Giulgiul de nisip (2)

Am fost introdus în „artele întunericului”, cum erau considerate de mulţi în acel orăşel. La şaptesprezece ani ştiam deja o mulţime de lucruri despre comunicarea cu lumea de dincolo, telekinezie, ritualuri magice şi fenomene paranormale. Fiind ateu, toate aceste învăţăminte nu făceau decât să-mi sporească orgoliul de erudit. Bunicul meu chicotea de mândrie că unicul său nepot are inteligenţa a zece genii, dar ţinea să îmi reamintească importanţa practicii magice. Ciudăţeniile lui îmi erau demult familiare şi mă hotărâsem să le ignor cu respectul cuvenit. Zâmbeam şi îl asiguram că nu îl voi dezamăgi, convins că ideile lui despre morţi vii şi obiecte zburătoare nu fac rău nimănui.

Am luat parte la nebuniile lui fără să crâcnesc, până în seara în care a intrat prin perdeaua despicată cu un iepure mort, cerându-mi să îl agăţ de o sfoară. Avea palmele roşii de la sângele bietului animal şi în ochii lui scăpăra un delir străin de expresia blândă de până atunci. Am fugit şi m-am baricadat în Camera cu stele, pe tavanul căreia erau desenate constelaţiile cereşti. Tremuram din toate încheieturile, anticipând momentul în care aveam să fiu jupuit şi tăiat în bucăţele de propriul bunic. Însă nu am auzit nici măcar o zgârietură.

Amândoi am îmbrăţişat pătimaş singurătatea… Numai tu mi-ai cunoscut înnegurarea, dar nu m-ai compătimit nici măcar o dată. Pentru tine am fost întotdeauna uriaşul. Pe umerii mei te sprijineai ca să nu cazi în tine însăţi. Ne-am mutat împreună în apartamentul tău, unde te-am vegheat până în ultimele clipe ale vieţii tale. Mi-ai murit în braţe…

De dimineaţă am crăpat uşa. Rămăsesem doar eu. Bătrânul avea un miros anume, de alge, care se risipea odată cu el şi pe care acum nu îl dibuiam nicăieri. Micul-dejun mă aştepta totuşi în prag. Aceeaşi pâine cu gem, fursecuri şi brânză. Eram lihnit de foame, dar am înghiţit în sec. Cel puţin aşa eram sigur că îmi prelungesc viaţa. M-am perindat ore în şir pe coridoare, înainte şi înapoi, în virtutatea aceluiaşi mecansim întrebuinţat de fiinţele din „lumea de dincolo”.

Îmi vibrează şi azi în tâmple tânguitul orologiului din holul mare. Douăsprezece dangăte de clopot zăvorâte într-un ceas de lemn. A fost clipa când m-a spintecat pentru prima dată groaza de singurătate. Mi-era dor de mama mea, de acea femeie cu eşarfă mov înfăşurată în jurul taliei. În scurtele intervaluri de somn, mă visam plutind printre oameni. Eram fericit. Bărbaţii îmi lăudau inteligenţa, iar femeile mă spălau cu apă înmiresmată şi îmi sărutau obrajii. Pe rând, mă preschimbam în amoebă, fluture, nevăstuică, panteră, tigru, maimuţă, parcurgând toate formele evoluţiei, poposind în cele din urmă în pântecul Mamei Terra.

Scârţâitul clanţei de la intrarea principală m-a furat visului. Deşi ajunsesem la apogeul groazei, m-am îndreptat spre pieire cu paşi grei. Bătrânul m-a salutat umil. Ştia că sunt acolo. Şi-a scuturat umbrela şi mi-a vorbit cu o voce care nu mai era demult a lui:

― Iartă-mă, te-am speriat de moarte. Nu eşti încă pregătit, dar ai împlinit vârsta potrivită şi ai dreptul să cunoşti darul moştenit de familia ta din generaţie în generaţie. Mai întâi, te rog să juri că vei păstra cu sfinţenie taina.

Înainte să răspund, bunicul a scos dintr-o desagă deja cunoscuta carte cu simboluri. Acum eram capabil să descifrez însemnele de pe copertă. Traducerea aproximativă suna cam aşa: Manualul alchimistului din Corios – ediţie revizuită de mai marii învăţaţi ai vremii (1615). În deschidere apărea un vultur şi conturul unei mâini. Jurământul îmi cerea să îmi suprapun mâna dreaptă peste contur.

― Ai cunoştinţe vaste despre alchimie. Ştii cu siguranţă de vestitele controverse iscate în jurul pietrei filosofale sau de elixirul vieţii, atât de mult râvnit de marii alchimişti medievali. Ce nu ştii este că există o ramură a noastră care s-a retras în munţi în secolul XVII. Acolo s-a format şi ordinul nostru. Ceilalţi ne-au socotit nelegiuiţi şi ne-au alungat din adunările lor doar pentru că am îmbrăţişat o altă viziune. Toţi revoluţionarii s-au lovit de zidul ignoranţei, e o lege a firii. A te zbate în numele crezului tău în ciuda oponenţei acerbe este o dovadă de curaj şi numai cei aleşi răzbat. Strămoşii tăi au fost oameni demni, care nu s-au plecat în faţa dogmei învechite şi a persecuţiilor. Da, şi noi am fost persecutaţi şi supuşi la torturi inimaginabile, de aceea am fost nevoiţi să ne conducem activitatea în spaţii ascunse de ochii autorităţilor.

Credinţa noastră s-a avântat dincolo de naivitatea cvasi-ştiinţifică a alchimiştilor adepţi ai tradiţiei. Am fost condamnaţi la moarte pentru că am practicat magia neagră, pentru că ne-am jucat cu forţe superioare încălcând, în viziunea lor, liberul arbitru al victimelor noastre. Cu aceste acuze calomnioase, predecesorii noştri au păşit spre propriile morminte. Înţelepţii de odinoară au fost orbi la marile adevăruri pe care noi le-am predicat. Nu au înţeles că noi nu am încălcat libertatea nimănui şi nu am pricinuit rău niciunei fiinţe, cu excepţia a câteva animale care au servit drept sacrificiu. Legătura strânsă dintre alchimie şi necromanţie a fost un alt tabu al veacurilor apuse şi este încă şi în zilele noastre. Idealul nostru a fost acela de a rescrie puţin legile naturale fără să intervenim însă în bunul mers al lucrurilor.


Copyright © 2012, Cristofor Photography


Îmi amintesc şi acum cea dintâi încercare. Eram un tinerel în floarea vârstei. Împlinisem ca şi tine optsprezece ani şi tata m-a dus la ritualul de iniţiere într-o încăpere săpată adânc într-o peşteră. Bătusem un drum întortocheat printre buruieni otrăvitoare şi povârnişuri abrupte. Mi-era atât de frig, încât aveam impresia că mi-a degerat inima.      Nu îi mai simţeam bătăile, ca şi când s-ar fi scufundat dincolo de mine, într-un alt eu.

Ne-am aşezat la o masă ovală în mijlocul căreia era un cufăr. Purtam o togă roşie cu emblema ordinului cusută de mama mea. Eram în culmea fericirii şi totodată mă cutremura acea încăpere luminată de patru torţe. În apropierea cufărului erau împrăştiate diferite obiecte pe atunci necunoscute mie. Multe dintre ele erau alcătuite din sticlă, pietre semi-preţioase şi cupru, iar împreună formau un mecanism de o perfecţiune desăvârşită. O apă cristalină curgea printr-un labirint de pâlnii, picurând într-o cupă de argint.

Fermecat de minunea din faţa mea, am dat să ating un zar transparent în care lucea o flăcăruie albastră, dar tata m-a oprit, ordonându-mi să deschid misterioasa cutie. Nutream deja speranţa că voi descoperi o comoară de aur, dar nu am găsit decât un şobolan mort. Tatăl meu m-a îndemnat apoi să citesc un pasaj subliniat din Manualul alchimistului. Am fost înştiinţat pe dată asupra sarcinii mele. Trebuia să readuc la viaţă biata lighioană. Am urmat întocmai toate îndrumările: am golit trupul animalului de sânge, apoi am preparat apa vie, peste care am turnat o soluţie pe bază de aur topit. Cantităţile trebuiau respectate cu exactitate matematică, altfel experimentul s-ar fi prăbuşit. Am aşezat în cele din urmă compoziţia deasupra zarului şi în dreptul ultimei pâlnii.

Bătrânul tăcu preţ de câteva minute, apoi continuă:

― Trebuie să ştii că apa vie conţine şi un alt ingredient în afara soluţiei de etanol, dar acest secret nu a pătruns mai departe de ordinul nostru. Experimentul Sacru sintetizează energiile pure extrase atât din materie, cât şi din celula divină – sau „lacrima lui Dumnezeu”. Rolul său este de a compune o nouă esenţă universală capabilă să genereze viaţă. Lacrima Domini se obţine cu sudoare şi carne fumegândă, dar despre asta vom vorbi altă dată.

Urmând o veche tehnică de transfuzie, am introdus compoziţia finală în animal, aşteptând înfrigurat să văd cum i se mişcă mustăţile. Se scursese o oră de la începutul examenului meu şi micul şobolan nu dădea niciun semn de viaţă. Am plâns în hohote, încredinţat că eşecul meu va ajunge la urechile marilor învăţaţi şi mai departe, la viitorii mei călăi. Bunul meu tată m-a îmbărbătat însă, spunându-mi că am uitat cea mai de preţ lecţie: credinţa.

― Fiule, mi-a zis, dacă Marele Zeu de sus nu ar fi cu noi, nimic din toate acestea nu ar fi cu putinţă.

Capitolul XXI din manual era înţesat de incantaţii care au zăbovit sute de ani pe buzele necromanţilor de renume. Am recitat de douăsprezece ori cea de-a treia incantaţie. Era scrisă într-o limbă care semăna cu toate graiurile lumii, dar era străină de ele. Cu fiecare repetiţie, aveam impresia că rostesc alte cuvinte şi alte înţelesuri. O putere imensă creştea în mine şi mă împingea înapoi către propria naştere. Dintr-odată, m-am desprins de trup… am ţâşnit prin creştetul capului, apoi energia în care m-am metamorfozat a intrat în şobolanul fără suflare. Când mi-am revenit în simţiri, afurisitul îmi ronţăia degetul. Nu-ţi pot descrie fericirea unei asemenea reuşite. Am trecut de iniţiere şi am sfidat moartea. Pot să… sfidez…moartea…

Bunicul meu se albise la faţă. L-am ajutat să se aşeze în pat, de unde a continuat lipsit de vlagă:

― Lasă-mă aici. Nu mai am mult… Au rămas puţini din Ordinul nostru, de aceea, dragul meu, îţi înmânez ţie onoarea de a duce mai departe marile taine. Ia cartea, ea e ghidul tău. Ai un viitor luminos, o văd în ochii tăi. Iartă-mă, te rog! Poţi să mă ierţi?

Delira, dar eram curios să îl ascult. Mi-era milă de el. Bătrânul era bântuit de propriile himere. Până atunci excentricitatea lui nu făcuse decât să mă anime. Era cel mai valoros studiu de caz din seria mea de jurnale. Nu bănuisem niciodată că bătrânul întinsese atât de mult limitele fanteziilor sale.

― Pentru ce îti ceri iertare, bunicule? Nu mi-ai greşit cu nimic.

― Dacă aş fi fost mai atent… Închide fereastra, Aron, se lasă frigul.

De afară venea o adiere călduţă, dar i-am făcut pe plac muribundului.

― Tatăl tău a avut o boală grea. A fost mereu un băiat timid… Nici mamei tale nu i-a spus. Într-o zi inima l-a lăsat. S-a stins fără să ştiu măcar că avea o suferinţă. Nu ne mai vorbiserăm de şapte ani. Copilul meu, copilul meu!

Am recurs la unicul gest de afecţiune de care eram în stare: i-am adus bătrânului un pahar cu apă rece.

― Uneori, sub povara disperării, în mintea omului se deschide un orizont înnegurat. Când devii robul dorinţei, acţiunile tale te conduc negreşit la pierzanie. Am încălcat legea supremă a ordinului nostru, iar mama ta mi-a fost complice. Fiecare a plătit preţul. Eu am fost lăsat în viaţă ca să te iniţiez.

Am îngheţat.

― Mama a murit?

Părea că nu mă auzise:

― Legea ne interzice să intervenim în destinul unuia dintre membrii familiei noastre. Totuşi am făcut-o… Am luat trupul tatălui tău şi l-am adus în văgăuna mea. Au urmat douăsprezece nopţi de lacrimi, degete frânte şi sticle de coniac. Nu o dată am fost încredinţat că truda e sortită eşecului, dar, cu răbdare, am reuşit. O zi în plus ar fi fost prea târziu. Legile antice ale ordinului spun că sufletul îşi caută recipientul material treisprezece zile, după care se ridică la ceruri. La început a fost o mişcare de pleoape, apoi o contorsionare a buzelor. Era viu şi cald, ca atunci când l-am ţinut în braţe prima dată.

Tatăl tău nu a ştiut adevărul. Cei care primesc o a doua viaţă o pierd pe cea veche. Nu păstrează nici măcar o amintirea celui care au fost. I-am spus că a fost inconştient, iar boala de care suferă îl împiedică să iasă afară, din cauza contactului cu aerul toxic. Aproape că îmi doream să afle ceva, pentru ca vina ce se încolăcise în jurul inimii mele  să-şi mai slăbească strânsoarea. Dar m-a crezut orbeşte. Am fost aşa fericit, iar mama ta şi-a alungat pentru o vreme demonii din suflet. Însă fericirea s-a evaporat repede.

Într-o după-amiază, intrând pe uşă, l-am găsit întins pe sofa, livid. Ţinea la piept o fotografie cu tine. Nu ştiu cum a dat de ea, pesemne într-unul din sertarele mele. Când m-am apropiat de el, am fost uimit să zăresc nisip pe chipul lui, dar şi pe braţe. Era acoperit de nisip… parcă se descompunea…

*

Undeva se strecurase o greşeală fatală. Am deschis paginile Manualului la capitolul despre Experimentul Sacru şi am înlemnit. Era scris cu litere îngroşate, de-o şchioapă, ceea ce orice alchimist ştie:

„Cel A DOUA OARĂ VIU nu va înghiţi şi nu va atinge sub nicio formă SARE sau oricare din componentele sale chimice în decursul a nouăzeci de zile de la înfăptuirea trezirii. Altminteri moartea va surveni în maximum două ceasuri.”

Pe masă, lângă sofa, era un pahar cu apă şi o zaharniţă. Cu minţile rătăcite, turnasem sare în loc de zahăr… L-am omorât! L-am omorât!

Bătrânul se zvârcolea în faţa mea. M-am străduit să îl liniştesc, dar curând inima i-a cedat. În ochii lui vina pictase o ceaţă vâscoasă. Visam să fug departe de omul care zăcea nemişcat şi de poveştile tulburătoare cu care murise pe buze. Nu mai ieşisem din casă de ani buni. Trebuia totuşi să anunţ pe cineva. M-am rezemat de uşă contemplând lumina ce se întrevedea printr-o crăpătură. Undeva, acolo mişunau subiecţii din notiţele mele cu tot cu problemele lor mărunte, cu nesingurătatea lor plictisitoare.

Un zgomot din spate m-a făcut să tresalt. Capul bătrânului alunecase din poziţia iniţială. De data asta am deschis zăvorul şi am pătruns în celălalt tărâm. Pleoapele strâns închise mă protejau de pericolul invizibil, dar simţeam razele soarelui cum se furişează pe chipul meu, ispitindu-mă. Un bărbat mi s-a adresat de la o oarecare distanţă:

― Băiete, ai păţit ceva? Eşti alb ca varu’. Cine eşti?

I-am răspuns că sunt nepotul domnului Rosswald şi că bunicul meu a decedat, dar nu am bani de înmormântare. Adevărul e că n-aveam nici cea mai vagă idee unde îşi păstra bunicul averea.

Bunul samaritean m-a studiat insistent şi s-a oferit să aibă grijă de mine şi de înmormântare. L-am informat că sunt agorafobic, dar bărbatul nu m-a înţeles, pentru că  m-a chemat să vin cu el. Când am îndrăznit cu greu să-mi deschid ochii, străzile şi oamenii mi se înfăţişau ca un tablou unduitor. Formele şi culorile oscilau ameninţător. Pentru a le unifica era nevoie de un efort mental suprem. Inteligenţa superioară cu care mi s-a spus că sunt înzestrat m-a ajutat să nu par un ţicnit în faţa vecinului binevoitor. Ba chiar am creat o impresie bună. Domnul Marco m-a invitat să dorm la el până îmi mai revin.

De dimineaţă bunicul meu a fost înmormântat în cimitirul din apropiere. Chipul lui de ceară era îmbrăcat de o lumină rece. M-a întristat să nu mai văd pe nimeni în afară de domnul Marco, deşi am răsuflat uşurat că am scăpat de o altă interacţiune umană.

― Dom’ Rosswald ţi-a lăsat ţie casa. M-a rugat pe mine să-ţi arăt testamentul.

Nu mă interesa casa. Îmi doream să dezgrop enigma care o răpise pe mama mea. L-am rugat pe unicul prieten al bunicului meu să mă conducă la fosta mea adresă. Am parcurs o jumătate de kilometru pe jos. În cartierele pustii boala mea cunoştea o ameliorare considerabilă. În absenţa forfotei, respiram liniştit.

Vechea locuinţă întunecoasă se înălţa deasupra mea ca un clopot gotic. Am sunat. Acelaşi ţârâit prelung, dar niciun răspuns. Însoţitorul meu mi-a şoptit optimist:

― Poate nu e acasă, vine mai pe seară. Revenim, că nu strică o plimbare. Ne mai dezmorţim.

Tocmai atunci s-a deschis uşa şi am recunoscut imediat figura osoasă a lui Thio, verişorul mamei mele.

― Cine sunteţi şi ce naiba vreţi? Nu-mi plac neghiobii care-mi derajează somnul.

― Sunt Aron şi m-am întors acasă. Unde este mama mea? l-am întrebat nervos.

Bărbatul s-a scuzat şi ne-a invitat înăuntru. Am luat loc la o masă în sufragerie şi Thio şi-a aprins o ţigară.

― V-aş servi cu ceva, dar n-am mai cumpărat nimic de două zile. Maică-ta şi-a luat tălpăşiţa acum patru ani. Poliţia a scormonit după ea peste tot, a dat şi la ziar. Credeam că ai auzit.

― Nu… Bunicul meu nu mi-a spus nimic, decât că a trădat Ordinul şi a fost pedepsită.

Prin fumul gros i-am desluşit dinţii apărând într-un fel de zâmbet.

― Moşu’ avea câteva doage lipsă. I-a băgat şi maică-tii prostii în cap. Mi-a tot împuiat capul cu un experiment nereuşit, ceva cu vrăjitori şi poţiuni. Zicea că din cauza bătrânului taică-tu a murit a doua oară. Scorneli de femeie nebună. Curvăsăreala i-a luat minţile. Din câte ştiu  n-ai dus-o nici tu prea bine cu ea.

Ochii lui înfundaţi în cap mi-au aruncat o privire vicleană.

― Asta n-nu e treaba dumneavoastră, m-am bâlbâit eu.

― Fie aşa. Poţi să rămâi cu mine dacă vrei. În fond e şi casa ta.

― Aron, la mine ai mereu uşa deschisă, a intervenit domnul Marco blajin.

Eram din nou absorbit de puterea malefică a acelei case. Îmi displăcea individul care se instalase acolo prin cine ştie ce şiretlic, dar nu aveam tăria să îl refuz, nici să îl chestionez. Mi-am luat rămas-bun de la bunul samaritean şi am urcat treptele către una dintre cele zece camere dispuse simetric. Nu îndrăzneam să intru în fosta mea cameră, de teamă să nu găsesc o colivie la picioarele patului. Am încetat să mă gândesc la dispariţia femeii care fusese cândva mama mea. Mă obişnuisem deja cu încrengătura de secrete ţesute de-a lungul destinului meu.

Mi-am pus într-o valiză câteva haine şi cărţi, printre care şi Manualul alchimistului. Am aşezat cartea pe un raft din biblioteca mare, lângă două atlase de zoologie. Thio mă trata cu răceală, dar cel puţin aveam ce mânca. Uneori mi-era dor de ceaiul aromat şi de micul-dejun preparat migălos pe o tăviţă lăsată în faţa uşii. Înainte eram singur alături de cineva. Acum singurătatea mea dobândise un alt statut. Cu fiecare zi, mă afundam în abisul unei tăceri insalubre. Pălăvrăgelile lui Thio mă oboseau îngrozitor. În majoritatea timpului mă izolam, după cum îmi era obiceiul de tânăr pustnic. Şi pentru ca tăcerea să nu mă facă amantul ei fidel, m-am apucat să lecturez cu voce tare cartea cu simboluri şi desene: sute de experimente mai mult sau mai puţin ştiinţifice, combinând studii matematice, practici magice, telekinezie şi chiar hipnoză.

De unde această obsesie pentru alchimie şi învierea morţilor? Şi ce legătură avea mama mea cu acel cerc vicios?

*

Aron îşi trosni degetele, apoi întoarse capul spre fata care îşi plimba unghiile pe suprafaţa nisipoasă a sandalelor. Trei raze cafenii de soare săgetau aerul mării printr-o spărtură în cer. Emma încerca să-şi amintească dacă plouase în ziua în care îl cunoscuse pe bărbatul ciudat de lângă ea. Întreaga istorisire ce-i scălda acum mintea cu viteza unui râu ieşit din matcă i se părea un vis.

E un vis, un truc.

― În toamna acelui an Thio a fost concediat de la fabrica unde a lucrat douăzeci de ani. A trebuit să mă angajez ca să-mi câştig existenţa. Uneori ieşeam seara ca să-mi cumpăr cărţi. Norocul meu a fost să întâlnesc un librar care avea nevoie de un băiat serios pentru diverse treburi administrative. Salariul era modest, dar nici nu aspiram la mai mult. Din când în când şeful meu mă iscodea să afle dacă nu cumva sunt îndrăgostit. Bâiguiam că prefer solitudinea şi oamenii mă sperie.

― Ei, lasă că vine ea, ascultă la mine. Nu toţi oamenii-s răi. Eu unul sunt pâinea lui Dumnezeu.

Domnul Lukas era într-adevăr un om bun şi mă făcea să râd. Lumea de care fugisem toată viaţa mă ajunsese din urmă. Zilnic se perindau în librărie sute de pantofi şi genţi. Mii de pagini proaspete de carte se lăsau alintate şi apoi abandonate de ochi obosiţi, curioşi, tandri, verzi, lila… Pe unii îi ştiam deja din vedere – erau clienţi fideli care nu cumpărau nimic, dar inspectau tot. Alţii căutau un cadou – prezenţa lor era sporadică, iar cărţile nu vibrau în mâinile lor. Oamenii încetaseră să mai facă obiectul studiilor mele psihologice sau al dispreţului. Îi urmăream cu emoţia potolită a unui invalid. Într-un fel, mă hrăneam cu ei. Nu mă apropiam însă de ei mai mult decât mi-o cerea slujba. Ar fi însemnat să mă consider egalul lor, ori fantomele nu au acest drept.

Într-o zi, ceva s-a schimbat. Tu ai intrat în librărie tremurând de frig. Aveai hainele ude şi părul ciufulit.

*

Emma se trase înapoi speriată. Un sentiment apăsător şi straniu îi traversa gândurile:

― Aron, ce tot spui? M-ai văzut prima dată lângă parcul de la teatru! Stăteai lângă zidul cu graffiti…

― Te rog, Emma, ascultă-mă până la capăt.

Aron continuă pierdut:

― Ţi-am remarcat stângăcia adorabilă când ai scăpat din mână gentuţa verde şi apoi, dând s-o ridici, ai dărâmat un raft întreg de cărţi. Ţi-ai cerut iertare timid şi te-ai îndreptat spre colecţia de artă. Nu mai cunoscusem pe nimeni ca tine. Deşi erai aproape umană, pluteai deasupra tuturor cu uşurinţa unui fum suflat de vânt. Erai o făptură spectrală. Aş fi vrut să îţi pun un milion de întrebări: ce îţi place să citeşti, ce visezi când dormi, dacă ştii să desenezi elefanţi, ce culoare a avut prima ta rochiţă… numai cine eşti, nu.

Veneai să cumperi câte o carte în fiecare săptămână, fix la ora cinci. Te îmbrăcai mereu la fel, cu un palton gri şi sandale roz. Ţi-am învăţat pe de rost toate gesturile şi toate cuvintele nespuse. Se întâmpla să mă priveşti pe furiş şi să zâmbeşti cu jumătate de buză, dar te făceai imediat nevăzută în spatele unei coperţi.

S-a scurs o vară până să te invit în oraş. Te-am aşteptat nerăbdător în faţa librăriei la ora cinci, repetându-mi cele câteva cuvinte adresate ţie. Nu ai venit… În ultima vreme slăbiseşi şi erai tot mai obosită. M-am gândit că ai rămas acasă pentru că ţi-era rău, aşa că mi-am mutat speranţele în ziua de mâine. Dar nu ai apărut nici atunci. După o săptămână eram numai piele şi os şi aveam frisoane. Domnul Lukas s-a arătat tot mai îngrijorat pentru mine. Cât de mult m-a îndrăgit domnul Lukas, de şi-a încălcat promisiunea:

― Domnişoara m-a rugat printre lacrimi să ţin secret, dar nu pot când te văd aşa. Este grav bolnavă… leucemie. De ce mi s-a confesat tocmai mie? Habar n-am. Poate pentru că prin natura meseriei mele sunt un bun ascultător. Mi-a dat de înţeles că şi ea te iubea în taină, dar s-a ferit din cauza situaţiei… Şi-a dat seama că te pregăteai să o chemi în lumea ta.

L-am implorat să-mi dea adresa ta, dar omul mi-a spus tot ce ştia. Am alergat ca un nebun în toate librăriile din oraş, în biblioteci, pe străzile lăturalnice unde mă plimbam demult cu mama mea. Te-am descris bărbaţilor din cafenele, din baruri şi femeilor din cofetării… În zadar.

Destinul a vrut să te revăd o lună mai târziu, în faţa unui teatru. M-am cutremurat – erai într-un cărucior cu rotile, dar nu-ţi lipseau sandalele roz. Semănai cu un copil,     într-atât de mică deveniseşi. Te-am îmbrăţişat fără să te las să respiri, în aceeaşi tăcere în care ne iubiserăm până atunci. Am plâns amândoi şi ne-am istorisit poveştile triste.

Tatăl tău a murit când aveai zece ani, iar mama ta te-a părăsit şi s-a mutat într-o altă ţară cu noul soţ. Bunica ta ţi-a insuflat pasiunea pentru citit. Tot ea ţi-a lăsat moştenire şi biblioteca din sufragerie. Deşi banii au pătruns cu zgârcenie în casa voastră, s-a sacrificat mereu ca să achiziţioneze ediţii valoroase de la cele mai cunoscute anticariate. Uneori croia haine pentru persoanele înstărite din vecinătate. Alteori ghicea în cafea doamnelor dornice să-şi culeagă viitorul din zaţul negricios. O numeai îngerul tău păzitor. La şaisprezece ani te-ai îndrăgostit de un agent imobiliar care ţi-a făgăduit că va divorţa de soţia lui pentru tine. Evident, aşteptările ţi-au fost spulberate şi ai decis că nu mai are sens să trăieşti. Ai încercat să îţi iei viaţa aruncându-te de pe un pod. Ce prostuţă ai fost, iubita mea. Din fericire un om al străzii te-a auzit ţipând şi te-a scos din apă. I-ai fost atât de recunoscătoare, că l-ai găzduit la tine până a reuşit să se pună pe picioare. De atunci ţi-ai câştigat admiraţia tuturor colegilor de la liceu, dar şi a profesorilor.

Totuşi, ceva s-a rupt în tine iremediabil. Încetul cu încetul te-ai îngropat în paginile cărţilor. Te-ai detaşat de vechii tăi prieteni. Peste doi ani ai aflat că eşti bolnavă şi ai renunţat la facultate. Intenţionai să te înscrii la filosofie.

Amândoi am îmbrăţişat pătimaş singurătatea… Numai tu mi-ai cunoscut înnegurarea, dar nu m-ai compătimit nici măcar o dată. Pentru tine am fost întotdeauna uriaşul. Pe umerii mei te sprijineai ca să nu cazi în tine însăţi. Ne-am mutat împreună în apartamentul tău, unde te-am vegheat până în ultimele clipe ale vieţii tale. Mi-ai murit în braţe…

― Aron, ce tot spui? Sunt aici, lângă tine, sunt vie!

― Nu puteam să te pierd, Emma… Aş fi coborât şi în iad ca să te aduc înapoi şi să te văd iar în fotoliu, frunzărind un roman de aventuri şi râzând ştrengăreşte. Tu ai şters din mine definiţia singurătăţii. Te-am iubit atât de mult, încât te-am adus în casa mea după ce te-ai încăpăţânat să mai trăieşti. Thio nici nu m-a observat. Uneori mi-era milă de beţivul acela patetic care adormea în propria mizerie. În mintea mea se năştea un plan nebunesc, absurd.

― Aron, mă sperii! Spune-mi că e o glumă…

― Disperarea are darul de a distruge scepticismul. Am deschis Manualul alchimistului la capitolul Morţii vii şi am lecturat în detaliu regulile experimentului. Pentru o fracţiune de secundă, mi s-a părut că văd umbra bunicului meu proiectată pe tăblia patului. Dintr-un colţ al camerei, îl auzeam dojenitor:

Vezi, Aron? Chemarea destinului te îmboldeşte. Magia există, ai ştiut-o dintotdeauna…

Am avut grijă ca trupul tău să îşi păstreze tinereţea. Apa vie are acest efect. Aveam nevoie de timp… Mi-am construit un laborator în cameră. Când ieşeam, închideam uşa cu cheia. Cunoştinţele din diferite domenii şi memoria fotografică mi-au fost de mare folos. Mi-am vândut sufletul cărţilor de chimie şi fizică, atlaselor de anatomie şi tratatelor de psihologie. Am parcurs în sens invers drumul de la ştiinţă la misticism, ajungând chiar la Dumnezeu – acel ecou îndepărtat în care începusem să cred. Voiam să stăpânesc totul, să curprind toată înţelepciunea din univers, ca să fiu sigur că îţi voi reda eternitatea. În unele momente, mă prăbuşeam în genunchi văzându-te atât de senină în somnul tău diabolic. Patul unde erai aşezată se transforma într-un sicriu care cobora în abisul morţii. Dar eram hotărât să te aduc înapoi.

Într-o zi, l-am surprins pe Thio ghemuit pe fotoliu, cu ochii împăienjeniţi şi pumnii sângerând de la o sticlă spartă de coniac. Mi-a adulmecat mirosul toxic impregnat pe halat şi s-a răsucit spre mine. În ochii lui pândea ura. Mi-a spus că ştia cu ce mă ocup şi că le va comunica membrilor Ordinului păcatul meu. L-am obligat să îmi mărturisească adevărul despre mama mea şi a râs… Nemernicul a râs! O omorâse cu propriile mâini pentru că a încălcat jurământul.

N-am vrut să se întâmple aşa… l-am lovit cu un sfeşnic. Mi-ar fi stat în cale. Am făcut şi alte lucruri josnice: am furat aur, am ameninţat oameni nevinovaţi… am chinuit animale pentru experimentele mele. Din păcate nu îmi permit luxul de a avea pe conştiinţă această călătorie în purgatoriu.

Oh, dacă ai putea vedea totul… mecanismul, geometria sacră, esenţele sublime! Eram Dumnezeu şi Diavolul, alfa şi omega. Am stors „lacrima lui Dumnezeu” din sânul veacurilor…

După ce pregătirile au luat sfârşit, am deschis Manualul alchimistului şi am recitat incantaţiile necromantice de sute şi sute de ori. Niciun semn, nicio vibraţie în trupul tău odios de nemişcat. M-a străbătut o furie cumplită – mi-am distrus opera în întregime, umplând camera de cioburi şi bucăţi de hârtie arsă. Trecuseră deja cincisprezece zile. Poate că îţi uitaseşi demult drumul înapoi către mine.

M-am îndreptat spre fereastră, cu gândul de a-mi da drumul în întunecimea nopţii, dar un geamăt stins m-a oprit pe loc. Te sculaseşi în capul oaselor şi aveai obrajii trandafirii. Te-am strigat pe nume, dar nu ştiai cine eşti. Era ca şi când întreaga ta fiinţă dispăruse şi în locul ei se născuse alta. M-ai întrebat nedumerită cine sunt.

Atunci ţi-am desenat din cuvinte o nouă identitate. Ţi-am compus viaţa numai din fericire. Totuşi nu era de ajuns… Amintirile trebuiau să fie ale tale, aşa că în fiecare noapte ţi le-am sădit în minte. Am şters din gândurile tale ziua experimentului. Astfel, ai călătorit în India şi Egipt, te-ai aventurat pe crestele munţilor, ai luat lecţii de tango şi de salsa cu un vestit dansator din Mexic, ai contribuit la construirea unui centru pentru copiii nevoiaşi, iar tatăl tău a fost printre cei mai apreciaţi arheologi din breaslă. Ţi-am croşetat în gânduri o mamă blândă şi grijulie, cu păr brunet, satinat şi parfum de orhidee sălbatice. Ai trăit fericită până când părinţii tăi s-au stins într-un nefericit accident. Zburau deasupra Oceanului Pacific.

Apoi m-ai întâlnit. Te-ai îndrăgostit din nou de mine, neştiind că răul crescuse în carnea mea ca un măr otrăvitor şi aveam să te condamn a doua oară la moarte. Aş fi făcut orice pentru tine, orice… De-asta nu am fost în stare să te refuz când m-ai sărutat pe gât şi m-ai rugat fierbinte să mergem la mare.  Ai visat mereu să vezi marea…

De ce nu m-ai ascultat, Emma? De ce te-ai strecurat noaptea din cameră să înoţi?

*

Tânărul îşi adânci fruntea în mâinile albe, în timp ce lacrimile desenau în jurul lui un abur de durere. Emma îşi aminti vag de un băiat timid care aranja rafturile într-o librărie. Se simţi copleşită de o ameţeală cu miros de alge. Şi-ar fi dorit să aţipească şi să se trezească din nou în tren. Firişoare strălucitoare de nisip îi îmbrăcau tot trupul, ca un giulgiu.

Sfârşit

Despre Teodora GHEORGHE

Teodora GHEORGHE a scris 6 articole în Revista de suspans.

Teodora Gheorghe (2.07.1988, Bucureşti). Debut literar în revista liceului cu poezii. 2005: locul 2 pe ţară la concursul de Creative Writing organizat de British Council în România. 2010: colaborează ca traducător pentru site-urile TNB, Radio România Muzical şi Unibuc în cadrul Masteratului de traducere a textului literar contemporan. Este redactor-colaborator la revistele culturale “Orizontul Cultural Contemporan” şi “Timpul”. Publică poezii în engleză în revista Translation Cafe. 2011- debut în proză în revista online Gazeta SF Alte publicaţii: Gazeta SF- “Cazul doamnei Fly”, “Domnul de la miezul nopţii.” Revista EgoPhobia: poezii în engleză, povestirea “Balada unei teze mici”, recenzii de carte, cronici de teatru. Autori preferaţi: Stefan Zweig, Mircea Eliade, Gib Mihăescu, Edgar Allan Poe, Iris Murdoch, John Steinbeck, Haruki Murakami. Poeţi preferaţi: George Bacovia, Ion Minulescu, William Wordsworth, Dylan Thomas, John Keats, Emily Dickinson. Hobby-uri: lectura, desenul, pictura, muzica, jocurile de cuvinte, natura. Blog: http://fatadinluna22.blogspot.ro/

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *