Moarte în Peru (fragment de roman)

Iunie 2016. Nazca, Peru.

O muscă violet bâzâie în cerc deasupra unui bărbat cu ochi căprui, acum sticloși, înjunghiat în dreptul inimii. O alta se așază pe mânerul cuțitului, dar își ia imediat zborul, alungată de pașii polițiștilor locali.

— Îi bag în mă-sa pe toți turiștii ăștia! spune unul dintre ei când ajunge lângă cadavru.

Polițistul care a vorbit se uită în stânga, apoi în dreapta și clatină din cap. Din cele peste douăzeci de cocioabe aflate de o parte și alta a străzii pustii, doar două sunt locuite. Zidurile caselor părăsite sunt acoperite de graffiti multicolore și buruieni. Aerul e fierbinte și îmbâcsit de praf. Un Volkswagen Camper cu cauciucurile tăiate a fost abandonat la câțiva zeci de metri distanță, în fața unei clădiri din care a rămas doar fațada albastră. În afară de zumzăitul muștelor, niciun alt sunet nu se aude lângă ei.

Ce naiba a căutat ăsta aici? se uită polițistul la bărbatul ucis. Cămașa kaki, plină de sânge coagulat, este acoperită parțial de o vestă cu multe buzunare, pe unul dintre ele fiind imprimată o siglă roșie, blugii bleumarin sunt tăiați în genunchi, iar bocancii din piele sunt murdari de praf și pământ uscat.

— Rucsac n-are, nu se vede niciun aparat foto și cu siguranță nu mai are nimic în buzunarele alea multe, mormăie bărbatul pentru sine.

Aruncă o privire scurtă către partenerul său, aflat în fața sa, o alta către cadavru și apoi se întoarce cu spatele.

— Unde te duci, Jesús? îl întreabă colegul său.

— Să iau telefonul din mașină, răspunde acesta fără să se uite înapoi.

— Îl suni pe Diego?

— Da, Luis, îl sun pe Diego. Ai vreo problemă cu asta?! se oprește bărbatul cu mâna pe portieră.

— Știi bine că nu-mi place de el!

— Dar de ăia 500 de soli pe care îi primești pentru fiecare pont, îți place?

Luis își bagă mâinile în buzunare și ridică din umeri. Jesús apelează un număr din lista de favorite și scoate o gumă de mestecat din buzunar.

— Vino pe Loque Lupanqui! Pe colț este o dărâmătură verde deschis. La 20 de metri mai sus.

Închide convorbirea fără să aștepte confirmarea celuilalt și aruncă mobilul pe scaunul șoferului. Își trage cascheta pe ochi, își aranjează uniforma și se uită în oglindă.

— Mă îndoiesc că femeile se excită atunci când te văd la televizor vorbind despre cadavrul unui alb nenorocit!

— Doar pentru că Gina te așteaptă fierbinte și umedă acasă, nu înseamnă că…

— Nenorocitule, n-o băga pe Gina în gura ta slobodă! îl amenință Luis cu degetul.

— Pentru informarea ta personală, cu fiecare cadavru găsit, dacă nu cade ceva, tot pică, rânjește Jesús și scuipă guma. Doar tu ești prost că te-ai oprit în Gina.

Luis sare spre Jesús și îl amenință cu pumnul.

— Bine, bine, retrag ce-am spus! râde Jesús în hohote. Nu în Gina, cu toate că și asta ai făcut-o, dar te-ai oprit la Gina. E mai bine-așa?

— Du-te-n pizda mă-tii, nu știu de ce dracu’ îți suport toate mârlăniile! îi aruncă Luis vorbele în față.

— Pentru că suntem prieteni de când aveai 5 ani și mă-ta te lăsa la noi acasă, mort de foame? A, și poate pentru că ți-am salvat curul de vreo câteva ori?

Luis îi întoarce spatele și se duce lângă bărbatul mort.

— Notează, că acum vine Diego și nu mai apucăm să ne facem treaba cum trebuie! spune peste umăr către Jesús.

— Da, să trăiți! La ordin! îl salută acesta în batjocură, apropiindu-se cu pași mari.

Luis privește cadavrul cu atenție, așteaptă ca Jesús să scoată un carnet și un pix din buzunar și începe să dicteze:

— Victima este de sex masculin, fără acte asupra sa, caucazian, 42-45 de ani, păr grizonant, constituție atletică, înălțime aproximativ… Pune talpa bocancului lângă capul victimei și pășește spre picioarele acesteia… un metru șaptezeci și cinci, plus sau minus cinci centimetri.

Se apleacă de mijloc și se uită la cuțit.

— Până la efectuarea autopsiei, putem afirma că moartea a survenit instantaneu, în urma unei plăgi la nivelul pieptului. Lama cuțitului nu se vede, dar studiind mânerul din os fără încrustații, cel mai probabil este scurtă și lată, identică cu cea a unui cuțit de cizmă.

Jesús scrie rapid, scrijelind foaia subțire și dând din cap la fiecare constatare a colegului său.

— Nu înțeleg de ce un idiot de turist se plimbă la marginea orașului, se scarpină Luis în barbă. Tu de ce crezi că a venit aici?

— Dacă a venit după droguri, a greșit strada, spune Jesús.

— Cine naiba caută droguri în Lupanqui? ridică Luis sprâncenele. Da’ chiar să fi fost așa, de ce n-a mai plecat?

— Poate pentru că-l încurca cuțitul ăla din piept…? îl lovește Jesús cu cotul.

Luis aude un motor de mașină. Se îndreaptă cu pași mari către capătul străzii, lângă zidul verde, și se uită în stânga și în dreapta.

— Cine e? Diego? strigă Jesús.

— Nu știu încă, nu se vede nicio mașină, răspunde peste umăr Luis.

— Legistul a zis când vine?

— Era în Lima, la o conferință. Deci nu mai devreme de mâine la prânz.

— Aha, se scarpină Jesús în cap, împingând cascheta în spate. O să fie o după-amiază a dracului de lungă!

 

Cu două luni în urmă. Berlin, Germania.

Mathias Eiffel coboară cu greutate din mașină, refuzând ajutorul șoferului său. Portarul clădirii îi deschide ușa cu capul plecat, mormăind un salut.

— Gutten Tag! rostește Mathias gâfâind. Was für ein schrecklicher Tag![1]

Apasă butonul liftului și câteva minute mai târziu, Mathias intră în apartamentul aflat la etajul opt al clădirii Selenium din centrul Berlinului. Clădirea, austeră la exterior, fusese reconstruită în anii ’70, păstrând stilul germanic interbelic. Mathias și-a cumpărat acest apartament în 2007, cu puțin timp înainte ca Zösel să se îmbolnăvească.

Își dezbracă pardesiul, își agață pălăria în cuier și se duce la barul aflat în partea stângă a living-ului. Înfrigurat, își toarnă două degete de bourbon și se mută lângă fereastră. Ceața din ultimele zile îl împiedică să vadă Turnul Televiziunii și își dă seama (oare pentru a câta oară?) că urăște vremea din Berlin. De fiecare dată când este nevoit să vină în Germania, gândurile îi zboară numai la casa de pe malul lacului Genfersee[2], la soarele cald și la verdele ierbii. Aici totul este cenușiu și umed, iar faptul că Zösel a agonizat într-o clinică aflată nu departe de Selenium, îl face să nu mai iubească orașul în care s-a născut și să-și dorească să se întoarcă numaidecât în Elveția.

Dar acum are treburi mult mai importante de făcut.

Pleacă cu paharul în mână către birou, știind că nu peste mult timp cei aleși vor sosi la întâlnire. Astăzi este o zi mare, iar Mathias de-abia așteaptă să îi cunoască față în față.

În centrul biroului din lemn de trandafir și mahon sunt așezate șase dosare din piele neagră, cel aflat deasupra având inscripționată în dreapta jos cifra unu roman. Mathias trage scaunul în dreptul teancului, ia o telecomandă și aprinde luminile candelabrului de deasupra sa, apoi apucă primul dosar.

— Christina Frey, citește bărbatul cu voce tare. Născută pe 15 septembrie 1979 în Dresden, 36 de ani, inspector de taxe, vorbitoare nativă de germană. Limba engleză de nivel mediu.

Mathias se uită cu atenție la fotografia femeii, observându-i pomeții colțuroși, nasul lung și bărbia pătrată.

— Un metru șaizeci, optzeci de kilograme, ochi albaștri, profil androgin, păr blond închis.

Întoarce pagina și citește detaliile pe care detectivul particular Luca Gottlieb le menționase în dreptul Christinei Frey. Lesbiană, necăsătorită, dar într-o relație de lungă durată cu o profesoară de Kindergarten[3]. În fiecare an, își petrece vacanța de vară aproape de Cercul Polar, într-un cătun de lângă Trømsø, în partea de nord a Norvegiei. Rece și calculată, este persoana ideală să se ocupe de finanțele grupului și să-i țină în frâu pe ceilalți.

Pune dosarul în stânga, lângă laptop și îl deschide pe al doilea.

— Silvia Zaha, născută pe 9 iulie 1991 în Barcelona, 24 de ani. Freiberufliche[4], mustăcește Mathias. Catherine Zeta-Jones în variantă spaniolă. Vrea să demonstreze că poate reuși în viață bazându-se doar pe inteligență. Sex-appeal-ul e secundar, dar le posedă pe amândouă din plin. Gottlieb aflase că Silvia Zaha are centura neagră la taekwondo și că în ultimii patru ani organizase mai multe expediții în Asia, Noua Zeelandă, America Centrală și de Nord. Pe lângă catalană, vorbește fluent engleza, italiana și româna.

— Karol D. Sowell, născută pe 21 martie 1971 în Green Bay, Wisconsin, Vereinigten Staaten von Amerika[5], citește Mathias. Are aproape 45 de ani și de mai bine de 20 de ani este fotograf naturalist la Greenpeace. Cunoaște foarte bine America de Sud, în special Argentina, unde a locuit în anii ’90. Limba maternă este engleza, dar vorbește excelent și spaniola.

Fotografia principală a fost realizată la o cafenea din centrul Berlinului, unde femeia se află pentru câteva zile, pentru a participa la o conferință pe teme de ecologie. Tunsă scurt, neglijent, cu un breton ce îi acoperă fruntea lată, Karol D. Sowell pare genul de aventurier care nu dă doi bani pe frumusețea exterioară. Ochiul său drept este mai mare decât cel stâng și nasul triunghiular îi acoperă buza superioară, dar Mathias rămâne în gând doar cu dantura ei perfectă și zâmbetul frumos.

Brățara metalică a ceasului de la mână se întrevede sub marginea cămășii albe. Știe că nu mai are mult timp la dispoziție, până când cei șase aleși vor ajunge la întâlnire.

— Și acum bărbații, murmură el.

 

 

[1] Ce zi oribilă! (Traducere din limba germană)

[2] Lacul Geneva, din Elveția. (În limba germană)

[3] Grădiniță (Traducere din limba germană)

[4] Liber profesionistă (Traducere din limba germană)

[5] Statele Unite ale Americii (Traducere din limba germană)

Despre Silvia CHINDEA

Silvia CHINDEA a scris 2 articole în Revista de suspans.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *