Spaima înecată – partea 1

1

 

— Tu nu ai avea curajul nici măcar să cobori în pivniță, dar să dormi acolo o noapte întreagă! spuse Darius.

Felix ținea în mâini un bol cu înghețată de ciocolată, pe jumătate gol, în care era înfiptă o lingură. Canapeaua pe care stăteau cei patru prieteni nu era cea mai comodă, nici înghețata cea mai bună din lume, dar până acum niciunul nu dăduse semne de nemulțumire.

— Ți-am spus că o voi face, ai să vezi! îi răspunse Felix.

— Vei muri de frică, i-o aruncă înapoi Darius, zâmbind prietenește. O să începi să tremuri și o să o iei la fugă!

Rareș începu să râdă, și după ce el dădu tonul râseră și Darius și Alex. Rareș râdea mereu când Darius spunea o glumă, sau ceea ce se voia o glumă, și uneori râdea și când Darius nu voise ca replica lui să fie amuzantă. Din fericire, își dădea seama foarte repede și se oprea după primele sunete.

Televizorul era deschis, dar sonorul oprit și prezentatoarea de știri își mișca buzele în tăcere. Urmară niște scene dintr-un sat inundat, apoi o reporteriță înfofolită vorbind cu fularul fluturat de vânt…

Asta nu îi plăcea lui Felix. Când fusese mic, avusese coșmaruri cu furtuni, și cu inundații, și cu monștrii care se înalță din apă. Visase numai monștrii care se înalță din apă: ba creaturi ale mării care se târăsc la mal, ba oameni care ies dintr-o cadă plină cu apă (propria lui cadă), cu o privirea plină de frenezie ucigașă, ba oameni înecați care se întorc la viață și se ridică din ape, ba alte născociri funeste.

Aruncă o privire spre ușa întredeschisă a pivniței. Deși încercase să pară curajos, adevărul era că nu se simțea bine nici când deschidea ușa aceea. Dar să coboare scările și să petreacă o noapte întreagă acolo, cu becul stins! Însă nu avea de gând să lase să se vadă că nu se simțea în largul lui.

Darius îl bătu pe umăr.

— Haide, nu o lua atât de în serios. Glumeam!

— Bine, bombăni Felix. Mi-e frică, bine? Nu pot să nu o iau în serios.

— Hai să vedem ce e la televizor! făcu prietenul lui Felix.

Lui Felix i se părea că toate sortimentele de înghețată au același gust. De multe ori refuza desertul acesta când i se oferea la masă, iar asta îi făcea pe părinții lui să-și arunce priviri amuzate. ”Un copil căruia nu-i place înghețata! Ei, iată un lucru ciudat!”

— Nu mai pleacă părinții tăi odată? întrebă Alex.

— Lasă-i să se pregătească! spuse Felix. Șeful tatălui meu a fost promovat, și sărbătorește la popotă. Vin toți militarii din oraș și din vecinătate, o să fie o petrecere mare!

— Pe la cât o să vină Vlad? întrebă Darius. A spus că vine și el, nu?

— Mda, răspunse Felix, a zis că vine pe la șapte, dar știi cum e el, nu vine niciodată la ora la care spune că vine.

— Păi, ar fi bine să apară destul de curând, dacă nu se grăbește o să-l prindă ploaia!

— Mda, interveni și Rareș, au spus la televizor că noaptea asta va ploua nebunește, de fapt, va mai ploua câteva zile la rând!

Spunând acestea, se sprijini mai bine de brațul canapelei. Era îmbrăcat într-un tricou verde, pantaloni de trening gri. Felix se întrebă cum de se putea îmbrăca atât de neglijent când era în vizită undeva, chiar dacă era la un prieten. Rareș nu era tocmai cel mai răsărit dintre cei patru prieteni. Era scund, dar solid, cu fața rotundă și cu părul castaniu tuns foarte scurt.

Felix plimbă privirile prin cameră. Ceasul arăta ora șapte și un sfert, iar pe la zece, părinții băiatului aveau să plece la petrecere. Apoi, își plecă ochii la înghețata pe jumătate topită și începu să o răscolească cu lingura.

Afară începea să se însereze; într-o curte vecină lătra un câine; la televizor era acum reclamă și în curând avea să înceapă serialul care le plăcea foarte mult celor patru.

Se întrista numai gândindu-se la lucrurile pe care avea să le piardă, petrecând toată noaptea în pivniță, în loc să-și facă de cap prin casă: părinții lui plecau arareori și numai atunci putea să se uite la desenele animate de după ora zece, cu monștrii și luptători spațiali. Ovi, fratele mai mic al lui Felix, voia de obicei să stea cu cei patru (cinci, dacă va veni și Vlad), iar ei se înțelegeau destul de bine cu el. Nu se întâmpla prea des ca părinții lui să plece de acasă, iar el să poată sta până târziu, să se uite la ce vrea și să facă ce vrea.

Dar gândul îi zbura necontenit la pivniță și la întunericul prăfos, cu miros de lemn și detergent. Nu știa de ce îi tot venea în minte centrala de încălzire care torcea în beznă, acel rezervor uriaș cu țevi lucioase și becul roșu care sfredelea întunericul precum un ochi…

Dar se consolă cu gândul că nu are să stea acolo mai mult de câteva minute, poate nici nu îl vor lăsa să coboare, de îndată ce vedeau că nu dă înapoi în fața provocării. Voiau să fie siguri că nu au un prieten fricos. Nu l-ar fi putut lăsa să petreacă o noapte întreagă acolo, așa cum plănuiseră.

 

2

Ideea le venise într-o seară, în curtea școlii. Jucaseră fotbal și, ca de obicei, începuseră meciul respectând regulile, cu punctaj și cu echipe, dar mai apoi jucaseră doar pentru distracție, adică cu toții contra tuturora și fără reguli. Când începuse să se însereze erau atât de transpirați încât ai fi crezut că dacă s-ar fi scuturat, ar fi aruncat apă în jur.

Erau atât de obosiți încât de-abia respirau.

Se așezară lângă un copac de pe terenul amenajat pentru joacă, atât de epuizați încât, pentru câteva minute, rămaseră tăcuți. Stăteau întinși pe iarbă, privind cum crengile copacilor se mișcă de-asupra lor, și ascultând forfoteala din curtea școlii.

La un moment dat, Alex scoase un strigăt, făcându-i pe ceilalți să se întoarcă înspre el și să-l vadă cum sare în picioare.

Felix crezu că înnebunise.

Se lovea peste piept și peste burtă, de parcă ar fi executat un dans ritualic. Ceilalți trei, alarmați, săriră și ei în picioare.

Inima lui Felix gonea ca turbată.

Pentru o vreme, Alex nu făcu decât să fugă în cerc, de parcă ar fi fost urmărit de un prădător nevăzut. Felix habar nu avea cum să reacționeze.

Peste câteva secunde, Alex se opri din gesticulat și rămase pe loc.

Începu să respire adânc, ca și cum ar fi vrut să recupereze tot aerul pe care îl investise în strigat, apoi își verifică tricoul roșu-închis, cercetându-l pe toate părțile ca și cum ar fi căutat ceva foarte mic.

— Ce naiba a fost asta? întrebă Felix.

Alex ridică o mână tremurândă și arătă înspre rădăcina copacului.

Între firele încâlcite de iarbă stătea, nemișcat, ceva pe care Felix îl confundă la început cu o frunză veștedă, sfărmată.

Cei patru se apropiară de rădăcina copacului. Priviră gângania sau orătania sau orice ar fi putut fi.

Era nemișcată de parcă ar fi fost moartă. Poate de aceea era atât de ușor să o confunzi cu o frunză sau chiar cu o creangă mai ciudată. Era un miriapod, unul destul de mare (chiar dacă nu din aceia uriași din care mai apar la televizor, la emisiunile despre natura sălbatică din colțurile îndepărtate ale lumii). Era de un maro închis, cu un ton vag de auriu, picioare negre și ascuțite, care parcă se înfigeau în rădăcina copacului.

Dacă te uitai atent, vedeai că are și niște ochi mici; însă nu aceștia erau cei care trădau faptul că acea arătare era vie. Antenele erau ca niște țepi. Păreau singurele părți vii din acea creatură. Erau singurele care parcă se mișcau, aproape imperceptibil.

Probabil căzuse de pe Alex de îndată ce acesta sărise, bezmetic, în picioare. Felix se gândi că poate nici nu se urcase pe el. Alex doar își imaginase asta. Era un copil care se speria foarte ușor.

Era încă palid, arătând de parcă se simțea mai degrabă înfrigurat. Părea mai mic decât vârsta lui, slăbănog, lungan, cu părul acela negru și lung și cu ochii mari și negri.

Cei patru se apropiară și mai mult, înconjurați de umbrele tot mai lungi ale zilei pe terminate. Ațintiră miriapodul cu priviri curioase. Era atât de nemișcat. Alex era cu un pas sau doi în spatele celorlalți. Orătania nici nu se clinti, de parcă nici nu i-ar fi observat. Era greu să citești ceva în acei ochi minusculi. Uneori, ți se părea că vedeai o expresie chiar și în ochii celor mai mici dintre animale. Dar nu și la aceasta.

— Ce crezi că e? zise Alex. S-a urcat pe mine înainte. Mi s-a cățărat pe tricou!

— Of, e doar un miriapod, o insectă ca toate celelalte! făcu Rareș. Nu-mi vine să cred că ne-ai băgat în sperieți pentru o gânganie afurisită!

— Are cineva curajul să o atingă? întrebă Darius. Să vedem cine e mai curajos dintre noi!

Îi privi pe toți trei băieți cu ochii lui foarte verzi.

Soarele asfințise aproape complet dincolo de gardul școlii, dar încă nu se întunecase de-a binelea. Totuși, începuse să se facă mai frig. Cu toții știau că în curând avea să se facă răcoare și ei trebuiau să ajungă acasă. Totuși, Felix simțea că nu puteau pleca de lângă acel copac. Trebuia să se întâmple ceva.

Îl trecu un fior rece la gândul că ar fi trebuit să atingă animalul acela, sau ce naiba era. Văzu că Darius încearcă să pară sigur pe sine.

El era cel mai solid dintre toți, cu părul castaniu și ochii verzi. Și Felix avea părul castaniu, însă o nuanță cu puțin mai deschisă, și era mult mai slăbănog decât Darius. Acesta parcă se născuse cu o constituție puternică. Felix avea ochii căprui, însă o nuanță ștearsă, și părea că e tot timpul adormit, cu pleoapele pe jumătate lăsate. Mai avea și o aluniță enervantă pe obrazul stâng.

— Uitați, continuă Darius. Dacă o iau în mână, atunci va trebuie să faceți și voi ceva înfricoșător, zilele următoare. Așa, ca un joc!

Spunând acestea, își suflecă mâneca de la geacă și întinse mâna înspre miriapod. Puțin temător, dar fără să ezite. Insecta trezi la viață doar cu câteva secunde înainte să fie atinsă, și se mișcă câțiva pași. (În fine, pentru nenumăratele lui de picioare, trebuiau să fi fost mai mulți pași). Darius îl acoperi cu palma, își strânse pumnul și îl ridică.

Acesta se zbătu câteva secunde între degetele lui, apoi reuși să se elibereze și căzu înapoi pe pământ. După aceea, fugi și se ascunse undeva sub rădăcini.

— Vedeți! strigă el. Am făcut-o! Am făcut-o!

Îi sfredeli pe ceilalți cu o privire orgolioasă.

Se făcuse întuneric, iar becurile de pe stradă se aprinseră, alungând unele dintre umbre, și dând naștere altelor. Acasă, cina era probabil pregătită și serialul de seară începuse demult. Rareș fu primul care rupse tăcerea.

— Uau! A fost grozav! Nu-mi vine să cred! Acum fiecare dintre noi va face ceva asemănător, ceva de care se teme!

După aceea, se îndepărtară de copac și o luară către ieșirea din curtea școlii. Alex devenise și el entuziasmat.

— Doamne! zise el în timp ce străbăteau terenul de joacă. Acum va trebui să facem cu toții ceva înfricoșător! Sper că încercarea mea nu o să fie prea grea! Nu știu dacă o să mă descurc!

Porniră înspre casă, trecând prin poarta școlii și luând-o pe străzile largi și abrupte ale orașului. Era foarte greu să te plimbi prin orașul acela, căci multe dintre străzi urcau și coborau în pantă, astfel încât era de multe ori obositor să mergi chiar și pe o distanță scurtă. Astfel, până ce ajunseră acasă, erau iarăși obosiți și Felix aproape uită de aventura cu miriapodul.

Dar amintirea reveni în timp ce făcea baie, chiar înainte de culcare. Își aminti și faptul că acum va trebui să facă și el un lucru pe care se temea să-l facă. În momentul în care luaseră hotărârea, fuseseră atât de incitați încât niciunul nu se simțise intimidat. ”Ei, nu poate fi chiar atât de rău” își spuse Felix, și se scufundă mai adânc în apa fierbinte. Tocmai își revenea după oboseala meciului de fotbal și i se făcea somn.

Astfel de momente nu sunt făcute pentru îngrijorare.

 

 

3

Părinții lui Felix stăteau în antreu, pregătindu-se pentru petrecere. Tatăl își lustruia pantofii, iar mama stătea în fața oglinzii, făcând ultimele retușuri la coafura înaltă și excentrică. De fapt, mai degrabă o analiza, căutând cu atenție defectele, de parcă succesul serii ar depinde numai de perfecțiunea părului ei.

— Am pus niște bani pe bufet, le zise ea după ce le spuse unde e mâncarea. Dar nu sunt pentru pizza sau pentru alte prostii. Folosiți-i numai dacă aveți nevoie; și vă rog, fără prostii!

Asta era ultima parte din discursul mamei, rostit aproape mecanic în timp ce-și aducea coafura tot mai aproape de perfecțiune. Tot timpul le lăsa atât de multă mâncare, chiar dacă lipsea doar o noapte.

— Părinții voștri mi-au spus să nu vă las să vă culcați târziu, zise ea în cele din urmă,  uitându-se la cei trei prieteni ai lui Felix. Rămâneți în casă și nu faceți multă gălăgie. În rest, puteți să vă distrați!

Mama lui Felix își sărută fiul pe obraz, iar el își șterse urma de ruj.

— Nu trebuie să stați să ne așteptați, pentru că ne întoarcem destul de târziu, interveni și tata în discuție.

— Bine, tată, zise băiatul, puteți să plecați acum!

Părinții lui îl lăsau rareori singur acasă. Și când plecau, trebuiau să se asigure de mai multe ori că toate chestiile, chiar și cele mai mărunte, erau în regulă. Felix își dădu seama că se bucurau pentru că petrece noaptea cu prietenii, deoarece își puteau spune că nu este chiar singur.

Ieșiră din casă. Ea mergea cu greutate pe tocurile înalte, iar el ducea în ambele mâini cadoul (era o sticlă de vodcă în forma unei puști, pe care o puteai confunda cu o armă adevărată, la o privire neatentă; deci se anunța a fi un cadou de senzație). Tata fu cel care încuie ușa de la casă. După aceea se auzi motorul Renault-ului și apoi mașina pornind pe stradă.

Rareș închise ușa de la antreu, apoi se întoarse spre Felix și îi spuse:

— Va ploua în curând, oftă Felix. Deja aerul miroase a ploaie.

— Apropo, zise Darius, dacă părinții tăi vor trece pe la tine, când se întorc, să vadă dacă dormi bine? Ai mei fac așa. Ce o să facem? Doar nu o să meargă trucul acela, să vârâm perne sub pătură…

— Mai știi? Dacă e întuneric…

— Prea riscant, spuse Darius. O să ne punem unul dintre noi în locul lui, dacă vin mai devreme. Alex, tu ai părul la fel de lung ca al lui Felix! Al tău e negru și al lui e castaniu, dar nu o să-și dea seama pe întuneric.

În timp ce îl așteptară pe Vlad, se uitară la Chemical X. Un serial aproape nesfârșit (Felix nici nu mai număra episoadele, deși le văzuse de câteva ori pe fiecare) de desene animate, de felul acelora pe care părinții le detestau.

Se auzi soneria de la intrare, iar Darius se duse, descuie zăvorul și deschise ușa. Era Vlad. Un băiat pricăjit, alb la față, cu părul la fel de negru, dar nu la fel de lung ca al lui Alex, având ochii parcă încercănați. Părea tot timpul obosit și era mai taciturn decât ceilalți. Nu era tocmai prieten cu ei, dar din când în când hoinăreau împreună. De cum auzise de înțelegerea lor, de probele de curaj, se arătase interesat.

Cei patru merseră în bucătărie și mâncară sandviciurile cu ketchup, cașcaval și salam picant de la un magazin italienesc din centru, care îi plăcea mamei lui Felix. Fiecare mâncă câte două sandviciuri, în afară de Felix, care luă unul singur, care, deși nu mânca mult de obicei, se miră că avea atât de puțină poftă de mâncare.

 

4

Rareș fusese cel mai nerăbdător să-și dovedească curajul, la fel ca și Darius, așa că el fu cel care trecuse următorul prin încercare. Se gândiseră destul de mult până să hotărască care să fie încercarea pentru fiecare dintre ei. Trebuiau să le stabilească pe toate trei înainte ca fiecare să treacă prin ele. Hotărâseră chiar de la început lucrul acesta. Încă din ziua care urmase după treaba cu miriapodul.

Trebuiau să o hotărască pe fiecare dinainte. Astfel, după aceea nu vor mai fi discuții. Niciunul nu va spune că încercarea lui fusese mai grea decât a celorlalți, sau că nu era destul de înfricoșătoare, sau orice altceva.  În plus, părea foarte corect să le stabilească toți, împreună.

Se strânseră acasă la Darius. Acesta locuia la apartament, dar avea o locuință mai modernă decât a lui Felix, cu bucătăria numai inox și aparate sofisticate, sertare care se deschideau vertical și pereții cu picturi lucioase, abstracte.

„Se pare că picturile de modă veche” își spuse Felix, „case cu grădini și coșuri cu fructe, sunt acum fumate sau de prost gust. Acum se poartă numai cercuri și pătrate și alte mâzgăleli!”.

Se așezară pe covor și începură să discute. Aveau o canapea luxoasă, de piele neagră, dar li se părea mai interesant dacă stăteau pe covor.

După o oră și jumătate și trei pachete mari de chips-uri, și cam de două ori atâtea sticle de cola, hotărâră câte o încercare pentru fiecare.

Rareș trebuia să se ducă la Dugheana lui George și să-l lase pe acesta din urmă să-i atingă șarpele. Alex trebuia să fure ceva de la îngrijitorul școlii, Căpitanul Hook, după cum îi spuneau. Iar Felix trebuia să stea o noapte întreagă în pivniță.

George era un tip masiv, obsedat de jocuri pe calculator și orice era vechi și fără folos. Colecționa cam o duzină de feluri de obiecte, unele mai ciudate ca altele. Avea ochii mici și cenușii, ca de pește, înfundați în fața păroasă, ce mai!, semăna mai degrabă cu un om al pădurii!

Totuși, era inofensiv. Iar șarpele pe care îl ținea la etajul prăvăliei (care îi era și casă și birou și atelier de lucru), șarpele acesta nu era cel mai ciudat lucru pe care îl avea. Nici pe departe.

Te puteai speria de el, dacă nu îl cunoșteai. Barbă cleioasă, încâlcită, tricou cu formații Death Metal și curea cu ținte. Nimeni nu știa dacă într-adevăr ascultă Slayer și Iron Maiden, dar avea numai tricouri cu formații de felul acestora și Dugheana tapetată cu astfel de postere.

Rareș se duse la Dugheană (căci era o singură Dugheană cu D mare în orașul lor, restul erau o dugheană, sau doar maghernițe ori spelunci) părând oarecum impasibil. Nu îți dădeai seama dacă într-adevăr era calm sau doar se prefăcea. După cum am mai spus, era solid, dar scund, cu părul castaniu, deschis la culoare și cu o față oarecum colțuroasă. Avea pasul apăsat și privirea îi părea serioasă.

Cei patru merseră la George (acesta era singurul lui nume și nimeni nu știa dacă e cel mic sau de familie) și îi povestiră despre jocul lor. El fu încântat, îi plăceau jocurile, dar numai cu condiția să fie ciudate și să aibă în ele ceva scârbos.

Îi duse în cămăruța unde dormea, care semăna cu o peșteră și care făcea restul Dughenei să pară un hotel Hilton. Mizeria era întrecută numai de către dezordine. O bogăție de benzi desenate, SF-uri de duzină, piese de mari și mici de metal și alte ciudățenii, unele dintre ele ținute probabil acolo doar pentru că atrăgeau privirea. Cei patru nu ar fi găsit singuri, în harababura de acolo, terariul cu șarpele.

Acesta dormea pe un strat de pământ aproape golaș. Terariul era curat, în comparație cu dormitorul lui George. Dacă nu avea grijă de el însuși, măcar își îngrijea animalul de companie. Era un șarpe de apartament, poate nici nu era otrăvitor. Solzii îi străluceau. Ochii aceia rotunzi priveau fix, păreau că nu se uită la nimic și în același timp văd totul.

Terariul nu era acoperit, astfel încât Rareș putea vârî mâna să mângâie șarpele.

(Lucrul acesta, că terariul era tot timpul deschis, îl făcu pe Felix să-și imagineze tot felul de lucruri, cum ar fi că șarpele poate ieși când vrea să se plimbe prin cameră, că înhață șoareci și gândaci, că doarme în pat cu George – imaginația îi scăpa deseori de sub control, de aceea nu cobora în pivniță fără să aprindă becul).

Rareș ezită înainte să vâre mâna între pereții de sticlă. George îl încurajă gesticulând nerăbdător din mâini.

Își coborî mâna cu maximă încetineală, iar atunci când ajunse la câțiva centimetri de-asupra pielii solzoase, se opri pentru câteva secunde. Nimeni nu rosti vreun lucru, el nu-și luă privirea de la propria mână, dar probabil știa că e privit de toată lumea. Până la urmă, atinse solzii netezi și îi mângâie de trei ori.

Șarpele parcă de-abia atunci se trezi la viață, se întoarse cu capul înspre el. O mișcare atât de rapidă, încât până și George tresări.

Știindu-se privit de reptila aceea, Rareș se repezi să își scoată mâna din terariu și o rupse la fugă, lipindu-se de peretele opus al camerei. Ceilalți patru, care rămaseră neclintiți, chicoteau în tăcere, aruncând în același timp priviri la reptila care tocmai se trezise în cușca ei de sticlă.

George începu să râdă zgomotos, ținându-și burta moale și greoaie. Doar șarpele îi privea, cu o indiferență rece, ca și cum nu ar fi înțeles care e motivul râsului și nici nu și-ar fi dat silința să o facă.

 

5

Patru dintre ei, fără Vlad, se hotărâră să fumeze o țigară. Deschiseră geamul. Afară, se vedea o furtună apropiindu-se. Nori negrii și grei se îngrămădeau pe cer, iar la orizont se vedeau fulgere, dar tunetele se auzeau după mult timp; era ca și cum cerul s-ar fi aprins cu foc alb de-asupra acoperișurilor caselor vecine. Fulgera în diferite părți ale cerului. Era un brad foarte înalt, care nu se vedea în noapte, dar când cerul se lumina în spatele său, i se deslușea, pentru o secundă, conturul negru.

Trecură țigara de la unul la celălalt; când ajunse la Darius, acesta o refuză căci spunea că el face sport. Interesant, spuse Felix, cum tocmai el fusese cel care tot încercase să o aprindă. Se chinuiseră mult până când își dăduseră seama cum se aprinde țigara. Atunci când în sfârșit reușiseră, Vlad schițase un mic zâmbet. Probabil că el știuse de la bun început cum se face, dar, dintr-un motiv oarecare, nu le-o spusese. De obicei nu îi plăcea să se implice în lucrurile care se petreceau în jurul lui.

Darius îi privea superior pe cei trei care fumau. Aceștia suflau fumul afară, peste pervaz. În tot acest timp, Vlad îi privea distrat dintr-un colț al bucătăriei, cu obișnuita lui atitudine flegmatică.

După ce terminară, lăsară geamul deschis și porniră hota de de-asupra aragazului.

Câinele din vecini începuse să latre din nou, iar Felix aruncă o privire pe geam. Afară era aproape beznă și deja mirosea a ploaie. Parcă simțeai în aer că va veni o furtună năprasnică. De-abia atunci își aminti că distracția se va termina foarte curând, cel puțin pentru el.

Și se simțea atât de bine! Ar fi renunțat la provocare, de dragul unei nopți de distracții, dar ceva îi spunea că nu putea să dea înapoi. El era ultimul care trebuia să treacă prin încercare.

După noaptea aceea, totul se va fi terminat. Lucrurile vor redeveni cum fuseseră înainte.

Își aminti că trebuia să meargă să îl culce pe Ovidiu.

Acesta stătea, somnoros, pe unul dintre fotoliile din sufragerie și se uita la Cartoon Network.

Felix îl luă de mână și îl duse sus, în camera lui, care era plină cu figurine și postere cu super-eroi. O cameră de copil mai mic.

După ce Ovi se vârî în pat, atât de somnoros încât era deja pe jumătate adormit, Felix îi spuse noapte bună, ieși, închise în urma lui, și coborî scările, întorcându-se la cei patru prieteni ai lui.

Își luă inima în dinți, spunându-și că totul nu va dura mai mult de zece minute. Va coborî, pe întuneric, iar ei își vor da seama că nu îi e frică. Atunci îl vor lăsa să urce înapoi. Până la urmă, pentru ceilalți probele nu duraseră mai mult de câteva minute, ar fi fost nedrept ca a lui să țină o noapte întreagă!

— Ei, zise Darius frecându-și palmele, a venit vremea!

Felix speră că uitase de toată afacerea aceea și că se referea la altceva, spunând că ”a venit vremea”.

Însă Darius se ridică în picioare și se îndreptă spre coridor, înspre ușa pivniței.

”Ce ridicol sunt! Cum încă mai încerc să mă păcălesc că nu va trebui să trec prin asta!” își spuse băiatul.

Cei patru îl urmară, mai întâi Rareș, apoi Felix, Vlad și Alex. Acesta din urmă părea la fel de emoționat ca Felix, deși nu el era cel care trebuia să coboare.

 

 

6

Alex avusese o provocare mai simplă, pentru că el se speria mai ușor. Trebuia să fure 10 lei din biroul instalatorului școlii. Un tip jerpelit, aproape ca un vagabond, tăcea aproape mereu, atunci când nu țipa la elevii care-i ieșeau în cale. Făcea scene din orice motiv, și fără motiv, amenința și horcăia (la propriu, sunt oameni care într-adevăr scot astfel de sunete) dar nu trecea niciodată la fapte. Adică, nu-și ducea amenințările la bun sfârșit.

Când îl vedeai, te gândeai imediat la vorba „câinele care latră nu mușcă” mai ales că fața lui avea ceva de câine, și nu doar la o privire neatentă. Dar lui Alex îi era frică și de câinii care nu mușcă (de fapt îi era frică și de cei care nu latră) așa că era o provocare potrivită pentru el. Nu trebuiau să vorbească cu cineva, ca să pună planul în aplicare, și nici nu le trebuiau pregătiri sau un context potrivit, ca și la Felix, așa că Alex trebui să își ducă la îndeplinire provocarea chiar în ziua următoare după Rareș.

După cum aveau să concluzioneze ceilalți mai târziu, ar fi fost cam exagerat să fi spus că Alex dovedise curaj. Totuși, făcuse ceea ce hotărâseră că va face. Din întâmplare, se petrecuse într-o zi ploioasă, ca și cea în care Felix urma să-și îndeplinească provocarea. Asta nu era ceva foarte surprinzător, căci ploua mult în perioada aceea; însă uneori ți se părea că astfel de coincidențe au o semnificație.

Curtea școlii se umpluse cu bălți. Felix se întrebă unde se ascunde acum miriapodul pe care îl găsiseră după meciul de fotbal, cel despre care Alex crezuse că i se urcase pe tricou. Oare locuia sub pământ, într-un cuib plin de surate nemișcate și cu trupuri prelungi și picioare ca niște țepi? Se înfiora numai gândindu-se la asta.

„Biroul” instalatorului era de fapt o cămăruță în apropierea scărilor, cu o ușă ferită de priviri, lângă niște automate de cafea. În cea mai mare parte a timpului era pustiu. Instalatorul trecea pe acolo ca să mănânce sau ca să-și ia ustensilele, în rest se plimba prin școală, stătea în curte sau juca șah cu portarul. Îi plăcea să creadă că prestează o muncă importantă și că era prea solicitat ca să aibă timp să citească ziarul și să ia mese de o oră și jumătate.

Știau că își lasă banii în cămăruță pentru că își mai cumpăra de mâncare de la chioșcul școlii, și avea o singură pereche de pantaloni cu care venea la școală, iar aceasta nu avea buzunare. Tot timpul mergea cu banii în mână, ținându-i strâns de parcă se știa pândit de tâlhari. Nu își încuia cămăruța pentru că (sau cel puțin așa credeau ei) era atât de convins că elevii se tem de el încât cu greu își imagina că cineva ar fi îndrăznit măcar să tușească la mai puțin de doi metri de ușa lui.

Și cum el dădea rareori pe acolo, „misiunea” lui Alex părea destul de ușoară. Totuși, în toată ziua aceea, încă de dimineață, băiatul tremură și vorbi destul de puțin, ceea ce nu îi stătea în fire. Iar când se apropiară de cămăruța instalatorului, era alb ca o cretă. De data aceasta li se alăturase și Vlad, căci între timp aflase și el de ”jocul” lor.

Cei patru stăteau pitiți în spatele balustradei de pe scări, de unde puteau să-l urmărească pe Alex până intra și apoi puteau să audă ce făcea înăuntru.

Până să ajungă la ușa cămăruței trecură câteva minute. Alex făcea pași mici, se oprea de multe ori ca să privească în jur, tresărea de câte ori se auzea pe coridor o voce mai puternică.

Când în sfârșit dispăru în spatele ușii scunde, cu geam, cei patru schimbară priviri satisfăcute. Vlad tăcea mult, dar atunci când vorbea, toată lumea îl asculta. Avea ceva care părea să-i dea un fel de autoritate, la fel ca și Darius.

— Stați să vedeți! zise Darius zâmbind răutăcios.

Fără nici un alt avertisment, speriindu-i chiar și pe cei trei de lângă el, strigă cât putu de tare:

— VINE CĂPITANUL HOOK!

Felix se sperie atât de tare încât se răsturnă și căzu pe spate. De dincolo de ușă, se auzi țipătul lui Alex. Apoi, zgomote de lucruri dărâmate. Ceva spart, alte lucruri rostogolindu-se pe jos.

„Ce a făcut acolo?!” se întrebă Felix alarmat.

Cei patru se apropiară de camera instalatorului, dădură ușa în lături și priviră înăuntru. Văzură cămăruța, strâmtă și înghesuită, unde era o harababură ca într-un buncăr. Alex răsturnase masa și hainele de pe cuier, sparte o sticlă cu tărie și niște pahare care e găseau pe o măsuță și îi distruse prânzul, împrăștiindu-l pe podea, mânjind-o cu sos.

Dar nu avură timp să admire priveliștea, căci Alex țâșni din cămăruță strigând, spoi alergă pe scări, ținând bancnota atât de strâns ca și cum ar fi fost mai degrabă să-și dea viața decât să renunțe la ea.

Darius, Felix, Alex și Vlad îl urmară, pentru că făcuse mult tărăboi și nu ar fi vrut să-i găsească cineva în apropierea isprăvii lui Alex. Intrară toți cinci într-o baie, unde se baricadară într-o singură cabină. Era atât de puțin spațiu acolo încât de-abia își puteau mișca mâinile. Alex ținea bancnota ca pe un trofeu, de parcă nu ar fi avut de gând să-i dea drumul tot restul vieții.

Nu scoase un niciun cuvânt, timp de întreaga zi. Ar fi fost mult să spui că dovedise curaj, dar cu toții încuviințaseră că trecuse încercarea, așa că trecură la plănuirea încercării lui Felix.

Părea atât de greu să o duci la îndeplinire încât se gândiră să o schimbe cu ceva mai ușor. Însă chiar pe atunci aflară că în oraș se ținea o petrecere a cadrelor militare, iar părinți lui Felix aveau să participe. Aleluia! Nici nu mai trebuiau să se gândească cum să îi facă să plece de acasă. Se duceau ei singuri.

Era ca și cum totul ar fi fost pregătit dinainte de către cineva.

 

7

Darius deschise larg ușa de la pivniță. Vlad se aplecă în față, de parcă ar fi vrut să adulmece vreun lucru. Scările de beton coborau și coborau până se pierdeau în beznă. Felix simți vechiul miros de pivniță, detergent și umezeală, miros pe care îl cunoștea de când era foarte mic. Locuise în casa aceea de când se născuse și era obișnuit și  cu mirosurile ei și cu zgomotele și umbrele care sălășluiau în ea, astfel încât se putea simți destul de confortabil locuind acolo.

Numai pivnița era locul în care mergea foarte rar, în care mirosurile și umbrele îi erau necunoscute. Desigur, mai coborâse acolo, dar niciodată nu pe beznă. Chiar și când becul era aprins se simțea puțin stingherit. Dar acum, când tot ce vedea erau formele ascuțite din semi-obscuritate… ei bine, nu-și putu reține un fior care-i străbătu întregul corp.

— Haide, zise Darius, apropiindu-și capul de urechea lui și șoptindu-i aceste cuvinte. Poți aprinde becul până cobori scările, ca să nu te împiedici. După aceea, vom stinge lumina, și vei rămâne acolo până la dimineață.

Îi fu recunoscător pentru că cel puțin îl lăsa să coboare cu becul aprins, să nu bâjbâie până jos sprijinindu-se de perete.

— Toți am trecut prin asta, îl încurajă Rareș, bătându-l pe umăr. O să fie bine. O să ne întâlnim la dimineață. Dacă până și Alex a reușit să treacă încercarea!

— Hei, ce vrei să zici? spuse Alex. Că nu v-ați așteptat ca eu să reușesc?!

— Am zis că ai reușit, nu văd de ce te înfurii! i-o trânti Rareș.

— Ah, scuze!

— Ți-am lăsat jos sacul de dormit și niște apă, dar vezi să nu bei prea multă pentru că nu poți ieși nici să mergi la baie, îi zise Darius.

— Mulțumesc, fu tot ce reuși să răspundă Felix.

Se simțea secătuit și descurajat. Darius îl bătu și el pe umeri, iar Felix îi întâlni privirea verde.

— Haide, ai curaj! Cu toții am avut! Nu o să ne distrăm atât de bine fără tine, dar de cum se va ivi dimineața, vei putea urca și vom fi cu toții din nou împreună! Oricum, o să ne lipsești noaptea asta!

— Asta dacă o să văd mâine lumina dimineții, spuse Felix descumpănit. La televizor a spus că o să plouă toată noaptea și zilele următoare. Va fi vreme rea pentru câteva zile.

Darius apăsă întrerupătorul, și odaia din josul scărilor se lumină slab. Era bine să vezi pivnița în lumină. Totuși, știa că va fi mai înfricoșător ca, de îndată ce ajungea jos, să se trezească înfășurat de întuneric.

Acum, că vedea mai bine scările și chiar puțin din încăperea subterană, mirosul care venea de acolo era parcă și mai puternic. Detergent și umezeală și lucruri stătute, uitate acolo de foarte, foarte mult timp.

Felix începu să coboare treptele înalte și umede, mai întâi o treaptă, apoi alta, foarte încet. Erau multe umbre, acolo, jos. Locuri nevăzute, în care se puteau ascunde tot felul de făpturi. Puteau fi miriapozi, ca și sub rădăcinile copacului din curtea școlii… sau puteau fi lucruri mai rele. Într-un colț întunecat i se păru, pentru o secundă, că deslușește un chip care îl privește. Auzi un foșnet de haină și tresări ca și cum ar fi fost sunetul aripii unui liliac. Treptele erau slab luminate, astfel încât trebuia să aibă grijă la coborâre.

„E ca și cum aș coborî într-un cavou” își spuse el îngrijorat. „Cobor într-un cavou.”

Încă odată, propria imaginație lucra împotriva lui. „Se zice că imaginația e un lucru minunat, dar cred că numai cei lipsiți de imaginație spun asta”. Continuă să meargă în josul scărilor, treaptă cu treaptă, dorindu-și să amâne cât mai mult momentul când va pune piciorul pe podeaua de beton. Auzea deja sunetul centralei și i se părea că o și vede. Pe întuneric, trebuia să arate ca un uriaș alb, ghemuit într-un colț al odăii.

„Locuri nevăzute” își spuse el. „Locuri în care se pot ascunde tot felul de lucruri neașteptate”. Era un colț în pivniță, între un dulap înalt de lemn, de modă veche, rămas de la bunici, și un frigider și mai înalt, care nu mai funcționa, un loc în care nu prea pătrundea lumina becului. Părea că toate obiectele din pivniță fuseseră potrivite în așa fel încât acel cotlon să rămână cât mai întunecat. Când era mic și cobora acolo, împreună cu tatăl său, tot timpul îi era frică să se apropie de locul acela. Chiar și acum evita să îl privească. Avea impresia că ceva respira acolo. „Locuri în care se pot ascunde tot felul de lucruri” își spuse el cu groază.

Ajunse în cele din urmă pe podeaua pivniței și privi în jur. În spatele lui, în capul scărilor, cei patru prieteni păreau atât de îndepărtați încât simțea că pătrunsese prin scoarța pământului și descoperise o lume subterană.

Pivnița era destul de spațioasă, dar avea tavanul cam jos. În plus, era foarte încărcată cu obiecte. Rafturi pline cu murături și gemuri și zacuscă și alte lucruri pe care părinții lui le țineau acolo. O sanie și câteva perechi de schiuri. Cutii cu vopsele, unelte de reparat și grădinărit, saci cu pământ și semințe, un grătar, precum și niște cutii de carton pline cu lucruri pe care ai lui nu voiseră să le arunce.

Pivnița era mai mult lungă decât lată; de cealaltă parte a încăperii, pe peretele opus scărilor, se găsea o ferestruică mică, la o înălțime atât de mare încât Felix de-abia putea ajunge cu mâinile la ea. Se gândi că s-ar putea ridica, cu mâinile, până la nivelul ei, și să privească, pentru câteva secunde, afară. Geamul dădea spre stradă, la nivelul solului.

În cameră era loc destul ca să se poată mișca în voie. Văzu sacul de dormit, perna și sticla de apă pe care i le lăsase Darius. Mai aruncă câteva priviri, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu îi instalaseră vreo capcană sau vreo altă surpriză, apoi privi înspre capul scărilor, ca și cum s-ar fi declarat mulțumit.

— Noapte bună! spuse Darius.

Stinse becul și începu să tragă ușa, încet. Dreptunghiul de lumină proiectat pe scări se îngustă până dispăru. Scârțâitul ușii care se închide, apoi sunetul metalic al zăvorului încuiat. Rămase doar peticul de lumină al ferestrei, o lumină palidă și ștearsă, venind numai  de la felinare, pentru că pe cer erau atâția nori încât nu se vedea nici luna, nici stelele.

 

8

Lui Felix îi luă ceva să-și obișnuiască ochii cu întunericul. Când i se păru că poate să vadă mai bine, își luă sacul de dormit și apa și le duse într-un colț, sprijinindu-se de un maldăr de cutii, în fundul pivniței. Pereții, atât în stânga cât și în dreapta, erau plini cu vechituri. Ferestruica se găsea pe același perete de care erau lipite cutiile, era situată ceva mai înspre dreapta. Culoarul scărilor era în celălalt capăt al odăii, un întuneric mai adânc pe fondul întunecimii.

La început nu se simți înfricoșat, ci doar singur. Nimic nu te face să te simți mai singur decât o cameră pustie.

Se gândi să urce și să le spună că renunță la încercare. Centrala scotea acel sunet egal, necontenit iar lui aproape i părea o ființă vie. Asta îl ajută să își facă curaj, spre surprinderea lui, deoarece se așteptase ca sunetul centralei să îl neliniștească.

Fereastra cea mică se aprinse cu o lumină puternică și proiectă dreptunghi orizontal pe podea. Pe pereți se văzură câteva crăpături și pânze de păianjen. Băiatul se ghemui și mai mult, deși știa că nu e nimic neobișnuit cu lumina aceea.

Probabil o mașină parcase lângă casa lor, chiar în dreptul ferestrei către pivniță. Vecinul lor totdeauna parca acolo și poate că acum venise acasă mai târziu. Mai văzuse pivnița incendiată de lumina farurilor. Nu era nimic ciudat în asta.

Vecinul opri farurile, iar lumina dispăru mai brusc decât apăruse. Încăperea subterană se întunecă iarăși. Auzi portiera mașinii cum se deschide, apoi pașii vecinului pe asfalt, către casă. Ușa deschizându-se, apoi închizându-se. Apoi torsul centralei, din când în când sunetele țevilor, venind din adâncurile pereților, ca niște fantome bântuind acea tăcere subpământeană.

Tăcerea fu tulburată de un sunet fantomatic, familiar, care se înteți și umplu toată pivnița. Se pornise și un vânt care acum vuia deasupra, ca turbat.

Era ciudat să auzi vântul și apa căzând undeva de-asupra ta, te făcea să te simți izolat, captiv în altă lume. Puțina lumină care pătrundea pe ferestruica de sub tavan, cea care îl ajutase să se orienteze puțin, deveni tot mai slabă și mai difuză, până când odaia se întunecă aproape cu totul.

Afară începuse să plouă.

 

9

Se ridică în picioare și se îndepărtă de cutiile de carton stivuite, pe care acum le vedea doar ca pe niște pătrate obscure. Se obișnuise cu gândul că avea să petreacă ceva timp acolo („Bine, dar nu până la dimineață! Plouă! Nu o să stau aici mai mult de o oră!”) așa că se hotărî să exploreze încăperea.

„Dacă m-aș fi gândit să fac asta înainte, când nu ploua și era măcar puțină lumină!”

Dar era o diferență între a explora o cameră pe lumină sau pe întuneric. Cam aceeași diferență ca între a te plimba printr-un carnaval ziua, între lumini stinse și mașinării oprite din funcțiune, și noaptea, când în jurul tău huruie carusele, pocnesc floricele de porumb, joacă lumini colorate, iar copiii strigă și râd, râd și strigă.

O parte din el încă mai credea, cum cred copiii mici, că pe întuneric, lucrurile se transformă în altceva.

Sunetul ploii îl liniștea oarecum. De obicei nu-i plăcea ploaia, pentru că îl făcea să se simtă depresiv. Dar acum îi amintea de corul unor ființe imateriale, care se auzea parcă din depărtare. Mii de voci, rugăciunile unei religii necunoscute. Făcu câțiva pași pe întuneric, înfășurat în sunetul ploii.

Își imagina fiecare picătură cum străbate văzduhul întunecat într-un drum care ei trebuie să i se pară lung de o viață, urmând sinuozitățile vântului cum corăbiile urmează conturul valurilor, intersectându-se cu drumul altor picături și căzând, pradă unui impuls autodestructiv, ca să se sfarme de pământ cu un sunet vijelios. Uneori avea o imaginație foarte vie și se gândea la astfel de lucruri.

Podeaua de beton de sub el părea atât de reală și îi era atât de recunoscător pentru asta! În rest, toate obiectele din jur păreau doar pe jumătate reale. Atinse cu peretele cu mâna. Pipăi suprafața rece, grunjoasă, cu mirosul ei cunoscut de beton umed. Se simțea ca un explorator pe fundul mării; de fapt lumina apoasă care pătrundea prin ferestruică, trecând prin zidul de ploaie de afară, semăna cu cea de pe fundul mării.

„Urmează o revelație” își spuse el, simțind un nod în stomac. Simțea că urmează să se petreacă ceva. Pentru câteva secunde, mintea i se întunecă și nu mai reuși să gândească nimic. Își duse mâna la frunte, iar lumea dispăru din jurul lui pentru câteva momente. Dar apoi mintea i se limpezi și își reveni în simțuri.

„Credeam că o să leșin” își spuse el.

Cunoștea pivnița destul de bine ca să-și dea seama pe unde ajunsese. Știa cam ce lucruri țineau părinții lui acolo, și se gândi că ar putea să deschidă câteva cutii și să caute prin ele. Poate găsea ceva și reușea să-și facă de lucru, ca să-și ocupe într-un fel timpul petrecut acolo.

Poate chiar ajungea să se distreze, cine știe ce puteai găsi într-o pivniță? Era unul dintre copiii care putea să se joace cu orice; când era mic, trebuia doar să dea de câteva obiecte care i se păreau interesante, ca să inventeze un joc. Părinții lui spuneau că mintea lui e hiperactivă.

Se gândi că i-ar fi de folos niște chibrituri. Dar oare ai lui țineau chibrituri acolo?

Știa în care parte a pivniței era grătarul, sacii de cărbuni și uleiul. Probabil că lângă ele erau câteva pachete cu ceea ce căuta.

Îi fu destul de ușor să ajungă, chiar pe întuneric, la locul la care se gândise, doar că trebuise să se fi împiedicat de ceva sau să fi răsturnat niște rafturi, căci auzi cum se dărâmă ceva lângă el. Aproape crezu că avea să fie îngropat sub reviste vechi și cutii de vopsele.

Zgomot de metal lovind metalul. O mulțime de lucruri rostogolindu-se și lovindu-se între ele. Nu dură mult, dar chiar după ce se făcu liniște, se mai auziră câteva obiecte mici rostogolindu-se sau zăngănind. Apoi nimic, doar zgomotul ploii, care acoperea până și murmurul centralei și al țevilor.

 

10

Se simțea amețit și nu își dădea seama dacă se rănise în vreun fel. Reuși, cu greu, să ridice în picioare. Începu să-și pipăie corpul, ca să vadă dacă nu și-a rupt ceva.

„Poate începe furtuna!” își spuse el cu un amestec de teamă și incitare.

„Bine că nu am răsturnat nimic peste mine! Dar acum, oare cum aș putea să mai găsesc chibriturile? Cred că am împrăștiat chestiile astea prin toată încăperea!”

Se lăsă în genunchi și începu să pipăie podeaua din jur. O mulțime de obiecte din metal, lemn și plastic, tot felul de mărunțișuri. Uneori putea să își dea seama după formă ce lucru ține în mână, alteori nu.

Până la urmă pipăi ceva ce părea a fi o cutie de chibrituri.

O deschise cu foarte multă grijă, rămânând în genunchi, și pipăi înăuntrul ei. Vreo opt bețe, groase, din lemn aspru și cu capetele mari, bombate, cum erau chibriturile de pe vremuri. Probabil nu erau de calitate, lemnul ardea greu și scotea fum împuțit, dar își spuse că sunt din acelea care rezistă bine la umezeală.

Încercă mai întâi să îl scapere de marginea pachetului. Doar un sunet scurt, o scânteie portocalie și apoi un miros vag, cunoscut. Își aminti că îi place mirosul de chibrituri arse, însă doar când nu e foarte puternic. Mai încercă de câteva ori, până când apăru o flacără tremurătoare, care mai întâi arse mocnit, parcă luptându-se cu aerul. Deveni tot mai puternică, dar în cele din urmă se domoli, arzând înaltă și liniștită.

Sub lumina ei, slabă cum era, pivnița apăru precum o poză care se developează instantaneu. Era ciudat să vadă deodată atâtea forme, umbre și culori. Lumina era tremurândă, și, deși bățul ardea încet, știa că avea să dureze puțin.

Acum, că știa cu siguranță unde era, se simțea mai sigur pe sine. Se felicită în sinea lui că reușise să ajungă unde plănuise, chiar și pe beznă. Văzu cum niște stropi de apă se strecoară pe sub fereastră, apoi se scurg pe perete și ajung pe podea.

Ori fereastra întredeschisă, ori era spartă sau stricată. Lucrurile de pe rafturi se împrăștiaseră pe toată podeaua, așa că pivnița arăta foarte dezordonată, aproape caraghioasă. Pe una din cutiile de carton, la ceva depărtare de el, văzu ceea ce părea a fi o pată neagră. Era greu să vezi prea bine în lumina aceea galbenă, dar bănuia că era un fel de insectă.

Vru să se apropie de ea ca să o studieze mai bine, dar flacăra aproape îi atinse degetul, așa că stinse chibritul. Își spuse că nu avea rost să irosească chibriturile, mai ales că nu știa dacă avea să mai găsească altele, așa că va fi nevoit, dacă voia să vadă insecta aceea sau ce o fi fost, să meargă pe întuneric.

Porni într-acolo, la fel de încet. Se descurca ceva mai bine, acum că văzuse pivnița în urmă cu câteva secunde. Nu îl deranja că mergea atât de lent. Astfel, măcar își punea mintea la lucru și făcea timpul să treacă mai ușor, în singurătatea acelui întuneric.

Îi luă destul de puțin să ajungă până acolo unde credea el că văzuse gângania, și se felicită în sinea lui că se descurcase atât de bine. Reuși să aprindă chibritul din prima încercare, iar încăperea se umplu iarăși cu lumină.

Privi spre maldărul de cutii pe care văzuse gângania. Erau niște cutii goale de jucării și aparate casnice, cu suprafața lucioasă, pline cu ilustrații colorate și indicații scrise mărunt. Insecta își mișcă antenele. „Doamne! E un miriapod! Dintre toate gângăniile pe care le-aș fi putut găsi aici, un miriapod! Doamne, nu-mi vine să cred!”

Își făcu curaj și se apropie de cutiile goale, ținând între degete chibritul pe terminate, iar miriapodul se sperie și fugi, ascunzându-se în crăpătura dintre două cutii.

„Of! Bine măcar că nu mai pot să-l văd…”

Chibritul se consumă repede, și fu nevoit să îl stingă.

I se păru că aude un sunet ca de apă care se scurge. „Poate că geamul nu e bine închis, iar acum ploaia intră în pivniță și se scurge pe podea. Asta mi-ar mai lipsi! Să se inunde pivnița! Atunci chiar nu aș mai avea cum să dorm!”

Se auzi încă un tunet, dar de data aceasta zgomotul era mai puternic și mai apropiat, și, ca de obicei când era furtună, i se păru că toți pereții din jurul lui se cutremură.

„O să mai aprind doar unul, să văd dacă este multă apă pe jos, sub fereastră. Și să văd dacă într-adevăr e ceva în colțul acela, unde mi s-a părut că aud ceva respirând”.

Mai scăpără unul, pivnița se lumină, și, când își coborî ochii la podea, văzu că, lângă peretele pe care se găsea ferestruica, se formase o baltă destul de mare, în care lumina chibritului tremura multiplicată în nenumărate reflexii. „Doamne, în curând o să acopere jumătate de podea! Se inundă pivnița!”

Se întoarse către colțul acela plin de umbre, dintre frigiderul stricat și dulapul de lemn, sperând să îi rămână destulă lumină ca să poată merge acolo și să vadă cine e.

Afară, ploaia răpăia sălbatic. Nu-și amintea să mai fi prins o furtună atât de puternică de mult, foarte mult timp…

„De ce naiba nu au izolat bine pivnița ai mei? Nu știau că o să se întâmple ceva de felul acesta dacă vine o ploaie torențială?”

Se îndreptă înspre cotlonul cu pricina, pășind cu grijă, ca să nu i se stingă flacăra, și când ajunse acolo, reuși să lumineze spațiul acela întunecos preț de câteva momente, spațiul de care se temuse dintotdeauna, de când se știa pe lume. În câteva secunde, flăcăruia se stinse, poate din cauza umezelii.

„Doamne, Dumnezeule!” își zise el cu spaimă. „Mi l-am imaginat! Mi l-am imaginat! După ce o să aprind următorul chibrit, nu o să mai fie acolo! Nu e nimic acolo!”

Despre Remus PAUL

Remus PAUL a scris 4 articole în Revista de suspans.

Remus Paul locuiește la Oradea, împreună cu mama, bunica, fratele și pisica lui, Blacky. A început să scrie după ce a citit cărți de tipul Harry Potter sau Cronicile din Narnia, pe la 8 ani. Genul său preferat de muzică este symphonic metal. Locurile lui preferate sunt muzeele, bibliotecile și spațiile verzi, precum parcurile sau pădurile. Îi place să colecționeze lucruri vechi, cum ar fi fotografii de epocă, mobilă veche, obiecte vechi, cărți vechi etc.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *