În catacombele Shassburgului (fragment din Caleidoscop din chipuri de măști)

Într-adevăr, Robert nu ştia cum funcţiona time travellingul, dar văzuse destule  filme pe această temă. Şi, cum Ludovic îl anunţase că îşi aveau tabăra în Franţa anului 1690, merse prima dată într-o piaţă unde se înfăşură repede într-o mantie cafenie ca să nu dea de bănuit. Apoi îşi alese o cămăşă albă de dantelă şi o pereche de pantaloni de stofă neagră. Plăti cu brăţara de argint, apoi se teleportă la „Gloutonne chat”.

Şi, imediat ce se dezmetici, scăpă o invectivă la adresa contesei de Chavaran constatând că era îmbrăcat cu aceleaşi haine. La urechiile sale ajunse curând cearta unor beţivani care vorbeau în italiană. Bărbatul înţelegea iar limba lor şi că oamenii se certau din cauza jocului de cărţi. Se gândi că putea fi un grup de emigranţi şi apoi observă că îmbrăcămintea lor era destul de curată şi dintr-un material bun, ceea ce i se părea uimitor pentru acea perioadă istorică.

Cum apăruse din senin, Robert se aştepta la o oarecare reacţie, dar nimeni nu-l luă în seamă. Se afla într-o cârciumioară cu mucegai pe pereţi şi miros de usturoi, unde gândacii de bucătărie umblau în voie pe mese şi pe podea.

Scutură un scaun, se aşeză şi începu să citească etichetele sticlelor de pe raftul din spatele barmanului. Spera ca în felul acesta să poată comanda fără să se facă de râs. Dar, cum se uita astfel, avu impresia că o persoană s-a oprit lângă el şi îl priveşte insistent. Se întoarse spre om şi acesta trase imediat un scaun şi se aşeză.

– Două beri negre! comandă omul în franceză. Robert învăţase engleza, franceza şi germana, deci nu se miră că-l înţelege. Una mie şi una prietenului meu!

– Mulţumesc frumos, zise el stânjenit, dar eu am să ia un coniac. Nu vă supăraţi! Am avut o zi groaznică…

Însă omul se încruntă şi se ridică de la bar.

– Poftim? Aţi auzit, domnilor? Domnul acesta nu doar că ignoră eticheta, dar nici nu-i place berea noastră!

Mesenii săltară capetele din propriile halbe. Unii începură să vorbească între ei, alţii se arătară interesaţi de discuţie.

– Domnule, v-am rugat să nu vă supăraţi. Recunosc că n-am citit eticheta sticlei, dar sunt sigur că este făcută din cel mai bun hamei. Scuze şi mulţumesc pentru amabilitate!

– Ce sticlă, ce hamei, dom’le? Eu spun că ai avut îndrăzneala de a ieşi din casă doar în cămaşă! Robert se uită la hainele sale şi făcu o grimasă. Cât despre faptul că m-ai refuzat, află că pentru mine aceasta este o insultă. Şi nu numai faţă de mine, ci faţă de neamul nostru.

– Glumeşti, nu?

– Deloc! tună omul. Mâine dimineaţă ne întâlnim în spatele catedralei. În felul acesta, sufletul dumitale va ajunge mai repede în braţele Celui de Sus.

Robert rămase cu gura căscată şi tresări când auzi vocea altuia.

– Canardi, ai înnebunit? Pe ce motiv îl provoci la duel pe străinul acesta?

– Pe ce motiv? Simplu, dispreţul e motivul! Şi aleg pistolul, până la decesul unuia dintre combatanţi. Cine se oferă ca martor? Haideţi, domnii mei!

– Nu e motiv suficient pentru a se ţine duelul.

– Cel mai bine ieşiţi amândoi afară şi încheiaţi gâlceava cu câţiva pumni.

– Doar nu vorbeşti serios, zâmbi Robert.

– Afară, domnule! Dovedeşte că nu eşti laş!

Bărbatul îl apucă pe braţ şi-l împinse spre uşă. Robert se încruntă şi îi făcu semn că-l urmează; Canardi încuviinţă şi ieşiră amândoi din tavernă.

Descoperi cu dezgust că tocmai plouase şi peste tot erau bălţi mari de noroi. Ici, colo mişuna câte un şobolan râios, semn că taverna era într-o zonă de periferie. Mai mult ca sigur că prietenii săi erau cazaţi în altă parte.

– Domnule, putem rezolva asta pe cale amiabilă. Îmi cer scuze pentru neplăceri şi te rog să mă iertaţi, dar am o treabă urgentă undeva.

Însă omul se apropie de el şi îi întinse o cutiuţă de carton.

– Mă tem că ai pierdut acest obiect, spuse el cu bunăvoinţă.

Robert îl privi nedumerit. Dispoziţia omului se schimbase brusc şi ochii lui exprimau un amestec de curiozitate şi emoţie.

– Să înţeleg că ne-am împăcat, nu mai eşti supărat pe mine?

– Domnule, ai pierdut sau nu acest obiect?

Robert se concentră asupra cutiuţei dreptunghiulare. O parte era colorată în albastru închis, iar cealaltă, în galben; pe faţa cutiei scria „Titanic – un secolo negli abissi „ , iar pe spate, „ James Cameron, 1998 ”. Îşi aminti de pasiunea lui Ludovic pentru vaporul acela. Şi apoi, de secolul şaisprezece în care se aflau. Şi îl înjură în gând pe neghiobul pe care şi-ar fi dorit să nu-l cunoască.

– Sincer, nu, n-am pierdut eu acest obiect.

Acum era convins că omul nu ştia ce era cutiuţa aceea, şi asta fiindcă încă nu fuseseră inventată. Se gândi să facă o mică demonstraţie şi scoase un băţ din cutie.

– Ştiu, se aprind. E o vrăjitorie la mijloc, nu-i aşa?

Robert se amuză.

– Din contră, e un procedeu foarte simplu. O combinaţie de potasiu şi fosfor roşu…

– Perfect. Îi vei explica totul Sanctităţii Sale.

– Sancti-ce? Ce zici?

De nicăieri apărură trei inşi în uniforme înarmaţi cu muschete care îl înconjurară. Din stânga se ivi o căruţă trasă de un cal, cu un strat gros de paie pe jos şi care se opri în dreptul lor.

– În numele Maiestăţii sale, Eugene de Beauharnais vă declar arestat! strigă unul dintre bărbaţi.

– Ce face? N-am auzit de regele vostru!

Un altul vru să-l pocnească peste faţă, dar bărbatul pară lovitură şi îi servi un croşeu de dreapta. Acum se vedeau roadele cursului de box, disciplină pentru care optase după numai două lecţii de wing chun. Ceilalţi doi îi veniră în ajutor primului, dar Robert scăpă şi de ei cu lovituri bine plasate.

Ştia că dacă lăsa garda jos, chiar şi o clipă era pierdut. Ferindu-se de o directă, alunecă în noroi. Se ridică imediat, dar un soldat prinse momentul de neatenţie şi îi legă strâns încheieturile la spate.

– Am înţeles, dar trebuie să fie un rege care a domnit puţin că nu-mi amintesc de el de la orele de istorie, comentă Robert ca pentru sine.

Bărbatul îi trase un pumn straşnic în obraz. Robert îi arse un picior, dar  ceilalţi doi se aruncară peste el şi îi zdrobiră membrele cu paturile muschetelor şi cu cizmele.

– Băi, voi sunteţi nebuni?! E o amărâtă de cutie de chibrituri! Pot să ştiu pentru ce naiba mă arestaţi?

Canardi îl privi îngândurat, apoi le făcu semn oamenilor să-l ajute să se ridice.

– Numele meu este Vicenzo Canardi şi reprezint Inchiziţia spaniolă.

Robert îşi aminti atunci cu uimire că numele acesta îl folosise la prima discuţie cu Lucio. Avea impresia că şi asta era tot o scenetă de-a contesei. Se gândi la teleportare, aşa cum făcuse prima dată, dar nu se întâmplă nimic.

– Robert Stundetod, zise el bosumflat.

– Nu mă interesează numele tău. Sunt conducătorul grupării care vânează „Nelegiuţii dragostei”. Şi iată, domnule, acuzaţiile care vi se aduc: sodomie…

Robert primi o lovitură de muschetă în zona ficatului şi urlă de durere.

– Tăinuirea nelegiurii…

O lovitură puternică peste mijloc. Durerea îi paraliză simţurile. Mârâi o înjurătură.

– Şi, poate cea mai grea, sfidarea Curţii!

A treia lovitură, peste picioare îl făcu să alunece în genunchi în faţa lui Canardi. Deşi lacrimile i se adunau în barbă, Robert îşi înălţă fruntea şi îl privi cu ură.

– Ai ceva de spus despre acuzaţiile ce ţi se aduc?

– Vă spun că veţi plăti scump pentru fapta voastră, nenorociţilor!

Un pumn peste gură îi sparse buza superioară care începu să sângereze.

– E o greşeală, aţi confundat persoana! Duceţi-mă la Sactitatea Sa ca să rezolvăm odată cu prostia asta!

– Cum doreşti, dar vei regreta.

Canardi îi întinse o batistă cu care Robert îşi tamponă rana. Oamenii îl împinseră în faeton, urcară şi vehiculul porni.

 

*

 

– Domnule, strigă vizitiul, nu cred că o putem lua pe scurtătură; am auzit că drumeagul e desfundat şi mi-e teamă că rămânem împotmoliţi. Şi nici prin piaţă nu e prea bine, că la ora asta îl spânzură pe unul şi trebuie să fie mare hărmălaie.

– Foarte bine, cumetre, pe acolo vom merge şi noi!

– Îl vor omorî oamenii, domnule, spuse un soldat. Şi trebuie să-l ducem viu la Sanctitatea Sa.

– Cred că şi-au luat deja tainul de sânge pentru astăzi.

– Nu putem să ocolim, totuşi? spuse Robert. Poţi să garantezi că nu voi păţi nimic?

– Eu sunt dispus să risc, domnule. Iar dacă vei fi linşat înainte de a ajunge la destinaţie, n-ar fi atât de rău de domnia ta.

– Nenorocitule!

– Fii atent cum vorbeşti! Păstrează-ţi vorbele pentru a te apăra în faţa Sfinţiei Sale!

Canardi căută pe sub paie şi găsi o bucată de carton. Din buzunar scoase un cărbune şi, după ce scrise ceva cu litere de tipar, agăţă pancarta de pieptul lui Robert, ajutându-se de acul cravatei. Râse pe sub mustăţi.

– Ce?? „ Sodomit prins în timpul actului de sodomizare ” ? strigă Robert după ce reuşi să citească. Bă, eşti nebun la cap?

– Ba-s foarte sănătos, domnule! Filtrai cu mine mai devreme, recunoaşte!

– Ce tot spui acolo? Ce treabă are berea cu sodomia? M-ai prins tu cu pantalonii-n vine?

– Eh, el nu te-o fi prins, dar sigur te vedem noi acum!

Şi cei trei începură să tragă hainele de pe el. Lui Robert îi trecu prin minte un articol unde spunea că o persoană în blugi nu poate fi dezbrăcată atât de uşor de un violator. Ai lui se opriră o clipă la fermoar pe care îl rupseră şi îi dădură pantalonii mai jos de şezut. Robert vru să se lase pe vine ca să scape de privirile soldaţilor, dar ei îl forţară să stea în picioare.

– Idioţilor! Poate îmi pierdeţi portofelul, sunt două mii de euro acolo!

Canardi ridică portmoneul şi-l deschise. Văzu bacnotele nou-nouţe şi citi anul când fuseseră emise. Ştia că omul venea din alt timp, dar abia acum se convingea că nu era el nelegiutul căutat, ci sosia lui nevinovată. Descoperirea asta îi cerea să se poarte cu Robert mai îngăduitor, dar îi şi înflăcăra imaginaţia ştiindu-l la cheremul său.

– Nicio grijă, domnule, ţi-l păstrez eu. De altfel, bunurile condamnatului îi revin călăului.

Robert îl privi uluit, iar omul se amuză.

– Eşti nebun!

– Fii atent cum vorbeşti, domnule! Păstrează-te pentru a te apăra în faţa Sfinţiei Sale!

– Ce, mă? Măcar lăsaţi-mi chiloţii pe mine, perverşilor ce sunteţi!

Când pătrunseră în piaţă, execuţia era pe sfârşite. Majoritatea celor adunaţi se îndrepta spre casă.

– Domnule, vreau să trecem cât mai repede prin locul acesta! îi ceru Canardi vizitiului. Cu cât suntem văzuţi mai puţin, cu atât mai bine. Însă trebuie să fim văzuţi ca munca noastră să nu fie în zadar şi să-i îndrepte pe alţii pe calea pe bună.

Eşafodul era la o oarecare distanţă de căruţa lor, dar asta nu-i  împiedică să vadă, cu amărăciune, că trupul pe care îl coborau oamenii din ştreang era al unei femei.

Un călău îi ţinea picioarele aşteptând ca al doilea, căţărat pe scaun, să-i desfacă laţul de pe grumaz. Însă acesta se lupta să desprindă broşa de la pieptul femeii. Văzând clar că îl jecmăneşte, acesta îl sudui şi trase cadavrul spre el; se zdruncină din cauza greutăţii şi se prăvăli pe spate cu moarta peste el. Cel cu broşa în mână se aplecă cu uimire spre cel căzut, scaunul lui se clătină ameninţător şi se răsturnă.

Incidentul stârni râsul celor prezenţi, doar cei din căruţă nu gustară momentul.

– Probabil că şi ea a ajuns aici tot din cauza unor intrigi mincinoase.

– Cauţi dreptatea, domnule? N-o căuta prea adânc. Nimeni nu e curat ca lacrima, te pot asigura de asta.

– Dar eu n-am făcut nimic, Canardi, şi tu ştii asta!

– Atunci, nu ai de ce te teme.

Deodată se auzi o trosnitură puternică şi căruţa se clătină.

– Domnule, am pierdut o roată! Cred că am dat peste vreun pietroi.

– Ce-ai făcut?! Nepriceputule!

Din sânul mulţimii se înălţară strigăte, râsete şi insulte. Oamenii începură să arunce cu pietre spre căruţă. Robert îşi ferea capul cu braţele. Un proiectil îl nimeri în spate şi altul, în umăr. Un alt treilea îl lovi pe unul dintre soldaţi.

– Diavole ce eşti! Credeai că vei putea să ne ispiteşti fii şi să rămâi nepedepsit? strigă o femeie.

– Mânca-te-ar Şobolanul să te mânânce! zise şi un bărbat şi scuipă cu silă.

– Sunteţi nebuni! strigă Robert. Nu sunt vinovat, ăştia de mă răpiră sunt duşi cu pluta!

Un alt soldat îi trase o muschetă peste posteriorul gol şi bărbatul scoase o înjurătură straşnică. Vru să-l lovească din nou, dar Canardi îl opri cu un gest.

– Crezi că-ţi plac băieţii noştrii? Când te-o sărută Fecioara de Fier, n-o să-ţi mai placă altă fiinţă, maică! îi strigă o bătrână.

Robert se tulbură puţin şi-şi aminti de Diana lui. Probabil că n-avea s-o mai vadă vreodată.

– Haide odată, omule! strigă Canardi către vizitiul se ce chinuia să pună roata la locul ei.

– Ţi-e teamă să nu te atace sătenii sau că vei întârzia în faţa Sanctităţii Sale? spuse Robert ca pentru sine.

– Domnule, oamenii se apropie de noi! îl avertiză un soldat.

– Grăbeşte-te, omule! mârâi Canardi, ce respira greoi cu ochii

pe săteni.

Inchiziţia se ocupa cu tortura şi Robert ştia că era naiv să creadă că va scăpa cu bine din acea încurcătură. Era convins că bărbatul trebuia să dea explicaţii acelui for bisericesc, în caz că îl aducea la destinaţie într-o stare prea jalnică pentru a fi dus imediat în camera morţii. Pietrele sătenilor erau nimic pe lângă ce i-ar fi făcut şeful lui.

Şi era normal să fie aşa, că doar nimeni nu vrea un osândit pe jumătate leşinat, care scoate un biet oftat în locul urletului sănătos, ce pune în valoare măiestria călăului.

– Domnilor, scuze că vă întrerup, dar să nu uităm că eu sunt cel mai expus aici!

Canardi îi aruncă o privire încruntată şi îi făcu semn unui soldat să-i ridice pantalonii. Dar era deja târziu. Robert închise ochii şi încercă să se teleporteze, dar nu reuşi. Cei ajunşi lângă căruţă smulseră gardul de lemn de protecţie, se căţărară pe faeton şi îl traseră pe Robert pe jumătate din vehicul.

– NU!!! Canardi! Trebuie să ajung la Sanctitatea Sa!!

În disperarea acelui moment, Robert crezu că oamenii aveau să-l sfârtece ca pe un nimic. Iar închipuirea lui nu era departe de adevăr.

Auzi zgomotul de material rupt şi-şi dădu seama că i-au sfâşiat pantalonii şi lenjeria intimă. Bărbatul se zbătea cumplit, în vreme ce mâinile lor îl trăgeau şi unghiile îi zgâriau membrele până la sânge. Oamenii lui Canardi, pe de altă parte, îl ţineau strâns de braţe şi loveau cu muschetele şi cu cizmele în mulţimea turbată.

– Mai repede acolo! îi strigă Canardi vizitiului, în timp ce stâlcea mutra unui beţivan.

Un soldat sărise din căruţă ca să-l ajute şi să-l apere pe vizitiu.

În clipa când Robert simţi că nu mai putea lupta pentru sine, soldaţii îl traseră sus şi Canardi puse gardul înapoi. Focurile de muschetă uciseră doi-trei lunatici, iar pe restul îi împrăştiară.

Soldaţii îl luară pe Robert şi-l întinseră peste paiele din căruţă. Acesta şoptea  o rugăciune. Canardi îşi dădu jos haina şi acoperi cu ea goliciunea condamnatului. Robert îi făcu semn că vrea să-i spună ceva şi omul se aplecă spre el.

– Recunoaşte că n-ai dat dovadă de înţelepciune. Sper că eşti mulţumit.

– Nici vorbă, Stundetod. Distracţia abia acum începe.

 

*

 

Ieşind din piaţă, căruţa îşi continuă drumul printre căsuţele sărăcăcioase de la stradă, unde femeile puneau rufe la uscat, iar copiii gălăgioşi alergau în urma faetonului, împreună cu câinii ce hămăiau ca turbaţi. Robert vedea prea puţin din poziţia în care stătea, dar nici nu voia să ştie mai multe. Nu-i păsa unde îl duceau, voia doar câteva clipe de odihnă.

Nu se gândise nicio clipă să-şi părăsească familia, voise doar să-l vadă pe Ludovic şi să-i ceară nişte lămuriri. Credea acum vorbele acestuia, că el trebuie să spargă bucla şi că are puterea de a se teleporta. Şi reuşise. Dar nu pricepea de ce nu ajunsese unde se afla Ludovic atunci, ci în locaţia aceea bizară.

Se părea că omul trecuse pe acolo şi se ţinuse de prostii. De aceea, Canardi nu trebuia condamnat prea mult căci, în fond, el îşi făcea datoria. Dar asta nu însemna să se lase omorât în locul francezului.

Un glas aspru care cerea un însemn îi întrerupse şirul gândurilor. Bărbatul se ridică în capul oaselor. Canardi îi arătă paznicului nişte foi de drum şi omul le dădu permisiunea.

Bolta pe sub care mergeau îi era extrem de cunoscută. Se ridică într-un cot şi găsi că locul acela semăna izbitor cu Cetatea.

– Nu se poate… Unde suntem? Spuneţi-mi! În ce an… Suntem în Kongsvinger!

– Ce-a păţit ăsta? zise unul dintre soldaţi.

– Cred că atacul de mai devreme l-a tâmpit, zise altul.

Robert făcu ochii mari auzindu-i şi tăcu. Traversară o curte strâmtă şi bărbatul ridică o sprânceană spre Coridorul cu geamuri, amenajat pentru schimbul paznicilor. Iar când ajunse la a doua poartă, care avea două uşi mari de stejar întărite cu drugi de fier şi prin care se făcea trecerea pe sub Turnul cu barbacană, se convinse că acea cetate era copia străveche a celei de acasă. Canardi arătă din nou foile de drum şi străjerii ciocăniră în poartă. Urmă operaţiunea de deschidere a porţii care nu se făcea atât de lesne.

Robert se gândi să încerce din nou teleportarea, dar nici acum nu se întâmplă nimic. Cu fuga n-avea pe unde să scape. Căruţa se opri.

Canardi se întoarse cu o pereche de pantaloni în mână. Scoase un cuţit cu care îi tăie legăturile lui Robert.

– Ai cui sunt? Nu vreau să port hainele vreunui ciumat să mă îmbolnăvesc şi eu!

– Îmbracă-i, Stundetod! Oi fi tu chipeş, dar oamenii aştia nu au nevoie să te vadă în toată splendoarea.

– Dar ce, eu au vrut să fac striptease?

– Iar ciuma ar trebui să fie ultima ta grijă.

Soldaţii îl împinseră jos din faeton, amuzaţi de discuţie.

Îşi făcură drum printre tarabele cu produse de tot felul, de la fructe şi legume  neobişnuite până la păsări rare, printre cântăreţi sau scamatori ambulanţi şi târgoveţi ieşiţi cu treburi sau gură-cască.

– Unde suntem? îl întrebă Robert pe Canardi.

– Alt-Shässburg.

– Interesant, ce să zic! murmură el clătinând din cap.

Din câte ştia, acest oraş medieval se afla pe la munţii Carpaţi, nici vorbă de Kongsvinger. Dar poate că se înşela.

Se aştepta ca soldaţii să-l ducă dincolo de poarta-ghilotină, în piaţa publică unde se ţineau procesele. Dar, la semnul lui Canardi, îl împinseră spre partea clădirii care era, în prezent, Camera de Tortură.

Ajungând la intrare, Robert constată că uşa din lemn de brad era mică şi joasă, cu mult mai scundă decât şi-o amintea el. Îşi închipui că trebuia să se ghemuiască pentru a intra.

Doi soldaţi trecură în faţa lui, iar al treilea împreună cu Canardi rămaseră în spate flancându-l. Dar abia făcură doi paşi şi săriră înapoi înjurând şi scuturându-se. În clipa următoare, patru oameni cu ciomege în mâini ţâşniră printre ei în goană, mai să-i trântească la pământ.

Se auziră nişte sunetele stridente şi Robert văzu la picioarele lor, alergând, nu mai puţin de cinci rozătoare mari şi grase. Ţopăi speriat şi se retrase lângă zid.

– Să-mi bag picioarele! Ce naiba e asta? Doamne, ce m-am speriat! Ce mari, ce urâţi…

– Ce muiere! găsi unul rânjind la el.

– Taci, mă!

– Dar ce s-a întâmplat, oameni buni? strigă Canardi. N-aţi încuiat cum trebuie cuştiile?

– O dobitoacă de slugă le-a închis de mântuială şi ne-a stricat munca! urlară doi călăi.

Întunecoasă şi rece, asemeni unui cavou, cu pereţi de piatră înnegriţi de fumul torţelor în partea superioară şi de mucegai, la bază, încăperea lungă şi strâmtă adăpostea şase instrumente de tortură. Acestea era aşezate de-a parte şi de alta a pereţilor şi fiecare dintre ele avea câte un călău şi trei-patru ajutoare care furnicau în jurul condamnatului supus caznei, de parcă erau chirurgi în toiul unei operaţii delicate.

Doar că aceste operaţii nu căutau salvarea pacientului, ci moartea lui în chinuri.

Robert era perfect convins că nu voia să stea acolo nici un minut. A nu se înţelege că nu simţea compasiune faţă de nenorociţii aceia, dar, ştiind că nu-i putea ajuta cu nimic şi putea să li se alăture oricând, considera că era mai bine pentru el să ignore tot ce vedea şi auzea acolo.

Era greu, desigur, dar nu imposibil; psihologii vorbeau despre suprimarea voluntară a memoriei şi, de altfel, se ştie că atenţia se poate concentra strict asupra anumitor lucruri.

– Canardi, mi-ai promis că voi discuta cu Sanctitatea Sa! întrebă printre grimase, peste ţipetele ce dominau încăperea. Unde îl voi întâlni?

– Răbdare, Stundetod! După câte vezi, mai întâi, ai întâlnire cu tortura.

– Tortură, pentru ce? zise Robert care mai că uitase de acuzaţiile călăului. Eu nu stau aici!

Şi se răsuci pe călcâie, dar primi o lovitură în stomac şi fu târât spre interior. Un om greoi cu haine de călugăr se apropie de ei. Avea cu sine un registru şi călimări.

– Vă rog să semnaţi aici!

– Poftim?! Ce să semnez?

– Nu e treaba domniei voastre. Doar semnaţi, adăugă pe un ton binevoitor.

Bărbatul se uită la Canardi, apoi la soldaţi, aşteptând un răspuns care nu veni. Omuleţul deschise caietul şi Robert descoperi că era un fel de condică, dar unele spaţii pentru nume fuseseră lăsate goale, probabil ca să fie completate mai târziu.

– Aici, vă rog!

Omul îi indică cu vârful peniţei chiar unul dintre acele spaţii. Robert îi spuse numele său, dar omul nu-l luă în seamă. Se uită la el nedumerit, apoi se întoarse spre Canardi.

– Pentru ce se ţine condica aceasta? Nu pot să semnez în alb!

Primi o împunsătură de muschetă în şold. Se răsuci spre soldat şi îi aruncă o privire încruntată.

– Semnează, Stundetod! E vorba de Retentum, un tratament pe care-l refuzi, îi explică Canardi uşor amuzat.

Robert îl privi năucit. Era cam multă birocraţie pentru vremea aceea. Nu înţelegea la ce se referea procedura, dar, socotind că era ceva foarte rău, semnă.

– Vei vorbi curând cu Sanctitatea Sa, mai zice Canardi. Aşteaptă aici câteva clipe!

Bărbatul se îndepărtă, urmat de omuleţul în robă şi de unul dintre soldaţi.

– V-au cam speriat şobolanii, spuse o voce feminină.

Graţie penumbrei, Robert nu vedea prea bine ce se petrecea în cameră şi asta îl punea cumva la adăpost. Aşa că auzind vocea aceea şi dându-şi seama că nu e cea a contesei, simţi un fior pe şira spinării.

– Domnule Stundetod, când vi se adresează o doamnă, ar trebui să-i răspundeţi!

Era una dintre condamnate, o ştia. Suspină uşor şi făcu un pas în cercul luminos. Şi rămase fără grai.

Într-o cadă de lemn cu apă împuţită, deasupra căreia pluteau dejecţii şi roiau muşte mari verzi, stătea o tânără femeie. Era goală până în talie şi lichidul scârbos îi murdărea sânii brăzdaţi cu  zeci de blânde şi zgârieturi. Chipul ei, odată gingaş, se umpluse de  mizerie şi răni, iar părul blond îi era umed şi încâlcit.

În jurul grumazului avea un cerc de fier de la care porneau patru lanţuri groase care trebuie să fi fost prinse bine în pereţii căzi. Nicio şansă de scăpare.

Robert simţi cum i se întoarce stomacul pe dos şi vru s-o ignore, dar era curios să afle cum ajunsese femeia în starea aceea. Se apropie de cadă, atât cât îi permise roiul de insecte şi aerul infect.

– Vă înţeleg, domnule. Şi mie îmi era frică de insecte, până am trecut de primele înţepături. Cele de viespe mi se par mai rele decât cele de albină, ştiţi? Este adevărat că laptele cu miere este un leac minunat, dar nu pentru a fi uns chipul cu el şi apoi, persoana lăsată în voia insectelor. Nu, nu. Acum nu mă mai deranjează muşcăturile lor.

Deşi lâncezea în aceea mizerie, femeia avea gesturile şi graţia unei prinţese.

– Îmi pare sincer rău, şopti Robert. Nu pot să înţeleg ce crimă aţi fi putut comite să fiţi pedepsită în halul acesta. Doamne fereşte!

– Sunt văduvă, domnule. Soţul meu era vrăjit; ziua era animal, un porc care râma prin curte, iar seara, se transforma în om. Ei bine, nimeni nu m-a crezut. Pe soţul meu l-au ucis şi l-au pus pe frigare, iar mie mi-au dat ceva ca să lepăd pruncul din pântece. Era om, domnule, vi-o jur, aşa cum era şi soţul meu!

Povestindu-i, ochii i se umplură de lacrimi. Robert, care o privea năuc de la începutul conversaţiei, se căută prin buzunare după pachetul de serveţele, apoi îşi aminti că nu sunt pantalonii lui.

– Hai, Stundetod, las-o pe doamna! spuse Canardi care se întorsese.

– Ce se va întâmpla cu ea? zise Robert îndepărtându-se.

– E condamnată la „ statul în cadă „ , cum vezi şi tu. Acolo va sta până va muri. I se dă să mânânce regulat şi, desigur, îşi face nevoile în cadă. Va pieri sigur în urma unei infecţii, dacă nu va înnebuni înainte.

Canardi înaintă pe mijlocul încăperii, iar Robert îl urmă de la sine, contrariat.

– Dar e inuman!

Aruncă o privire fără să vrea spre al doilea condamnat şi tresări, când omul urlă opărit cu Stropitoarea. Acesta repeta într-una că nu ştia despre ce vorbea călăul, dar omul insista să afle un adevăr incert.

– Ce e inuman, domnule?

Canardi ocoli Scaunul de Tortură.  Legat cu centuri groase de mâini şi de picioare, acolo zăcea un al treilea condamnat şi care părea leşinat, după felul cum îşi ţinea capul pe piept. Bărbatul descuie o uşiţă joasă de lemn. Coborî felinarul din suport şi îl luă cu sine.

– Totul. Tortura asta fără rost.

– Nu e, avem jus gladi.

– Dar nu pricep cum de mai există asemenea practici, când Napoleon a luptat pentru încetarea lor.

– Nu mai suntem în Italia, Stundetod.

– Dar unde suntem? Cetatea asta seamănă leit cu cea din Kongsvinger, unde locuiesc eu, dar tu mi-ai zis că ar fi Shassburg. E complet aiurea.

Înaintară pe holul întunecos până ajunseră în faţa unei temniţe. Canardi ridică felinarul şi, sub raza acestuia, se iviră nişte fiinţe mizerabile care îşi feriră ochii cu mâinile. Descuie uşa temniţei şi îi făcu semn lui Robert să intre. Acesta îl privi cu uimire şi păşi în încăpere.

Canardi intră în spatele lui, puse felinarul într-un colţ, apoi ieşi. Condamnaţii nu se clintiră din locurile lor, iar Robert presupuse că reflexele le erau încetinite mai degrabă de foame decât de frică.

– Domnule Stundetod, mă veţi găsi aici la întoarcere!

Tresări şi, uitându-se în jurul său, zări o fereastră cu zăbrele în capătul opus al teminiţei. Iar acolo o văzu pe femeia din cadă care-şi mânjea sânii cu apa murdară.

– Mă voi face frumoasă pentru domnia voastră!

Robert simţi amar în gură şi începu să tuşească în pumn.

 

*

 

 Smulge, sfărâmă şi spulberă totul în calea sa/

Până ce nebunia se risipeşte şi singurătatea îi ia locul. „

 

Imediat ce Canardi plecă, tânărul ce stătuse până atunci culcat pe paiele din temniţă, alături de o tânără căreia îi mângâia părul, consolând-o, aruncă o privire spre Robert şi se sculă anevoie. Hainele îi erau zdrenţuite şi murdare, asemeni ale fetei şi  izul ce venea dinspre el îi produse bărbatului o grimasă de dezgust.

Îl privi lung pe Robert. Clătină din cap, apoi se încruntă şi izbucni:

– Ticălosule ce eşti! Idiotule! Nu puteai să-ţi vezi de treburile dumitale?

Bărbatul tăcu. Omul era prea slăbit ca să reprezinte o ameninţare.

– Trebuia să ne laşi în pace! Vezi şi dumneata că mai rău ne-ai făcut. Nu ţi-am cerut noi să ne ajuţi! Ne-am fi descurcat bine şi singuri, aşa am fost pedepsiţi şi mai tare.

– Lasă-l, Mario, nu e vina domnului! Dacă nu era dumnealui, n-am fi avut  acele clipe de linişte până ce ne-au găsit iar oamenii călăului. Am fi fost morţi demult. Şi n-am fi putut să ne bucurăm puţin de fiinţa aceasta minunată din pântecele mele.

– Prea târziu, Lucia! Visezi, netrebnico! Copilul acesta va muri o dată cu tine, dacă nu ţi-l vor ucide înainte.

Lucia îşi mângâie pântecele suspinând.

– Deşi, el n-are nicio vină. Cum nici noi nu avem, căci dragostea noastră e  curată. De fapt, dacă acest domn nu ne-ar fi ajutat…

Îşi frecă ochii în care se adunaseră lacrimi. Nu era decât un adolescent ce voia să-şi dovedească bărbăţia.

Se apropie de Robert şi îi strânse mâna.

– Mulţumim, domnule! Peste toate astea, trebuie să-ţi mulţumim.

– Nu ştiu cum să vă spun… Nu sunt eu persoana despre care vorbiţi. Noi semănăm mult şi îl cunosc pe acel domn…

– Nu e el, are dreptate, spuse Lucia, dezamăgită. Domnul care ne-a salvat avea accent franţuzesc.

– V-am spus, nu sunt el. Se numeşte Ludovic, iar eu sunt Robert. Oamenii lui Canardi m-au confundat şi m-au adus aici. Însă vă pot asigura de un lucru, anume că Ludovic ar fi bucuros să ştie că ajutorul lui a fost de folos.

– Da, dar trebuie să plătească pentru el. Şi uite că vei plăti tu.

În mod bizar, în clipa următoare, se auzi zgomot de paşi.

– Vin să ne ia! spuse Lucia cu înfrigurare.

– Ţine-mă de mână, o rugă Mario. Dacă vor muri, vor muri împreună.

– Puţină optimism nu strică. Eu zic să încercăm să scăpăm de aici şi poate mai salvăm şi din nefericiţii de afară, propuse Robert. Vorba aia: „ O leacă de bătaie ştiu…”

– Nu-ţi foloseşte la nimic, şi ştii asta, domnule. Altfel, nu ai fi ajuns cu noi în temniţă.

Robert făcu o grimasă.

– E o doamnă care stă într-o cadă murdară…

– Şi acolo va sta mai departe, îl întrerupse unul dintre soldaţi.

Îi împinseră pe hol în străfundurile catacombei, luminată numai de raza felinarului, până ce ajunseră în dreptul unei uşi de fier. Ieşiră în curtea Cetăţii unde, probabil, aveau să fie judecaţi.

– Domnule Mario, am o nelămurire, şopti bărbatul.

– Dacă crezi că te mai pot ajuta cu ceva, cu dragă inimă.

Retentum?

– Sper că n-aţi semnat, spuse femeia cu îngrijorare.

Robert păli.

– Este cea mai simplă execuţie, prin strangulare. Unii plătesc bani grei ca să câştige acest privilegiu.

– Ce tare… Şi eu am semnat că nu-l vreau.

– Da, aşa ne cere tuturor, zise Lucia, dar noi nu am semnat, chiar dacă am fost bătuţi apoi.

– Prefer să mor repede decât în chinurile torturii, explică Mario.

– Să te ia naiba, Canardi, cu condica ta cu tot! mormăi Robert.

Strigătele crainicului, ce traversa piaţa Cetăţii însoţit de toboşar ajunseră până la ei. În urma lor veneau grupuri mici de oameni care se adunară în cerc în jurul stâlpului infamiei.

– În numele Maiestăţii Sale, Eugene de Beauharnais şi graţie Jus Gladi pe care l-a primit Shassburgul, Sanctitatea Sa, Tomás Bonifacius de Makethorja va da fiecăruia pedeapsa cuvenită!

– Poftiţi, oameni buni, poftiţi! Judecata stă să înceapă! striga şi toboşarul.

– Da, poftiţi, mârâi Robert, vă dăm…

– Pâine şi circ, zâmbi Lucia cu tristeţe.

– Bătaie, frate, că e pe gratis! adăugă el mofluz. Dar pentru ei, nu pentru noi. Auziţi, băieţi, de ultima dorinţă aţi auzit?

– Nu te nelinişti, sodomitule, că ajungi curând la Leagănul lui Iuda şi ţi se va umple orificiul.

– Ştii cumva despre ce vorbeşte?

– Despre dos, domnule. E un fel de tragere în ţeapă, zise Mario uşor dezamăgit.

– Da? Despre al cui dos? insistă Robert, prea surprins ca să mai înţeleagă.

– Despre al tău! zise un soldat râzând şi îl împinse în faţa mulţimii.

Înalt de un stânjen şi cu abdomenul ca un pepene verde, Makethorja era o fiinţă deloc graţioasă. Robert îl asemui cu un urs de desen animat, pe urmă se întrebă dacă nu cumva era gravid. Din toată podoaba capilară rămăsese cu o coroniţă din şuviţe rebele. Avea trăsături grave, cu obraji scofâlciţi şi gură mică şi acră. Purta peste haine o robă albastru azuriu, iar la gât, un crucifix cu piatră de jad.

La apariţia omului, soldaţii aduseră alţi condamnaţi pe care îi orânduiră lângă Robert. Episcopul se aşeză grăbit pe jilţul din dreptul stâlpului. Îmbrăţişă mulţimea dintr-o privire, apoi dădu cu ochii de Robert şi se încruntă.

– Sunt bucuros să văd aici, începu el. Căci aşa cum voi aţi pângărit societatea noastră, aşa şi eu vă voi pângări pe voi. Instrumentele mele vă vor aduce plăceri nebănuite şi veţi atât de mulţumiţi că nu veţi mai dori altceva decât ultima împărtăşanie. Moartea va veni cu acel fior suprem după care aţi tânjit toată viaţa. Ohh, dragilor, vă invidiez! Nu veţi găsi amanţi mai grijulii decât călăii mei, vor fi acolo să aprindă candela când vă veţi da duhul. Dar să nu mai lungim vorba. Vă doresc bun venit în cuibuşorul nostru!

Dacă începutul discursului îl intrigă pe Robert, continuarea îl plictisi.

– Fiecare condamnat va avea parte de proces, nimeni nu merge la tortură fără judecată. Eu vă voi fi judecătorul, iar călăi avem pe ales. Vă puteţi apăra singuri, chiar mă bucur să vă ascult, să văd ce minciuni mai născociţi.

Oamenii schimbară păreri între ei, pe şoptite.

– Tăcere, mişeilor! Să începem. Primii sunt Mario Lunardi şi Lucia Linori.

Soldaţii îi împunseră cu muschetele pe cei doi tineri şi îi aduseră în faţa jilţului. Canardi i se alătură episcopului şi luă cuvântul:

– Seducerea unei fecioare şi copil din flori, astea vă sunt acuzaţiile. Căci, deşi supravegheată atent de doica ei, Lucia a scăpat din colivie şi vintrea ei a început să crească. Ea s-a jurat în faţa părinţilor că n-a fost cu niciun bărbat, dar sătenii au văzut-o vorbind în târg cu Lunardi. L-au luat şi l-au adus înaintea tatălui Luciei ca acesta să-şi spele onoarea şi atunci, Lunardi a mărturisit senin că fata nu minţea, ei doi nu păcătuiseră. Linori a cerut să fie omorâţi amândoi, dar ei au fugit. Şi i-am prins noi.

– Am fugit fiindcă nu ne-au crezut, spuse Mario. Eu o iubesc mult, dar nu am atins-o, doar am privit-o cu drag şi mi-am dorit ca ea să fie mama fiului meu. Şi s-a împlinit. Dar nimeni nu mă crede.

– Suntem puţin cam mari ca să mai credem în basme, zâmbi Canardi.

– Nu ştiu dacă sunteţi şmecheri sau foarte proşti, spuse Makethorja. Oricum, voi vă râdeţi de noi şi eu nu suport asta. Veţi merge la scaunul de tortură, dragilor.

Soldaţii se apropiară, dar inchizitorul le făcu un semn.

– Cazul lor are legătură cu un altul, deci mai am nevoie de ei aici. Robert Stundetod, continuă cu voce tare.

– Acuzaţiile ce i se aduc sunt mai speciale, reluă Canardi, fiindcă el nu trăieşte în comunitatea noastră. Nu e nici francez, nici italian, ci…

– Sunt din Kongsvinger, dar nu văd legătura.

– Popor nordic, glacial, dar dumneata pari destul de pătimaş. Ei bine, Stundetod ne-a îngreunat prinderea lui Linori şi Lunardi.

– Eu? Eu n-am împiedicat…

– Tăcere!

– Le-a uşurat fuga celor doi, întâlnindu-se întâmplător. Noi l-am întrebat dacă i-a văzut pe acolo şi el ne-a minţit. Asta e prima dintre greşeli: tăinuirea nelegiurii lor. A doua a apărut din felul lui de a vorbi, că omul s-a dat singur de gol. El ne-a spus că a văzut trecând „ un băiat frumos şi o fată  cuminte „ . Iar când un bărbat apreciază mai mult frumuseţea unui alt bărbat decât a unei femei, atunci vine greşeala numărul doi: sodomie.

– Există pansexualitate, fraierilor! zise Robert.

– A treia şi cea mai gravă greşeală a fost comisă când Stundetod, în timpul arestului, s-a prefăcut că nu ştie cine e regele nostru.

– Dar asta e o prostie! strigă bărbatul. Napoleon e conducătorul absolut, nu cel de care ziceţi. Şi ăsta nu e motiv să omori pe cineva.

– Pentru o asemenea ofensă, el ar trebui judecat de un alt tribunal, mai important decât noi, dar vă asigur că pedeapsa de aici e mult mai bună, rânji episcopul. Leagănul lui Iuda îl va îndestula. Acum puteţi să-i luaţi! le spuse soldaţilor.

– Cum adică?! Staţi, mă, daţi-mi drumul! Nu sunt persoana de care vorbiţi şi Canardi poate să vă confirme lucrul acesta. Aţi spus că ne putem apăra, dar nu mă lăsaţi să vorbesc!

– Acest privilegiu nu e pentru străini, zise episcopul.

– Cum? Dar mi s-a spus…

– Tăcere! Luaţi-i odată! Am multă treabă şi vreau să ajung acasă la prânz, se tângui el, de parcă i s-ar fi furat un drept.

– Dar nu se poate să omorâţi un nevinovat! strigă Robert în timp ce-l scoteau din piaţă, spre amuzamentul tuturor.

Canardi aşteptă să treacă oamenii, apoi se apropie de episcop.

– Ce vrei, Vicenzo? Hai, spune repede că am treabă!

– Domnule, am vorbit cu domnia voastră de Stundetod, zise el cu sfială. Nu vă aduc niciun reproş, dar cred că discuţia cu el trebuia continuată în particular.

– Uf, ai dreptate, omule! răspunse după un moment de pauză. Am uitat. Eh, poate se întoarce francezul după ăsta şi mă ajută el. Hai, du-te, Canardi! Termină cu execuţiile şi apoi să vii să prânzim împreună. Soţia mea se duce în vizită la mama ei şi ştii că nu-mi place să mânânc singur.

Canardi îşi muşcă buzele. Dacă îl pierdea pe Stundetod, pierdea totul.

– Sanctitatea voastră, dacă aţi putea să vă mai gândiţi…

– Tu vrei să-mi pierd apetitul, porumbelule? îi spuse pe un ton ameninţător. Dacă te-ai plictisit de munca asta, spune şi vei fi scutit de ea. Să nu crezi că nu există tortură pentru călăi.

Canardi stătu pe gânduri o clipă, cu o expresie de disperare în priviri, apoi încuviinţă.

– Povara ta, părinte…

Vicenzo Canardi era un bărbat înalt şi subţire, cu acele trăsături specific  italieneşti care încântă ochiul. Se purta îngrijit, cu obrazul curat, părul scurt negru pieptănat lins spre spate şi haine ce degajau prospeţime şi bun gust.

Şopti acele cuvinte, apoi se răsuci pe călcâie. Livid, cu mişcări elastice de felină, el traversă curtea, trecu pe sub poarta-ghilotină şi intră în Cameră. Nu avea voie să întrerupă execuţia, care îi revenise altuia, dar prin consideraţie putea să-i ia locul oricând acelui călău.

Îi văzu imediat pe condamnaţi. Masa pentru Şobolan fusese curăţată după ultima execuţie şi acum se aflau acolo întinşi Mario şi Lucia, îmbrăţişaţi şi legaţi strâns cu centuri de membre. Călăul ridicase în mâini deasupra mesei o cuşcă cu un  specimen scârbos, ce se agita deja în spaţiul strâmt. Robert era ţintuit locului de doi soldaţi şi forţat să urmărească supliciul.

Mario strângea din dinţi, mârâind, Lucia ţipa şi Robert îi înjura pe soldaţi.

– N-am semnat pentru Retentum! susţinea bărbatul. Să terminăm odată cu asta!

– Nu contează, a semnat călugărul!

Mario păli şi prinse să se zbată pentru a se elibera din strânsoarea.

– Luaţi dihania aia de pe mine! Nu vreau! Mario, copilaşul nostru nu e bine…

– Boilor, voi n-aveţi mame? Păcat nu v-au avortat înainte de vă naşte!

Robert scapă din mâna unuia pe care îl lovi cu sete, dar veni altul şi îl imobilizară din nou.

– Idioţilor, ce mama mă-sii faceţi aici? urlă Canardi. Cine v-a dat voie să schimbaţi sentinţa condamnaţilor?

– Şi care-i grija ta? Ne distrăm şi noi un pic! N-ai văzut că sodomitului îi e frică de şoareci? Poate se sperie destul de tare ca să ne scutească de cazna lui.

– Aşa e. Numai pe ziua de azi am găurit patru ca el prin Leagăn şi n-am poftă să văd iar dosuri jegoase prin care intră instrumentul ca prin brânză de la atâta desfrâu. Să mai zică unii că ăştia merg la moarte nevinovaţi.

– Bine. Plecaţi cu animalul de aici! Aduceţi din cuşca cu pisici.

– Pisici? se miră Robert.

– Sunt turbate, Stundetod.

– Hei, episcopul a spus să te nu te bagi! strigă un zdrahon roşcovan cu o cicatrice pe obrazul drept. Pleacă!

– Canardi, eu nu vreau în Leagăn, se tângui Robert. Poate că Ludovic a făcut ceva nepotrivit, dar, oricum, nimeni nu merită să fie sfâşiat în halul acela.

– Am făcut ce-am putut. Îmi pare rău.

– Îţi pare rău, cum să nu!

– Mai mult decât crezi…

Privirea lui încrâncenată o întâlni pe cea resemnată a călăului.

– N-aibi grijă, Canardi, am zis că mă ocup eu de băiat! spuse zdrahonul.

În clipa aia, soldaţii îl luară de braţe şi-l traseră spre ultimul instrument din Cameră.

Dar acesta încă nu era pregătit. Condamnatul zăcea leşinat în poziţia orizontală în care îl ridicaseră cu ajutorul scripeţilor. Avea mâinile legate la spate, era gol, murdar şi un sânge închis la culoarea curgea din posteriorul lui mânjind piramida metalică. Un bărbat se urcase pe o scară ca să-l dea jos de acolo, iar un altul stătea lângă suportul cu trei picioare al Leagănului ca să-l ajute.

Robert se uită îngrozit la omul acela, la sângele de pe piramidă şi i se făcu greaţă. Nu voia să-şi închipuie cum s-ar fi simţit el suspendat acolo şi lăsat apoi peste vârful ascuţit al instrumentului. Respiraţia i se înteţi şi ochii săi se plimbară cu uimire şi groază peste trupul celui coborât. Aşa că atunci când îl apucară de braţe şi-l împinseră spre aparat, se aplecă pe vine şi începu să urle să i se dea drumul.

Simţi lovituri peste picioare, ce erau oricum pline de vânătâi şi zgârieturi şi îl dureau tare, dar refuză să stea drept. Îl târâră pe jos, iar el îl strigă pe Canardi.

– Fraţilor, eu zic să nu mai stricăm scripeţii degeaba cu el, că şi ăsta e slab şi, în cel mai bun caz, leşină ca ăstălalt.

– Da. Doar să-i legăm nişte saci cu nisip de glezne ca să-l tragă mai bine. Haideţi, băieţi, aduceţi ţeapa!

Robert suspină, pe-o parte uşurat că nu-l trec prin Leagăn, pe de alta, speriat că tot nu scapă de execuţie.

Îl întinseră pe burtă pe podeaua murdară, îl rupseră pantalonii şi îi desfăcură larg coapsele. Robert urla, îi zgâria pe oamenii care-l ţineau, ba chiar încerca să-i muşte şi îşi mişca picioarele cu frenezie, ignorând loviturile primite. Ţeapa era lungă de peste doi stânjeni şi foarte ascuţită la unul dintre capete, deci trebuia cu orice preţ să evite contactul cu ea.

– Mai bine te-ai linişti, că de aici nu pleci nicăieri, îi sugeră unul.

– N-ai văzut tu vână mai bună de când eşti, nimicitule! O simţi prin toate măruntaiele.

– Şi de ce ţi-e frică acum? zise călăul. Când aveai sâmbră cu landrăii îţi plăceau puţcele. Acum să-ţi placă şi ţeapa noastră.

Robert rămase ca trăsnit. Insulta asta i se păruse mai rea decât loviturile fizice. Se calmă, spre uimirea lor, şi întoarse capul spre cel care-i vorbise. Acesta rânjea şi îi strecură printre dinţi cuvinte despre perversiuni pe care probabil că le trăise el însuşi sub vreun felinar roşu.

– O să plăteşti pentru asta, domnule!

– Da, da, toţi spun asta, dar niciunul nu se întoarce să mă bântuie! spuse omul. Şi, ştii de ce? Fiindcă sunteţi nişte muieruşce!

Bărbatul îl privi cu ochii îngustaţi de furie şi strânse din dinţi.

– Haideţi, idioţilor, să terminăm o dată, lua-v-ar naiba!

– Oho, ştiam că o să-ţi fac poftă!

– Nu. Adevărul e că m-am plictisit de sporovăiala voastră. Vă lăudaţi în dreapta şi-n stânga cu maşinăriile teribile. Hai, dovediţi că nu vorbiţi degeaba!

Simţi cum i se desfac şi mai mult picioarele şi i despart fesele. Strânse din dinţi mai să şi-i sfârâme şi îi dădură lacrimile.

– Fac pariu că nu aveţi lubrifiant…

– Imaginează-ţi că e ibovnicul tău, i se strecură la ureche, doar mai înzestrat de natură de data asta, iar extazul, atât de delicios că te duce drept în iad.

– Drăguţ, dar n-am ibovnic.

– Da? Atunci gândeşte-te la toţii amorezii şi vezi care din ei te-a mulţumit mai bine.

Se gândi involuntar la Michael, la clipa aceea nenorocită când îl ţinuse în braţe. Când pielea lui încinsă se atingea uşor de pielea sa. Şi parcă nu-i mai era atât de silă.

Poate că trebuia să-şi închipuie că era cu Michael în clipa aceea, chiar dacă durerea n-avea să fie înlocuită de plăcere, ci de fiorul morţii. Makethorja chiar se pricepea la astea.

Răsuflă adânc, strânse din dinţi şi aşteptă.

Mereu îi fusese teamă de injecţii, de acea înţepătură şi de senzaţia de ac ce pătrunde sub piele în lumenul venei. Era un dezastru pentru el să i se ia sânge pentru analize; în momentele acelea, vârsta nu avea nicio valoare, el clasându-se frumuşel printre picii de grădiniţă care plângeau fără lacrimi şi aşteptau o jucărioară la final.

Îl înjură în gând pe călugăr. Apoi, îşi aduse aminte că are bani, dar îi luase Canardi. Zadarnic. Măcar dacă avea puţin thiopental de sodiu, dar nu se inventase.

Simţi ţeapa la intrarea în anus şi tresări. Începu să tremure şi să gâfâie, pe urmă se relaxă. Trebuia să fie demn, să moară cum numai un rege ar fi făcut-o. Unul straight, oricum.

O înţepătură puternică şi vârful ţepei îi pătrunse în carne cu o durere de nedescris. Cu faţa în podea, Robert îşi înăbuşea hohotul de plâns; lacrimile îi invadaseră obrajii şi sângele îi şiroia pe bărbie. Iar supliciul abia începuse. Urma să-i  fie rupt sfincterul, sfâşiat peretele canalului anal şi vasele de sânge, sparte. Doar o operaţie adevărată, în viitor l-ar mai fi salvat, iar el nu mai ştia să se întoarcă acasă.

Cu toată frica, gândul îl duse la execuţiile plătite de pe deep web şi se amuză un pic la ideea că filmarea cu el s-ar fi cumpărat cu bani grei.

După prima împunsătură, lemnul se opri. Probabil că sodaţii îşi pregăteau ciocanele pentru a lovi ţeapă la celălalt capăt. Auzi o voce cunoscută şi se forţă să deschidă ochii.

– Stundetod, băiete, am uitat să te întreb de piatra filozofală!

Era episcopul. Makethorja. Mânca dintr-un măr cu o nonşalanţă uimitoare şi îl privea curios. Robert făcu ochii mari şi camera se învârti cu el. Leşină.

 

 

Despre Aurelia CHIRCU

Aurelia CHIRCU a scris 12 articole în Revista de suspans.

M-am născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. Am terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Spiru Haret, secţia engleză-germană şi sunt traducător. Am debutat pe hârtie, în 1996, în revista şcolară “Noi despre noi” din Alba Iulia cu câteva capitole dintr-o nuvelă intitulată “Cum să ajungi vedetă”, pe care n-am terminat-o. Apoi, am apărut în format electronic, în revista online Faleze de piatră, cu un capitol din romanul “Regis de Aeternum”. Am mai publicat în revistele online Suspans, Egophobia, Gazeta Sf şi Srsff. Am fost nominalizată la premiile Galileo pentru prozele apărute în Gazeta SF.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *