Hoodoo (fragment de roman)

Notă: romanul Hoodooo este în curs de apariție la editura Polirom

Mirosea urât şi avea ochii rătăciţi. Tricoul de pe el era rupt şi murdar şi îşi rotea capul neîncetat, speriat, dar nu căuta să se ferească de un pericol ascuns, ci căuta pe cineva, şi încetul cu încetul îşi dădea seama că persoana aceea nu era de găsit. Puteai vedea în ochii lui că era obosit şi furios. Puteai vedea, dacă erai atent, că nu îşi dorea să rămână în lumea aceasta plină de regrete şi lacrimi şi putregaiuri. Ţigara din mâna lui atârna, era atât de uşoară, încât părea că levitează de una singură. Mâna lui subţire şi fibroasă, degetele lui împuţinate abia atingeau hârtia, iar arsura se apropia pe nesimţite de pielea lui. Privea în zare, undeva chiar lângă soare, fără să clipească. Ochii săi sticloşi erau imobili. Nu voia să privească nimic din cele ce se aflau în jurul său. Avea o zgârietură lungă şi subţire pe obrazul stâng, iar blugii de pe el erau soioşi şi jerpeliţi. Când îşi scotea puţinii bani din buzunare – câteva bancnote mototolite şi un pumn de monede atât de lipsite de valoare, că ar fi luat mai mulţi bani pe ele vânzându-le la fier vechi decât cât valorau ca monede – se vedea că nu punea mare preţ pe ei. Îi atingea cât mai rar şi cât mai puţin posibil, ca şi cum erau murdari şi îi provocau greaţă. Erau infecţi şi toată lumea se îmbolnăvea de la ei. Asfaltul pe care călca era încins de la soare. Îl străbătea din oraş în oraş, căutând mereu ceva, cu ochii aceia ai lui injectaţi, cu degetele strânse pe bretelele rucsacului uzat. Cerul se întuneca şi stelele îi vegheau paşii, tenişii lui târşâind pietrişul şi praful de pe marginea şoselelor. Lumea era un mausoleu zgomotos şi băiatul îi ignora ecourile. Tot ce făcea, tot ce ştia că trebuie să facă era să înainteze. Nimic nu îl oprea. Nici atunci când trei băieţi îl opriră şi îl întrebară cât era ceasul nu se opri. Chiar dacă ei îl ameninţară cu nişte cuţite cu arc şi cu rozete de plumb şi îl loviră în coaste şi în picioare, nici atunci nu se opri. Sângele curgea din rănile lui, dar nu îl lua în seamă. El vedea imaginea de ansamblu şi ştia că asta nu însemna nimic. Strângea din dinţi mai tare, strângea bretelele rucsacului mai tare pe umeri şi păşea mai apăsat şi mai repede. Trecea pe lângă terenurile de sport împrejmuite cu garduri de sârmă şi auzea larma copiilor care se jucau cu mingea. Le privea feţişoarele murdare şi asudate, zâmbetele mirate şi nu voia să înţeleagă. Nu îl interesa nimic.

Mergea mai departe.

Sofia!

Îi era dor de casă.

Nicăieri nu era ca acolo, dar trebuia să pleci departe ca să afli asta.

Îi era dor de vremurile mai complicate, când problemele reuşeau cumva să-i distragă atenţia de la ceea ce simţea. Simplitatea situaţiei sale îl îngrozea. Traversa podurile luminate obscur şi simţea apa curgându-i pe sub picioarele obosite. Privea şuvoiul acela murdar şi i se părea ciudat că nimeni nu vedea cum viaţa se prelingea dintre oameni şi se îndrepta spre locuri mai bune. Când prea multă milă şi scârbă se adunau în sufletul său, îşi ridica privirea spre luna albă şi o sorbea, o inspira în piept şi o lăsa să-l sature. Luna îl făcea să uite. Şi, pentru o vreme, totul era iarăşi bine. Se trezea din când în când şi vedea că lumea era culcată pe o parte. Apoi se ridica şi lumea stătea şi ea în picioare. Cuvântul era scris pe obrazul lui. Mai multe cuvinte erau scrise pe obrazul lui. Lângă el vedea un ziar şi îşi simţea capul zdrobit fiindcă dormise cu faţa pe un articol despre demolări din zona de sud a oraşului. Dezvoltatorii imobiliari făceau ravagii pe piaţă, iar sufletele gonite de peste tot, de prin toate colţurile, îşi puteau găsi în sfârşit un loc al lor în care să se odihnească.

Iar băiatul, mai slab, mai obosit şi mai singur, mergea tot înainte.

Nu îşi găsea pacea promisă tuturor.

Era un perpetuum mobile care se hrănea din ritmul lumii, infinitul înmulţit cu 2, trebuia doar să-i strigi numele ca să te însufleţească şi pe tine şi să te lase apoi în urmă. Trecea pe lângă aceiaşi stâlpi de telegraf ca şi ea, şi nu se gândea decât la cât de întunecaţi erau. Ajunse într-o zi şi la uşa Raiului şi nu îi plăcură intar siile şi încrustaţiile de mahon. Mirosea a ghimbir şi a vodcă. Generaţii întregi înecate într-un ocean de vodcă. Raiul era odihnă pentru cretini. Băiatul trecu mai departe. Trezeşte-te în fiecare dimineaţă şi plimbă-te prin lume fără ţel, apoi întoarce-te acasă obosit. Fii o victimă! Băiatul nu voia să aibă nimic în comun cu tine. Buzele lui arse de sete inspirau aerul şi mergeau într-o singură direcţie. Se oprea din când în când ca să bea un pahar cu apă, dacă găsea aşa ceva în drumul lui. Să mănânce ceva, dacă se găsea ceva de mâncat. Pâinea era mucegăită, măslinele lăsaseră o zeamă neagră pe fundul cutiei, roşiile erau moi şi pline de pete întunecate, iar şunca prinsese un miros greu de la căldură. Dar băiatului îi era foame. Privi cele înşirate în faţa lui. I se făcu şi mai foame, îi era şi greaţă. Voia să fie liber, să scape de dorinţele, nu, nu dorinţe, să scape de necesităţile acelea groteşti şi inutile. Mâncai astăzi, trebuia să mănânci şi mâine. Beai astăzi, mâine trebuia să repeţi figura. Voia să fie liber şi împăcat, să nu se mai zbată atât de tare pentru nimic. Toate astea erau un mare nimic. Toate cuvintele din lume adunate dădeau un mare gol şi golul acela, nepăsarea aceea, îşi făcuse culcuş în pieptul băiatului, iar el se aplecă şi începu să mănânce, fiindcă avea de mâncat. Sau să rabde, dacă nu era nimic altceva de făcut. El ştia exact ce avea de făcut şi ştia exact încotro se îndrepta. Era un învingător. Mergea mai departe şi nu se uita înapoi la cei care închideau ochii în urma lui. Vântul le usca lacrimile pe obraji. Când trecea pe lângă oameni, ei îl priveau şi se simţeau norocoşi. Împărţeau între ei roadele trudei lor şi transformau noaptea în ziuă. Băiatul murdar şi slab îi ocolea, iar dacă nu putea face asta, atunci îşi croia drum printre ei. Nu avea nevoie de ajutor. Ştia exact încotro se îndrepta. Ştia şi drumul. Vedea la lumina lunii ca şi cum ar fi fost ziua în amiaza mare. Bătrânele îşi făceau cruce şi scuipau în sân când trecea pe lângă ele, cu părul lor sârmos şi alb, cu ochii lor mici şi plini de amărăciune şi sfaturi inutile. El era câinele pierdut de turmă. Nu avea nevoie de iubire. Scrisese asta în carneţelul lui: Iubirea este un alt mod de a spune că tot ce contează în viaţă e cine pe cine învaţă o lecţie mai dură! El ştia puţine lecţii, dar ştia să audă lucrurile importante.

Vedea bine, fuma mult şi asculta des sunetul pe care îl scoteau motoarele eşecului. Totul se dezmembra în jurul lui.

Războiul era depăşit fiindcă nimănui nu îi păsa de el.

Dumnezeu avea dreptate.

Pielea lui era lucioasă şi neagră ca noaptea din jurul său. Buzele lui erau crăpate de sete, iar zâmbetul lui nu avea o versiune alternativă. Lumea exista doar în imaginaţia lui. Oamenii vorbeau folosind doar cuvintele pe care le ştia şi el. În clipa în care uita ceva, acel lucru înceta să mai existe. Nu avea coşmaruri în care era iubit pentru ceea ce era şi nu rata ocazia de a deveni un om mai bun. Nu privea înapoi şi mergea mereu mai departe. Frumuseţea incidentală a lumii din jurul său nu-l întârzia.

Absolut deloc.

Despre Cosmin LEUCUȚA

Cosmin LEUCUȚA a scris 1 articole în Revista de suspans.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *