Gâlma

Când am observat-o pentru întâia oară, nu era decât o umflătură pe obrazul drept. Nu i-am dat importanță. Cum nici pentru ea nu cred c-a prezentat interes major. Nimic remarcabil, la urma urmei. Tușa trecea binișor de jumătate de secol existențial și, presupun, în opinia ei, nu mai conta de care parte atârna balanța esteticului. Pentr-o femeie proaspăt trecută de șaizeci de ani, vreau să zic. Cel puțin acesta era modul de judecată al femeilor, într-un timp, prin zona în care crescusem. Nu c-ar fi fost vreo frumusețe incomensurabilă în tinerețile ei îndepărtate ca valurile din largul mării. Doar că, adolescentă fiind, cu gând de măritiș, chiar puțin trecută de vreme, se tot amăgea c-ar mai fi ceva acolo. Că flacăra încă arde. Fusese la rândul ei, ca orișicare, un suflet doritor de iubire. Asta-i dăduse, întrucâtva, speranță.

Trudise destul, până să dovedească un firicel de foc în inima unui bărbat. Și-ntr-un final, strădania-i rodise. Așa, mai puțin drăguță cum era, se căsătorise și adusese pe lume doi copii și-și găsise o slujbă bunicică la stat. Un scor bunicel pentru o tânără pe care mulți dintre colegii de liceu nu dăduseră nici măcar două cepe degerate. Pe ea, și nici pe viitorul ei, la fel de întunecat precum o pată de petrol pierdută în apa mării.

Parc-o și aud, cum șușotea, cândva – să tot fie ani buni de atunci –, suflând pe ascuns în receptorul telefonului, dosindu-și vorbele ca o babă în biserică, desfrunzind timpul c-o mai veche prietenă din copilărie – sau poate de prin școală – cum nu știu care tipă ajunsese o depravată. La sfârșitul conversației, avusese parte de mult așteptatul ei moment de satisfacție. Ți-ai fi pariat jumătate din avere, fără urmă de teamă c-ai să pierzi. Pentru că și-ar fi dat chiar brațul drept, numai s-o privească, pe depravată. Să guste momentul în care speranța unei vieți îndestulătoare fugise din calea secăturii, cu forfota alunecărilor de teren. Nu să-i vorbească, doar s-o privească. Demonii nu se consumă cu una, cu două. Rămân ascunși. Ard mocnit, se mistuiesc, așa cum luptă cărbunii în grătar, dacă nu-s stropiți cu apă.

Uneori – de cele mai multe ori! – ochii au felul lor de-a spune lucrurilor pe nume.

Treptat, umflătura a devenit evidentă. Și, la fel ca toți ceilalți, tușa s-a convins că era ceva în neregula cu gâlma de pe obraz. Au urmat câteva vizite la doctor. Nu s-a dovedit niciun fel de tumoare ‒ ceea ce a mulțumit pe toată lumea. Ba mai degrabă un cocoloș de grăsime. Singurul remediu: intervenția chirurgicală. Pe care din rațiuni fianciare, a decis s-o amâne. Avea, totuși, doi copii. Dintre care unul în primul an de facultate. Mare parte din venitul familiei contribuia la educația lor.

Pe-atunci, familiile noastre se vizitau săptămânal. Mai apoi, după ce tata a primit o ofertă de muncă din partea unei firme de construcții, am migrat la două sute de kilometri de locul în care m-am născut. Adaptarea ne-a luat ceva timp (în special mie și fratelui meu), însă am văzut partea bună. Bucureștiul era cu mult mai mare și existau mult mai multe oportunități pe viitor, atunci când aveam să isprăvim de tocit băncile școlii. Din acel moment, ne-am vizitat din ce în ce mai rar. Până în punctul în care s-a ajuns la concluzia că cele mai benefice vizite erau cele din preajma sărbătorilor. Pentru ambele părți, vreau să spun.

Cu fiecare Crăciun sau Paște scurs, excrescența tușii devenea tot mai însemnantă. În special pentru noi, cei care o vedeam la intervale de luni bune. Până în punctul în care crescuse de-a dreptul scârboasă. Părea ca și cum cineva îi lipise o mingiucă roz pe obraz. Era limpede pentru toți, nicidecum o fericire pentru sărmana femeie. Însă Sile, bărbată-său, adică unchiul nostru, își pierduse locul de muncă și treburile stăteau destul de prost pentru familia Cazacu, iar banii pentru extirparea chirurgicală a boșoalcei nu se găseau în niciun chip.

Fusese o vreme când unchiu’ Sile avusese o leafă mulțumitoare, la o firmă de pază, cu un program felexibil, care-i permisese o zi suplimentară de lucru (uneori chiar două) pe cele câteva șantiere din apropiere. Dar asta se întâmplase înainte ca el să-și prăpădească spinarea de la atâta ridicătură și înainte ca firma de pază la care lucra cu acte-n regulă să arunce prosopul.

Îmi amintesc că părinții noștri s-au oferit să-i ajute. Cred că s-a întâmplat în timpul unei vizite de Paște. Contrar așteptărilor, Vera, care era un pic cam țâfnoasă din fire, a primit propunerea destul de încântată. Și cine n-ar fi făcut-o, dacă stai bine și te gândești.

Consultul preoperatoriu s-a consumat la fix o lună după vizita noastră, iar concluzia n-a fost tocmai mulțumitoare. Umflătura nu prea mai era ceea ce fusese inițial. N-a primit niciodată diagnosticul de cancer, însă nu-mi imaginez ce altceva ar fi putut să crească așa virotic. Unde mai pui, devenise puternic vascularizată. Asta era o problemă majoră, pentr-o hipertensivă, așa cum era tușa Vera, în cazul unei operații, care după detaliile proaspătului consult, costa mai mult decât un Opel la mâna a doua.

Am fost anunțați telefonic. În mod evident, după aflarea veștii nefaste, a urmat prima vizită în afara sărbătorilor, dintr-un interval destul de lung de timp în care, conform acordului comun, ne vizitasem strict din rațiuni festive.

Când am văzut-o, cu toată strădania mea de-a nu fi necioplit, cred că mi-au scăpat câteva grimase de repulsie. Chestia crescuse (cam cât o gutuie, cu tot cu iregularitățile ei) și era de-un roșu purpuriu. Vinișoarele, contorsionate pe sub piele, îți lăsau impresia că priveai un ghem uriaș de viermi, care (deși îmi era destul de clar că nu erau acolo) păreau să freamăte necontenit. Se încolăceau, forțau pielea, gata-gata să plesnească și să mânjească împrejurimile cu lichidul cleios în care colcăiau.

Îmi venea să vărs, numai gândindu-mă. În mai multe rânduri, cândva, buzele mele pupaseră obrazul acela. Măcar atâta lucru am putut să fac și eu: să mă abțin, să nu-mi jertfesc prânzul. Spre marea noastră nemulțumire (îndeosebi a mea și a fratelui meu) a trebuit să rămânem peste noapte. Ceea ce-a însemnat că, în ziua următoare, aveam s-o admirăm din nou, în toată splendoarea ei.

Cel puțin a doua zi, deși pare de-a dreptul barbară o asemenea gândire din partea mea, sub diverse pretexte, tușa nu s-a așezat la masă. Poate c-o fi mâncat prin oraș, poate că n-o fi mâncat deloc sau poate c-o fi mâncat pe ascuns, asta nu mai știu. Însă ce știu cu siguranță, m-am bucurat enorm c-a făcut asta. Chiar și-așa, am depus eforturi destul de mari să înghit dumicații de piure de cartofi cu chifteluțe și sos. Nu-mi puteam imagina altceva decât faptul că amestecul de sos de roșii și cartof semăna izbitor de mult cu sângele și coptura din gâlmă. La dracu’! Pot să jur, n-am fost singurul de la masă care-a gândit asta! Am văzut-o pe fețele lor scofâlcite, la fiecare dumicat ingerat.

Vizita s-a terminat, am plecat cu toții și lucrurile au revenit la normal. Cel puțin pentru noi. Aproape uitasem c-aveam o mătușă a cărei față semăna cu rezerva de viermișori a unui pescar. Fiecare ne-am văzut de treburile noastre și, la aproape jumătate de an, a venit telefonul anticipat – totuși, niciodată dorit. Tușa se prăpădise. Deși mi-e dificil s-o fac, trebuie să recunosc: m-am bucurat. Într-un fel. Pentru că deodată cu ea, avea să dispară și scârboșenia de pe obraz. Cancer sau nu, n-a mai putut nimeni să afle. Renunțase să se mai caute prin doctori, iar trecerea ei în neființă a fost o ușurare pentru toată lumea. Deși, n-a recunoscut-o nimeni, niciodată.

Marea noastră teamă, a mea și a fratelui meu, clipa în care trebuia să ne luăm rămas bun. Oricât am fi vrut să n-o facem, n-am avut încotro.

M-am apropiat temător, de parcă gâlma încă era acolo, vie. Cât de mult am căutat să mă feresc s-o privesc, m-a atras, întocmai ca un magnet. Prin vălul subțire de pânză, fața colțuroasă a tușii căpătase culoarea nămolului uscat. Din zdrahoanca de muiere care fusese cândva, acolo, ascuns sub faldurile vălului, stătea neclintit, un sac din piele cenușie. Părea azvârlit peste-un morman de oase ascuțite. Imaginea gogoloiului de carne, deși parțial dosit de albul pânzei, m-a urmărit multă vreme. Pielea roșietică de peste obraz – bătea, mai curând, spre vinețiul prunelor abia pârguite – era, totuși, întinsă bine. Lucioasă, de-ai fi spus că fusese dată cu cine știe ce unsoare de soi. În ciuda tuturor aparențelor, nu părea nicicum lipsită de viață. Ba mai curând, arăta ca și cum sorbise toată vigoarea din trupul pe care crescuse. Arăta de parcă dobândise o viață numai și numai a ei.

Spuneți-mi nebun, dar am putut să jur, pe suprafața ei lucitoare se întrezăreau ochi mici, negri și rotunzi ca două coacăze. Un nas șters și-o gură minusculă. Cu buze subțiri, ca două linii de cariocă.

Am sărit numaidecât din buza sicriului. Frate-meu, speriindu-se în draci, ascultându-mi elucubrațiile efervescente, nici că s-a mai apropiat la mai puțin de câțiva metri de raclă. Oricât de mult s-a muncit sărmana de maică-mea să-l înduplece. Numai de s-ar fi dus, cu chiu, cu vai, măcar așa, pe fugă, să-i pupe mâna tușii de rămas-bun. Să nu se facă de râsul lumii. Dar Nicușor al meu, nu și nu. Și tot un nu convins a rămas, până la plecare.

Tușa s-a dus și deodată cu ea și nenorocita aia de umflătură. Tot restul ceremoniei de înhumare l-am petrecut foindu-mă de ici-colo, fără să mai pun piciorul în pragul bisericii.

După slujbă, toată lumea a afișat o stare de liniște vădită. O mulțumire sufletească. Într-un final, Vera descoperise o cale de scăpare. Îmi închipui că nu-i tocmai o fericire să te afișezi c-o asemenea năzbâtie pe față. Să accepți încercările disperate a celor din jur, în a te convinge că pentru ei totul este ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic. Că totul e așa cum fusese și până atunci. Când, de fapt, treaba nu stă deloc așa. Aproape la fiecare întâlnire ochii tuturor emană repulsie, chiar și numai analizând din depărtare chestia, pe furiș.

Ani buni după aceea am râs și-am glumit, de fiecare dată când mă vedeam cu Nicușor. Chiar și după ce apucasem fiecare pe drumul lui. Ne îndemnam, unul pe altul – sau pe cei din preajma noastră – că dacă ar fi vrut careva s-o scoată din groapă pe tușa Vera, bolfa s-ar fi găsit tot acolo. Lipită de stârvul stafidit, sorbind flămândă și ultimul strop de zeamă din vreascurile strâmbe, cândva oase, așteptând cu jind ziua în care să scape din prinsoarea coșciugului.

Dar uite că anii s-au dus. La fel și bună parte dintre cei care-o cunoscuseră, și nimeni n-a mai dezgropat-o pe Vera. Chiar și acum, după mai bine de patruzeci de ani, când mă privesc în oglindă de unul singur, în baie, mă pierd în gânduri. Analizez micul punct de grăsime care-mi încarcă fruntea. Nu-i nimic despre care ar trebui să-mi fac griji ‒ mă asigură doctorii. Doar că, în nebunia mea, tot caut să descopăr ochii aceia, nemijiți încă. Nasul șters și cele două buze, întocmai ca niște linii de cariocă.

Am nopți în care tresar de spaimă. Visez cum pielea frunții crapă fin, lăsând locul unei linii subțiri și drepte, aidoma unei guri minuscule. Parc-o și aud respirând în puterea nopții. Un scâncet ca al unui nou-născut, amestecat cu foșnetul necontenit al larvelor. Subțiri, ca o ață, și lungi, cât o coadă de măr.

Despre Florin Purluca

Florin Purluca a scris 4 articole în Revista de suspans.

Florin Purluca este autor de proză scurtă, îndeosebi ficțiune speculativă, apărută în revistele de gen din România: Gazeta SF, Nautilus, Ficțiuni, Argos, Helion SF. În 2015, proza scurtă ,,Observatorul”, a fost nominalizată în cadrul festivalului Romcon la categoria ,,Cea mai bună proză scurtă de ficțiune speculativă publicată în anul 2014”.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *