Îngeri sălbatici (4)

Jurnalul lui Mariusz Desalonta
13 noiembrie 1833

„Pe vremea aceea, exista pe Champs Elysees un mic teatru, ai cărui artişti nu căutau gloria, ci doar fericirea clipei. Spun asta pentru că munca lor era răsplătită mai mult prin aplauze decât prin câştig, scumpii lor spectatori fiind oameni sărmani care veneau  să-şi bucure inima cu muzica şi dansurile artiştilor.

Şapte membri din cei zece ai trupei locuiau în hanul de peste drum şi cu plata aproape simbolică abia reuşeau să-şi achite camera şi masa de prânz. Eram de două săptămâni în Paris şi, deşi stăteam în mansarda teatrului, îi cunoşteam bine pe toţi zece, căci oamenii ne întorseseră invitaţia din prima zi, de la restaurantul din colţul lui Place de la Concorde prin câte o cină modestă în camera fiecăruia dintre ei.

Ce-am înţeles de aici a fost că nu toate fetele mari sunt şi pudice şi nu toţi băieţii sunt nişte neglijenţi. Am fost serviţi cu şampanie rose, dar şi cu rachiu de cea mai proastă calitate. Ce-a contat mereu a fost că peste tot eram primiţi cu braţele deschise.

*

Captivată de iscusinţa artiştilor şi de strălucirea costumelor, Florenţa şi-a amintit de bucuria pe care i-o aduceau petrecerile de la conacul Anghelon şi cât de mult îi plăcea să danseze. Zile de-a rândul a stat cuminte în spatele cortinei, urmărind fascinată mişcările dansului de cancan, pe care educaţia ei ar fi trebuit să le respingă.

Însă pentru ea a devenit o plăcere şi, mai apoi, o obsesie. Practic, o surprindeam dese ori rugându-le pe fete să-i arate şi ei mişcările şi s-o lase să admire rochiile lor îngreunate de mulţimea volanelor şi a jupoanelor de sub straturile de material. Artistele o priveau amuzate şi îşi făceau cu ochiul una alteia, presimţind că hainele acelea bărbăteşti ascundeau, de fapt, o persoană care le semăna perfect sufleteşte.

De-ar fi ştiut că acela era şi adevărul, oare ar fi îndrăgit-o mai mult?…

I-am atras atenţia că fetele glumeau pe seama ei şi, dacă prelua controlul atât de des asupra lui Doryan, care era şi el înnebunit după cancan, nu-i făcea niciun bine, ci chiar îl discredita, dar n-a vrut să mă asculte.


Copyright © 2012, Cristofor Photography


Am făcut un şoc când am văzut-o din spate, admirându-se în oglinda de pe perete. Pentru o secundă, n-am putut rosti niciun cuvânt şi nu ştiu nici acum dacă muţenia mea era pricinuită doar de uimire sau exista şi multă admiraţie. Cred totuşi că puţin din amândouă.

Oglinda era strâmtă şi, la cum se aşezase Flor în faţa ei, nu puteam s-o văd în reflecţie. Rochia de saten cu benzi roşii şi negre era într-adevăr frumoasă. Dar nu ea m-a făcut să-mi pierd graiul, ci felul gingaş în care îi descoperea spatele.

Pentru o clipă, am crezut că Flor se întorsese şi coşmarul se sfârşise. Fineţea acelei pieli nu era lucru curat, iar rochia stătea atât de frumos pe trupul… feminin. Prea frumos, şi inima mea se băga în seamă, bătând într-un ritm halucinant.

Am strigat-o şi rău am făcut, căci atunci când Flor s-a răsucit spre mine, speriată, m-am speriat şi eu şi am căutat repede fotoliul să mă aşez.

― Mon Dieu, ce m-ai speriat! a zis ea, apăsându-şi mâna pe piept.

― Dar tu, pe mine! am strigat, fixând-o cu privirea. Ce, cum, ce-i asta?! am adăugat, arătând spre ea.

― Asta? se miră Flor, aranjându-şi volănaşele. Asta se numeşte rochie şi e specială pentru cancan, ignorantule! mă apostrofă ea, netezindu-şi şuviţele negre care-i cădeau peste sânii rotunzi şi încorsetaţi…

Ochii mei au studiat uimiţi ceva ireal, iar buzele încercau să formeze cuvântul pe care-l gândisem. Dar n-am reuşit să scot niciun sunet.

― Să nu-mi spui că aşa te-ai trezit de dimineaţă. Sau că ţi-au crescut în timpul zilei…

― Ce să-mi crească? mă întrebă ea, distrată.

N-am mai suportat şi, ridicându-mă de pe fotoliu, i-am înlănţuit umerii şi am tras-o spre mine. Mi-am cerut scuze, deşi ştiam că-i o neghiobie, şi am atins uşor ceea ce după părerea mea trebuie să fi fost una din bucăţile de material înghesuite în corset.

Fluor, care-mi urmărea îngrozită gesturile, s-a zbătut în mâinile mele şi a scos un ţipăt scurt când palma mea i-a atins sânul. Bucata de material era delicată şi fierbinte, lucru ce-i dovedea veracitatea; am crezut că-mi pierd minţile atunci şi acolo…

Un pumn zdravăn mi-a zdruncinat maxilarul şi, pierzându-mi echilibrul, am alunecat pe podeaua cu covor cafeniu. Dar m-am sprijinit într-o mână şi m-am ridicat imediat.

Mi-am făcut semnul crucii şi am început să mă plimb cu paşi mici în jurul acestei fiinţe care era oricine altcineva, dar nu persoană lângă care trăisem în ultimii douăzeci şi patru de ani.

― Ăăă, vrei să mă ameţeşti sau care-i scopul? întrebă Florenţa, nelămurită.

― Eşti femeie, am rostit năucit.

― De când m-am născut, spuse ea. Ce ţi se pare aşa de ciudat?

― Florenţa!! am ţipat la ea, exasperat. Unde-i Doryan, nebuno? Ce-ai făcut cu el? am întrebat îngrijorat.

― Doarme, a spus Flor cu un zâmbet ciudat.

Doryan s-a dus în spatele paravanului şi s-a schimbat înapoi în hainele sale. Pieptul neted, masculin era, de fapt, unicul lucru care făcea diferenţa.

Mi-a povestit atunci cum, împins de Florenţa, a luat rochia de la una dintre fete şi pe măsură ce o îmbrăca, a văzut cum trupul începe să i se transforme într-unul feminin. S-a panicat la început, dar Flor l-a liniştit şi, uşor-uşor, s-a lăsat învăluit de acea amorţeală plăcută, care-l cuprinsese.

*

Şi de parcă scena asta nu fusese de ajuns, într-o seară am găsit-o pe Flor în aceeaşi costumaţie, dansând pe scena teatrului alături de ceilalţi artişti. Am scăpat o înjurătură de surpriză şi eram pe punctul să mă reped la ea ca s-o dau jos de acolo.

Se aştepta să-mi fac apariţia, aşa că nu s-a speriat deloc când m-a văzut. M-a privit cu seninătate şi, văzând că zâmbesc, impresionat de mişcările pline de vioiciune pe care le executa, a început să râdă, fericită. Fetele o primiseră în grupul lor şi nu s-au sfiit să-i lase ei finalul spectacolului.

Aplauze, fluierături, cereri de bis, dar fetele s-au retras în culise. Am intrat şi eu, uşor stingherit. Nu ştiam ce să-i spun, căci nu voiam să-i stric fericirea, dar să continue în felul acesta era o nebunie.

Flor a alergat în braţele mele şi m-a îmbrăţişat strâns. Şi-a dat şi ea seama că ne expunem prea mult şi m-a tras, râzând spre scara ce ducea spre mansardă.

După ce-am urcat, Flor m-a oprit, îmbrăţişându-mă din nou. Starea ei de beatitudine ar fi fost molipsitoare pentru oricare fiinţă, dar nu şi pentru mine. Căci eu simţeam în spatele acestei fericiri un suflet zdrobit de suferinţă.

Inima ei bătea cu furie în pieptul lui Doryan, fapt ce le dădea o stare de ameţeală, nu voia totuşi să-mi dea drumul.

― Nu… Lasă-mă să stau aici, lângă inima ta. Numai ea are puterea să o liniştească şi pe a mea, ca apoi să bată amândouă la unison. Muzica inimilor care se iubesc e cea mai frumoasă muzică de pe lumea asta.

Mi-am văzut sufletul sângerând. Ultimul tablou pe care mai voiam să-l pictez, creaţia de maturitate, şi acolo aveam să redau prin sângele meu în care înmuiam pensula toată frumuseţea acestei iubiri ce transcendase timpul şi moartea.

Şi apoi să mă închin cu penitenţa în faţa acestei fiinţe minunate pe care o rănisem mai mult decât pe oricine, pe când ea îmi oferise numai bunătate şi dragoste necondiţionată.

M-a sărutat uşor şi mi-a şoptit, stânjenită că băuse două pahare de şampanie, înainte de a urca pe scenă. Că era a patra oară când dansase cancan, dar abia în seara aceea era şi ea mulţumită cu adevărat, căci acum urmărisem şi eu spectacolul.

― Oricât de plină ar fi fost sala, fără tine era goală, dragul meu.

După asta, a pufnit într-un râs vesel şi zgomotos şi, încolăcindu-mă cu braţele, m-a tras în cămăruţa noastră.

― Dă-mi-te mie. Te vreau… a şoptit pe un ton pe cât de inocent, pe atât de pasional.

Dacă instinctul îmi spunea să mă feresc şi mă puteam apăra de oricare altă femeie, cu Flor nu mai era atât de simplu. Ea şi Doryan îmi ştiau acea parolă secretă care-mi deschidea trupul şi, dacă o foloseau, mă puteam comporta ca un bărbat obişnuit. Şi mai apoi, pe ea o iubeam, îi iubeam pe amândoi şi, dacă mi-aş fi pierdut concentrarea, mă dăruiam complet acestei fiinţe şi totul se năruia.

Am simţit cum mă cuprinde ameţeala şi inima a început să-mi bată aşa de tare în piept, încât mă durea. M-am desprins, încercând să alung slăbiciunea aceea, şi i-am căutat privirea.

Flor m-a studiat cu o mină rugătoare, apoi a repetat acele cuvinte cu o seninătate uimitoare. De parcă mi-ar fi spus de nişte nevoi simple, ca atunci când îi era foame sau somn.

Şoaptele ei m-au dezarmat complet. Nu ştiu când m-a condus spre pat. Dintr-odată, nu mai exista nimic, nici Rymnotech, nici datorie. Eram doar noi doi şi dragostea noastră.

Şi Doryan.

Când m-am dezmeticit, mi-am dat seama că eram întins pe spate, iar Flor era lângă mine şi mă privea absentă.

― Nu pot… Eu nu…

Mi-am dat seama că rosteam în continuu acelaşi lucru şi m-am oprit, uitându-mă în ochii ei.

― Te doresc cum îşi doreşte păcătosul Raiul, i-am zis cu  o energie sălbatică în glas. Dar dacă mă dăruiesc ţie, suntem pierduţi toţi trei.

― Ştiu, a spus cu simplitate. Dar te vreau.

― Iartă-mă…  am murmurat fără să ştiu ce spun şi m-am ridicat brusc.

M-am dus la fereastră şi m-am aşezat pe pervaz. Afară ploua mărunt, spălând străzile pustii ale oraşului.

Florenţa şi-a scos agrafa care-i susţinea coafura şi şi-a desfăcut părul. Apoi şi-a tras perna sub cap şi a început să suspine înăbuşit.

M-am aşezat lângă ea pe pat şi am luat-o în braţe, umplându-i gâtul cu sărutări. Dar ea a început să plângă şi mai tare şi m-a rugat să încetez.

S-a îndreptat către paravan, de unde s-a întors îmbrăcată în hainele lui Doryan. Şi-a turnat un pahar cu şampanie din sticla de pe masă şi mi l-a închinat, cu un zâmbet jucăuş.

― Für Sie, mein lieber König. Să nu cunoşti niciodată suferinţele amorului.

*

Seara aceea a fost doar începutul. Flor dovedea o perseverenţă de admirat.

Acum, nu mă mai ruga cu iubirea, ci îşi lua singură ce-i trebuia de la mine. Practic, ziua mă săruta, când şi unde avea ea poftă, iar noaptea, când intram în cameră, după spectacol, mă învăluia în sărutări pătimaşe, până ce reuşeam să mă desprind din braţele ei.

Iar ea râdea, fericită, lăudându-se că în fiecare seară ajungea mai aproape de inima mea şi curând n-am s-o mai pot respinge.

Toată euforia se stingea atunci când Doryan îşi reintra în rol. Era din ce în ce mai trist şi dimineţile îl găseau dormitând pe marginea pervazului. Începuse să-i fie teamă de mine şi, în caz că mai puteam răspunde cu vreun gest afectiv, mă îndepărta uşor, oftând.

― Îmi eşti stăpân, frate şi iubit. Nu mă chinui. Dacă mă atingi, va trebui să mă ucizi pe urmă, căci nu mă pot sinucide. Florenţa trebuie să plece…

Hm, era poate cea mai amuzantă glumă sadică auzită în ultima vreme. Florenţa să plece. Unde?… Unde putea sălăşlui spiritul acesta sfâşiat de dorinţă şi nefericire? Doryan era tot ce ştia. Dincolo de el era doar neantul şi uitarea.

Nu mai suportam s-o văd şi o evitam pe cât posibil. Preferam să ies în oraş şi să mă întorc în zori decât să asist la nebunia ei.

Într-o altă seară, când împlineam o lună de la venirea noastră în Paris, ne-am certat cum n-o făcuserăm niciodată. Florenţa mă aşteptase, citind dintr-un roman ce tocmai fusese publicat.

M-a acuzat de indiferenţă, imaturitate şi lipsa capacităţii de a iubi. Iar eu m-am enervat şi, trăgând-o în faţa oglinzii, i-am sfâşiat rochia, dezvăluindu-i trupul lui Doryan, pe care ea nu-l mai voia.

― Chiar trebuia să strici totul?

― N-am stricat decât iluzia asta bolnavă. Timpul nostru a trecut şi nu se mai întoarce.

― Ţie teamă că dacă mă iubeşti, îi faci rău lui Doryan, nu-i aşa? Că trupul lui e mult prea fragil şi l-ai putea ucide.

― Doryan are dreptul să aleagă.

― Nu fi cinic, zise îmbrăcându-şi cămaşa. Ştii că a ales-o pe Gina, dar tu nu vrei să-l eliberezi de datorie. În fond, îl obligi să-şi canalizeze iubirea spre tine. Află că nu te-ar alunga, dar îi e teamă că dacă îţi va deschide chakrerul genital, va trebui să suporte şi această povara. Mai exact, şi-ar crea poate un alt Galba, când el stă cu tine tocmai fiindcă tu nu profiţi de prezenţa lui.

― Şi, ştiind asta, mai vrei să te foloseşti de corpul ăsta în scopuri egoiste?

― Dacă mă mai acuzi o dată de greşelile tale, s-ar putea să plec definitiv.

― Poate că asta e soluţia. Să ne despărţim. Dar până atunci, plec eu.

Şi am ieşit, trântind uşa.

Doryan a ieşit după mine, strigându-mi să vin înapoi, dar Florenta îl făcu să tacă şi surâse amar.

„Cât eşti în viaţă, trebuie să înveţi să trăieşti. E un angajament moral, ar fi spus ea, după ce am plecat.  Moartea nu e ultimul drum, dar după ce treci de ea, vezi cum lucrurile evoluează rapid şi se complică. Nimic nu mai e la fel. Aşa că merită orice, să te zbaţi în lanţuri, să te târăşti prin mocirlă, numai să trăieşti…”

*

Iată că micul nostru menaj în trei devenea periculos şi supărător pentru toţi. Probabil că era timpul să-l stricăm şi fiecare să-şi vadă de viaţa lui.

Problema era însă că orice soluţie aş fi găsit, unul din noi ar fi continuat să sufere. Da, dar măcar era unul, ci nu trei.

M-am gândit să-l duc pe Doryan la un preot, căci Florenţa n-ar fi plecat de bună-voie, dar n-aveam curajul necesar s-o văd cum se chinuieşte. Şi la cât era de încăpăţânată, poate că ar fi stat cu noi în casă, pe ascuns, şi s-ar fi comportat ca o stafie, doar să ne facă în necaz.

Cât despre Doryan, nu i-aş fi cerut în veci să accepte dominaţia lui Flor şi nici n-aş fi profitat de el, dacă ea l-ar fi împins să-mi deschidă chakrerul. Nu încercam să fiu diabolic, dar m-aş fi minţit pe mine însumi dacă n-aş fi recunoscut că îi voiam pe amândoi.

În cazul acesta, m-am gândit că cel mai bine era să-i las să ajungă singuri la o hotărâre, pe care eu aveam să le-o respect, indiferent care ar fi fost aceea.

*

Ieşind din teatru, am observat că ninsoarea se înteţise, îmbrăcând în alb acoperişurile clădirilor. Mi-am ridicat gulerul pelerinei îmblănite şi am pornit încet spre Place de la Concorde.

Dar n-am făcut nici doi paşi, că o trăsură s-a oprit în faţa mea şi din ea a coborât un idiot… pardon, domnul Flavian Donjon, în persoană. Am încercat să-l ignor, ocolind trăsura, însă omul şi-a dat jos şapca, crezând poate că nu l-am recunoscut, şi m-a salutat călduros.

Eu am continuat să-l ignor, ca pe un om beat care-ţi aţine calea, întrebându-te cine ştie ce tâmpenii, şi l-am depăşit. El a scos un plic din buzunarul hainei, pe care mi l-a întins, fără să-şi dea seama că eu plecasem deja, apoi a grăbit pasul după mine, strigându-mă.

Mi-am înăbuşit râsul şi, când Flavian m-a ajuns din urmă, l-am înconjurat cu braţul pe după umăr şi, trăgându-l spre mine, i-am şoptit la ureche:

― Mai cu grijă, amice! Sunt într-o misiune specială şi am nevoie de concentrare maximă. Şi fii atent pe unde mergi, că eu n-am chef să te pescuiesc de prin băltoace…

Flavian m-a privit nedumerit, dar s-a lămurit imediat, când şi-a privit cizmele. A sărit în lături şi şi-a scuturat poalele hainei.

M-a prins iar din urmă şi mi-a zis pe un ton răstit, în timp ce-şi aşeza şapca pe cap:

― Mariusz, lasă prostiile! N-ai nicio misiune, căci n-ai luat legătura cu Rymnotech-ul.

― Ba da, am, am insistat eu pe un ton sfidător. Aşa că ori mă laşi în pace, ori mă ajuţi. Dacă nu alegi nicio variantă, atunci te poftesc să-ţi vezi de drum.

― Nu mă interesează treburile tale, răspunse el cu vehemenţă în glas. Rufio ţi-a trimis scrisoare asta, pe care ai face bine s-o citeşti chiar acum.

Mi-a întins plicul şi, cum eu n-am vrut să-l iau, mi l-a împins nervos în piept şi a scos o înjurătură scurtă când l-a văzut, apoi, alunecând în noroi.

― Ce naiba faci?! strigă el, disperat.

― Ce mi-a scris Rufio? am întrebat liniştit, călcând cu cizma peste bucata de hârtie.

Flavian gemu şi mă trase brutal de pelerină.

― Eşti imposibil!

― Ce mi-a scris Rufio? am repetat, cu un surâs funest.

― Vrea să vă întoarceţi în ţară, îmi răspunse el nervos. Concediul ăsta s-a prelungit prea mult, nu crezi?

― Da, într-adevăr, prea mult…

Ajunsesem în centrul pieţei, unde peste trei ani avea să fie aşezat marele Obelisc din Luxor. Gazetele din acea dimineaţă anunţaseră sosirea acestui monument, dăruit de egipteni regelui Louis-Philippe.

Mă întrebam însă oare câte ploi vor mai trebui să cadă ca să spele definitiv urmele impregnate în granit, pe care cu doar câţiva ani în urmă şedea sinistra Madam de la Guillotine.

― Rufio s-a gândit că poate nu vă ajungeţi cu cheltuielile  şi ţi-a trimis nişte bani.

― Frumos din partea lui, am zâmbit cu emoţie.

Nu i-aş fi spus în ruptul capului că Doryan se angajase ca dansatoare, eu munceam ca zilier la o fabricuţă şi nu ne permiteam să stăm la hotelul Crillon. Dar el şi-a dat seama imediat şi a pufnit, nervos.

― Sunteţi nebuni.

― N-am nevoie de bani, i-am spus pe un glas întunecat. Poţi să-i păstrezi.

― Da? se bucură el. Chiar vorbeşti serios? Zău, dacă banii ăştia nu pică la fix… Oricum, dacă ai nevoie, mă anunţi, da?

Am încuviinţat iritat şi mi-am continuat drumul. Nu ştiam unde merg, voiam pur şi simplu să mă plimb.

― Eu nu mă mai întorc la Rymnotech, i-am mărturisit într-un târziu, oprindu-mă sub streaşina unui magazin de pălării.

― Cum? Ce spui? tresări el, postându-se în faţa mea.

― Nu mai văd rostul. Florenţa şi-a pierdut minţile, Doryan mă evită. Ne-am certat şi nu vreau să mă mai întorc la ei.

Flavian a căscat gura, uimit.

― Am plecat ca să scap de Rymnotech, nu mai suportam stresul acela. Am oftat, încercând să-mi adun gândurile. În concluzie, vreau să mă rup de tot ce-am trăit până acum, să evadez din propria-mi viaţă. Propriul destin nefast. Vreau să trăiesc ca un normal, am adăugat gesticulând şi cu exaltare în glas, să iubesc, să cânt, să râd, să visez…

Flavian s-a dat un pas îndărăt, panicat, crezând poate că vreau să-l lovesc. Mi-am lăsat braţele în jos, deznădăjduit.

― Am citit dimineaţă în ziar că Obeliscul acesta este decorat cu hieroglife. Şi mi-am amintit de Clepsidra noastră. Şi mi s-a făcut dor de acasă, Flavian, am rostit cu duioşie. Vreau să mă întorc acasă, mă auzi?… am suspinat şi i-am strâns mâna într-a mea. Vreau să mă întorc la Florenţa mea, cea din trecut şi să fugim amândoi în lumea largă!

Flavian a încremenit locului, asemeni statuii regelui Louis-Philippe, ce trona la câţiva metri de noi. I-au trebuit câteva secunde să-şi elibereze aerul blocat în plămâni. S-a aplecat peste faţa mea ca şi cum ar fi vrut să mă sărute pe frunte, dar apoi s-a retras încet şi mi-a mângâiat fin obrazul.

― Trebuie să mergem în cripta ei, mi-a şoptit întristat. Îţi aminteşti ce-ţi spuneam? Trebuie să facem asta, dragule, şi o vom face împreună.

― De ce să aştept atât? l-am întrebat cu un zâmbet trufaş. Viaţa e aici şi acum. Şi vreau s-o trăiesc. Mă îndreptam către moarte, când m-ai oprit mai devreme. Dar fiindcă nu pot muri oricum, mă gândeam să-mi trăiesc restul vieţii într-un desfrâu complet, ca să compensez anii aceştia pierduţi în zadar.

― Cred că te pot ajuta, îmi spuse el, amuzat. Hai, vino cu mine şi vei trăi o noapte cât o viaţă întreagă!

L-am lăsat să-şi strecoare braţul pe sub al meu şi să mă îndrume spre hotel Crillon.

*

Eram bucuros că n-aveam să-mi pierd calităţile de Regis într-un mediu sordid. Măcar atât.

Îmi amintesc că păşeam absent pe covoarele moi din holul clădirii. O ameţeală ciudată pusese stăpânire pe mine şi începeam să-mi simt picioarele ca de vată.

Am căutat din priviri un fotoliu pe care să mă aşez, iar când l-am găsit, mi s-a părut prea istovitor să mă deplasez până la el, deşi erau doar câţiva paşi până acolo. Am preferat să mă sprijin de braţul lui Flavian, care discuta cu directorul hotelului.

Vorbeau ceva despre o cameră, cea în care obişnuia să-şi petreacă timpul Maria Antoaneta. Am vrut să ascult mai departe, dar o pâclă mi s-a aşternut peste raţiune.

M-am uitat cu o uimire către tablourile de pe pereţi, apoi către tapiţerii şi sculpturi. În agitaţia aceea, voiam să fiu atent la orice detaliu, de parcă pe Rufio l-ar fi interesat şi numărul de petale al florii din glastră, atunci când aveam să-i povestesc cum devenisem un simplu om.

Eram convins că Rufio mă va alunga din Rymnotech şi nu-mi părea rău decât de faptul că îmi era interzis să-l mai văd niciodată. Nu ştiam ce avea să se întâmple cu Doryan şi în momentul ăla creierul meu refuza să-mi furnizeze informaţia citită în cărţile lui Ev. Sau poate că eu respingeam să mă gândesc la ea.

Eram îngrozit, începeam să realizez asta. Poate că ar fi fost mai bine să mă strecor uşurel pe lângă Flavian şi să ies din incinta hotelului. Dar idiotul domn Donjon, care zâmbea pe sub mustăţi, mi-a citit gândul şi-a lipit strâns braţul de corp, împiedicându-mă să-mi eliberez mâna.

Brusc, Flavian l-a salutat pe director şi m-a tras spre scări. În secunda aceea, m-a cuprins o stare de greaţă cu leşin, în timp ce bătăile inimii îmi răsunau în timpane într-un ritm haotic.

Cu un efort de voinţă, m-am smuls din mâinile lui Flavian, pe care l-am strigat apoi, disperat. Lacrimile mi-au inundat obrajii.

― Ce este? m-a întrebat el, speriat.

― Mi-e frică! Nu pot…

Mi-a mângâiat părul şi mi-a spus, aproape duios:

― Credeam că eşti hotărât.

Ochii mei au coborât peste nasturii mari, maronii ai hainei lui. Mi-am şters lacrimile, furios.

― Da… Condu-mă, am rostit, făcându-i semn să urce. Te urmez…

Aveam oare să trăiesc acolo scene din cel de-al nouălea Cerc? În naivitatea mea, credeam ca aşa va fi. Dar eram decis să rezist până la final, căci doar era propriul meu Infern.

*

Genofobie, adică teama de sex. Iar mie nu-mi era doar teamă, ci eram speriat de-a binelea; Doryan zice că sunt grav bolnav şi se amuză de fobia mea.

Am urcat scara, iar Flavian m-a condus pe holul larg cu uşi arămii înşirate de-a lungul pereţilor. Ne-am oprit înaintea celei de-a şaptea şi nu m-am putut abţine să nu mă întreb ce semnificaţie avea numărul acela în toată povestea asta.

Flavian a zâmbit uşor şi a intrat în cameră. L-am urmat în tăcere.

Imaginea care ni s-a desfăşurat vederii era atât de opulentă, că rămâneai fără grai. Nu puteai observa totul dintr-o singură privire şi te vedeai obligat să-ţi acorzi timpul necesar ca ochiul tău să poată cuprinde sensul fiecărui obiect în parte.

Practic, n-am văzut nimic. Am fost izbit de strălucirea candelabrului imens din centrul încăperii şi de cea a vaselor şi pocalelor aşezate pe cele două mese lungi şi înguste, ce flancau patul cu baldachin rubiniu.

Imediat ne-am dus cu gândul la Galba şi ne-am privit uşor amuzaţi. Doar unul ca el ar fi fost mulţumit de o asemenea comoditate, ce te îndemna parcă să leneveşti întreaga viaţă.

― Aşteaptă aici, îmi zise Flavian. Nu ştiu dacă ai fost atent, dar am cerut să fie chemate câteva domnişoare care să-ţi ţină companie. Până atunci, poţi gusta din mâncăruri, dacă vrei. Deşi cred că ţi-ai pierdut apetitul…

Am zâmbit amar, contemplând absent un tablou în care se înfăţişa o masă cu fructe.

― Hai, curaj! mai zise el, bătându-mă uşor pe umăr. Nu e sfârşitul, ci un nou început. Gândeşte-te că-ţi continui viaţa din punctul unde ea a încetat să se mai scurgă normal. Eu n-am norocul tău, adăugă el, zâmbind maliţios.

Am încercat să trec peste răutatea lui, aşa cum făceam de obicei când mă jignea, dar n-am mai reuşit.

― Ieşi, am şoptit pe un ton ferm.

― Ce? se miră el.

― Ieşi! Ai întrecut măsura!

Flavian râse, dându-şi seama de ce mă supărasem şi rosti cu un zâmbet sardonic:

― Îţi doresc o noapte fericită, scumpule. Şi nu-ţi face griji… Doryan are nevoie de puţină convingere ca să-ţi deschidă chakrerul şi ştiu exact persoana care i-o poate oferi.

După asta plecă, lăsându-mă singur şi dezorientat. M-am aşezat pe marginea patului şi mi-am dorit să pot muri.

*

Cugetarea asta tâmpită m-a trezit la realitate. Eram complet nebun să mă gândesc la moarte, când făceam gestul acela pentru mine, pentru libertatea mea.

Practic, Rymnotech-ul nu m-ar fi lăsat în pace decât atunci când şi-ar fi pierdut interesul faţă de mine şi ca muritor nu le mai eram de folos. Foarte clar motivul meu, dar nu mă încuraja cu nimic înaintea actului sexual, pe care mă sileam să-l accept ca pe ceva firesc, căci el era unica mea salvare.

Cât despre Flavian, băiatul se înşela. Nu-mi pierdusem nicicând apetitul culinar. Puteam mânca indiferent de gravitatea situaţiei în care mă aflam. Şi Doryan, la fel. Iar asta nu era o dovada de nesimţire, eram obligaţi fiziologic să ne hrănim regulat.

M-am gândit la Doryan şi mi-am dat seama că îl vizita pe unul din colegii săi de trupă. Era puţin iritat, dar reuşea să-şi ascundă nervozitatea. Mai mult ca sigur că avea să cineze cu acel amic.

Ar fi trebuit să gust puţin din bunătăţile de lângă mine. Dar mă simţeam ca un hoţ să consum din mâncarea aceea, fiindcă ştiam că nu am cu ce-o plăti. Într-adevăr, era o neghiobie să-mi pun aceste întrebări, Flavian trebuie să fi plătit şi cazarea şi consumaţia.

M-am ridicat, apropiindu-mă de masa din dreapta mea. O gâscă friptă pe o tavă şi trei pui frumos rumeniţi pe o alta. Sticle cu vin roşu şi alb şi pahare de cristal cu picior deja umplute cu suc proaspăt de fructe. Printre tacâmuri, petale de trandafir sălbatic, bobiţe de rubin şi diamant.

Am pufnit cu un surâs amar. Pregătirile acestea mă făceau să mă gândesc la o petrecere deosebită; la noaptea nunţii mele, pe care n-aveam s-o trăiesc în veci. Deşi, la drept vorbind, asta era noaptea aceea, în care urma să devin bărbat. Din nefericire, unul extrem de obişnuit.

Eram sigur că nu voi fi în stare să suport acea viaţă simplă, umană, dar voiam să încerc. Măcar atunci mă puteam omorî singur, fără să-l rănesc şi pe Doryan.

Stomacul meu îşi cerea drepturile. Nu eram un fan al fripturilor, dar nu refuzam niciodată un copănel aburind.

Am întins mâna cu gând să rup un picior de pui, dar imediat mi-am amintit de ce-mi spusese Flavian. În cazul ăsta, am hotărât să le aştept pe fete ca să mâncam împreună.

Împrejurarea în care mă găseam mi-a amintit de istoria eunucului Aziz, care a fost castrat deoarece o minţise pe prinţesă ce credea că ea e unica lui amantă. Mă refer la momentul când, după ce-a mâncat şi a băut bine, l-a luat somnul şi a fost privat astfel, de mult dorită noapte de amor. Eu, din contra, aş fi vrut să adorm şi să mă trezesc în zori, cu minţile limpezite şi cu puterile nediminuate.

Pe când meditam astfel, am auzit uşa deschizându-se şi m-am întors maşinal către ea. În prag, apărură trei făpturi minunate asemeni celor întrupate din spuma mării.

M-au privit uşor stânjenite, apoi m-au salutat, pe rând, una în limba greacă, alta în hindusă şi cea de-a treia în franceză.

― B-bună seara! am rostit, atunci când mi-a revenit bunul grai.

― Aşteptăm poruncile tale, stăpâne, spuseră toate trei în acelaşi timp, înclinându-se în faţa mea.

― Eu… Eu n-am nicio… poruncă, m-am bâlbâit, mutându-mi privirea de la una la alta.

Fetele s-au apropiat de mine, iar eu m-am dat un pas în spate. Ele m-au oprit urgent, două prinzându-mă uşor de mâini şi a treia, care părea să le fie un fel de şefă, îmi cuprinse mijlocul. M-am ferit de ochii ei verzi, tăiaţi în forma migdalei, dar apoi mi-am dat seama că e prostesc să mă las sedus de fete, când eu eram cel care trebuia dacă nu să le seducă, măcar să le ghideze.

Ştiu că sunt nesimţit, dar în fond, eu le plătisem, eram clientul lor şi ele trebuiau să asculte de mine.

― Domnul Flavian ne-a spus că te numeşti Mariusz, rosti fata, netezindu-mi o şuviţă rebelă cu o mână, în timp ce cu cealaltă continua să-mi strângă mijlocul. Eu sunt Aimee.

― Mariusz Robert Desalonta, m-am prezentat eu, protocolar, dar cu aceeaşi sfială de mai devreme.

― Pot să-ţi spun Robert? murmură ea, lipindu-şi obrazul de al meu.

― Nu m-a chemat nimeni pe numele ăsta… Doar Florenţa, când ne-am cunoscut…

Hm, nu mai gândisem la Flor de când îi lăsasem la teatru. Oare ce discutase cu Doryan?

― Eu sunt Odette, îmi spuse energic cea din stânga mea, zâmbind. Şi abia aştept să aflu ce flori adora scumpa ta Florenţa.

Am privit-o uimit. Dar n-am apucat să mă dezmeticesc, că imediat mi s-a adresat fata din dreapta:

― Iar eu sunt Ryna, zise ea cu simplitate, coborându-şi privirea către buzele mele. Şi vreau să te fac fericit, indiferent ce înseamnă asta…

Am zâmbit fără să vreau.

Erau trei graţii. Aveau toate părul negru şi lung, desfăcut peste umeri şi rochii simple, cu decolteu adânc şi mâneci ample. Ryna purta roşu, rochia Odettei era galbenă, iar cea a lui Aimee, portocalie.

Mda, înţelegeam ce voise să facă Donjon. Credea că iubirea mea pentru Doryan / Flor era un fetiş şi voia să-mi demonstreze că sunt mii de femei care arată la fel, pe când eu mă ţineam după una moartă cu trup de bărbat.

Va urma


Citiţi părţile anterioare
1, 2 şi 3

Despre Aurelia CHIRCU

Aurelia CHIRCU a scris 12 articole în Revista de suspans.

M-am născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. Am terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Spiru Haret, secţia engleză-germană şi sunt traducător. Am debutat pe hârtie, în 1996, în revista şcolară “Noi despre noi” din Alba Iulia cu câteva capitole dintr-o nuvelă intitulată “Cum să ajungi vedetă”, pe care n-am terminat-o. Apoi, am apărut în format electronic, în revista online Faleze de piatră, cu un capitol din romanul “Regis de Aeternum”. Am mai publicat în revistele online Suspans, Egophobia, Gazeta Sf şi Srsff. Am fost nominalizată la premiile Galileo pentru prozele apărute în Gazeta SF.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *