Noumenoir (fragment de roman)

cazul fostului scriitor Radu Lenea, pe care îl găsim la una dintre mesele scufundate-n umbre și fum dintr-un colț (oarecare) al cafenelei Insomnia, aflată la ultimul etaj al hotelului A nus Dei, sorbind whisky dintr-un pahar și sugând dintr-un rest de țigară abia ivită printre degetele sale îngălbenite, tremurând de lipsă de somn. Radu Lenea n-a mai dormit de câteva săptămâni, de când auzul i s-a ascuțit peste noapte și văzul i s-a tulburat la fel de repede. Acum își aprinde o nouă țigară și pufăie, dar dincoace de fum e tot el. Se uită în jur: câteva zeci de mese împrăștiate prin cafenea în jurul ringului de dans, unde un cuplu bătrân (mereu același) dansează lent pe o muzică închipuită, prin separee colcăind de scriitori secerați de umbre și lumini, jumătăți de fețe, jumătăți de piepturi, jumătăți de gânduri date la schimb pe deasupra jumătăților de șaturi. Printre mese chelneri cu chelii duc pe creștetele lor luminile veiozelor dintr-un capăt în celălalt al dughenei; femei amnezice – înjumătățindu-și vârstele cu fiecare oră care trece – șed pe genunchii foștilor scriitori umflați ca niște cadavre uitate pe sub bușteni scufundați pe fundul unui râu (vechi și foste glorii), dar și pe cei ai celor uscați (ei sunt eternii înfometați, cei care se sprijină-n literatură ca-n bastoanele de gumă). Fumul e ceea ce-i leagă pe toți, o ceață prinsă-n cavourile alveolelor, Insomnia însăși un plămân greoi al hotelului A nus Dei, traheele vâjâind în paletele ventilatoarelor din pereți, punctând pe alocuri imensul tavan de sticlă, veiozele reflectându-se în falsul firmament, dincolo de care noaptea eternă stăpânește lumea celor care încă mai scriu și a celor care încă mai judecă. E mereu noapte în lumea lor. Ploaia răpăie pe sticla de deasupra capetelor și Radu Lenea aproape că s-ar putea simți într-o arcă alături de tovarășe lighioane, dacă ar mai putea simți câte ceva. Dar nu, Radu Lenea nu simte prea multe, somnul i-a părăsit creștetul și i-a coborât în ultimele zile în brațe, în picioare, amânându-i orice mișcare, întârziindu-i viața cu fiecare clipă, mereu cu o secundă-n urmă, pentru că-n literatură ești mereu cu un pas în urmă, își spune Radu Lenea, mereu pierzător, își zice și face semn către unul dintre chelneri. Băiatul se apropie de masă și îi toarnă în pahar dintr-o sticlă ca de chihlimbar. Fostul scriitor scoate o bancnotă și taie fumul cu ea. Dincolo de pâclă bancnota dispare în buzunare tăinuite, printre cusături înșelătoare și batiste false. Mulțumesc, zice Radu Lenea, dar chelnerul e deja la altă masă, unde marele Escu împarte pilde și amintiri din tinerețea sa, de dinaintea blocajului, de dinaintea barajului, în jurul său poeți și poetese secați și secate de inspirație, uscați ca solul marilor canioane. Jarul se apropie de buricele degetelor, Radu Lenea îl urmărește. Ridică ochii și îi plimbă prin separeele de la etaj, prin care mișună Kritikoșii, etern identici, cu paltoanele lor negre și cu pălăriile lor de fetru, cioturi de chipuri, mereu doar câte un obraz acoperit cu pânză și câte o gură aspră, ca descrisă-n grabă, o linie ce se sparge; niciodată fruntea, niciodată ochii. Se zice că n-au ochi, se spune că ei nu văd, ci că-și croiesc drum prin mulțimile de scriitori exilați la A nus Dei cu ajutorul mirosului și ajutați de acei mărunți scriitorași de bloguri cu care se asociază întotdeauna în paza nopții prin separeele cafenelelor și restaurantelor de la ultimul etaj, prin holurile hotelului, în spatele ușilor false și dincolo de pereți dubli, pe sub lampioane îngălbenite și pe la vorbitorii. Din când în când Radu Lenea îi vede smulgându-se beznei și aplecându-se peste balustradă, ochii lor nevăzuți pesemne săpând cărări printre foștii scriitori de jos. Le simte răcoarea din spatele gulerelor înalte, unde mereu trage curentul de la atâta vid de-o parte și de alta a ființei. Radu Lenea aude foială în spatele său și se grăbește să-și mai aprindă o țigară, în timp ce mucul stropșit încă mai fumegă în scrumieră. O mână străpunge fumul și ridică scrumiera de cristal; aceeași mână o așază la loc goală. Dar nu asta s-a auzit, ci rochia de paiete ce-i dă târcoale, mii, zeci de mii de puncte luminoase, un cosmos lipit ca foița de argint pe trupul alunecos al Mbalei, neagră ca vidul atotțiitor, doar gura cu ferăstraiele de dinți prea albi, imaculați, se deschid și întreabă: Ai chef să te distrezi, maestre? Radu Lenea pufăie din țigară și se întoarce către femeie; e toată doar piele strălucitoare, fiecare por o mică peșteră a făgăduinței. Își vâră sânii în fața scriitorului – sunt strânși doar în câteva fire de material, o arhitectură improbabilă -, dar Radu Lenea nu mai simte nimic, nimic nu se mai urnește în subsolurile faldurilor sale. Dă din cap că nu și doar șoptește: Nu, Mbala. Nu în seara asta. Doar două Epitete pentru tine, scumpule, insistă Mbala și se îndreaptă de șale și Radu Lenea vede (deși știa) că nu e numai sâni, nu, e și un abdomen plat ca pampa dincolo de paiete și un șold în care bănuia că ar fi putut adormi în sfârșit, el și întreg canonul literar, cuibărit ca într-un vast compendiu de istorie a somnului livresc. Spre pământ, picioarele ei de abanos, lungi, interminabile. Știi unde mă găsești, zice Mbala, și îi sărută părul unsuros ce se scurge pe ceafă. Știu, Mbala, zice Radu Lenea și încearcă să-i prindă mâna prin fum, dar femeia nu mai e (dacă a fost vreodată). Mbala e un om bun, se gândește Radu Lenea. Mereu a fost bună cu el, înțelegătoare, răbdătoare, ca și cum întotdeauna ar fi bănuit că dincolo de el, de acel înveliș (costum maron de bumbac, cămașă albă, ușor îngălbenită și scrobită pe la guler și manșete, pălăria de fetru crem, și pielea lui, desigur, cu ochi și gură și nas și urechi și organele de-o parte și de alta a tegumentelor, dar care nu ne privesc acum), dincolo de toate acelea ar fi așteptat să sosească altcineva, așteptând mereu pe marginea patului ca o nevastă plouată prin stații de autobuz dezafectate, căutându-și soțul rătăcit printre oglinzi cu alte dame. Dar desigur că Radu Lenea știa întotdeauna că dincolo de el nu mai era nimeni, era doar el și-atât. Kritikoșii se apleacă peste balustrade, mătură cu privirile lor foștii poeți, poetese, foștii romancieri și nuveliste, haikuiști și eseiste, dar parcă, doar parcă, zăbovesc ceva mai mult pe el, și pe la subțioarele lor se adună blogării și le șoptesc ceva și arată cu degetele cam nepoliticos spre mese și, deși nu e chiar așa, Radu Lenea știe că toate acele degete arată spre el. Trage de borul pălăriei, umbra cade din nou peste chipul său, dar punctul incandescent al unei noi țigări dă dovadă că acolo încă mai e o față, ca un far într-un ocean lipsit de viață. Un singur gest dintr-un deget și paharul gol dispare, făcând loc paharului plin. Șeful ospătarilor urcă pe scenă, în timp ce ventilatoarele lucrează mai abitir pentru a suge fumul țigaretelor și al trabucurilor, ploaia răpăie mai tare pe acoperișul de sticlă, ecoul picăturilor ce bubuie în lumea de afară e prins în fâlfâitul ventilatoarelor, noaptea ca o creatură imensă ce plutește acvamarin pe deasupra vieților cazate la A nus Dei. Șeful ospătarilor anunță că formația de jazz Deja-Vu mai întârzie (e prinsă-n lift, se aude șoptindu-se de la o masă vecină), dar până ajunge îi va încânta el cu câteva note la pian. Nimeni nu-l bagă în seamă. Mesele ca insule, fiecare cu civilizațiile sale născute deodată cu seara, ajunse deja la apogeu, încapsulând deja prăbușirea din zori, anticipând pustiul paharelor goale și al scrumierelor pline ca niște ruine ale unor culturi demult apuse. Pe Radu Lenea îl mănâncă pielea, dar nu-și mai suflecă mânecile pentru a se scărpina. E de la drog, de la lipsa acestuia, mai bine spus, așa că lasă buba să fie bubă și să-l mănânce, să simtă totuși ceva în lipsa a altceva. Kritikoșii se uită la el de sus și, deși știe că nu e chiar așa, falangele blogărilor arată spre el. Soarbe din whisky și suge din țigară și-și freacă pleoapele, obrajii, fruntea și, când isprăvește, printre sute de mici explozii de lumină, Radu Lenea vede că cineva se așază la masa lui. Îi stă în față zâmbind tâmp, juvenil, o prospătură vai de mama lui. Se poate? întreabă, dar s-a așezat deja. Mă numescu Tudor Smoleanu, domnule Lenea, și sunt un mare admirator al dumneavoastră. Radu Lenea simte greața și mâncărimea, parcă stârnite de vorbele tânărului necopt, ajuns parcă prea de timpuriu la A nus Dei. E îmbrăcat într-o helancă albă cu gulerul înalt, atât de larg încât un pumn de pui de șoarece și-ar putea face culcuș între fibră și piele; degetele i se frământă nervos în jurul unui pahar cu votcă, privirea-i tulbure parcă încearcă să scurme în Radu Lenea, dar zadarnic, pentru că ochii îi fug la fiecare câteva secunde ba la stânga, ba la dreapta. Nu sunteți cam tânăr pentru votcă, domnule Smoleanu? întreabă Radu Lenea și flăcăul îndată își dezvelește dinții și se hlizește jenat. Fă-te frate cu dracu’…, zice acesta și pufăie și arată în jur cu gesturi discrete, incerte. Kritikoși se adună-n pâlcuri la etaj, câțiva se uită ceva mai hotărât la ei. Ce vreți, domnule Smoleanu? Nu mare lucru, domnule Lenea, doar puțină companie. Sunt nou, știți? Știu. Se vede? Se aude, zice Radu Lenea, dar băiatul îl privește nedumerit, așa că fostul scriitor explică: Vorbiți prea ușor prea cu oricine. O să vă treacă la un moment dat. Ah, zâmbește Tudor Smoleanu și privește în jos spre pahar. Parcă n-ar mai bea; Radu Lenea parcă ar vrea să plece; parcă prea stau Kritikoșii cu ochii pe ei. V-am citit toate cărțile, domnule Lenea. Și ați supraviețuit? întreabă Radu Lenea. Arma Crimei și Parastas fără mort sunt preferatele mele, continuă Tudor Smoleanu. Am fost (tușește) surprins să văd că v-ați oprit; erați dintre cei care păreau să nu se poată opri vreodată din scris. Niciodată nu mi-am putut închipui că veți ajunge aici, zice Tudor Smoleanu și se uită în jur. Duce paharul la buze și se silește să-i mai smulgă lichidului cristalin o înghițitură. Hei, nu mi-am închipui niciodată că voi ajunge eu aici… Am scris și eu o carte, știți? Nu mai spuneți! Da, da, o mică broșurică, câteva povestiri din orașul din care mă trag. De unde veniți, domnule Smoleanu? Din Corona. Ah, ca fosta dumneavoastră soție, de fapt, dacă îmi permiteți. Ce e de permis? întreabă Radu Lenea. Da, așa e, nu ar trebui să, nu e nimic cu care să vă. A mai scos un volum de versuri, știați? La Patru Mâini se cheamă, sau așa ceva. Scris cu acel domn, Hlizea. Acel domn Hlizea e de fapt acel domn Hlizeanu, se gândește Radu Lenea, cel care a supt din nevastă-sa în timpul lungilor turnee de lectură ale lui Radu Lenea, același domn Hlizeanu care l-a rugat (cu revolverul pe genunchi) să-și părăsească propria locuință, doamna Lenea în tot timpul acela înfășurată în perdele, în cealaltă odaie, așteptând febrilă deznodământul (scârțâitul ușii sau pocnetul țevii). Radu Lenea a ales holul, ușa, trotuarul și zecile de apartamente ale admiratoarelor și la naiba cu totul, cu domnul Hlizeanu și cu doamna Lenea. Asta până în noaptea în care au început să-i dispară manuscrisele. Cine ar fi crezut că vom ajunge să stăm față în față într-una dintre cafenelele din A nus Dei? întreabă încă sincer mirat, încă oarecum copleșit de situație, Tudor Smoleanu și mai forțează câteva înghițituri de foc pe gâtlej în jos. Da, cine ar fi crezut? întreabă și Radu Lenea și își mai aprinde o țigară. Îl mănâncă pielea, tare s-ar mai scărpina, tare și-ar mai drege monturile cu un pumn în figura junelui Smoleanu. V-aș fi cerut un autograf, dar nu m-au lăsat să aduc cărți cu mine. Pe nimeni nu lasă, domnule Smoleanu. Că aș fi luat cu siguranță una, două, trei de-ale dumneavoastră, insistă Tudor Smoleanu, în mod cert. Radu Lenea deja își pierde răbdarea, dar se gândește că poate e totuși ceva de câștigat de pe urma acestui dialog de jalnică desfășurare, așa că întreabă: Când ați ajuns la A nus Dei, domnule Smoleanu? Acum vreo trei, patru zile, deja mi-a greu să mai țin socoteala. Cu geamurile zidite, știți… Știu. Știa. În ce lună suntem? întreabă Radu Lenea și Tudor Smoleanu tresare. Asta știu, zice, asta e ușor. Suntem în Nemerovschi; trebuie să fie treișpe, paișpe, că am fost ridicat de acasă pe zece Nemerovschi, chiar la împlinirea unui an de când nu am mai putut scrie un rând, pe zece Nemerovschi două mii optzeci și cinci. Țin minte fiecare clipă ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Pe Radu Lenea însă nu-l privește ce-și amintește tânărul Smoleanu despre acea fatidică zi a zidirii barajului. Ca el mii de-a lungul deceniilor, trimiși cu depeșă la A nus Dei pentru a-și trăi anii cei de pe urmă. Cine ar fi crezut, domnule?… încă mai șoptește Tudor Smoleanu mângâind buza paharului și muzica sferelor se încalecă cu clămpănitul clapelor de pian sub degetele șefului ospătarilor, care, printre strofe și pe un ton ușor cântat, amintește auditoriului că Deja-Va mai întârzie puțin, dar că până ajunge va. Domnule Smoleanu, îmi dați voie să vă ofer un sfat? Desigur, domnule Lenea, de la dumneavoastră întotd. Țineți-vă fleanca, domnule Smoleanu. Aici e fiecare doar pentru sine. Aici nu puteți câștiga prieteni, ci, eventual, puteți spera la aliați. Iar eu, domnule Smoleanu, sunt o peninsulă neutră într-un imperiu ostil. Vedeți aici bărbați în parpalacele lor întunecate, cei care mișună prin separeele de la balcon? Nu vă întoarceți! Ei sunt Kritikoșii și trăiesc din și pentru palavrele celor ca dumneavoastră, domnule Smoleanu. Nu le oferiți satisfacția. E doar un sfat. Vă uitați la Escu și credeți că veți putea ajunge și dumneavoastră cândva așa, stăpân peste câteva mese din Insomnia sau vreun oracol al holurilor etajelor inferioare, dar uitați că Escu a crescut pe spinarea Kritikoșilor și Kritikoșii pe spinarea lui Escu, de parcă ar fi o specie nouă, vreun hibrid sudat la stomac sau la șold. Radu Lenea s-a încălzit și mâncărimea e parcă mai arzătoare, setea mai mistuitoare, tavanul parcă mai apăsător; și dincolo de el, cum ziceam, noaptea nesfârșită dând târcoale hotelului ca un monstru marin spălat de ploi. Nu vă mai gândiți atât de mult la ce a fost, domnule Smoleanu, la ce e afară, ci încercați să vă bucurați de pensia prematură; beți-vă creierii, fumați-vă flămânii și faceți câteva vizite la Mbala și veți vedea, în sfârșit, ce înseamnă liberatea de a nu mai scrie. Tudor Smoleanu îl privește cu ochi incerți, ca și cum nu ar fi ai lui, ca și cum cineva iar fi schimbat din trei mișcări îndărătul unui nor trecător de fum; bile de biliard tocite și ciobite. Adică nu vă pare rău că nu mai scrieți? întreabă tânărul șifonat și întinde mâna spre tabachera lui Radu Lenea. Acesta o deschide păstrându-și vecinul perfect încadrat în iriși și spune: Nu, domnule Smoleanu, regret că am scris vreodată. Nu credeți că e mai bine totuși să fi scris și să fi încetat a scrie, decât să nu fi scris deloc? întreabă tânărul. Ah, un om citit, își spune Radu Lenea în timp ce-i aprinde țigara cu un chibrit lung. Privirile lor atârnă îmbinate ca un nou soi de ființă deasupra paharelor, Kritikoși se foiesc în separeele lor de deasupra cafenelei, pesemne lustruindu-și mitralierele pe sub mese ori strecurând bancnote de valoare mică în portofelele blogărilor, Mbala se unduie printre mese ca pantera, Escu cere de mâncare pentru el și pentru întreg capitolul zece al istoriei critice a lui Nămolescu, din care el și restul de la masă au făcut cândva parte, Tudor Smoleanu suge nesățios, cam expert, din țigaretă și zice: Atunci probabil că dispariția manuscriselor dumneavoastră nu v-a afectat atât de tare precum ar fi afectat pe vreun oarecare altul, mă gândesc. Și în Radu Lenea toate se opresc și ascultă. Nimeni, în afară de el și de fosta sa soție, nu știa motivul trimiterii sale la A nus Dei. Un gol se deschide în pântecele său și fostul scriitor simte nevoia să-l umple cu o Comparație, altfel se surpă, cade cu totul în cavitatea din el și dus e. Cine ar fi crezut că ne vom întâlni aici? întreabă Tudor Smoleanu, parcă din nou jenat, din nou necopt, agățat de buza paharului ca de ultimele cuvinte ale unui muribund. Da, zice și Radu Lenea, cine ar fi crezut? Acum vă rog să mă scuzați. Și se ridică și-l lasă singur pe Tudor Smoleanu, cel care prea știe multe. Să mă vizitați, domnule Lenea, îl aude din urmă, din umbră, din fum, deja o amintire neplăcută.

Despre Flavius Ardelean

Flavius Ardelean a scris 1 articole în Revista de suspans.

Flavius Ardelean este scriitor, traducător și manager cultural specializat în industria de carte. S-a născut la Brașov în noiembrie 1985 și a absolvit liceul german Johannes Honterus. A studiat relații internaționale și studii europene (BA, Cluj-Napoca), management artistic și studii culturale (MA, Ludwigsburg) și management editorial (MA, Oxford) și a lucrat pentru câteva edituri (Nemira, Art) și librării online din România (Elefant, Cartepedia). A debutat editorial în revista Familia în 2006, iar în volum șase ani mai târziu cu romanul Îmblânziorul apelor la Casa de Pariuri Literare. Este autorul volumelor de povestiri Acluofobia. Zece povestiri macabre și Bizaroproze și al romanelor Scârba sfântului cu sfoară roșie și Miasma. Tratat de rezistența materialelor, toate apărute la editura Herg Benet. De asemenea, a tradus romane din germană și engleză pentru editurile Millennium Books și Paladin. În prezent trăiește în Marea Britanie cu logodnica sa, artist plastic, și lucrează în domeniul editorial academic. Cel mai recent roman al său, Noumenoir, se află în pregătire la editura Herg Benet și va fi lansat în noiembrie 2016.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *