot ce gândeşte, ce simte, care-i sunt prietenii şi duşmanii, mai spuse, uitându-se la Florenţa. Să-i transmiţi lui Doryan, copilă, că dacă m-ai trezit, nu mai trebuie să se îngrijească de existenţa lui Lotus, fiindcă i-am rămas dator.

―  Nu poţi trece peste profeţie, îi aminti fata.

―  Profeţia se referea la ei, fraţii siamezi. Eu sunt din altă poveste, drăguţă, nu am treabă cu profeţiile voastre.

Florenţa făcu o grimasă de neplăcere. Începea să creadă că luase o decizie greşită.

―  De ce Doryan e adevăratul Regis?

― Doryan s-a născut cu două minute înaintea lui Mariusz, dar Lotus s-a chinuit ani de zile, după naşterea lor să şteargă destinul lui din cărţile lui Evlampionis. Când a reuşit şi Mariusz a văzut asta, în timp ce traducea, a făcut un gest la care Lotus nu se aştepta; convingându-se pe sine că el este adevăratul Regis şi puterile lui îi permit, a scris înapoi numele fratelui său. De ce a făcut-o? Ca să nu fie singur pe lume. Mai târziu avea să găsească metode de a-l ţine cu forţa alături de el.

―  Asta nu explică nimic, îl întrerupse Elnur cu indulgenţă.

―  Urma să explic, domnule Endocartes, se răsti ea. Trupul lui a fost pregătit pentru mine ca să am un corp după ce mă ucidea Decaforus. Din acest motiv a fost emasculat şi, cu un suflet la pachet, nu mai putea fi Regis. Prin urmare, dacă n-a putut fi înlăturat din scutece, atunci i s-a dat alt destin.

―  Înlăturat fiindcă… ?

―  Fiindcă se presupunea că Mariusz va fi rău şi avea nevoie de cineva care să-l ajute, să-l apere şi să-l tempereze la nevoie. Doryan a făcut toate acestea şi chiar mai mult.

―  Deci, vrei să-l ucid pe moştenitorul meu, fratele lui Doryan şi iubitul tău? Că, sincer acum, nu prea înţeleg.

Florenţa se ridică şi se apropie de marginea podului pe care se aflau. Îşi sprijini braţele de balustradă, oftă uşor şi-şi plecă privirea spre undele întunecate ale râului.

― Nu vreau să-l ucizi, ci să mă aperi de el. Am fugit de la Rymnotech, dar cred că ştii asta. Mereu am avut diferite arme, acum tu eşti arma mea.

―  Bine, sunt de acord. Şi asta fiindcă, dacă nu-l pot ucide pe Regis, măcar să-i dau o lecţie juniorului.

―  Ne-am înţeles, deci, spuse Florenţa, privindu-l.

― Nu te grăbi, micuţo, rânji Elnur. Mai sunt multe de discutat. În primul rând, vreau să ştii că Mariusz nu-mi e duşman, deci să nu te aştepţi să-i sar cu spada la gât.

―  Dacă te-am adus înapoi, eşti obligat să mă asculţi.

―  Ţi se pare că sunt vreun golem căruia să-i pun bileţelul în gură şi facă tot ce vrei? Te înşeli, drăguţo!

―  Ce vrei să spui? se băgă medicul, de pe bancă.

―  Mariusz a hăituit-o mult vreme pe soţia lui Lotus şi chiar a încercat să-i ucidă pruncul nou-născut. Pentru asta îl respect.

―  Adevărat, dar din acest motiv Lotus a luat-o pe soţia lui Doryan, ca pe o pradă de război, fiindcă ea era vampirul pe care el îl vindecase cu succes şi îi făcea un neajuns şi lui Doryan, despre care se credea că-l va ucide. Prin asta Lotus şi-a forţat norocul; credea poate că Doryan se va răzbuna şi cum el şi-a pierdut definitiv familia, băiatul îi făcea un serviciu, omorându-l. Dar Doryan nu e prost.

―  Minola a reuşit să scape cu copilaşul ei? întrebă doctorul, curios. Am auzit ceva despre pact, dar nu cunosc povestea.

―  Minola Stavrinos. Numele acesta a intrat în istoria Rymnotech-ului, spuse Florenţa. Cristalis a condus Rymnotech-ul înaintea lui Mariusz, căci, deşi nu era Regis, vrăjitorul o îndrăgea. Ea a văzut această dragoste, născându-se – Minola, o fetiţă de şapte anişori şi Lotus, vampir şi om în floarea vârstei, care se ascundea cu cărţile lui Ev, la familia copilei. S-au reîntâlnit când ea s-a făcut mare şi s-au căsătorit, deşi Rufio şi vrăjitorul au fost împotrivă.

Ea nu era o femeie rea în adevăratul sens la cuvântului, ci mai degrabă o luptătoare. Minola luptase ca să-şi apere familia, să-şi apere dragostea, pe care Mariusz i-o pusese în pericol, din simplul fapt că era împotriva legilor noastre. Femeia purta în pântece un copil pe jumătate vampir, copilul lui Lotus. Iar pentru un Regis, acesta era un păcat de moarte, Minola şi copilul ei trebuiau ucişi neîntârziat.

Ca de fiecare dată când avea o misiune, Mariusz se muta la un hotel şi nu-l mai vedeam cu lunile. Şi pe măsură ce treceau zilele în care eram despărţiţi, el devenea din ce în ce mai mult acel Regis de temut, acel killer pro bono, pe care-l uram. Practic, se abrutiza şi greu îi mai intrai în voie.

Dar noi îl calmam întotdeauna. Chiar şi atunci când Edgar simţea că nu mai există salvare pentru depresia lui şi voia să-l interneze, noi ştiam cum să-l scoatem din întuneric.

Ultima dată când a văzut-o pe Minola, aceasta intrase în travaliu. În timp ce Lotus se ascundea de mânia lui Ev, ea fugea de perseverenţa lui Mariusz. Cum situaţia îi despărţise pentru vecie, Minola nu voia decât să-şi crească liniştită copilaşul.

Dar Mariusz nici nu concepea aşa ceva.

Sfâşiată de durerile facerii, Minola continua să se apere de Mariusz,  cu o înverşunare ce te îngrozea. Pruncul ei se pregătea să vină pe lume, iar ea era obligată să trăiască pentru el.

Avea o agilitate infernală în mişcări şi para fără prea mult efort loviturile sabiei lui Mariusz. Iar acesta n-o cruţa deloc, fiindu-i ciudă o pierduse de atâtea ori printre degete şi sarcina ei ajunsese în acel stadiu dificil.

Într-o moment anume, femeia a scos un ţipăt ascuţit şi scăpând din mâini propria sabie, îl strigă pe Mariusz să înceteze. Se întâmpla ceva, ceva nu mai simţise niciodată, până atunci…  Cum acesta îi ignoră rugămintea, Minola se întinse spre el şi reuşind să-i smulgă de la brâu pistolul cu gloanţe de argint, i-l înfipse în spaţiul dintre sprâncene.

Femeia izbuti să se detaşeze şi, apăsând piedica armei, îl convinse pe Mariusz să lase deoparte sabia ridicată deasupra inimii ei şi să-i urmeze instrucţiunile.

―  Parcă îmi şi imaginez chipul lui Mariusz şi pe Minola, venind cu o frază de genul: „Piua niţel, să nasc şi eu, că de nu te concediez frumos cu un glonte în căpşorul acesta bălai,” râse medicul.

Florenţa pufni, clătinând din cap.

―  Până a se lăsa convins, continuă ea, Mariusz o păgubi pe femeie de trei gloanţe, care îi produseră o gaură în frunte şi o dâră de sânge ce i se scurgea până sub bărbie. Ochii Minolei au crescut rotunzi ca şi pântecele ei, iar Mariusz, nervos, i-a cerut să înceteze, căci dacă rana se vindeca în câteva zile, durerea era insuportabilă şi putea să ţină chiar şi luni întregi. Şi, astfel, mâinile care mai adineaori strânseseră mânerul sabiei pentru a străpunge pieptul mamei susţineau acum trupul gingaş al unui bebeluş.

Sunt sigură că Mariusz nu s-ar fi simţit mai rău dacă ar fi ţinut pe palme un cărbune încins. De fapt, dacă mă gândesc bine, cărbunele ăla chiar nu i-ar fi pricinuit vreun rău faţă de trupuşorul pe care-l ura de moarte.

Instinctul de Regis îi spunea să ucidă pruncul. Profitând de slăbiciunea femeii, Mariusz îşi scoase haina şi, după ce îl înveli cu ea, îl aşeză pe podeaua murdară a podului în care se aflau. Minola îl rugă să o lase să-l vadă. Dar Mariusz îşi luă sabia şi, îngenunchind din nou lângă copil, a coborât  arma asupra lui, până ce lama ia zgâriat fruntea. Minola ţipă, iar Mariusz o linişti cu un glonte care îi şuieră pe lângă urechea dreaptă, apoi găuri peretele din spatele ei.

Mariusz îşi continuă treaba, ignorându-i tânguielile. Oricum, Minola pierduse o cantitate mare de sânge, îi urma naşterii, aşa că n-avea rost să-şi bată capul şi cu ea.

Dar zâmbetul copilului, primul lui zâmbet îl tulbură într-atât, că nu reuşi să apese lama în carne. Se ridică brusc şi plecă, lăsând acolo mama şi pruncul ei.

Era sigur că femeia murise din pricina hemoragiei, la fel şi pruncul, din cauza rănii. Lama sabiei era pătată cu sânge şi, mai apoi, se ştie că nou-născuţii sunt deosebit de fragili.

Nu-i păsa de adevăr, pentru el, copilul lui Lotus, era mort şi îngropat.

―  Drăguţă poveste, rânji Elnur.

―  Nu vreau să ajung în situaţia Minolei, spuse ea cu simplitate.

―  Dar nu cred că trebuie să vină un ins dintr-un flacon ca să afli că Minola trăieşte, nu? Şi că nepoata ei şi a lui Lotus este mireasa lui Mariusz, cea pe care o caută.

―  Nu, nu ştiam…

―  Lotus o ştie demult, dar şi-a ascuns familia şi, mai ales, nepoţica, râse Elnur.

―  Eu vreau să te ajut, serios, dar nu pot din cauza lui Doryan.

―  De ce?

Florenţa se întoarse spre Regis.

―  Păi, existenţa lui Doryan e asemenea acelora în care interveneam eu, de obicei. Ce l-a salvat mereu a fost că fratele lui îl iubeşte şi că este el însuşi Regis. E eunuc şi e căsătorit; nu are voie asta, e contra firii şi atunci, Doryan devine o ţintă.

―  Mariusz îl iubeşte. Vorbeşti serios? spuse ea, cu un zâmbet trist.

―  De fiecare dată când îl face să sufere pe frăţiorul lui, Mariusz merge peste Lotus şi îi trage câte o mamă de bătaie. Iar acesta tace şi înghite, că n-are ce face; e conştient că Mariusz a ajuns aşa din cauza lui, că nu l-a ajutat, deşi era responsabil de persoana micului Regis.

―  I-a fost „regent” de Regis, zâmbi medicul.

―  Dar să nu deviem de la subiect. Doryan nu a fost văzut cu ochi buni nici în timpul războiului, nu? Că naziştii voiau persoane sănătoase fizic, dar Lotus s-a implicat şi, în loc de a fi ucis pe loc, băiatul a ajuns în lagăr. Probabil că Lotus încerca din nou să se sinucidă.

Florenţa oftă. Vedea bine că orice i-ar fi spus, nu-l convingea pe Elnur. Încercarea ei fusese în zadar.

―  Sunt poveşti vechi, Elnur. Ţi-am spus că am nevoie de ajutorul tău.

―  Pentru ce? Vrei să-ţi dau un motiv ca să-i plângi de milă dragului tău? Spui că vrei să te apăr de el, că urăşti Rymotech-ul, dar de fapt, nu suporţi să-l vezi suferind pe Mariusz. Şi atunci, de-a ce ne jucăm aici?

―  Crezi că l-ai putea înfrânge? Vreau să-l văd la pământ, zise ea cu tristeţe, privind undele lacului.

―  Nu, nu vrei asta, zâmbi Elnur şi îşi lăsa mâna pe umărul ei. Flor tresări uşor. Vrei să trăieşti alături de el, cu acest copilaş care nu există. Vrei să trăieşti într-o iluzie, asemănătoarei celei de la Paris.

Florenţa îi aruncă o privire încruntată, apoi se încruntă uşor, ochii umezindu-i-se.

―  Eu nu merg la Rymnotech decât ca să pornesc apocalipsa, rosti Elnur cu răutate, să împart moarte în stânga şi-n dreapta. Data trecută ai fost la Cairo, în speranţa că te poţi întoarce în trupul tău, care este ascuns acolo, într-un sarcofag; Mariusz şi Flavian au venit după tine şi te-au oprit înainte de a face o prostie. Crezi că acum sunt iar pe urmele tale?

Lacrimile mari îi topiră obrajii.

― Sigur că nu, continuă Regis, doar ştii, ca şi mine, că treaba asta cu fuga s-a învechit şi domnul Desalonta stă acum prin discoteci, unde dansează şi bea pe săturate, ca un om fără căpătâi, în timp ce Rufio îl ceartă că a ajuns o epavă, de râsul tuturor. Iar pe domnul Regis îl doare undeva că tu ai plecat sau că îl ironizează angajaţii lui; probabil, aşteaptă să vă întoarceţi singuri sau să vă convingă Leonard. Şi te vei întoarce, oricum, fiindcă îl iubeşti şi asta faci întotdeauna.

―  Nu se va întâmpla asta, murmură Florenţa.

*

În noaptea aceea, medicul intră în chilia lui Doryan, pe care-l auzise plângând. Observă imediat cearceaful pătat de sânge şi înţelese. Dimineaţa următoare se întorceau acasă.

―  Nu te-am întrebat nimic, fiindcă n-am vrut să te tulbur şi mai mult, spuse medicul, când se aflau pe peronul aeroportului. Dar, totuşi, aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu Endocartes. A intrat înapoi în flaconul lui?

―  L-am lăsat să plece, zise Doryan. Am speranţa că el va face ceea ce eu nu pot, indiferent ce însemna asta. Drum de întoarcere nu mai există. Voi aştepta, Leonard, asta e tot ce pot face.

―  Chiar dacă va fi în zadar?

―  E decizia mea. Şi e suficient ca să pot continua.

Sfârşit


Citiţi părţile anterioare
12345 şi 6.


Despre Aurelia CHIRCU

Aurelia CHIRCU a scris 12 articole în Revista de suspans.

M-am născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. Am terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Spiru Haret, secţia engleză-germană şi sunt traducător. Am debutat pe hârtie, în 1996, în revista şcolară “Noi despre noi” din Alba Iulia cu câteva capitole dintr-o nuvelă intitulată “Cum să ajungi vedetă”, pe care n-am terminat-o. Apoi, am apărut în format electronic, în revista online Faleze de piatră, cu un capitol din romanul “Regis de Aeternum”. Am mai publicat în revistele online Suspans, Egophobia, Gazeta Sf şi Srsff. Am fost nominalizată la premiile Galileo pentru prozele apărute în Gazeta SF.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *