Închipuire (fragment)

„Sepulcru singur, izolat,/ Spre care va fi aruncat/ Cu pietre în copilărie,/ Ecoul lor dorind să-l ştie…/ În veci nu s-o isca ecou/ De ea pornit, din cel cavou!/ Copilă tragică a sorţii!/ Se tânguie-n străfunduri morţii.”
Edgar Allan Poe – „The Sleeper”
(traducerea Paul Abucean)

Aripă albă, răcorind obraz uscat, hârşâit de gheare neîndurătoare, orizont prăbuşit în genunchi resemnaţi, tăvălit prin ţărână, tras cu arcanul, spre renegarea irevocabilă a depărtărilor îngâmfate, roată neunsă, scârţâit agresiv, scripete uriaş care înalţă înspre nefiinţă cărămizi temporale ciobite, smulse cetăţilor cetăţilor surpate sub asedii excluse din cronici şi doar caleaşca aceasta neagră ca o fantasmă, trasă de şase licorni înzăuaţi, pretinde imposibilul atunci când străbate irealitatea şi o lasă în urmă, jupuită, agonizând sub amintirea  nechezatului obraznic.

Vizitiu înfăşurat în pelerină, ca şi cum ar strânge toate misterele nelămurite cât mai aproape de trupul său iluzoriu, pocnet de bici, arsură auditivă năprasnică, e clipa în care ipocrita logică elementară ne şopteşte că ar trebui să existe şi un castel în decorul spectral, poate chiar unul semeţ – întrebare: există şi reversul unei astfel de imagini, există undeva, ştiut sau nici măcar bănuit, văzut sau nevăzut, un castel care să nu sfideze micimea desfăşurată ca un covor la baza zidurilor sale? –, unul în care o domniţă sfioasă, prinsă în captivitatea dulce-amară a fiorilor, fâlfâie gene lungi în timp ce aşteaptă, tensionată, sosirea izbăvitoare a unui iubit nocturn visat, chemat, implorat prin împreunarea palmelor, în fiecare seară, înainte de a-şi întinde trupul feciorelnic în patul cu baldachin…

Vântul plesneşte şi se sparge în aşchii, seamănă cu un personaj furibund pe care o criză acută de nebunie îl obligă să alerge, jertfit zbuciumului nevindecat, dintr-o parte în cealaltă a unei camere cu pereţi inexpugnabili, licornii nechează înfiorător, scăldaţi în spume, însă biciul acela, în loc să aducă mai aproape odihna, o îndepărtează, nesimţitor, din ce în ce mai mult, doar un ochi ascuns printre norii zdrenţuiţi poate vedea cum se arcuieşte podul izbăvitor peste şanţul cu apă al castelului existent/inexistent, mâini bătătorite apucă lanţurile ruginite, se ridică scrâşnind o poartă bătută în chingi de metal, făclii aprinse, comenzi răstite, şi totuşi rămâne un singur gând – fecioara scrutează negurile, iar flacăra palidă a unei lumânări îşi plânge cu lacrimi cerate neputinţa de a face lumină acolo unde întunericul stăpâneşte, tiranic, peste o întreagă lume , acelaşi, repetat obsedant în mintea sa de copilă, fără urmă de vorbă pe care urechi curioase ar putea să o răpească, rămâne doar dorinţa făcută ghem sub cămaşa de noapte, dorinţa aceea mută, speriată, aşezată între sânii mici, fierbinţi, mătăsoşi, feriţi de asprimea nemiloasă a mâinilor bărbăteşti.

*

Dar cine-i acela purtat de licornii/ Cu coame-mpletite în neguri şi fum/ Şi cum de străbate povestea, hoţeşte,/ Ducând în caleaşcă nevoia de drum?/ Castelul acela există? Sau noaptea/ Înalţă fantasme prin vântul turbat?/ Se află, acolo, fecioara suavă/ Pândită de vise căzute-n păcat?

*

Cocârjat sub lumina crepusculară a stelelor presărate de zei deasupra lumii, vizitiul mână caleaşca, năvalnic, în timp ce vânează cu privirea un punct terminus nevăzut, trupurile se dematerializează şi plutesc haotic între viaţă şi moarte, căutându-se fără a se găsi, gânduri fracţionate, tulburi, prinse în dansul aritmic al tuturor amăgirilor lumeşti dospite dincolo de găvanele ochilor, e frig şi cald, deopotrivă, îngheţ şi febră nocturnă, ţurţure şi fier înroşit, doar drumul se înfiripă sub copitele licornilor şi îşi cerşeşte capătul, biciul întinde limbă lungă de şarpe, crupe şfichiuite, muşcate fără milă, atâtea bufniţe uriaşe se rotesc ameţitor şi poartă blesteme pe aripi, cântece, descântece, murmur tainic îngânat sub coroanele pădurilor pietrificate, pe malul unui lac sterp din care apele izvoarelor au pornit dintr-odată pe drumul întoarcerii, împotriva firii, pentru a săruta munţi pleşuvi, jertfiţi deshidratării milenare.

*

Nebun vizitiul, caleaşca se-avântă/ Pe drumul cu gheaţă, pe drumul cu jar,/ O lună crăpată se-agaţă de ceruri/ Şi-ascunde magie în pumn de coşmar./ Dar unde-i blestemul? Sosesc vrăjitoare/ Ori fi-vor ascunse în lumi fără grai?/ Licornii nechează a sete şi foame,/ Întinsă-i povestea. Din Iad până-n Rai./ Drumeţul priveşte, acum, către sine,/ Zăreşte copila prin sânge şi foc,/ În suflet trezită-i mirarea deplină/ Şi-i pare că timpul rămas-a pe loc.

*

Bărbie sâmcelată, nas acvilin împlântat sub ochi câinoşi, înecaţi în smoală, fluturi noctambuli, prinşi ca nişte giuvaere mortuare printre şuvoaiele cenuşii ale părului care nu a cunoscut niciodată împletirea, ceaunul pântecos îşi cântă dezmăţul şi fierberea continuă în trosnetul demonic al vreascurilor, clăbucii pocnesc a spaimă, mor şi renasc în noaptea lugubră, răvăşită de mirosurile greţoase, fiertură înveninată, amestecată vârtos cu polonicul de lemn, năpastă slobozită printre buzele subţiri precum lama jungherului, bătrâna înveşmântată în zdrenţe a pierdut de atâta vreme şirul anilor prăvăliţi peste umerii osoşi, numai cuvintele sunt aceleaşi şi cad ca o osândă, scuipate nemilos printre gingiile descărnate, cuvinte orfane, fără de carte, înlănţuite într-o horă nebună, la răspântia unor drumuri neumblate, răvaş malefic, lance trimisă peste câmpii neroditoare, şleauri şi cetăţi ciumate, spre a lovi copila strânsă-n dureri ca într-o uriaşă gheară vulturească.

*

Să nu se atingă, să nu se cunoască,/ Din trupuri doar jalea şi chinul să crească,/ Să macine ură sub pleoape uscate,/ Le fie în inimi sălaş de păcate,/ Să stea-n întuneric, cu şerpi la picioare,/ Să-i ardă dorinţa, să n-aibă răcoare,/ Din guri să le cadă doar vorbe deşarte,/ Să-i roadă blesteme, să-i ducă în moarte/ Şi silă să aibă când vor să mănânce,/ Nesomn se le fie de-ar vrea să se culce,/ Să nu se atingă, să nu se cunoască,/ Din trupuri doar jalea şi chinul să crească…

*

La căpătâi, smulsă dintre umbrele tremurătoare aruncate pe tavan şi pereţi, răsucite sub apăsarea necontenită a prevestirilor sumbre, doica asaltată de nelinişti aprinde altă lumânare, îşi frânge mâinile mari, cu degete noduroase, oftează şi continuă să vegheze zvârcolirea interminabilă a copilei, în timp ce murmură un descântec din vechime, frunte încinsă, aşezată pe tăciuni nevăzuţi, broboane mari de sudoare, tâmple supuse zvâcnetului, carne tremurândă, răzvrătită, ochi împăienjeniţi care privesc fără să vadă, cămaşă de in scăldată în lacrimile neistovite ale trupului scuturat de friguri, e atâta nenoroc sub pieptul tău fraged, fetiţă dragă, şervet umezit, trecut peste obrajii înfocaţi, din gemetele convulsiilor înfloresc, sângerii, patimi abia rostite – să-mi spui că vine, doică, aşa poruncesc să-mi spui, altfel să nu îndrăzneşti –, iar gândurile se târăsc, se luptă şi se încheagă, bolnave, istovite, supte ca de o boală fără leac, la margini de lume muritoare, acolo unde şase licorni se smucesc în frâie, neputincioşi, muşcă zăbalele şi trag după ei, în galop desperat, o caleaşcă spectrală.

*

El vine din viaţă şi merge spre moarte,/ Din noapte apare, cu noaptea drept scut,/ Prezis-au acestea, dansând, ursitoare/ Grăbite să vadă copilul născut/ În ziua cu neguri, la cumpăna firii,/ Când ultimul rege cădea-njunghiat,/ Iar mama sfârşea în cumplită durere/ Şi hoarde străine muşcau din regat. / Purtat-au pe braţe copilul acela/ Un sfetnic de taină şi soaţa ce-avea,/ O grotă adâncă îi fu adăpostul/ Şi-avu din născare, pe coapsă, o stea.

*

Furtună îndârjită, scoasă din minţi, fulgere strecurate prin crăpăturile cerului, tună apocaliptic peste lumea chircită, obloane închise degrabă, guri ferecate, blestemul răcneşte asurzitor şi toarnă ulei fierbinte în urechile licornilor, teamă consistentă, walpurgică, în faţa căreia nici rugăciunile nu pot aduce mult aşteptata izbăvire, caleaşca se opinteşte în mlaştini de pucioasă, hurducăie pe drumuri scrijelite în stâncă, cu hăuri fără fund de-a dreapta şi de-a stânga, guri nesăţioase, pline de colţi ucigaşi, implorându-şi ofranda îndestulătoare, poduri putrezite, aruncate înşelător peste prăpăstii întunecoase, vizitiul se face una cu biciul, loveşte, iar noaptea rânjitoare îi joacă în faţă, desfrânată, femeie cu sâni de fiere şi şolduri voluptoase care strâng între ele doar moarte şi uitare definitivă, chemare insistentă,  alunecoasă, destinul călătorului caută împlinirea, palme reci, una dintre ele s-a aşezat pe mânerul spadei şi strânge, strânge, strânge până la albirea încheieturilor, până la durerea prăbuşită în inimă, ca o cascadă, lama refuză teaca, sclipeşte a bătălie ce va să vină şi încearcă să spintece, dintr-o singură lovitură, noaptea hâdă…

*

Dar oare cădea-va răpusă-n ţărână/ O noapte cu gheare, adusă de vânt?/ Bărbatul îşi lasă bărbia în pieptu-i/ Şi spada îngână, în teacă, un cânt./ E glasul izbirii, al morţii grăbite/ Ce mângâie stârvuri pe câmp nearat,/ Din ele-ncolţesc sângerate jelanii,/ Iar fete bătrâne nu ştiu de bărbat./ Dragonul loveşte cu coada, se zbate,/ Puterea-i arzândă ucide pe loc, / Un singur viteaz în picioare rămase/ Şi steaua din coapsă îi poartă noroc./ Copilul crescut-a, pândit de primejdii,/ Putere aprinsă în trupul uscat,/ Din spadă îşi face tovarăş de cruce,/ Dragonul mugeşte, cu gâtul tăiat./ Viteazul cunoaşte că nu are vreme/ De-a-şi pune astâmpăr în visul ascuns,/ Blestemul năprasnic în două se-mparte,/ Ucis-a dragonul./ Şi nu-i de ajuns.

*

Creastă muntoasă, pisc însingurat, trufaş, necălcat de picioare omeneşti, doar vulturii pleşuvi stau la sfat de taină cu ultimul mag şi ţipă sub cerul plumburiu, răcorindu-i întinderea cu vârfurile aripilor, un rug de foc, veste fumegândă pe care doar un singur ales o poate înţelege, el păstrează în trup, ca pe o avere, larmă şi neodihnă, ferecate în colivia coastelor, se agaţă cu disperare de fiecare piatră şi urcă fără zăbavă, renegând istovirea înnodată la carâmbii cizmelor, mai sus, tot mai sus, din ce în ce mai sus, cu fiecare pas, cu fiecare geamăt, viteazul ştie că pentru destinul său nu mai există cale de întoarcere, înghite în sec, scrâşneşte, o mantie neagră îi flutură în spate şi vine ca o nălucă pe urmele sale, e locul unde îşi dau întâlnire, de dincolo de timp şi cuvinte, toate legendele, dar acum, mai presus de orice, poteca e croită prin carnea blestemului crunt, ar putea să prindă un nor în pumn, pentru a-şi şterge fruntea, însă până în vârf nu e loc de popasuri, urcuş chinuitor, vlagă stoarsă, picurată peste pietre tăioase, ceva din el îi strigă să se oprească, o răbufnire de clopot în care inima sa e chiar limba ce loveşte pereţii, din ce în ce mai repede, pe ritmuri îndrăcite, viteazul ajunge lângă flăcările rugului şi cade în genunchi, răpus, golit de gânduri, secătuit, iar mâna ultimului mag i se aşază pe frunte ca o binecuvântare.

*

În codrul acela ce nu avea margini,/ Înalt precum bradul, trăia un fecior/ Cu plete de aur, cu mâini oţelite,/ Avându-şi puterea în arc şi topor./ Văzut-a-ntr-o seară, cu mare uimire,/ Prinţesă-nsetată, cu ochi mierii,/ Aşa se născu, dintr-o dată, iubirea,/ Şi-i prinse în mreje la ore târzii./ Dar fata era hărăzită, voinice,/ Dragonului Negru, prin lumi călător,/ Aşa că veni şi-nhăţă jertfă nouă,/ Copila născută din patima lor./ Putere de moarte, putere de viaţă,/ În locul acela e anul un veac,/ Să faci, ca o daltă, spărtură în timpuri,/ Găseşte copila./ Şi fi-vei chiar leac./ Lovit-ai dragonul, dar uite-o, boleşte,/ Degrabă purcede s-o scoţi din păcat,/ E luna-mplinită, prielnică vremea,/ Punea-vei pe deget inel fermecat./ La el meşterit-au, voinice, zeiţe/ Cu ochi de smaralde şi trup aurit,/ Galopul să-ţi fie mai iute ca răul,/ Licornii te-aşteaptă./ Sorocu-i venit!

Despre Cristian LISANDRU

Cristian LISANDRU a scris 1 articole în Revista de suspans.

Jurnalist. Poet. Prozator Născut în Bucureşti, la data de 18 iulie 1968. Fondator al Cenaclului de Poezie şi Proză „Amprente Literare”. VOLUME PUBLICATE: Volume de autor: • Poeme – „Ca o femeie despletită, neliniştea...”, Editura Pim, Iaşi, 2012. • Poeme – „Te iubesc pentru că eşti” (alături de Geanina Lisandru), Editura Pim, Iaşi, 2012. • Proză umoristică – „De-ale chefliilor”, Editura Pim, Iaşi, 2012. • Articole, eseuri, pamflete – „Cu zvonul pe ţambal”, Editura Pim, Iaşi, 2011. • Roman – „Romanul care se scria singur”, Editura Pim, Iaşi, 2011. • Proză – „Frig”, Editura Pim, Iaşi, 2011. • Poeme – „Atunci când vara se reinventa” – Editura Pim, Iaşi, România, 2011. • Poezie – „Pledoarie pentru salvarea lacrimilor”, Editura RBA Media, Bucureşti, 2011. • Proză scurtă şi foarte scurtă – „Picături de Insomnie” (volumul 1), Editura RBA Media, Bucureşti, 2010. ANTOLOGII: • Poezie şi proză – Antologiile „Amprente Literare” (volumele 1-6/ 2010-2012). • Proză scurtă – Antologia „Declin”, Editura Arhip Art, Sibiu, 2010. • Poezie – Antologia „Captivi în sfera de minuni”, editura Rovimed Publishers, Bacău, 2010. • Poezie – Antologia „55 poeţi contemporani”, editura Arhip Art, Sibiu, 2010.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *