Fata de la nord de ziuă (fragment)

XIII

— Hai să îți dau o guriță, frumoasa mea!

Fata se feri, îl ignoră pe bărbat și își ridică și mai mult gulerul paltonului de stofă neagră, continuându-și drumul. De fiecare dată când trecea prin pasajul Plantin, găsea toate scursurile posibile și imposibile tolănite pe scările murdare care dădeau spre Rue des Couronnes. Și nu numai bărbați cu prohabul desfăcut și fluturându-și zgârciurile în aer, ci și femei cu cracii umflați de grăsime, hohotind cu pălăriile lor de doi bani și cu buhăiala spoită pe chip, de prea multă putreziciune a timpului, dar și de prea multă ură înlăuntrul sufletului lor, alături de puști și puștoaice hoinărind brambura pe coline, fie la furtișaguri, fie cu mici comisioane, fie pur și simplu de foame. Nu avea ce face, trebuia să o ia pe acolo pentru că asta era cea mai scurtă cale de acasă până la Madame Grudet.

Când ajunse suficient de departe, cât să nu mai fie zărită, scuipă cu dispreț în spate, spre bărbatul de mai devreme, mai mult ca sigur lucrător la fabrica de mobilă, după mirosul aspru de diluant ce plutea în jurul lui ca o ștampilă scorojită, fără contur. Prea puțină vină au toți uitații ăștia ai soartei, își zise ea, alungându-și din minte o imagine ce tocmai o străfulgerase, cu bărbatul în camera lui mizeră de la periferie, lovindu-și cu pumnii femeia așezată în genunchi, nemulțumit fiind de calitatea mâncării puse pe masă. Așa le e dat. Nu e vina lor că sunt cum sunt și nici nu se pot schimba. Ar merge o tocană de fasole, își mai zise ea, amintindu-și că azi nu a pus în gură nimic la micul dejun.

Frigul după-amiezii era necruțător. Un vânt sălbatic venea dinspre Ménilmontant, întețind senzația de îngheț care îi cuprinsese gambele și aducând cu el tot praful și fumul noilor automobile. Iuți pașii, cu fața acoperită de braț, ca să inspire cât de cât un aer mai suportabil și mai cald, și călcă din greșeală într-o baltă. Înjură printre dinți și se scutură cu mâneca liberă pe ciorapii de mătase, singurii buni pe care îi mai avea. Le reparase ochiurile de nici nu mai știa de câte ori, atât că mare noroc să fi fost mai mereu în partea de sus, pe care nu și-o arăta niciodată. Ce rost avea să se dezvelească și să semene cu o cocotă? Era suficient că lucra perete-n perete cu ele, nu avea nevoie să își tăvălească și sufletul, și trupul. Cel puțin nu încă. Dacă nu ajung la timp la întâlnire, aș putea foarte bine să mă rostogolesc direct de aici, de pe trepte, fără să mă mai opresc vreodată. Fără viață mi-ar fi mai ușor. Nu mai plătise de peste patru săptămâni chiria mansardei în care stătea, iar azi era ultima șansă de a face niște bani suficienți cât să nu fie aruncată în stradă chiar înainte de venirea zăpezii. Proprietara era o netrebnică de vreo 60 de ani, urâcioasă din orice și indiferentă la toate greutățile clienților săi. La cel mai mic semn că nu mai ai de niciunele în stomac și în geantă, te plesnea cu podul palmei și te dădea pe mâna harbuzului, un dolofan alsacian de 130 de kile și cu o forță incredibilă, în stare să îți trosnească spinarea dintr-o mișcare. Asistase o dată la o astfel de demonstrație, într-o seară când o vecină fusese nemilos dată afară chiar după ce îi murise copila sugară cu nici două zile înainte, rămasă fără căpătâi cheltuind toată bruma de monezi pe care o mai avea ca să își ducă plodul muribund la doctor. Harbuzul, cum îi zicea Fata din cauza rotunjimii ostentative a pântecului, un mustăcios grobian și fără conștiință, nu pregetase în a o târî pe biata femeie pe hol, de păr, și a o azvârli fără să clipească.

— Môme, pe unde umbli, mă?! Hai fuguța-n coa’ și mișcă-ți mai repede curu’ de fată bătrână, că de o juma’ de oră o țin pe mușterie încuiată pe din-afară.

— Zău, Bea!? Ho, că am alergat de mi-a ieșit sufletul pe nas, ce te zburlești așa…

Bea era singura pe care o avea la inimă dintre toate curvele Madamei. Zveltă, cu pieptul mare, ochii aprigi și gura slobodă, îi era dragă și îi ierta multe. Mai puțin să o facă de râs. Nu împlinise 17 ani, până la urmă, așa că bătrână nu era, de asta era sigură. Obosită, da, dar bătrână încă nu. Mai spera că undeva, cumva, viața ei se va putea schimba în bine. Dacă ar putea și simți mai puțin, adică.

— ‘Ete na! Văd că încă respiri. Deci n-ai fugit suficient de repede, nu? Ce-s io? Majordoanca ta, să-ți pun casa în ordine? Dacă era vreun bărbat, mai ziceam, îl vrăjeam cu o fofoloancă, ceva, da’ așa?… Cu ce talent, fată?! Cu ce? Cu bățu’n cur?! mai zise și râse puternic, sănătos.

— Taci, Beo, că-ți cad dinții la cât te hlizești. N-auzi că vin? îi strigă fata din josul scărilor, urcând câte două trepte deodată.

Couche-Couche fusese unicul loc unde găsise, cu ajutorul bunei Bea, un spațiu liber în care să poată discuta cu femeile care o căutau. Ar fi putut să îi zică și birou, dacă făcea abstracție de mirosul permanent de spermă întărită care se ridica dintre așternuturi. Încercase de câteva ori să le spele ea, asta și făcea în toate diminețile ultimului an, în definitiv, spăla rufele murdare ale altora, motiv pentru care și întârziase astăzi, cu o stivă de chiloțăraie și desuuri cât podul, dar, oricât spăla, mirosul de sex folosit tot nu ieșea. În camera ei minusculă, doar cu o saltea trântită direct pe podeaua rece de lemn și cu cele câteva haine aruncate pe scaun, acolo oricum nu ar fi avut cum să primească pe nimeni, nici măcar dacă proprietara s-ar fi pocăit subit și și-ar fi schimbat instant regulile și caracterul, proslăvind mila Domnului pe Pământ și iertând păcatele chiriașilor care altfel nu ar fi avut voie să cheme pe nimeni sus fără să plătească extra, plus o persoană, ca la hotel. Greu de crezut cu pocăiala. În fine, își zise, Couche-Couche nu duce lipsă de amărăciuni, dar nici de opaițe.

De la grabă, se împiedică și cât pe ce își juli un genunchi, prin fustă, oprindu-se în ultimul moment în dreptul unui cui teșit. Intrase foarte repede pe ușa casei de toleranță a Madamei Grudet, înainte să își poată obișnui privirea cu lumina dinăuntru. Pe străzi, de ceva timp, becurile ardeau stins, abia lăsând o dâră de galben palid peste macadamul umed al amiezii. Mai mult beznă, decât loc să te miști fără să îți scrântești picioarele. Nu ca în centru, unde bogătanii se scăldau în risipă de curent electric, fără oprire. Rar ajungea ea pe acolo, și nu avea în plan altă escapadă prea curând. Deși brioșele acelea de se vindeau la marginea Senei erau irezistibile, umflate ca un bujor de făină coaptă pe jar, ispititoare până și în visele ei întunecate.

Își alungă toate gândurile și se întremă, scuturându-se din nou pe palton. Undeva afară, în depărtare, se auzea vocea unei șansonete frivole, răzbătând prin lemnul pereților subțiri și putrezi ai bordelului. Deschise ușa biroului în timp ce își scotea cu o altă mână haina. Era roasă la coturi și îi era rușine așa, niciodată nu se prezenta în fața clienților cu haina de iarnă pe ea.

— Bună ziua, o întâmpină Fata.

Își pusese deja mina de lucru, concentrându-se să pară cât mai profesionistă. Știa că într-o zi asta va fi tot ce-i va mai rămâne pe lume de făcut. Doar asta era, o Fată, o Môme care simte grijile celorlalți fără să aibă cum să își îngrijească propriul ei suflet.

— Bună pentru unii, poate, pentru mine nu prea, îi răspunse femeia, vizibil supărată și aranjându-și mai bine pe scaun șoldurile late.

Avea pe la vreo 45 de ani, deja cu păr cărunt pe alocuri și cu fire de puf deasupra buzelor, într-o mustăcioară vizibilă. Era bucătăreasă, sau ceva asemănător, își aminti Fata. Nu își alegea ea clientele, ele veneau, prin recomandări. Dacă se întâmpla să fie, iar în ultima vreme recomandările erau din ce în ce mai puține, pentru că și banii erau împuținați în oraș, indiferent de cât se chinuia să își mulțumească oaspetele. Uneori nu îi ieșea și basta, nu avea cum să forțeze ce nu era acolo, sub umbre.

— Iertarea mea, am venit cât am putut de repede.

— Fătucă, oi avu’ deja soroc la trei partide de sex prin tencuiala aista, cât te-oi așteptat. Ohooo! Și cu țipete, cu tot, nu glumă! No, ai face bine să meriți, că ce deșucheli mi-o fost dat să asculte acu’ urechile… Vorbe grele, nu alta…

— Vă asigur că îmi voi da străduința, zise Fata, frecându-și buricele degetelor încă încrețite de la aburii și leșia folosită din abundență la spălătorie.

— Eleonore așa o zis, că îți știi treaba și că să te miri de nu mi l-oi găsi de-ndată, da’ eu, una, nu prea am speranțe, că, vezi tu?, am răscolit cu susu’n jos toate maghernițele pe unde s-o fi putut pripăși omu’ meu, cârciumi de nici nu știam că există, darămite să mai și intru în ele, sau prin case ca astea, de târfesc femeile în ele, chiar și în dughene cu porcărie din-aia de-i zice… cum îi zice?… Praf d-ăla de-l pui pe nară și uiți timpul… Ptiu! că îmi scapă… Zi tu!

— Opium.

— Așa! Opium! Spurcăciune d-aia de la gălbejiți, sta-le-ar să le stea în ochii lor de săpăligă spartă, că vin și ne ia toată mâncarea de la gură, vin ca nemâncații, de parcă acasă la ei nu au pământ să lucre’ și nu curge ploaie din cer. Căutai pân’ și în dughenele de opium, nu că ar fi bărbată-meu genu’, da’ n-ai cum să știi cum se schimbă omu’, n-ai. La femei o mai fu, că, deh, așa face bărbații, nu și-o pot ține în pantaloni fără să și-o frece, l-am mai prins, da’ cin’ să creadă că fu luat? Dus o fost. Și nu îi mort. Nu, că nu cădea pă mine norocu’ ăsta, să crape așa ușor, fir-ar amar de viață să fie! N-o crăpat, că l-oi căutat și pă la comisariat, și pă la morgă, și la cimitir, să nu care cumva să fi îngropat vreunu’ înalt și subțirel ca el, iar io să nu am habar. Bărbat frumos, nu zic… și femeia își mai aranjă o dată șoldurile bine făcute, cu greu cuprinzând măsura scaunului pe care, probabil, Bea tocmai ce făcuse sex oral cuiva acum câteva ore.

— Le-ați adus? întrebă Fata.

— Le-oi adus, cum să nu le-aduc? Uite-aci, și scoase de sub poalele ei bogate diverse obiecte, un nasture cu bumbi, o tabacheră de tinichea, o șosetă, un brici de ras, încă ascuțit, chiar și o șuviță de păr.

Fata le luă pe rând din mâna femeii și le aranjă atentă, una lângă alta, simetric, pe tăblia unei mese.

— Cunoașteți că nu garantez niciun rezultat. Nu depinde de mine, ci de ce se arată.

— Bine, fato, fie ce-o fi, că amar am pe suflet și nu dorm pic de somn de când îl știu luat. Că n-o fi plecat de bunăvoie de lângă mine, auzi drăcovenie! Că îi fac toate mendrele, să știi tu, nu mai gată bărbate-meu altă muiere ca mine nici de s-o deschide poarta cu îngeroiace din Rai, îți zic, să tăbărască pă el și nu i-o trebui ce nu am io. Că cin’ îi mai face lui burta plină, așa, ca mine? Cin’? Să ste’ de dimineață pân’ s’ara la stăpân și să mai vină apoi să îi pună bunătățuri și lui la…

Fata nu mai auzea. Simțea cu intensitate o lumină venind dinspre briciul pe care îl ținea în palmă. Lumina creștea, devenind din ce în ce mai vie, până se transformă într-un alb incandescent. Vedea cu ochii minții, iar ce vedea era briceagul trecând peste un grumaz săpunit, lăsând în urmă o piele fără barbă, dar ciupită de vărsat de vânt. Prin briceag, Môme simți înăuntrul bărbatului. Sentimentele sale aveau culori diferite, o culoare pentru fiecare stare, un fel de aură interioară, ca de obicei nu clar diferențiată, ci mai mult un amestec șters de încrâncenare, dorință sexuală, oboseală, deznădejde, dar și tristețe, foarte slabă, totuși prezentă acolo, trecând prin inima lui așa cum trecea și Fata acum. Privi prin ochii lui și auzi plânsetul unui bebeluș. Ochii bărbatului se rotiră înspre pătuțul pruncului și cercul de culori făcu loc iubirii părintești, dorinței de supraviețuire și speranței. Bărbatul luă copilul din scrânciob și îl legănă, mormăind afon un fel de cântecel, doar aparent îmbufnat, în fapt îngrijorat. Lângă bărbat se ivi o tânără femeie, în straie sărăcăcioase, dar cu suflet cald și senin, cum numai tinerii neloviți de soartă pot avea. Femeia luă bebelușul din brațele bărbatului, aruncându-i acestuia o privire drăgăstoasă. Soțul clientei sale avea o altă familie pe care o ținea secretă de doi ani de zile. Și un nou-născut.

— S-a îmbătat și a dormit într-un șanț, ca vagabonzii. După care s-a mai îmbătat și după trezie și a căzut la loc, a zis Môme.

— Ptiu! Să vezi ce mi-l bat! pocni din palme femeia la auzul veștii și așteptând nerăbdătoare lămuriri suplimentare.

— A băut la un prieten, un coleg de tură, de la sindicat, completă Fata pe un ton hotărât. După care și-au continuat cheful la un prieten al prietenului.

— Arză-l-ar focu’ de bețivan să-l ardă! Și i-am zis să o lase mai ușor, dar el nu și nu, că asta face bărbatu’, își îneacă năcazurile în spirt. Că, cică, cine e el să judece ce o lăsat Dumnezeu pe lume să fie? Ptiu! Ce m-am liniștit! Mi-era să nu fi crăpat pe vreundeva prin locuri străine.

Fata zări o lacrimă în colțul pleoapelor obosite ale femeii din fața sa. Lăsă briciul jos și odată cu el se stinse și lumina ce îl însoțise. De multe ori, îi era foarte dor de lumină. Noaptea era pretutindeni, inevitabil. Lumina, mai rar. Făcuse bine să o mintă pe clientă. Din experiență, unele femei nu mai voiau să o plătească dacă le spunea adevăruri pe care nu ar fi fost în stare să le accepte. Ca acum. Mai bine să creadă un lucru bun, din care putea să iasă până la urmă și un rezultat bun, potrivit pe măsura fiecăruia.

— Și unde e, mamă? De unde să-l pescuiesc, lua-l-ar focu’!?

Bucătăreasa se înmuiase și zâmbea fetei cum nu o făcuse deloc până atunci.

— Încă mai bea, nu și-a terminat de ispășit demonii. Mâine dimineață, duceți-vă dumneavoastră binișor la intersecția dintre L’Ourq și Viltette. Nu mai devreme, nu mai târziu de 7, că va fi acolo.

— Să îți dea ăl de sus sănătate, mamă, că tare m-ai bucurat! răbufni femeia, luând pe Môme în brațe și pupând-o țucos pe ambii obraji.

Mustăcioara femeii o înțepă pe Fată, care se scărpină pe furiș în locul în care primise manifestarea zgomotoasă a recunoștinței clientei sale. Nu era rostul ei să ia decizii în locul destinului și nici nu avea cum să schimbe cursul. Ce avea să se întâmple din minciuna ei se va fi stabilit deja. Ea își făcuse datoria.

— Ia d’aici, să te mai întremezi oleacă, mamă, că ești fată tânără, o copilă, și bărbații uite cât de haini sunt pe dinăuntru’, îi tare dificil să iei unu’ bun, da’ tu meriți, fata mea, meriți, că faci bucurie la suflete chinuite ca al lu’ meu cum de e acuma, vai de suferințele mele, că grea e viața, să știi tu.

Fata primi monedele de doi franci cu întreaga delicatețe și aparentă nepăsare de care putea fi în stare. Încă un minut îi mai luă bucătăresei ca să îi mulțumească de tot, după care închise ușa în urma sa, ignorând complet că tocmai ce părăsea camera unei curve.

— Sunt tare mândră de tine, Môme! văzu capul prietenei sale ițindu-se pe după toc, urmat imediat de sânii ei imenși și dezgoliți. Mereu mă mir cum de ies de la tine oamenii mai fericiți, de parcă ai fi doctor și tocmai ce le-ai luat boala din suflet.

— Hai că nu e chiar așa, spuse Fata. Știi bine că de multe ori mă aleg cu o para chioară, și îi întinse una din cele două monezi primite, plata pe o întreagă săptămână și pe cea de dinaintea ei.

Restul păstra cu sfințenie. Nu se atingea niciodată de sumele strânse din cel de al doilea ei loc de muncă. Erau pentru altceva. Și asta era înțelegerea, deși se despărțea nu ușor de monedă. Împărțea cu partenera sa, care îi găsea și majoritatea mușteriilor, mai toate neveste venite la bordel ca să își ia în șuturi bărbații acasă. Dar fiecare avea și câte o grijă nedeslușită, ba un vis ciudat care trebuia alungat cu vorbe potrivite, ba un soț fugit, ca acum, ba te miri ce lucruri rătăcite. Môme le ajuta pe cât putea. Avea o singură condiție, să sosească la ea cu un obiect care să aibă legătură cu dorința lor și pe care ea să îl citească. Urma pe care oamenii o lăsau peste obiectele din jurul lor avea o semnătură pe care ea o putea citi prin imagini ce i se desfășurau în fața ochilor ca și cum ar fi fost aievea. Însă nu era doar atât, pentru că aceste imagini se înfățișau atât de fidele, încât empatiza pe de-a întregul cu posesorul obiectului, ca și cum acel om și ea deveneau unul și același, privind, mirosind, simțind dinăuntrul omului. Nu era ușor. Așa știa că fusese dintotdeauna și ar fi trebuit să se obișnuiască până acum, dar tot uneori se mai speria când întreg șirul de viziuni și gânduri intime ale unor străini i se derulau în propria ei minte, cu o claritate cutremurătoare. Iar, uneori, ca pe drumul de azi spre Couche-Couche, empatia răbufnea din te miri ce, dezechilibrându-i sistemul fragil de apărare pe care și-l construise. Bine că avea de a face cu simpli muncitori, de cele mai multe ori, sau cu copii ori gospodine fără prea mult rafinament, la fel ca gândurile lor simple, nu prea complicate de citit.

— A venit următoarea programare? întrebă Fata.

— Te așteaptă în hol. E un bărbat, șopti conspirativ Bea. Fac pariu că a vrut să se clătească cu niște țâțe gratis, chicoti ea.

— Cobor într-un minut.

— Da’ mai arată și tu, fato, din când în când, decolteu’ ăsta, că nu ești la mănăstire, mai zise Bea și îi dădu brațele la o parte, descheindu-i un nasture înainte să poată primi vreun protest.

— Vai, Bea, mâine-poimâine mă iei iarăși cu binișorul, că ce bani frumoși se câștigă dacă îți desfaci picioarele cât și când trebuie, parcă te și văd.

— E, și ce? Ți-e rușine de mine? Mie nu. Norocul meu că am fofoloancă, și nu mă interesează să o las să se usuce, ca la babe. Cât pot, trag tare, că după aia… Promit să nu zic. Azi, mai completă Bea, făcându-i cu ochiul.

— Nu că mâine și nici poimâine, vorbesc serios! râse Môme, privindu-și galeș prietena; îi cunoștea sufletul la fel de bine ca pe al ei.

— Hai, că te-am făcut prezentabilă, și îi ciufuli cu mâna părul. Ești mortală așa, ce să mai! Du-te! Avem un domn din centru și pare și nemăritat. Nu ți-ar strica o partidă bună.

Fata se feri de palma peste fund cu care era cât pe ce să o plesnească prietena ei și coborî scările, întrebându-se oare ce o vrea un monsieur galant de la o fată ca ea.

— Môme mi se zice, îl întâmpină pe bărbat, cu aceeași atitudine neutră pe care o afișase și bucătăresei. Haideți sus, vă rog, să discutăm problema pe îndelete.

Bea nu glumise. Bărbatul era un adevărat monsieur, grizonat, deși nu arăta bătrân, spilcuit, cu pălărie, ceas de aur la buzunar, deci bogat, mai remarcă Fata, cu siguranță din înalta societate, poate un artist de la comedie, se mai gândi observându-i gesturile controlate, dar aparent naturale, cu mișcări cursive, ca de dirijor. Oricum, cineva care nu prea călca prin stabilimente precum cel al Madamei Grudet, cazan pentru nevoile muncitorilor de la uzine, în special.

— Aș prefera să purtăm conversația aici, pe sofa, dacă nu vă este cu supărare. Am o condiție fizică ce nu îmi permite să urc prea ușor scările. Un picior beteag din Marele Război. Și acum, la 13 ani după, tot mă mai sâcâie, mai ales pe o vreme ca asta.

Amabilitatea și curtoazia bărbatului i se potriveau perfect figurii sale senine, cu trăsături echilibrate și un zâmbet plăcut. Dinspre el, Môme nu ghicea nicio reținere, niciun ascunziș, fapt care îi crea o stare de confort.

— Desigur, ne putem așeza, dacă asta vă e dorința. Dar haideți mai retras, la separeu.

Separeul era de fapt o draperie masivă de mucava roșie, despărțind un colț al holului bordelului, destinat pentru numărat banii înainte de a lăsa clienții să iasă pe poartă, în stradă. Partea cu adevărat bună era că avea două scaune și o masă, pentru că matroana de cele mai multe ori își păzea cu sfințenie și fetele, și câștigurile, deopotrivă. Spera doar să nu fie ocupat. După lipsa de clienți din jur, presupunea că nu, diminețile și serile se anima mai mult. Acum era amiază și un întuneric pătrunzător afară, cu o vreme ploioasă, nu foarte tentant pentru o prosteală scurtă în pauza de lucru. Primi câteva căutături disprețuitoare de la două fete aflate pe hol, de îndată ce văzură că farmecele cu care încercaseră să îl ademenească pe acel domn chivernisit nu avuseseră succes. Bea împărțea la rândul ei cu Madame Grudet, dar celorlalte fete nu le ieșea nimic, așadar nici nu arătau altceva decât indiferență și, poate, invidie față de colega lor mai norocoasă, care își câștiga banii nu cu trupul, ci altfel, mai greu de înțeles pentru ele, nu le era foarte clar cu ce. În fine, își zise Fata.

— Cu ce vă pot ajuta? începu după ce se asigură că draperia este întinsă de tot.

— O situație mai delicată, care necesită și discreție, în primul rând. Pot să contez pe discreția dumneavoastră, nu? întrebă bărbatul, pe un ton calm.

— Bineînțeles. Deși ne aflăm într-o clădire cu… cu nevoi speciale, aparențele pot înșela, iar eu mă mândresc cu o abordare total profesionistă, indiferent de client, spuse Fata ușor rușinată.

Nu era locul potrivit înfiripării unei idile, cum sugerase Bea. Nici nu și-ar fi dorit, avea prea puțin timp liber.  Însă obrajii i se înroșiseră o idee, acolo. Tuși scurt. Așa văzuse că fac avocații când vor să redreseze un moment jenant.

— Nici nu îmi imaginam altfel, stimată domnișoară. Trăim alte vremuri, în care emanciparea femeii este, dacă îmi permiteți, o direcție necesară și inevitabilă, deci să nu ne poticnim în prezentul care ne apasă pe toți, în egală măsură. Să revin, știu că timpul dumneavoastră e prețios și nu vreau să vă răpesc din el mai mult decât este necesar. Mi-ați fost recomandată de către o foarte dragă amică, baronesa De Belleville, a cărei cameristă, Blanchet, dacă nu mă înșel, vorbește despre dumneavoastră cu cea mai mare considerație.

Môme nu își amintea nicio Blanchet care să o fi vizitat de curând. Dar, în definitiv, clienții ei erau treaba lui Bea.

— Fiți fără griji. Avem mai bine de o jumătate de oră la dispoziție. Sper să fiu de folos. Deși nu garantez un rezultat, vă zic de pe acum.

— Ah! Nu cred să dureze atât, spuse bărbatul. Să începem și vă veți da seama că am dreptate. Eu sunt un acerb colecționar, o pasiune moștenită de la tatăl meu. De curând, în căutările mele, am dat peste un obiect ce pare fără semnificație anume, banal, chiar. Însă aparține unei persoane pe care îmi doresc foarte mult să o găsesc. Vedeți dumneavoastră, una dintre colecțiile mele implică un set de… imagini, cópii, să le zic așa, iar colecția întreagă are o singură piesă lipsă. Un album din care lipsește o unică fotografie. Și este imperativ să stabilesc o întâlnire cu această persoană despre care v-am zis și despre care cred cu tărie că este o doamnă sau o tânără domnișoară. Veți observa imediat de ce zic asta, și bărbatul scoase delicat, din buzunarul de la piept al sacoului său perfect croit, un pieptene oval, cu un mâner elegant și cu un fel de pipetă moale, ceva umflat de cauciuc care cobora și revenea sub peri, la cea mai mică apăsare, glisând pe un baier.

Fata luă pieptenele și se gândi că nu i-ar strica o astfel de ustensilă de cosmetică pentru părul ei buclat și blond, dar mai mereu rebel, părea foarte util și avangardist. În chiar clipa în care atinse obiectul, viziunea își făcu loc brutal, pe nepregătite.

Se afla într-o sală uriașă, asemenea unei construcții încă în lucru, având niște balcoane interioare din lemn masiv, închise la culoare, care se terminau mult deasupra creștetului ei, într-un acoperiș în unghi, tot din lemn. Undeva, lângă ea, se aflau mai multe persoane, așezate la mese lungi, simple. Aparent, o sală de mese. Aranjamentul interior al sălii se potrivea cu avangardismul pe care îl remarcase la mânerul oglinzii, pe care o ținea în mâna sa stângă, lăsată lejer pe după talie. Dar cel mai șocant era stilul vestimentar al grupului de fete care luau masa alături de ea (știa că e cina și că este exact ora 7 seara, deși sala nu avea nicio fereastră prin care să vadă cerul), stil cu totul neobișnuit față de ce vedea pe străzi în mod normal. Topuri simple, decupate extrem de îndrăzneț și vulgar, aproape, cu accesorii minimale și coafuri dintre cele mai ciudate, complet diferite de moda zilei, fie a oamenilor simpli, fie a celor din aristocrație. Încă și mai neobișnuit era felul în care fetele (de vârstă adolescentă, remarcase) purtau nu fuste sau rochii, ci pantaloni, ca bărbații. Nu din cei evazați care apăruseră de curând și pe care ea nu îi încercase încă și nici nu și-i permitea, i se păreau prea extravaganți, ci un fel de colanți mulați, în diferite tonuri de albastru, așa cum aflase din pozele ziarelor că poartă fermierii din Noua Anglie. Coborî privirea și văzu că inclusiv ea purta o astfel de acoperire a picioarelor; pipăind materialul, observă că era un fel de bumbac. Curios, se simțea confortabil în bumbacul ăsta, deși puțin cam strâmt la talie pentru gusturile ei. Fata care era proprietara oglinzii se simțea mândră de ceva, de un obiect nou achiziționat sau de o întâmplare recentă care o pusese în valoare și îi ridicase stima de sine. Era mândră de coafura ei, află imediat. De aceea și ținea oglinda în mână, pentru că își dorea din când în când să verifice cum îi stă. Fata prin ochii căreia vedea sala își îndreptă privirea către o prietenă care îi spunea ceva de niște cursuri de la care să lipsească (erau eleve la o școală, deci), motivul nefiind foarte clar, părea să fie vorba despre un bărbat pe care doreau să îl întâlnească. După care ea/ea și-a rotit privirea spre un fel de masă de prezidiu, unde câțiva bărbați purtau o discuție. Arătau bizar, ca scoși de la nebuni, iar gesturile lor minuțioase erau caraghioase. Și bărbații luau masa, dar retras față de fete, despărțiți de un rând de trepte ca de podium. Discuția tuturor s-a întrerupt în momentul în care, undeva în spatele ei, cineva nou a intrat sală. Ea/ea știa că este chiar bărbatul pe care trebuia să îl vadă. Fetei/Fetei a început să i se întețească bătăile inimii și o decizie (copilărească, îndrăzneață? nu știa exact) a cuprins-o pe loc. Trebuia să ajungă la acel bărbat, care acum trecea prin dreptul mesei ei, fără să o bage în seamă. Bărbatul era cu spatele, nu îi vedea chipul, dar pentru o clipă Môme a fost sigură că Fata pe care ea o simțea prin atingerea oglinzii simțea la rândul ei empatia în același fel în care ea însăși o făcea de obicei; amândouă se aflau înlăuntrul bărbatului, de parcă o legătură intimă și puternică exista deja între ei doi, ca a unui părinte cu propriul copil sau ca a unui soț cu soția sa. Môme se sperie, iar Fata pe care o simțea a tresărit și ea, pentru un scurt moment. După care decizia fusese luată, cu bucuria anticipării unui lucru interzis: se va duce la bărbat, și nu oricum, ci deghizată. Un singur lucru mai trebuia să facă, imperativ. Să își mai verifice o dată buclele nou căpătate undeva (la un studio?). Impulsiv, brațul cu oglinda se ridică până în dreptul irisului ei/ei. Șocul pe care l-a experimentat Môme a fost brutal. Chipul care o/se privea în oglindă era însuși chipul ei.

Ca trasă de o forță irezistibilă, fugi din mijlocul minții acelei fete, printr-un tunel întunecat, nesfârșit.

Se trezi căzută pe podeaua murdară a bordelului.

— Sunteți bine, domnișoară?

Monsieur-ul îi tampona fruntea cu o batistă de mătase îmbibată cu câțiva stropi de apă și cu un miros vag de parfum exotic.

— Nu vă faceți griji. Îmi pare rău că v-am speriat. Nu am reușit să mănânc nimic de dimineață.

Își revenea, treptat, fizic. Spiritul ei era încă rupt în acea altă lume străină la care fusese martoră.

— Vai! Doriți să le rog pe colege să vă pregătească câte ceva frugal?

Îngrijorarea bărbatului era sinceră.

— Nu este nevoie, deja mă simt mult mai bine, răspunse Fata, ridicându-se, un pic amețită. Doar să stau jos și îmi revin complet. Și nu-mi sunt chiar colege, se simți nevoită să adauge.

— Măcar un pahar cu apă. Imediat revin, ignoră el ultima remarcă.

Privi silueta bărbatului dispărând pe după draperia de mucava.

Eram eu, sunt sigură. Dar cum? Când?

— Poftiți. Încet.

Luă paharul cu apă din mâna bărbatului, care se reîntorsese foarte rapid, și bău cu sete, mulțumindu-i pentru amabilitate.

— Îmi pare nespus de rău, dar nu vă pot ajuta cu nimic. Mi-e teamă că am fost și încă sunt prea obosită ca să mă pot concentra suficient. Așadar, nu am ce informații să vă pot oferi privind persoana pe care o căutați. Nu am simțit nimic din partea accesoriului pe care mi l-ați prezentat mai devreme. Poate doriți să reveniți altcândva, curând?

A doua minciună pe ziua de azi, și încă una cât se poate de umflată. Știa exact cine era posesoarea oglinzii.

— Așa voi face, cu siguranță. Să aveți grijă de sănătate, mai întâi, și voi reveni fără preget. Pe curând, deci!

După care bărbatul a mai bălmăjit niște politețuri,  și-a înclinat respectuos fruntea, a luat obiectul și l-a pus înapoi în buzunarul interior al sacoului.

Amețită, Môme îl lăsă pe colecționar să iasă singur pe ușă, repede înghițit de noaptea perpetuă ce acoperea străzile Parisului. Era puțin trecut de miezul zilei, iar ei îi era dor de acea lumină incandescentă din sala de mese a școlii străine. O clădire care nici nu se construise încă, pe un platou de munte al unei țări în care nu fusese niciodată, locuită de oameni care nici nu se născuseră. Știa toate astea fără să îi fi zis nimeni. Și se temea.

Despre Alexandru VOICESCU

Alexandru VOICESCU a scris 1 articole în Revista de suspans.

lexandru Voicescu (n. 17.10.1980, București) a urmat studii juridice, completate în paralel cu o licență în deconstructivismul pascalian, patristică și antropologie culturală, susținută la Facultatea de Filosofie a Universității București. Frecventează cursurile de Master în publicitate la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și lucrează timp de 8 ani în advertising, pe poziții de art director, copywriter și creative director. În 2010, fondează editura Herg Benet, al cărei coordonator este și în prezent, supervizând publicarea a peste 200 de cărți de literatură română contemporană. Malad, romanul său de debut, a primit premiul Cartea de proză a anului 2015 la Gala Tinerilor Scriitori și a fost nominalizat la Festivalul Internațional de la Chambéry, pentru cel mai bun roman de debut din 2015.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *