Comisarul şi cei şapte pitici (fragment de roman)

Capitolul 1

 Primul pitic

 

Someşan SergiuOctavian Lazăr împlinise 35 de ani atunci când l-a întâlnit pe patronul barului „Medieval” şi aproape uitase câţi ani fusese nevoit să tragă mâţa de coadă înainte de asta. Tânărul patron fusese frapat încă de la bun început de asemănarea uimitoarea dintre Octavian şi Tyrion Lannister, piticul beţiv din serialul televizat Urzeala tronurilor. Convins că face o afacere bună, l-a angajat pe loc, a adus un stilist care să îl facă să semene cât mai mult cu Tyrion, apoi i-a cumpărat o arbaletă şi l-a pus să umble printre mese şi să întreţină atmosfera. La fel ca personajul, purta mereu un pahar şi o carafă de vin, din care părea capabil să bea cantităţi enorme. Numai câţiva apropiaţi ai barului ştiau că, de fapt, în cană nu era vin, ci un ceai uşor îndulcit, iar aerul de beţiv îl căpătase abia după multe repetiţii în faţa oglinzii. Oricum, prezenţa lui printre obişnuiţii barului era, fără îndoială, un succes şi nu puţini erau cei care voiau să se fotografieze cu „piticul din serial”. Câteva articole în ziarele locale mai întâi, apoi în cele centrale, şi un reportaj la o televiziune cu mare audienţă l-au transformat repede pe Octavian într-un brand al barului şi numeroşi pasionaţi ai serialului îşi întrerupeau călătoria pentru câteva ore, atunci când ajungeau în Braşov, pentru a ciocni un pahar cu Tyrion de Braşov şi a se fotografia cu el. Mai cu seamă că barul era aşezat strategic, chiar în apropierea gării, iar afişe enorme împânzeau peroanele, invitând la această aventură în timp. După o vreme, văzând ce succes are angajatul lui, patronul a modificat şi decorul barului pentru a se adapta cât mai mult la ceea ce aşteptau clienţii, astfel că aceştia erau întâmpinaţi la uşă de portari ce semănau cu personajele sinistre ale filmului, iar animatoarele erau imitaţii, mai mult sau mai puţin fidele, ale prinţeselor din serial.

În ciuda acestor îmbunătăţiri, tot Tyrion se bucura de cel mai mare succes şi adeseori era rugat să îşi arate îndemânarea în mânuirea arbaletei. Se pare ca avea un adevărat talent pentru asta, iar ceaiul băut în loc de vin nu îi afecta precizia, astfel că numărul său era uşor dramatizat prin faptul că, spre sfârşitul programului, trăgea o săgeată într-un măr aşezat pe capul unei fete care o întruchipa pe Cersei, un alt personaj odios al serialului.

O întreagă regie era pusă la punct cu acest prilej. Octavian se prefăcea că se împiedică şi că doar din întâmplare nimereşte mărul, şi nu capul tinerei fete. De fapt, totul era calculat la milimetru şi nimic nu era lăsat la voia întâmplării. După strigătele dezamăgite de la sfârşitul micii scenete, spectatorii ar fi vrut mai degrabă ca săgeata s-o nimerească pe cea care juca rolul reginei Cersei, care devenea episod cu episod tot mai nesuferită.

După ce programul se termina, Octavian se aşeza la o masă mai retrasă şi, pentru prima dată în cursul serii, îşi permitea să bea şi el un cocktail cu triplu-sec şi lichior de Curaçao. De obicei îi era adus la masă de fata care juca rolul reginei Cersei şi îşi făcuseră un mic joc al lor din prepararea şi servirea acestui cocktail.

— Îţi mulţumesc că mi-ai mai dăruit o zi, stăpâne, spunea ea cu cel mai dulce zâmbet posibil, iar el îi răspundea mârâind:

— Pleacă, regină perversă, şi nu mă face să mă răzgândesc! Încă am arbaleta cu mine! şi mângâia arma şi săgeţile cu vârf de oţel aşezate pe masă, lângă el.

Fata îi aşeza cocteilul de culoare albastră între săgeţile arbaletei şi pleca, nu înainte de a-şi trece lasciv mâna peste palmele lui.

Amândoi ştiau că este doar un joc, dar simţeau că putea fi ceva mai mult de-atât şi fiecare îl aştepta pe celălalt să facă următorul pas.

Nici în această seară nu se întâmplase altfel şi Octavian îşi spuse că, înainte de a-şi face curaj să o invite la el acasă, mai întâi va trebui să se mute. Nu că i-ar fi fost ruşine cu garsoniera unde locuia acum, dar ca să ajungă la ea, în fiecare noapte, la ora două, trebuia să traverseze parcul Tractorul, renumit pentru fărădelegile care se petreceau în el după lăsarea serii.

Chiar şi el se simţea nesigur uneori traversându-l şi se simţea în permanenţă urmărit de ochi nevăzuţi, ascunşi dincolo de tufişurile care mărgineau aleile. Din acest motiv îi ceruse voie patronului să îşi ia cu el, în drumul spre casă, arbaleta.

— Poţi s-o iei, numai să n-o uiţi acasă, zâmbise patronul de temerile lui. Dar spune-mi, nu ar fi mai sigur să iei un taxi până acasă? La cât te plătesc, bănuiesc că îţi poţi permite unul, nu?

Scurtase discuţia pentru că, deşi avea toată încrederea în tânărul lui patron pe care îl simţea mai degrabă ca pe un prieten decât ca pe un şef, nu-i putea mărturisi că ăsta era felul lui în care putea compensa cei 1,35 metri cu care-l înzestrase natura. Şi îşi înfrunta temerile singur, cu arbaleta în mână şi pregătit să tragă la orice semn de pericol, dar era conştient de faptul că nu putea merge cu Violeta aşa, prin parc.

Începând de mâine îşi va căuta un apartament, undeva, pe lângă gară şi, dacă nu putea să îl cumpere, măcar să îl închirieze. Zâmbind la gândul unei posibile aventuri cu blonda lui colegă, dădu peste cap paharul cu restul de cocteil, îşi luă arbaleta şi săgeţile, apoi ieşi în aerul răcoros al nopţii.

Când ajunse în gară fu salutat cu prietenie de cei doi poliţişti locali care patrulau prin gară şi care, mai degrabă, ar fi trebuit să îl ia la întrebări despre arbaleta şi săgeţile pe care le purta, la vedere, prinse la spate. Era totuşi o armă, dar, ca şi alţi poliţişti, fuseseră măcar o dată de-a lungul vremii în barul unde lucra Octavian şi le era mai mult decât cunoscut. Iar pentru cei care ar fi ratat această ocazie, afişele atârnate peste tot în gară îl arătau oricui ar fi vrut să-l vadă în toată splendoarea: când cu arbaleta la ochi, când punându-i mărul pe cap, cu grijă, reginei Cersei.

Trăgând cu coada ochiului la afişe, pătrunse în tunelul care ducea în parcul Tractorul şi fără să vrea se simţi cuprins iar de acelaşi fior rău-prevestitor pe care îl simţea de câteva seri încoace.

„E o prostie!”, îşi spuse el, dar, pe măsură ce se apropia de capătul tunelului, aşeză arbaleta în aşa fel încât să îi fie la îndemână. Apoi, chiar înainte de a începe să urce scările spre parc, se opri, armă arbaleta şi aşeză săgeata în ea. Deşi fusese modificată să semene cât mai mult cu arbaleta veche pe care o folosise Tyrion în serial ca să-şi ucidă tatăl, de fapt era cât se poate de modernă şi avea, pe lângă alte facilităţi, şi pe aceea că, după ce era o arma şi punea săgeata, aceasta se fixa cu ajutorul unui magnet care o ţinea fixă, indiferent de mişcările pe care le făcea el.

Ca niciodată, la capătul tunelului Octavian ezită şi privi în urma sa: era în jur de două noaptea şi câţiva călători întârziaţi îşi trăgeau bagajele după ei, grăbiţi, între peroanele unu şi doi. Se părea că nimeni nu avea de gând să folosească ieşirea spre parc, aşa că o luă spre scările din stânga, ca de obicei, cu toate că erau mai slab luminate. Ce mai conta încă o geană sau două de lumină când, de îndată ce ieşea de sub copertina care adăpostea intrarea în tunel, avea să se trezească în întunericul profund al parcului, străbătut când şi când de fulgerarea îndepărtată a farurilor vreunei maşini, în căutarea unui loc de parcare, pe aproape de gară. Apoi, la câţiva metri de la ieşirea din tunel, va întâlni ulmul pitic al parcului, unul dintre puţinii arbori etichetaţi. Această asociere cu statura lui îi dădea curaj, ca şi cum arborele pitic ar fi vegheat oarecum asupra lui.

Nu şi în seara asta. Abia făcuse câţiva paşi şi văzu cu coada ochiului o umbră, care lui i se păru uriaşă, şi o clipă mai târziu simţi o durere cumplită în ceafă şi se scufundă într-un întuneric profund pe care nici o lumină, fie apropiată sau îndepărtată, nu-l mai întrerupea.

Nu-şi dădu seama cât trecuse până când îşi venise în fire. Destul că, la un moment dat, simţi o adiere uşoară prin păr şi o şuviţă mai lungă îi căzu peste ochi. Cu un gest reflex, dădu să o îndepărteze cu mâna şi abia atunci înţelese că era legat pe sub braţe de un pom şi, oricât încerca, nu ajungea cu picioarele la sol. Mâinile îi erau şi ele legate la spate. Un marfar trecu pe cea mai apropiată linie, zăngănind din vagoanele vechi, şi el recunoscu vag locurile, la lumina de la farurile locomotivei. Era destul de aproape de ieşirea din tunel şi, dacă nu se înşela, era legat chiar de ulmul pitic de la care aştepta protecţie şi ajutor. Cam o dată pe lună becurile din parc erau schimbate, dar nu rezistau mai mult de câteva zile pentru că tinerii care bântuiau ziua pe alei îşi făcuseră un titlul de glorie să le spargă cât mai repede. Se împlinise luna deja şi angajaţii însărcinaţi cu iluminatul nocturn întârziaseră puţin, pentru că nici un bec, absolut nici un bec, nu lumina aleea pe care era legat el. Asta nu-l împiedică să vadă, în palida lumină venită dinspre gară, silueta unui om uriaş care stătea la câţiva paşi de el şi îl privea nemişcat.

În cele din urmă îşi luă privirea de la el şi scoase din buzunar un măr, din câte îşi putea da seama, pe care, după ce îl privi gânditor, i-l aşeză cu grijă pe cap. Nu spuse nimic, iar trăsăturile feţei nu i le putea distinge, dar mirosul omului i se părea cunoscut. Cu câteva seri în urmă un om uriaş, cu trăsături aspre, îi ceruse voie să ia loc la masa lui şi băuse tot un cocteil de curaçao, ca şi el. Nu-şi aduse aminte să fi schimbat prea multe vorbe, dar îi reţinuse mirosul ciudat, de parfum exotic. Când nu se aştepta, îi surprinsese privirea fixă aţintită asupra lui. Atunci când străinul dăduse paharul pe gât şi se îndepărtase, în cele din urmă, îl cuprinsese un sentiment de uşurare ca şi cum ar fi scăpat dintr-un mare pericol.

O nouă boare de aer rece veni dinspre uriaş şi de data asta fu sigur că era bărbatul de acum câteva seri. Probabil îşi închipuia că cine ştie cât câştigă într-o seară şi voia să-l jefuiască. Trebuia să lămurească această confuzie cât mai repede. Îşi drese vocea şi spuse:

— Vreau să precizez că nu prea port bani la mine… şi, de fapt, nici nu câştig cine ştie cât…

Dinspre bărbat se auzi un hohot stins de râs, apoi o voce profundă spuse aproape în şoaptă:

— Aşa mă gândeam şi eu, micule Casanova…

După o pauză, cât să îi aşeze mai bine mărul pe cap, continuă:

— De fapt, nu bani vreau eu de la tine, ci doar să văd dacă şi eu pot mânui arbaleta la fel de bine ca tine. Şi, eventual, să aflu cine a fost Regizorul. O să te întreb o singură dată: ştii cine a fost Regizorul?

Octavian Lazăr încerca disperat să înţeleagă despre ce vorbea străinul.

— Nu cunosc nici un regizor, reuşi el să spună într-un sfârşit.

— Aşa mă gândeam şi eu, spuse bărbatul şi, în timp ce răspunse, ridică arbaleta din iarbă, gata armată.

Prin mintea lui Octavian treceau o mie de gânduri: probabil că era un admirator secret al Violetei şi cum, în serile când se credeau neobservaţi, schimbaseră câteva gesturi tandre, probabil că-l făcuse gelos.

— Hei, stai puţin să-ţi explic, începu el, dar bărbatul nu părea să îl asculte, ci studia cu atenţie mecanismul arbaletei, iar Octavian se străduia să-şi aducă aminte dacă aceasta avea piedica pusă ori nu.

Se pare că uriaşul se dumirise între timp cum funcţionează mecanismul, pentru că o apropie la mai puţin de un metru de fruntea piticului:

— De la distanţa asta e imposibil să ratez, mormăi el.

— Mărul este puţin mai sus… începu să spună Octavian, dar chiar în acel moment bărbatul apăsă trăgaciul şi săgeata i se înfipse în frunte, cu un zgomot ciudat de rupere şi zdrobire a oaselor străpunse.

De la o distanţa atât de mică, săgeata de oţel îşi păstră întreaga putere, astfel că, după ce îi străpunse craniul, se înfipse adânc în trunchiul ulmului pitic, cufundându-l pe Octavian într-un întuneric pe care nici o dâră de lumină nu îl mai putea străpunge.

Cu o clipă înainte de a mai înceta să gândească, un fragment de idee îl mai bântui: „Ce bine că nu am chemat-o pe Violeta cu mine în seara asta…”

Bărbatul uriaş privi curios spasmele piticului, apoi, după ce corpul acestuia încetă să se mai mişte, aruncă arbaleta într-un tufiş şi scoase din buzunar un petic de hârtie pe care îl prinse cu un bold de pieptul cadavrului. Apoi, folosindu-se de un cleşte puternic, îi tăie degetul mic de la mâna stângă şi îl puse într-o pungă transparentă. Zâmbind absent, îl vârî în buzunarul de la spate al pantalonilor şi se îndreptă spre ieşirea din parc cu paşi mari şi egali. Abia după ce părăsi ultima alee, îşi scoase de pe mâini mănuşile transparente, din latex, şi le aruncă într-un coş de gunoi.

Capitolul 2

O zi fără surprize

 

Comisarul-şef Câmpeanu privi la mormanul de probe adunate în camera de analiză, apoi se uită cu un reproş abia disimulat spre cei patru subordonaţi care îi mai rămăseseră la Serviciul Omucideri:

— Văd că azi se arată a fi o zi liniştită, deci ar fi bine să profităm şi să ducem la arhivă probele de care nu mai avem nevoie. Dacă nu vă descurcaţi singuri, cereţi ajutoare, dar vreau ca azi să găsesc aici o curăţenie lună când mă întorc…

— Vă aşteptaţi la vreun caz mai aparte, domnule comisar-şef? întrebă inspectorul Alina Dăciulescu, cea mai tânără membră a echipei şi singura femeie.

Comisarul-şef privi încruntat spre ea, apoi spuse:

— Nu mă aştept la nimic, pentru că uite ce soare frumos străluceşte pe cer azi. Mă gândesc că, dacă au vreo fărâmă de suflet în ei, într-o zi ca asta până şi cei mai odioşi criminali ar trebui să ia o pauză. Sper din toată inima să fie o zi fără surprize, ca să fie clar.

Se apucară să catalogheze probele, dar, după un timp, Alina nu se putu abţine şi comentă:

— Parcă deveniţi tot mai sentimental pe măsură ce vă apropiaţi de pensie, domnule comisar-şef.

Câmpeanu îşi pregăti o replică tăioasă, dar fu întrerupt de soneria telefonului. Ascultă fără să spună nimic, apoi privi la oamenii care aşteptau, cu pachetele de probe în mâini.

După ce închise telefonul, spuse obosit:

— Lăsaţi cutiile jos şi haideţi la maşini. Azi-noapte cineva s-a jucat de-a Robin Hood în parcul Tractorul.

 

*

 

Scena crimei fusese delimitată deja cu fâşii de plastic de către poliţişti. Fotoreporteri şi simpli cetăţeni se urcaseră pe rambleul de cale ferată al celei mai apropiate linii de parc şi, profitând de zoom-ul mare al noilor camere, făceau fotografie după fotografie.

— Nu putem împiedica asta cumva? arătă comisarul-şef înspre mulţimea de fotografi. Hai să găsim un cort, o folie ceva, să le împiedicăm vizibilitatea, măcar până ne facem noi treaba.

Doi agenţi plecară după cele cerute, iar grupul criminaliştilor se apropie de ulmul pitic unde medicul legist Rizescu studia cu atenţie rana din fruntea cadavrului.

Când îi văzu apropiindu-se, arătă spre cel care fusese Ovidiu Lazăr până în urmă cu doar câteva ore, iar acum nu mai era decât un obiect de studiu:

— Eu am terminat deocamdată. Sper să vă pot spune mai multe după autopsie, dar bănuiesc că vă daţi seama cu toţii care a fost cauza morţii. După cum se pare, moartea a survenit cam între orele două şi patru, azi-noapte. La o examinare superficială, nu se văd alte semne de violenţă în afara acestei săgeţi, dar nici nu era nevoie de mai multe răni pentru a-i provoca moartea.

Arătă cu un gest obosit spre mâna stângă a victimei, murdară de sânge acolo unde degetul îi fusese retezat.

— Sper că aţi observat că ucigaşul şi-a luat un mic trofeu…

După ce fotograful îşi termină treaba, fu nevoie să folosească un patent pentru a extrage săgeata din trunchiul copacului şi a da jos cadavrul piticului.

— Îl cunosc pe bietul om, spuse Alina după ce corpul fu aşezat pe o prelată. E piticul care joacă în fiecare seară rolul lui Tyrion Lannister, în barul Medieval.

Comisarul-şef se uită curios la ea:

— Ce bine că unii dintre noi mai au timp şi să bată barurile. Uite-aşa aflăm o mulţime de lucruri.

Alina ridică din umeri şi se scuză:

— Păi, când au fost ultima dată prietenii dumneavoastră de la Bucureşti aici, nu m-aţi trimis să le arăt frumuseţile oraşului?

La semnul de aprobare al comisarului-şef, Alina continuă:

— Ei bine, barul mi s-a părut destul de cool.

Brumaru se prefăcu că nu-l vede pe comisarul-şef cum ridică exasperat ochii spre cer şi-i spuse Alinei:

— Apropo de prietenii noştri de la Bucureşti, poate că ar trebui să îţi foloseşti farmecul personal şi să afli dacă nu sunt în oraş cumva.

Alina îl privi lung, în timp ce îşi scotea telefonul:

— Ce vă face să credeţi că ar putea fi implicaţi?

Brumaru arătă cu un semn scurt spre pieptul cadavrului şi, după ce se apropie mai mult, Alina văzu şi ea bucata de hârtie pe care erau desenaţi schematic piticii din desenul animat „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”. Desenul nu avea nimic deosebit, piticii erau desenaţi cu o carioca neagră, atâta doar că peste unul dintre ei, cel situat în partea de sus a desenului, era tras un X mare, cu o carioca roşie.

— Numai pentru asta? întrebă Alina şi Brumaru aprobă tăcut din cap.

Văzând-o că ezită, inspectorul-şef o lămuri:

— Când au apărut desene, scheme şi alte elemente de genul ăsta în preajma cadavrelor, mai devreme sau mai târziu se dovedea că erau şi prietenii noştri implicaţi. Aşa că mai bine să aflăm din timp dacă e o crimă obişnuită sau una care are şi amprenta lor.

Convinsă, Alina formă numărul de la pensiunea Crizantema, locul unde se cazau de obicei detectivii din Bucureşti, atunci când veneau în Braşov.

După ce vorbi cu recepţionerul de la pensiune, se întoarse şi zâmbi spre Brumaru:

— Se pare că trebuie să ne descurcăm singuri de data asta. Prietenii noştri din Bucureşti încă nu şi-au făcut apariţia.

Comisarul-şef, care prinsese ultima parte a discuţiei, interveni şi el cu o voce morocănoasă:

— Nu-i târziu nici de acum să apară. Mai ales dacă se încurcă treaba…

După ce le repartiză sarcinile, fiecare plecă să îşi rezolve partea dintr-un caz care nu se arăta deloc a fi unul simplu. Comisarul Brumaru îşi desfăcu trusa criminalistică şi se apucă de colectat şi etichetat probe, inspectorul Vladimir Crăciun – un băiat înalt, de vreo 28 de ani – trebuia să se concentreze asupra camerelor video din zonă, iar inspectorii Alina Dăciulescu şi Tudor Mihăilă urmau să facă o vizită la barul Medieval.

 

*

 

La două fix se ţinu prima şedinţă de analiză şi comisarul-şef Câmpeanu, după privi fugitiv prin biroul eliberat de vechile seturi de probe, se apropie de flipchart-ul cu foaia albă. Luă o carioca neagră în mână, apoi, după ce ezită câteva clipe, se întoarse spre comisarul Brumaru şi îi dădu solemn carioca.

— Nu ştiu dacă aţi aflat, se adresă el celorlalţi, dar ultimele analize nu sunt deloc bune, iar medicii îmi recomandă cu insistenţă pensionarea. Foarte curând, poate chiar după acest caz, am să le ascult sfatul şi am să plec să-mi cresc nepoţii.

Arătă spre comisarul Brumaru:

— De obicei se ţine cont de sfatul fostului şef, aşa că o să-l recomand din toată inima pe colegul vostru să-mi ia locul şi, ca să-i dau timp să se obişnuiască, îl rog chiar de azi să vă prezinte el o sinteză despre noul nostru caz.

Se pare că Brumaru se aştepta la o astfel de propunere, pentru că, înainte de a se apropia de flipchart, scoase dintr-un dosar o coală A3, împăturită în două, pe care o desfăcu şi o prinse cu un ac de gămălie de panoul de polistiren. Era desenul mărit pe care îl găsiseră prins cu un bold la pieptul piticului ucis. Îi lăsă să îl privească bine, apoi le vorbi:

— Sigur, o să spuneţi că, exagerez dar, dacă ceea ce m-au învăţat cei de la FBI-ul new-yorkez are vreo valoare, ne aflăm în faţa unui caz tipic de ucigaş în serie.

Se prefăcu că nu vede gestul de exasperare al comisarului-şef şi continuă:

— În astfel de cazuri, iubitul nostru comandant îmi spune că mă comport exact ca un om care are un ciocan în mână şi toate lucrurile din jur îi par cuie.

Privi în jur să vadă reacţia colegilor şi spuse în timp ce întorcea desenul cu spatele:

— Aşadar, deocamdată să facem abstracţie de desen şi să considerăm acest caz o crimă izolată. Să vedem ce avem până acum.

Arătă spre inspectorul Crăciun care verificase camerele video de la intrările în parc:

— Din câte mi s-a raportat, în această direcţie nu avem nici un rezultat.

— Nimic, domnule comisar, se ridică inspectorul Crăciun cât era de înalt. Sunt toate sparte şi cablurile spre ele tăiate. Cei de la primărie mi-au arătat procesele verbale prin care demonstrează că toate dispozitivele video se schimbă trimestrial, dar mai des de atât nu pot pentru că nu au nici ei bani mai mulţi. La una din ele s-a încercat transmisia wireless, dar a fost defectat şi modul de transmisie a datelor la fel de repede ca şi la cele cu fir. În tot parcul, a doua zi după ce se schimbă becurile, ele sunt sparte de către persoane necunoscute, aşa că eu, unul, aş recomanda ca acest parc să fie pe viitor…

Comisarul Brumaru îl opri şi spuse:

— Hai să lăsăm planurile de viitor pentru acest parc altora şi să rămânem la acest caz. Dacă am înţeles bine, nu ai nici un rezultat de la camerele video. Ai încercat să stai de vorbă cu obişnuiţii parcului?

— Nimeni n-a văzut nimic, nimeni n-a auzit nimic, spuse resemnat inspectorul. De fapt, spre deosebire de alte parcuri, nimeni nu recunoaşte că şi-ar petrece noaptea acolo, nici măcar în nopţile calde.

Comisarul îi făcu semn să se aşeze, apoi se întoarse spre Alina Dăciulescu şi inspectorul Tudor Mihăilă, care fuseseră la barul Medieval.

— Voi aţi avut mai mult noroc? Mai ştiţi ce v-am spus când v-am trimis acolo, „Cherchez la femme”. În spatele unei astfel de crime se află, de obicei, o femeie.

Se ridică Alina care spuse, după ce îşi consultă carneţelul cu notiţe:

— Se pare că singura femeie din viaţa lui era o fată pe nume Violeta Popa, de vreo 22 de ani. Victima, numitul Octavian Lazăr, interpreta seară de seară personajul Tyrion Lannister din serialul Urzeala tronurilor, iar fata juca rolul reginei incestuoase Cersei. Fata mi-a mărturisit că nu era nimic între ei, deşi avea impresia în ultimul timp că victima părea tot mai îndrăgostită de ea. Se aştepta ca acesta să o invite la el acasă, de la o seară la alta…

Comisarul Brumaru o privi atent şi o întrebă:

— Ai riscat cumva să o întrebi şi dacă ar fi acceptat această invitaţie?

Alina ezită câteva clipe, apoi răspunse:

— Am întrebat-o, bineînţeles.

— Şi ce a spus? insistă comisarul văzând că fata se opreşte iar.

Alina continuă poticnindu-se:

— A spus că ei chiar nu îi plăcea de Octavian, dar s-ar fi dus cu el măcar pentru a-şi satisface o curiozitate, mai ales că era îndemnată în acest sens şi de celelalte fete care lucrau în bar.

— Ce curiozitate? întrebă comisarul nedumerit.

— Ei, spuse Alina roşind uşor, ştiţi ce se spune despre pitici, că sunt mai dotaţi decât media bărbaţilor, iar Violeta voia să se convingă dacă-i adevărat sau nu.

Ascunzându-şi zâmbetul, comisarul Brumaru consultă notele trimise de doctorul legist Horia Rizescu şi spuse:

— Păi, dacă te mai întâlneşti vreodată cu Violeta, poţi să-i comunici în mod neoficial că membrul fostului ei coleg era în limite normale. Doctorul este ferm în concluzii: mărime normală, proporţională cu înălţimea corpului, ceea ce, ţinând seama că victima avea numai 1,35 metri, dădea o mărime sub media unui adult normal. Iată, deci, încă un mit urban demontat.

Oftă adânc, apoi zise:

— Dacă ar fi să rezum, victima îi arunca seară de seară priviri galeşe colegei lui de scenă şi tot încerca să-şi facă curaj pentru a o invita la el acasă. Putem presupune, ca ipoteză de lucru, că un amorez misterios a observat aceste mici tentative de apropiere şi a hotărât să taie din rădăcină răul şi să orienteze curiozităţile Violetei spre oameni mai apropiaţi de înălţimea ei.

Privi în jur şi întrebă:

— Sunteţi de acord că aceasta este o posibilitate reală?

Toţi păreau de acord, iar el continuă:

— Se pare că ucigaşul cunoştea bine traseul şi obiceiurile victimei, astfel că a aşteptat ascuns după coşurile de gunoi de la capătul dinspre parc al tunelului şi, când Octavian Lazăr a trecut pe lângă el, l-a lovit în ceafă cu un obiect contondent, aducându-l în stare de inconştienţă. L-a ridicat în braţe, cred că victima abia avea vreo 40 de kile cu tot cu arbaletă, l-a transportat până la ulmul pitic din parc, adică vreo 35 de metri, şi l-a legat de el. Nu ştim de ce l-a dus până la ulmul pitic când erau atâţia pomi, mult mai mari şi mai potriviţi pentru intenţiile lui.

— Poate că are un simţ al umorului deosebit, îl întrerupse comisarul-şef.

Comisarul Brumaru înclină aprobator din cap:

— Fie asta, fie există o legătură pe care noi încă nu o putem vedea în acest stadiu al anchetei.

Se apropie de masa cu probe şi ridică arbaleta, să o vadă toţi:

— Arma crimei este o arbaletă modernă, uşor modificată încât să pară veche. Dar modificările sunt numai de suprafaţă şi nu i-au afectat deloc performanţele, care sunt remarcabile. E arbaleta de care se folosea victima în cadrul mini-spectacolului pe care îl juca împreună cu partenera lui, de care presupunem că era îndrăgostit. Printre altele, îi aşeza un măr pe cap şi trăgea o săgeată în el. În serial nu există o asemenea scenă, dar, la ora când avea loc spectacolul, clienţii nu mai erau chiar aşa de exigenţi, iar dacă afişele puse în holul gării nu exagerează, bustul generos al fetei îi făcea să nu mai ţină seama de micile inexactităţi.

Aşeză cu grijă arbaleta pe masă şi ridică un măr:

— De ce insist pe ideea că ucigaşul a văzut cel puţin o dată spectacolul pe care îl făceau cei doi? Pentru că înainte de a-l ucide, criminalul i-a aşezat un măr pe cap, dar în mod sigur nu a vrut nici o clipă să ţintească mărul. Nu avea cum să greşească de la distanţa de un metru.

Puse mărul jos şi ridică săgeata de oţel extrasă din capul victimei.

— După lungimea săgeţii pătrunsă în copac, cei de la balistică au concluzionat că s-a tras de la cel mult un metru distanţă. Nici pe săgeată, nici pe arbaletă n-am găsit amprente, deci putem presupune că ucigaşul a folosit mănuşi.

Lăsă liniştea să plutească un timp în încăpere, apoi întrebă:

— Are cineva vreo nelămurire sau vreo informaţie care ne-a scăpat?

Văzând că nimeni nu spune nimic, adăugă:

— În cazul în care acceptăm ipoteza crimei izolate, singura noastră pistă se găseşte la barul Medieval şi în înregistrările video de acolo. Să sperăm că ucigaşul apare în cel puţin una din ele, privind galeş spre Violeta.

Inspectorul Tudor Mihăilă spuse posomorât:

— După cum arată fata asta, sunt sigur că toţi clienţii o priveau galeş, deci nu cred că ar putea fi un criteriu de departajare.

— Dar dacă renunţăm la ipoteza crimei izolate şi e totuşi vorba de un ucigaş în serie? întrebă Alina.

Comisarul Brumaru se duse până la panoul din polistiren şi întoarse foaia cu desenul găsit pe pieptul victimei:

Comisarul&Cei7Pitici

— După cum se poate vedea, sunt piticii din filmul de desene animate Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici. Un desen schematic, destul de simplu, în care cei şapte pitici sunt poziţionaţi în cerc. Desenul este realizat cu o carioca neagră şi singurul lucru care ne atrage atenţia este faptul că piticul din dreapta sus este tăiat cu un X mare, roşu, făcut cu o pensulă destul de grosieră cu vopsea acrilică. Dacă va urma o nouă crimă şi victima este tot un pitic, va trebui să ne mutăm atenţia de la Violeta la un om care îl priveşte galeş pe Octavian Lazăr, pentru că acest ucigaş are ceva cu piticii, nu cu fetele, indiferent cât de bine dotate fizic ar fi ele.

Comisarul-şef se foi pe scaun şi spuse în cele din urmă:

— Ştiu că sună pueril, dar aş da orice să aflu ce au discutat cei doi înainte ca ucigaşul să tragă. Fiind atât de aproape, sunt sigur că au schimbat câteva vorbe.

Comisarul Brumaru zâmbi:

— Dacă am şti ce au discutat, probabil crima ar fi deja rezolvată la ora asta.

Despre Sergiu Someșan

Sergiu Someșan a scris 1 articole în Revista de suspans.

Mereu am spus că pentru cititori este importantă opera unui scriitor şi nu locul unde, mai mult sau mai puţin întâmplător, a venit pe lume. Dacă acest scriitor va ajunge celebru, se vor găsi destui biografi gata să-i descâlcească iţele biografice, iar dacă nu, cui îi va mai păsa de el? Dar ca să satisfac, totuşi, nişte minime curiozităţi şi am să spun că m-am născut la 8 decembrie 1954, în oraşul Reghin, iar şcoala am făcut-o în prea multe localităţi pentru a le menţiona pe toate. (Le amintesc pe cele unde am stat cel puţin un an, în ordine cronologică: Ocniţa, Teaca, Lunca, Codlea, Petroşani, Braşov). De scris am început să scriu prin clasa a şasea, pe când învăţam în Codlea şi profesorul meu de română mi-a sesizat talentul de povestitor, îndemnându-mă să scriu. Iar pentru a scrie - mi-a spus el - trebuie să practic cât mai multe meserii pentru ca, atunci când voi ajunge scriitor - el era convins de asta - şi voi scrie despre un personaj sau altul, să ştiu despre ce vorbesc. De aici multitudinea de meserii practicate până la cei aproape 62 de ani pe care îi voi împlini anul ăsta. Mai importante mi se par cărţile scrise şi pe care le-am publicat de-a lungul anilor: Sa n-o saruti pe Isabel (2000, 2005), Radiestezia – realitate si mister (2001), Carte de magie (2002), Cadouri de Craciun (2003), Poiana ingerilor (2004), Numarul fiarei (2004), Aproape ingeri (2004, 2005), Cum sa cumperi un calculator (2005), Sapte flori erotice (2006), Do not kiss Isabel (2007), Apocalipsa după Ceauşescu (2012), URSSA (2014), Vampirul de pe strada Sforii (2015), Întâlnire cu Dragonul (2015)

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *