Amendamentul Dawson (fragment)

– Să ştii că sunt înarmat! strigă John, aţintind asupra pereţilor goi revolverul confiscat de la poliţist.

Nici un răspuns. Începu să creadă că nervii încordaţi îi jucaseră o festă. Doar i se păruse că auzise ceva.

Era pe punctul de a-şi băga arma în buzunar când se trezi îmbrâncit cu putere. Înainte să îşi dea seama ce se petrece, ateriză pe spate, lovindu-și coastele în cădere.

Pistolul îi zbură din mână, dar chiar dacă ar fi reuşit să îl păstreze nu l-ar fi ajutat prea mult. O armă blocată nu valora mai mult decât un bolovan zdravăn – îl ținea prea aproape de insignă pentru ca acesta să funcţioneze.

– O mişcare şi te-ai dus naibii, auzi? tună o voce răguşită.

Îi luă câteva clipe până reuşi să îl vadă pe cel care îl atacase. Era un tip subţirel, alb, cu o barbă uriaşă, îmbrăcat în nişte haine jegoase, care aţintea asupra lui o ghioagă cu ţinte de metal. Nu mai încăpea nicio îndoială, se afla faţă în faţă cu un om-şobolan.

– Calmează-te! Nu vreau să fac niciun rău nimănui!

– Nici nu prea ai cum, hohoti bărbosul. Dacă mi se pare ceva dubios la tine te turtesc cu bâta. Cine eşti şi ce cauţi aici? Nu pari deloc genul care are chef să facă o plimbare pe sub oraş înainte de culcare.

– Am nişte necazuri la suprafaţă, oftă John, străduindu-se să pară cât mai convingător.

În ciuda aspectului neîngrijit şi a bărbii stufoase, cel care îl pusese la pământ nu părea un om rău, dar asta nu însemna, neapărat, că putea să aibă încredere în el. Şi Tim Parker dăduse impresia că era un tip de treabă…

– Necazuri cu cei de la suprafaţă spui, mormăi bărbosul care nu părea deloc surprins. Ce fel de necazuri? Din câte ştiu eu, sub denumirea asta poţi găsi o încântătoare încrengătură de probleme care mai de care mai nasoale.

– Mi s-a cerut să-mi donez nişte organe pentru un tip din clasa A. Nu am putut suporta ideea şi am şters-o, nu tocmai elegant.

– Amendamentul Dawson, deci, surâse bărbosul, relaxat. Nu ai deloc mutră de poliţist sub acoperire sau ceva de genul ăsta, pari un om cinstit…

– Sunt un om cinstit! accentuă John, fără să îşi poată lua ochii de la bâta ţintuită.

În ciuda aspectului fragil, individul din fața lui părea să deţină o forţă considerabilă. Parcă îl lovise un tren.

– Mi-am făcut, de fiecare dată când am fost solicitat, datoria faţă de ţară şi naţiunea americană, dar ceea ce mi s-a cerut a fost prea mult! Cine se cred ei de ne pot folosi ca piese de schimb pentru cei aleși între cei mai aleși ai neamului? Noi nu contăm deloc? Suntem numai vaci bune de sacrificat? Nu, n-am putut îndura…

– Eşti tare, băiete, hohoti omul, lăsând bâta jos. Pe bune!

– Adică?

Nu reuşea să înţeleagă motivul veseliei subite a bărbosului. Doar nu spusese nici o glumă.

– Eşti simpatic, ţi-am spus. Toţi cei care ajung să se refugieze în subteran nu dau două parale pe datoria faţă de naţiunea americană şi S.U.A. Pricepi? Într-un fel sau altul, toţi au ajuns să aibă ceva de reproşat celor care ne conduc.

– Rebeli?

– Te prinzi repede.

Deja îşi rezemase bâta de coapsă, semn că nu îl mai considera o ameninţare. Îi întinse o mână subţire şi jegoasă, ajutându-l să se ridice.

– Scoubaday,  rosti bărbatul fără să îi dea drumul.

– Poftim?

– Scoubaday, acesta e numele meu.

– John Barton, cetăţean categoria C. Încântat de cunoştinţă și scuză-mă…

– Pentru ce? Că am un nume care sună cam ciudat?

– Da, n-am mai cunoscut pe nimeni care-

– …să poarte numele ăsta, îi luă Scoubaday vorba din gură. Ştiu, mi s-a mai spus. În realitate, nu mă cheamă chiar așa, este o poreclă, dar m-am obişnuit cu ea atât de mult încât dacă cineva m-ar striga pe numele meu adevărat, n-aş reacţiona mai mult decât aş face-o atunci când trece o rablă pe stradă. Şi, în plus, îmi și place. Dar hai să continuăm de unde am rămas. Hei, băieţi, puteţi ieşi la iveală!

John tresări surprins văzând câte mutre jegoase apar de după coloane şi din cele mai surprinzătoare unghere. Cum de nu le sesizase prezenţa? Erau pe puţin o duzină.

– Te urmărim de vreo juma’ de oră, îl informă Scoubaday cu dezinvoltură. Cu greu ne-am abţinut să nu râdem când am văzut cum încercai să te strecori cât mai discret. Nu ne-o lua în lume de rău, dar mai ai multe de învăţat până să devii om-şobolan.

– Şi voi vă spuneţi tot aşa? lăsă John să îi scape.

– Păi ce? Crezi că numai cei de afară au dreptul să ne eticheteze aşa? Puţină autoironie nu strică nimănui, te ajută să treci mai uşor peste greutăţile vieţii.

Ceilalți se apropiaseră, formând un cerc strâns în jurul lor. John simţi o stânjeneală fără margini la vederea chipurilor obosite, slăbite de lipsuri, acoperite de straturi de murdărie. Aveau cu adevărat vieți de şobolani. Cetăţenii de categoria C îşi permiteau să fie mai îngrijiţi decât oricare dintre prietenii lui Scoubaday.

– Băieţi, el este John, îl prezentă individul, deşi era puţin probabil ca oamenii să nu fi auzit nimic din conversaţia lor. S-a refugiat pe tărâmul nostru din cauza Amendamentului Dawson. Că tot veni vorba, cum stau exact lucrurile? Nu ne-o lua în nume de rău, dar orice individ care ajunge pe teritoriul nostru este tratat ca un răufăcător până la proba contrarie.

Cercul se strânsese ameninţător, aproape atingându-l. Le putea simţi în nări răsuflarea puturoasă. Priviri răutăcioase îl iscodeau, încercând să îi pătrundă până în cele mai ascunse cotloane ale minţii. În afară de Scoubaday nimeni nu scosese o vorbă, dar John realiză că, de îndată ce povestea sa ar fi început să scârţăie, duzina de năpăstuiți ai sorții l-ar fi transformat în fărâme.

O bubuitură înfundată îl făcu să tresară. Nu era singurul, şi ceilalți intraseră în alertă. Un individ mărunţel, cu barba încâlcită curgându-i pe piept apăru dintr-o galerie laterală urlând cât îl ţineau plămânii:

– Cârtiţe băşinoase! Cârtiţe băşinoase!

– Să dea toţi dracii în javra care le-a inventat! afurisi Scoubaday. Urmaţi-mă!

Îl înşfăcă de braţ pe John, care nu pricepea nimic din ce se întâmpla. Urletele mărunţelului nu aveau nicio relevanţă pentru el. Simţea însă o mare uşurare deoarece neaşteptatul incident amânase interogatoriul pe altă dată. Oamenii-şobolan păreau extrem de circumspecţi (având în vedere condiţiile în care îşi duceau traiul nici nu i-ar fi putut învinui) şi, dacă ar fi bănuit că ceva nu este în regulă, nu s-ar fi dat înapoi să îl linşeze. După trădarea lui Tim Parker, însă, nu mai era dispus să îşi deschidă sufletul prea uşor. Chiar dacă, prin definiţie, noii lui amici erau duşmani neîmpăcaţi a guvernului, nu se simţea în stare să le spună tot adevărul. Pe de altă parte, la primul semn de nesinceritate, aveau să îi pună pielea pe băț. Inima i se strânse și aerul păru dintr-o dată irespirabil.

Văzu la câţiva paşi în faţa lui revolverul pe care îl scăpase atunci când Scoubaday îl atacase. Se părea că nimeni nu observa arma. Scoubaday îi dăduse drumul la braţ şi urla nişte ordine pe care nu reuşi să le înţeleagă. În debandada creată, se aplecă discret și recuperă pistolul. Instinctul îi spunea că va avea nevoie de el.

Oamenii începură să alerge cât îi ţineau picioarele. Mărunţelul care dăduse alarma se chinuia să țină pasul chiar lângă el, pufăind zgomotos.

În faţa tuturor gonea Scoubaday, îndemnându-i tot timpul să păstreze ritmul.

Prin gălăgia infernală, John reuşi să distingă o răpăială metalică, un zgomot asemănător celui făcut de ploaia căzând pe un acoperiş de tablă. Sunetul se apropia, în ciuda sforţărilor cetei lui Scoubaday de a pune o distanță cât mai mare între ei și sursă.

John făcea eforturi deosebite pentru a face faţă goanei impuse de Scoubaday. Realiză însă rapid că dacă acea cursă avea să mai dureze mult, el avea să cedeze. Eforturile din acea zi, emoțiile și lipsa de antrenament începeau să îşi spună cuvântul.

– Repede, John, repede! îl zori Scoubaday fără să întoarcă privirea.

În clipa următoare, piciorul lui drept lovi numai aerul. O groapă pe care nu o văzuse, probabil din cauza celui care alerga în faţa lui, îi curmă fuga. Se prăbuşi greoi înainte, dând bezmetic din mâini. Imediat, o durere cumplită îl săgetă în genunchi, paralizându-l până la coapse.

– Scoubaday, ajută-mă…, gemu înspăimântat.

Ţăcănitul metalic îi răsuna în urechi, desluşit. Privi în urmă şi văzu o mulţime de gândaci de oţel cromat, ceva mai mari decât pumnul, alergând pe câte şase picioare subţiri cu o viteză de neimaginat.

O mână cu degete de fier îl apucă de umăr, apoi altele de mâini şi picioare, şi se simți ridicat pe sus. Scoubaday nu îl părăsise.

– Rezistă John, nu mai e mult! răsună încurajator glasul căpeteniei.

Rotula îl durea groaznic, iar individul care îl ţinea de piciorul drept nu era interesat să îi menajeze membrul rănit. Însă John îi era profund recunoscător că nu îl abandonaseră la discreţia gândacilor de metal. Probabil erau teribili de vreme ce oamenii depuneau eforturi colosale pentru a-i evita.

Din poziţia în care se afla, pe spate şi cu capul spre direcţia în care Scoubaday îşi îndruma camarazii, reuşea să observe cum furnicarul de creaturi metalice se apropia din ce în ce mai repede. Îi părea rău că pe lângă faptul că oboseala îşi spunea cuvântul, oamenii lui Scoubaday mai trebuiau să facă faţă şi transportului lui, un străin ce nu le câștigase încă încrederea.

Maşinăria din fruntea roiului se afla la mai puţin de doi metri în urma celor care îl duceau pe brațe pe John. Se opri dintr-o dată şi explodă cu o plesnitură ciudată. O trâmbă de fum violet se răspândi în tunel, acoperind restul urmăritorilor metalici. Un miros acru, înecăcios, pătrunse în nările lui John, provocându-i o tuse chinuită.

– A explodat o cârtiţă! urlă unul dintre cei care îl transportau pe John. Nu mai avem mult!

– Pe aici! se auzi triumfătoare vocea lui Scoubaday şi John simţi cum este tras în lateral.

Grupul străbătea acum un canal cu tavanul atât de coborât, încât cărăuşii îl târau de-a dreptul pe jos. Alte câteva plesnituri le aduseră la cunoştinţă că şi alte cârtiţe își făcuseră treaba, eliberându-şi încărcătura de gaz nociv. Mirosul se înteţise, iar acum şi alţi membri din banda lui Scoubaday tuşeau, încercând să îşi cureţe plămânii.

Pătrunseră într-o cavitate de mari dimensiuni, o adevărată peşteră. Oamenii-şobolan se debarasară de John, aruncându-l pe o grămadă de praf şi moloz. Era, oricum, mai bine decât dacă l-ar fi aruncat pe pardoseala de ciment.

– Uşa… Uşa! răsună gâtuită de încordare vocea lui Scoubaday.

Ceilalți se repeziră asupra unei porți metalice de dimensiuni colosale. Câteva opinteli viguroase şi aceasta se închise etanș în nasul arătărilor de oţel.

– Am scăpat şi de data asta, răsuflă uşurat unul dintre rebeli. Ne-au suflat în ceafă…

Nu îi răspunse nimeni, pentru că toată lumea era ocupată să îşi tragă sufletul. Alergarea demenţială ar fi dat gata chiar şi un atlet profesionist.

Măcinat de cele mai negre presimţiri, John încercă să îşi analizeze situaţia genunchiului accidentat. Dacă avea ceva rupt, lucrurile deveneau foarte grave. Fără posibilitatea de a se deplasa singur, nu putea spera la nesfârşit în generozitatea tovarășilor săi.

Fără un cuvânt, Scoubaday se lăsă pe vine lângă el şi îl ajută să îşi suflece pantalonul. Cu mişcări experte, îi pipăi pielea care începuse deja să se învineţească.

– N-ai nimic rupt şi nici tăiat, o vreme o să te doară destul de tare, dar o să te vindeci, garantat.

– Ce bine, oftă uşurat John.

Scoubaday însă nu îl mai asculta. Deja se pregătea pentru manevra următoare.

– Poarta o să reţină cârtiţele ceva mai bine de două ore, timp suficient să ne retragem din calea lor. Mai stăm câteva minute şi… la drum!

– Ce erau alea? se interesă John, masându-şi genunchiul.

– Bun venit în club, amice! rânji Scoubaday. Chestiile alea sunt cel mai împuţit coşmar al nostru. Naiba ştie care este numele dat de cel care le-a inventat, dar noi le spunem cârtiţe băşinoase deoarece sunt în stare să sape tunele şi prin cele mai dure materiale. Se orientează singure, atrase de căldura corpului uman şi când sunt îndeajuns de aproape explodează. Așa cum ai observat, trag un vânt împuţit, eliberând un gaz narcotic. Dacă ai ghinionul să nimereşti în norul violet ar fi bine să-ţi anulezi planurile pentru următoarele trei zile. Ai simţit mirosul fumului?

– Da.

– Atunci pregăteşte-te pentru ceva dureri de cap peste vreo oră. Nu te îngrijora, până la urmă trec, dar să ştii că pentru un neiniţiat sunt groaznice. Până reuşesc să perforeze uşa sau peretele noi vom fi suficient de departe încât detectoarele de căldură să nu le mai folosească prea mult cârtiţelor. O vreme se vor învârti în jur, cercetând fiecare centimetru pătrat. Dacă vor simți o prezenţă umană se vor aduna toate şi vor încerca să îl dea gata pe nefericit cu gazele lor otrăvitoare. Comunică atât între ele cât şi cu indivizii care le-au trimis pe capul nostru. Şi nu sunt singurele porcării care ne colorează viaţa…

– Groaznic, se cutremură John, pălind. Aşa e în fiecare zi aici?

– Nu chiar… În general avem de făcut faţă altor probleme, cârtiţele băşinoase nu sunt lansate în subteran decât dacă cei care ne conduc destinele la suprafaţă consideră că au într-adevăr nevoie de un tip refugiat pe aici, ceea ce nu se întâmplă chiar foarte des.  Drăciile astea puturoase sunt eficiente, dar consumă o cantitate respectabilă de energie aşa că nu sunt puse în funcţiune decât cu aprobări speciale. În restul timpului, atunci când ne sunt chiar foarte dragi, cârtiţele dorm pitite în depozite. Vizita de azi a împuţitelor se pare că ţi-o datorăm chiar ţie.

John păli și mai tare și își lăsă privirea în pământ. Dacă el nu ar fi pătruns până la ei, oamenii-șobolan ar fi putut avea o zi măcar vag liniștită. El le adusese beleaua în casă și tot el le încetinise retragerea. Oftă.

– N-ar trebui să fii aşa de abătut. Te consideră deosebit de interesant, nu? Sincer, nu-mi amintesc ca vreodată un număr aşa de mare de cârtiţe să fi invadat zona…

– Să se ducă dracului cu tot ce-a făcut! izbucni dintr-o dată un individ roşcat. Ne-a adus pe cap un milion de cârtiţe şi tu te porţi cu el de parcă ar fi sosit cu un convoi de ajutoare umanitare! Vrei să scăpăm mai repede de porcăriile alea? Atunci nu ai decât să-l legi de un stâlp şi să laşi drăciile să-şi facă treaba, împreună cu împuțiții care le-au activat! Ce ai de spus, Scouby?

Scoubaday îşi îndreptă spatele, atât cât îi permitea făptura deşirată, ţintuindu-l pe răzvrătit cu ochii săi cenuşii.

– Mănânci rahat, Miguel! Asta am de spus!

Liderul părea stăpân pe situaţie, dar John observă însă că cei mai mulţi dintre ceilalți spectatori adoptaseră tacit o atitudine favorabilă roşcatului. Realiză pe dată şi care era subiectul micilor şuşoteli care încetau în clipa în care privea în direcţia de unde veneau murmurele. Atacul cârtiţelor fusese evitat în ultima clipă graţie faptului că ştiau topografia subterană, dar asta nu era decât prima luptă dintr-un război a cărui durată nu o putea anticipa nimeni.

– Auziţi la el! urlă indignat Miguel, adresându-se întregului grup. Eu încerc să-i arăt că străinul care a venit peste noi ne va duce la pierzare şi el îmi spune că mănânc rahat! Poţi să fii mai explicit, Scouby?

– Nu eşti decât un idiot, Miguel, oftă Scoubaday. Pauza a luat sfârşit, să mergem!

– Ba nu va pleca nimeni de aici până nu ne dai un răspuns! sări în sprijinul roşcatului mărunţelul care anunţase invazia cârtiţelor. Din cauza noului tău prieten era să dăm de naiba la nici cinci minute după ce l-ai cules! Avem şi aşa destule belele!

O duzină de priviri duşmănoase se aţintiră asupra lui John, dar Scoubaday nu arăta nici cel mai mic semn de spaimă.

– Ce adunătură de tâmpiţi…, murmură, aţintindu-şi ochii asupra fiecăruia preţ de câteva clipe.

În afară de Miguel şi susţinătorul său, nici unul nu reuşi să îi suporte privirea glacială.

– V-aţi uitat prea repede trecutul, băieţi! Omul ăsta, arătă către John, care se retrăsese în spatele lui, n-a ajuns aici pentru că şi-a dorit, ci pentru că n-a avut altă soluţie! Iar dacă acum este urmărit de poliţie şi de cârtiţele ei puturoase, nu înseamnă că a vrut asta! Îi este cumplit de greu şi așa, fără mizeriile voastre!

– Şi ce treabă avem noi? replică Miguel, înaintând un pas.

– Nu aveţi nici o treabă?! De ce nu aţi spus asta atunci când aţi nimerit prima dată în subterane căutând scăparea? De ce n-ai spus asta atunci, Miguel? Acum te ţii băţos, gata să-i dai peste nas celui care îţi cere să-l ajuţi şi asta pentru că ai alergat cinci minute. Mare scofală! Ai uitat când am alergat zece mile din cauza cârtiţelor care te urmăreau PE TINE? Ai uitat că atunci l-am pierdut pe bătrânul Jazz Hoyt din cauză că n-a putut face faţă ritmului? Ştii cumva ce a păţit după ce l-au gazat cârtiţele? Nu?! Măcar de atâta lucru ai fi putut să te interesezi! După ce a fost găsit de poliţie, şi-a pierdut rinichii şi stomacul care au ajuns în abdomenul unui mare mahăr al petrolului din A3+. Când dormi, atunci când ai timp, nu-l visezi niciodată pe bătrânul Jazz Hoyt?

– De ce-mi spui asta? mârâi celălalt, înaintând încă un pas.

– Poate că nu-l visezi, l-ai cunoscut prea puţin ca să-ţi pese de el, dar pentru  noi, cei care l-am avut alături mai bine de cinci ani, Jazz Hoyt a fost ca un tată, oftă Scoubaday, fără să se tulbure. A fost printre primii care s-a refugiat în subterane şi el ne-a învăţat să supravieţuim în hăţişul de canale şi tunele. Am pierdut cel mai bun tovarăş pe care l-am avut vreodată, dar nimeni, niciodată, nu ţi-a spus că totul s-a întâmplat din vina ta, Miguel. Dacă nu te-am fi acceptat în grupul nostru, poate că şi azi bătrânul Jazz ar fi făcut să răsune subteranele de cântecele lui hodorogite.

Roşcatul îşi plecă privirea, ruşinat. Probabil nu se gândise niciodată la ceea ce îi spusese Scouby. Înaintă către John şi îi întinse mâna:

– Iartă-mă, camarade, cârâi. M-am lăsat dus de val, ştii? Îmi pare sincer rău pentru ceea ce am scos pe gură și să nu uiți că au fost cuvinte spuse la mânie.

John ar fi putut să-i răspundă cu un citat din Tim Parker: „Omul, când e nervos nu se mai controlează şi chiar spune adevărul”. Socoti însă că nu era cazul să adune şi mai multă antipatie împotriva propriei persoane. Scoubaday reuşise să îşi domine opozanţii din micul grup pe care îl conducea, dar asta nu însemna că avea autoritate nelimitată asupra lor. Știa că în general oamenii au tendinţa de a respecta o anumită autoritate doar atunci când le sunt ameninţate interesele personale, poate de aceea Miguel cedase atât de uşor, dar pe viitor, dacă lucrurile aveau să se liniştească, probabil că el, în ciuda calităţilor sale umane, nu avea să mai reușească să ţină în frâu gloata de oameni-şobolani.

Observă și că piticul, cel care anunţase invazia cârtiţelor băşinoase, părea bulversat de ceea ce aflase. Pe la colţurile ochilor urduroşi îi apăruseră lacrimi şi îşi trăgea respiraţia smiorcăindu-se uşurel. Nu era prea greu de dominat…

– Mai este cineva care are ceva de spus? se interesă Scoubaday pe un ton liniştit, privindu-i pe fiecare în parte.

De data aceasta nici unul nu se feri să îl privească în ochi. Ba John reuşi chiar să detecteze în ochii lor adevărata compasiune, și se miră profund, pentru că nimeni până atunci nu îl mai socotise vrednic de aşa ceva.

– Mă bucur că aţi înţeles cum stau treburile, oftă Scoubaday. E de-a dreptul ruşinos să-i faceţi o asemenea primire noului nostru prieten…

– Mda, acceptă Miguel, scărpinându-şi căpăţâna pletoasă. Eu unul recunosc că am greşit şi promit că n-o să mai pun niciodată problema aşa de copilăreşte. Am fost de-a dreptul tâmpit…

Liderul nu îl învrednici cu vreun alt comentariu, considerând că discuția durase suficient.

– Acum o să faci cunoştinţă cu toată gaşca, surâse Scoubaday, dar zâmbetul mai mult i se putea ghici decât vedea. Pe Miguel ai ajuns să îl cunoşti înainte de a începe prezentarea oficială a echipei. El e Intestinul Gros… al ambasadorului american în Rusia.

– Adică? se interesă John, uluit. Cum adică e intestinul gros al ambasadorului?

– Noi, cei care ne-am refugiat în subterane din cauza celui de-al doilea Amendament Dawson, am adoptat obiceiul de a ne identifica, într-o oarecare măsură, după organele pe care ar fi trebuit să le cedăm şi după funcţia celui care ar fi urmat să beneficieze de „jertfa” noastră patriotică, îi explică însuşi Miguel, rânjind cu gura până la urechi. Eu, cred că te-ai prins, trebuia să îi donez intestinul gros nemernicului de ambasador, după ce nenorocitul şi l-a distrus trăgând la măsea. De, un ambasador beţiv e evaluat la un preţ mai mare decât un sudor cinstit. N-am fost de acord cu ei şi, când am rămas singur într-un salon unde am fost dus pentru analize, am sărit pe geam şi… După aceea începe o poveste pe care vei avea ocazia să o trăieşti pe propria piele. Nu e chiar cea mai grozavă aventură pe care o poţi trăi, dar îţi permite să-ţi păstrezi toate organele. E un schimb convenabil.

Scoubaday aşteptă răbdător ca Miguel să îi dea noului venit explicaţiile necesare, apoi continuă cu prezentările:

– El este Randalph, omul cu muşchii, îi indică un tip uriaş, singurul care prezenta o oarecare masivitate în gloata de sfrijiţi. Rinichiul lui îi e dedicat unui patron de fabrici de hrană sintetică. Iar el, îi indică un bărbat între două vârste, cu figură posacă şi cu un ochi, este Jerome – Ochiul, și încă cel al Secretarului General al Apărării. Te întrebi, desigur, de ce are numai un glob ocular? Chiar dacă nu te interesează acum, s-ar putea să te intrige mai târziu, aşa că e mai bine să îţi risipim de la început eventualele nedumeriri. Închipuie-ţi, dacă poţi, că dragul de Jerome, al cărui organism prezintă o compatibilitate deosebită cu cel al pomenitului domn nu a reacţionat prea mult atunci când i s-a cerut… La naiba, nu i s-a cerut, i s-a impus să renunţe la unul dintre ochi în favoarea secretarului! Aparent, marele om de stat avea o problemă genetică, glaucom sau cam aşa ceva, şi risca să îşi piardă vederea. Jerome n-a cârâit nici când, datorită pierderii ochiului, a fost retrogradat din categoria inferioară B în eşalonul superior D. A fost de-a dreptul încântat că nu a ajuns în E sau F, coşmarul oricărui individ de la care statul mai poate pretinde ceva. Îţi poţi închipui? I s-a confiscat un ochi din raţiuni de stat şi nu i s-a oferit niciun fel de compensaţie, ba dimpotrivă, nici măcar nu i s-au lăsat privilegiile acordate clasificării iniţiale.

Jerome a considerat că aşa e normal să fie, conform noii legi, şi s-a resemnat. „Norocul” lui a fost faptul că nefericitul ministru, un găozar cu insigna de platină acordată celor din A3+, a simţit curând că vechiul felinar care îi rămăsese dădea semne de oboseală, iar el era în pericol de a-şi pierde iar întreaga capacitatea vizuală. Îţi poţi închipui că guvernul nu are nevoie de un demnitar pe jumate orb, cu toate că americanii au fost conduşi destul de bine de un preşedinte ţintuit într-un scaun cu rotile şi asta vreme de patru mandate. Dar ce contează ce a fost? Acum tehnologia şi medicina fac minuni şi, în plus, este şi Jerome pe fază. Ce s-o mai lungim, agenţii guvernamentali au apelat iar la eroul nostru şi i-au cerut și cel de-al doilea ochi, urmând să îl recompenseze cu retrogradarea în F, căci cine naiba mai are nevoie de un orb? Restul organelor nu îi interesa, amicul nostru era cam beţivan, mai ales după ce-şi pierduse ochiul şi cocarda B, deci se poate trage concluzia că şi viciile se pot dovedi folositoare uneori. A fost dispus să îşi ofere un ochi, ca orice individ supus legii, dar pe al doilea… Dintr-o dată, a simţit că nu mai poate suporta regimul, că legea e crudă şi nedreaptă şi a şters-o, lăsându-i pe medici şi agenţi cu buza umflată, iar pe amărâtul de general sau ce-o fi fost să se descurce cu un singur ochi. E posibil ca din cauza asta respectivul potentat să fi scăzut la un randament jalnic, ceea ce a dus la înlocuirea lui. Vezi ce important este Jerome pentru noi? Nu în fiecare zi ai ocazia să cunoşti pe cineva care să ruineze în mod conştient apărarea naţională începând de la căpăţână…

Hohotele înăbuşite, pe care le scoteau unii dintre oamenii-şobolan (cel puţin Randalph nu făcea nici un efort să se abţină), îi indicară lui John că Jerome juca cel mai nedorit rol din trupă, acela de ţintă pentru ironiile celorlalţi, care nu îi iertau slăbiciunea ce îl dusese la pierderea unui ochi. Nici chiar Scoubaday cel atât de mărinimos și cumsecade nu găsise că era cazul să îşi îndrepte tăişul ironiilor către altcineva. Jerome părea foarte afectat din pricina aceasta, căci lacrimi cât perlele ţâşneau din ochiul pe care reuşise să şi-l salveze de hrăpăreţul guvern. Simţi dintr-o dată o milă nesfârşită pentru nenorocit şi, dacă nu ar fi existat incidentul precedent, când Miguel şi Mărunţelul îi ceruseră lui Scoubaday să îl abandoneze la discreţia cârtiţelor băşinoase, i-ar fi atras atenţia salvatorului său că bietul Jerome nu se simțea deloc în largul lui. Ştia şi el ce însemna să fie ţinta tuturor ironiilor, învățând încă din copilărie că majoritatea oamenilor simt o anumită plăcere din a provoca suferinţă semenilor pe care îi consideră mai puţin înzestraţi.

Spre uşurarea lui John, dar mai ales a lui Jerome, Scoubaday continuă să îi prezinte şi pe ceilalţi componenţi ai clicii. Din păcate, având în vedere că liderul devenise dintr-o dată extrem de lapidar, consumându-și energia verbală pe povestea lui Jerome, John nu mai reuşi să reţină decât numele mărunţelului, Hammond, și faptul că acesta era posesorul pancreasului unui expert în informatică, altfel spus, Pancreasul.

După ce termină de făcut prezentările, Scoubaday redeveni foarte energic şi hotărât.

– La drum! îşi îndemnă oamenii. Spre deosebire de noi, cârtiţele nu ştiu ce este aceea odihna!


Aventurile lui John și ale noilor lui cunoștințe continuă în volumul „Amendamentul Dawson”, apărut în primăvara aceasta la Crux Publishing.

Despre Ciprian MITOCEANU

Ciprian MITOCEANU a scris 17 articole în Revista de suspans.

Ciprian Mitoceanu s-a născut în data de 19 martie 1976, la Suceava. În 1999 a absolvit Facultatea de Litere şi Ştiinţe, secţia Istorie-Geografie, a Universităţii “Ştefan cel Mare” din Suceava. Studii aprofundate în domeniul istoriei statelor din SE Europei, în cadrul aceleiaşi universităţi (2003). Studii postuniversitare, profesor documentarist, la Universitatea Bucureşti (2007). În prezent este profesor la Şcoala cu clasele I-VIII din Mileanca (jud. Botoşani).
Bibliografie: “Colţii” (roman, Ed. Tritonic, 2008), “Amendamentul Dawson” (roman, Ed. Millennium, 2011), “În sângele tatălui” (roman, ed. Millennium, 2012), proză scurtă în revistele Nautilus şi Suspans, dar şi în antologiile “Dincolo de noapte – 12 feţe ale goticului” (Ed. Millennium, 2012), “Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF” (Ed. Millennium, 2012) şi “Zombii: Cartea morţilor vii” (Ed. Millennium, 2013).
Este membru al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *