Fuga

 „Şi să pot să fiu din toate

fără ca să fiu nimic…”

Val repeta versurile astea în fiecare noapte, imediat cum se dădea stingerea. În timp ce alții vorbeau de femei, de părinți, copii sau de prieteni pierduți, Val repeta cuvintele enigmatice, cu multe posibile semnificații. Ajunsesem să le consider un fel de crez personal al lui, care îi era mai intim decât o rugăciune, și care îl obseda mai mult chiar și decât fotografia cu familia pe care o lăsase în urmă. Uneori, le mai murmura și în timpul zilei, când ținea ochii lipiți de pereții albi, goi, ca și cum s-ar fi așteptat să iasă de acolo o creatură și să-i răspundă. Să facă ceva.

Ce-i drept, cu toții aveam momente din astea, când priveam în gol, cu mintea complet dezgolită de orice gând sau imagine. Erau zile grele. Întunecate, înfrigurate, grele. Nimeni nu i-ar fi putut reproșa lui Val ceva, nici măcar dacă ar fi început cu adevărat să vorbească singur, dacă ar fi construit monologuri lungi, plictisitoare și deranjante. Dar el nu făcea asta. Erau numai două versuri. Astea, și…

Mă dureau picioarele ca dracu’ și, pentru prima dată de când o apucasem pe drumul pe care mergeam acum, înțelegeam că ar putea exista și posibilitatea să nu ajung dincolo de pădure, dincolo de deal, unde se vedeau licărind luminițele. Libertatea.

Întâi ș-întâi, fusese coșmarul cu copiii. Mulți copii, mici, negri, murdari de ceva ce semăna cu smoala pe mâini, pe față, pe hainele zdrențuite. Se țineau după mine și scoteau toți același sunet – ohhhghhh, ca un scârțâit al unei uși ce deschidea o încăpere lăsată de mult în paragină. Ieșiseră din pământ, de sub ascunzișul lor de frunze maronii, care le adăpostise o vreme strigătul atât de sinistru, scârțâitul lor obsedant. Și s-au ținut după mine mult, așa, ore-n șir. Scârțâiau și alergau, alergau și se împiedicau, alergau și se ridicau, alergau să nu îmi piardă urma.

Oare cei plecați să mă caute și să mă aducă înapoi cu forța aveau să vină după mine cu câini? Din timp în timp, atunci când vântul tăios de început de primăvară – o primăvara care nu se hotăra încă să se arate, parcă aștepta un deznodământ – mișca crengile negre, îmi imaginam că nu aveau să vină după mine cu câini, nu cu pitbulli excitați, plini de bale de furie, ci cu niște cai blânzi și maiestuoși, cu gâturile lungi. Poate că timpul o luase de nebun înapoi. N-ar fi fost din cale-afară de neobișnuit, să nu mai fim în 2014, ci cu 200 de ani în urmă, poate chiar mai mult. Pe vremea când cei ca noi erau aduși înapoi cu cai, legați cu sfori, cu picioarele prinse strâns, târâți prin pulbere.

Mă gândisem mult la ce voiau să spună versurile repetate de Val. Să fii ceva din tot ce există, fără să fii nimic propriu-zis. Era un lucru înțelept și, cu cât mă gândeam la ele mai mult, cu atât începeam să cred că orice ființă umană ar trebui să rostească vorbele astea înainte de a merge la somn. Versurile lui Val ar fi trebuit să fie crezul tuturor. Să trăiești, să fii tot ceea ce ți se întâmplă, tot ceea ce primești, tot ceea ce ți se ia, fără a te fixa la niciuna din ipostazele astea. Să nu te limitezi. Să nu depinzi de ceva anume.

“Poate nu mai vream să intru și să ies pe-aceeași poartă,

Poate că fugeam de viață, poate că-mi fugeam de soartă”


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


Cineva spusese și cuvintele astea. Poate tot Val, poate vântul care urla acum, sec și aspru, amintindu-mi din nou de scârțâitul copiilor. Din fericire, îi pierdusem pe drum. Deocamdată. Intraseră la loc sub frunziș, sau poate un monstru simpatic îi mâncase, le ronțăise mâinile și picioarele, ca să-mi ușureze drumul pe care-l aveam de făcut. Nu m-ar fi mirat. Monștrii mă iubiseră dintotdeauna.

Dar Val nu venise cu mine; șoptise pentru atâta vreme cuvintele alea, care mă puseseră pe gânduri, cuvinte care mă îndemnaseră să văd în Val o ființă înfrățită, care simțea ceea ce simțeam și eu, măcar din când în când, poate mai ales atunci când conta… pentru ca în final să rămână acolo. Să-și accepte resemnat soarta de sclav. La ce bun atunci toată înțelepciunea? Oare ea este doar ceva ce te bucuri să obții, pentru ca mai apoi să o păstrezi ca pe un obiect prețios pe un raft, la vedere, și să te mândrești cu ea? Să chemi oameni în vizită și să le arăți înțelepciunea ta, ca pe un trofeu obținut cu multă suferință? Să o ții acolo, să o contempli și să o ștergi din timp în timp de praf? Sau ea este menită să te salveze? Să intre în viața ta și să schimbe ceva acolo, să îți arate un alt drum, un alt capăt de linie? Dacă Val credea că înțelepciunea e doar un trofeu, eu aș fi putut să mă lipsesc de ea. Și de el, în definitiv.

Nu mersesem mai mult de jumătate de pădure, când începusem să simt. Să simt cu adevărat. Să înțeleg acele vorbe cărora mult timp nu le putusem găsi un sens, pentru că vorbeau despre trăiri atât de străine mie. Simțeam. Uram. Aș fi vrut să distrug. Să apuc gâtul lor cu mâini înșelătoare, blânde, inofensive, care să capete putere uriașă în timp ce strâng. Să strâng tot mai mult. Să simt sub ele ceva pocnind, rupându-se, murind.

„Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni,

V-aş îneca dacă-aş fi apă,

Şi v-aş săpa mormântu-adânc

Dac-aş fi sapă.”

Eu nu avusesem niciodată ce să caut acolo unde mă duseseră ei. Nu eram vinovat. Ascultasem acuzațiile gândindu-mă că este doar o dramă absurdă, genul la care lăcrimează femeile. Nu aveau cum să spună cu bună știință acele lucruri despre mine. Nu doar că nu erau adevărate, ci erau pur și simplu ridicole. Nu regăseam, în cuvintele și acuzațiile lor, nici cea mai infimă și mai superficială parte din mine. Vorbeau despre un cu totul alt om. Despre păcatele altuia. Și atunci, în ce lume nebună, în ce univers răsturnat și golit de sens ar fi trebuit eu să plătesc pentru altcineva?

„Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,

Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,

V-aş urmări dac-aş fi glonţ,

Şi v-aş ajunge.”

Nu crezusem niciodată în răzbunare. Crezusem în dreptate, în adevăr. Acum îmi dădeam seama de toată naivitatea mea. Nu, lumea nu este un loc al rațiunii. Lumea nu se supune unor legi. Nu vine o ființă superioară nouă să traseze niște linii, pe care noi să pășim, senini și fericiți. Noi suntem cei care facem jocul. Iar regulile le stabilim din mers, pe măsură ce jucăm. Unele sunt corecte, dar cele mai multe sunt ipocrite, menite să ne scoată câștigători, indiferent de preț.

Apoi venise furia. Înțelegerea.

Picioarele îmi tremurau acum și lumina de dincolo de deal părea să se îndepărteze, în loc să se apropie. Poate că Val avusese dreptate și decizia lui fusese cea corectă. Poate chiar nu avusese niciun rost să plec. Nu ajungeam nicăieri. Poate că nu are rost să faci nimic, niciodată. N-ai unde să fugi.

Val rămăsese acolo, iar ușa se trântise grea în urma mea. Nu părea trist, ci mai degrabă împăcat. El, care urâse primul. El, care se răzvrătise primul. El, care înțelesese înaintea mea.

„Dar eu, deşi rămân ce sunt,

O voce-adâncă îmi murmură

Că sunt mai mult decât orice,

Căci eu sunt ură.”

Și, după numai alte câteva zeci de pași, scârțâitul lor s-a întors. Copiii au fost din nou în spatele meu. Cu același sunet obsedant, atât de neomenesc. Nici copiii nu păreau deloc umani, ba chiar dimpotrivă. De fapt, ce poate fi opusul omenescului? Lipsa de rațiune. De sens. De explicație. Nu lipsa de compasiune, de sentimente, ci lipsa de rațiune.

Atunci am înțeles și că este posibil ca ei să nu vină după mine niciodată. Nu aveau de ce. Lumea era făcută în așa fel încât tu să te îndoi și să te frângi sub propria ta greutate și suferință. Să lași moartea din tine să aibă ultimul cuvânt.

Citisem de curând într-o carte ceva care îmi tot revenea în minte: „spre inima vieţii te duci întotdeauna singur, fără soţie, fără copii, fără mamă, fără tată, singur, blând şi speriat, dar cu un scut. Oamenii nu pot fi crescuţi de oameni.” Era adevărat. Altfel, în clipa aceea, ar fi trebuit ca mie să-mi fie dor de oameni. Dar nu-mi era. Nu-mi veneau în minte chipuri familiare, despre care să cred că aveau să-mi lipsească. Fusesem singur, dintotdeauna. Treceam dincolo singur. Dacă aveam să reușesc. Dar era atât de greu de crezut.

În depărtare mi s-a părut că se mișcă o lumină, ca un soare care își freacă mahmur coatele, după o noapte întreagă în care a scris la birou, sprijinit în ele. Dacă era într-adevăr soarele, am sperat că va lua copiii ăștia scârțâitori și-i va transforma în pulbere, ca să am și eu puțină liniște. Să gândesc și să pot regăsi ce mai era din mine.

Orașul și libertatea se întindeau tot mai departe, printre crengile negre.

*

Notă: citatele din text aparțin scriitorilor Alexandru Macedonski (“Noaptea de martie”, “Ură”) și Liviu G. Stan (“Sânge de pasăre pe haine”).

Despre Cristina NEMEROVSCHI

Cristina NEMEROVSCHI a scris 16 articole în Revista de suspans.

Supranumită de critici „rebela literaturii române de azi”, licenţiată în filosofie, cu un master despre L. Wittgenstein, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul „Sânge satanic”. Cartea a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public, fiind reeditată doar câteva luni mai târziu. În numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără şi inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. Romanul a primit referinţe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, şi a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliştii Premiers Romans En Lecture. Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, „Pervertirea”, a apărut în 2012 la editura Herg Benet. Cartea a fost supusă controverselor încă din primele luni, câteva lecturi fiind întrerupte, temele romanului fiind considerate “imorale, violente şi indecente”. „Ani cu alcool şi sex” este al treilea roman semnat de Cristina Nemerovschi, o continuare la Sânge satanic, apărând în noiembrie 2012, la editura Herg Benet. În 2013, în colecţia Cărţile Arven a Editurii Herg Benet apare „nymphette_dark99”; cartea este reeditată doar câteva luni mai târziu. În acelaşi an apare şi cea de-a treia ediţie a romanului Sânge satanic. În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică la Herg Benet un volum compus din discuţiile avute cu cititorii săi şi fragmente din interviuri acordate de la debut şi până în prezent, intitulat „Ce facem cu România? – Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi”. Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în câteva antologii, atât din România, cât şi internaţionale.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *