Spaima înecată 3

De aceea îi fusese atât de ușor să se confunde cu întunericul, să se facă nevăzut în beznă. Era îmbrăcat numai în negru.

O luă la pas, trăgând sacul după el, iar copilul se duse pe urmele lui.

În spatele lor venea Felix cel adevărat, din prezent, care în lumea aceea nu era decât o apariție din viitor.

Ieșiră în curte, care de data asta era cuprinsă de beznă. Când fusese Felix ultima dată acolo, cerul era mai senin și aria era destul de luminoasă. Acum, de-abia vedeai pe unde să calci, în aer se aduna miros de ploaie.

Copilul îl urma liniștit pe omul cu mască, iar Felix nu putea citi nimic pe chipul lui. Nu își dea seama ce gândea, dacă de fapt gândea ceva. Pentru copil, o astfel de apariție era mai mult un coșmar întrupat, decât o ființă în carne și oase. Se ivise din beznă ca din senin, o progenitură a întunericului, și nu putea fi mai real decât toate arătările care îți vin în minte, atunci când ești singur și privești întunericul.

Mergeau toți trei, bărbatul mascat, copilul și stafia în urma lor. Primul, cel care trăgea sacul, avea mișcările cele mai naturale, cele mai grațioase. Pantofii, negri, lustruiți, străluceau de curățenie. Bluza groasă, de lână, era neagră. Pantalonii, la fel de negri. Țintele de metal ale curelei sclipeau în lumina foarte slabă. La fel și țintele de la brățările care îi cuprindeau încheieturile ambelor mâini.

Ajunseră în dreptul desișului în care se ascundea iazul acela. Felix nu avea nici cea mai mică idee cum reușise ucigașul să găsească drumul; era o ființă a nopții și poate că noaptea îi era prietenă, așa cum le era prietenă tâlharilor din păduri.

Dacă norii nu ar fi ascuns luna, prin crengile și frunzele acelea s-ar fi putut vedea apa, dar în bezna aceea, iazul era cu totul ascuns vederii.

Mascatul dădu crengile la o parte, făcând un culoar pentru copil. Ca hipnotizat, acesta pătrunse în desiș, până la malul iazului. Ucigașul intră și el, după care dădu drumul crengilor, care-i ascunseră cu totul. Felix îi urmă nevăzut.

Ucigașul ridică sacul negru, uitându-se la copil. Nici copilul, nici Felix nu puteau bănui ce expresie avea omul din spatele măștii. Felix știa ce se găsește în sacul acela, dar pentru copil era un mister la fel de mare ca și adevăratul chip al intrusului.

– Acum, zise criminalul, să nu scoți niciun sunet până ce nu ies din curtea casei. Ai să te sperii foarte tare, însă orice ar fi, trebuie să nu țipi. După aceea poți să strigi cât vrei, nu-mi pasă. Nu-mi place să omor copii, dar dacă nu faci așa cum îți spun, voi fi nevoit să îmi încalc principiile.

Era greu să-ți dai seama ce fel de om era acela care vorbea. Chestia care îi acoperea capul era deformată, albă, fără păr, cu petice negre în loc de ochi; semăna cu un dovleac alb, sinistru, ceva care ar fi crescut într-un cimitir, cu rădăcinile încolăcite în jurul pietrelor funerare, târându-se în pământ, hrănindu-se din oseminte. Dacă îmbrăcămintea criminalului părea făcută ca să îl scoată cât mai puțin în evidență, ca să îl confunde cu noaptea, atunci chestia aceea care îi acoperea capul părea făcută înadins pentru a șoca, pentru a atrage privirile. Până și ochii erau dispuși parcă greșit, prea îndepărtați între ei, unul prea sus, celălalt prea jos.

Nu poți ști ce se află în spatele acelor petice negre care țin loc de ochi, însă, se gândi Felix din viitor, omul acela trebuie să vadă prin ele.

După ce auzi cuvintele bărbatului, expresia de pe chipul copilului se schimbă. Poate că nu le înțelesese pe îndelete, dar oricum părea tulburat. Poate că abia atunci își dăduse seama că cel pe care-l întâlnise nu avea cum să-i fie prieten. Sau poate că, până atunci, se crezuse într-un vis, de aceea îl urmase cu atâta docilitate pe cel care apăruse atât de neașteptat în casa lui.

Cu o mișcare bruscă, omul smuci gura sacului, iar dinăuntru se văzu privirea încremenită a bătrânului, cuprinsă de agonie. Felix văzu surpriza de pe fața copilului. Fu aproape o minune că puștiul se abținuse să scoată un strigăt.

Omul în negru lăsă cadavrul să cadă din sac și îl împinse cu piciorul în apă. Lăsă din mână sacul, care își luă zborul în noapte, dus de vântul care se întețea tot mai mult. Se prinse câteva secunde în crengile desișului, dar după aceea un vânt mai năvalnic îl smulse și îl duse în noapte.

Mortul, un bătrân cu păr alb, îmbrăcat în pijamale, zăcea acum în apă. Pe chipul lui, agonia din clipa morții avea să rămână întipărită pentru totdeauna. Felix nu știa cum putea să vadă asta prin întunericul de afară, mai ales în desișul acela. Poate că luna trecuse în spatele unui strat mai subțire de nori. Mortul zăcea răstignit, cu brațele întinse, ca într-o icoană grotescă.

Copilul duse mâna la gură și începu să tremure din tot trupul, iar Felix aproape crezu că va leșina. Ucigașul mai rămase acolo câteva secunde, fără ca Felix să-și dea seama dacă se uită la copil sau la bunicul acestuia, răstignit în apă.

Din spatele măștii albe se auzi un râs estompat, dar cât se poate de clar. După aceea, bărbatul întinse mâna și dădu la o parte desișul de plante.

– Adio, puștiule! spuse. Nu cred că o să mă uiți, oricât de mult ai trăi!

Lăsă perdeaua de frunze să cadă în urma lui și pașii i se auziră în curte. Copilul continua să tremure, pe fruntea lui apăruseră picături de transpirație, însă acesta nu scoase niciun sunet.

Lui Felix, copilul acela i se părea la fel de curajos ca un erou. „Copilul acela” sau el în urmă cu cinci ani? Acum știa ce era lighioana care se ridicase din apă pentru a-l urmări în atâtea și atâtea coșmaruri. O văzuse de nenumărate, nenumărate ori, târându-se din adâncul iazului, privindu-l cu ochii ei cenușii și încercând să-l prindă.

În cele din urmă, după ce ucigașul probabil trecuse de poarta curții, copilul strigă pentru prima dată.

După aceea, urmară câteva secunde de tăcere.

Începu să plângă, așa cum plângeau copiii după ce li se întâmplă ceva cumplit. Mai întâi scoase doar niște sunete slabe, apoi strigă pe cât de tare îl lăsa trupul acela fraged, pricăjit. Urmă o cascadă, un torent de țipete, de plânsete. Felix simți cum i se umezesc și lui ochii, iar pe obraji începură să-i alunece lacrimi.

Mortul zăcea pe fundul apei, dar privit de deasupra părea numai o umbră, cu trăsături care aminteau de cele omenești. Pe fața lui se vedea groaza care îl stăpânise în ultimele momente ale vieții, când ucigașul îi apăsase fața cu perna. Copilul trebuie să-și fi dat seama ce se petrecuse, pentru că striga după ajutor. De multe ori nu putea scoate nici un cuvânt și nu făcea altceva decât să țipe. Se prinse de trunchiul unui arbust apropiat, ca și cum ar fi căutat în el un prieten, sau un sprijin.

Deasupra, pe cer, începu să se dezlănțuie furtuna. În răgazurile dintre țipete, copilul își striga vecinii, o striga pe bunica lui, striga pe oricine, să vină acolo și să vadă ce se întâmplase.

Ucigașul fusese viclean. Toți vecinii se îngrămădiră în casa copilului, de unde el tocmai plecase. Până aveau să-și dea seama ce se petrecuse, până să afle că exista un făptaș care trebuia prins, el avea să fi plecat de mult din satul acela.

Înainte, singura lumină din noapte fusese cea de la casă, venind de la veioza pe care băiețelul o aprinsese pe coridor. Dar, în timp ce ploaia se întețea și devenea mai năprasnică, toate ferestrele caselor vecine începură să se lumineze. Chiar și în casa băiatului se mai aprinse un bec, probabil cel din camera bunicii, care dormise tot timpul, neștiută de Felix cel din viitor.

Curând, vecinii se îngrămădiră pe poarta pe care ucigașul o lăsase deschisă. Unii țineau umbrele, alții aveau haine sau ziare ridicate deasupra capului, alții se îngrămădeau pur și simplu cu capul gol. Intrară în curte și ajunseră destul de repede la Felix cel mic, cel din trecut, cel de cinci ani.

O femeie îl luă în brațe și îl duse în casă în timp ce altcineva arătă spre silueta înțepenită de pe fundul iazului, iar din mulțime se auziră murmure de spaimă. Ploaia devenea tot mai năprasnică.

 

20

– Un ucigaș în serie, zise Rareș. De ce au tata și mama lui Felix ziare despre așa ceva?

– Ești chiar tâmpit? făcu Darius. Uite, ultima victimă  a fost un bătrân pe nume Drăghici.

– Și? zise Rareș.

– Idiotule, și pe Felix îl cheamă Drăghici! Trebuie să fi fost rudă cu el!

Darius se uită la chipul bătrânului, care zâmbea dintr-o poză uriașă de pe prima pagină, și i se păru că într-adevăr seamănă cu Felix.

Alex duse mâna la gură.

– Criminal în serie? Ca în filme?

– Ultima victimă, pentru că ucigașul a murit chiar în noaptea aceea, observă Vlad. Omora de obicei bătrâni sau invalizi, tot timpul de la țară sau din cartierele sărace ale orașelor.

– Departe de polițiști, zise Darius. Departe de civilizație. Ce laș!

– A murit? zise Alex, răsuflând ușurat.

– L-a împușcat poliția, sau de ce a murit? întrebă Darius.

– Nu scrie în ziar, răspunse Vlad.

Împături gazeta și o puse la loc în cutie, după care începură să se uite prin celelalte hârtii.

Scrisorile erau de la domnul Drăghici, iar restul hârtiilor erau diplome sau fișe de sănătate ale acestuia

Răsfoiră documentele la lumina lanternei, se uitară la câteva decupaje de ziar, priviră câteva poze, citiră câte un rând, la întâmplare, din scrisorile sau însemnările victimei, își trecură ochii peste hârtiile înghesuite acolo – pașapoarte, felicitări de Crăciun, ilustrate, bilețele etc. Cutia era la fel ca toate cutiile în care, uneori, oamenii păstrează amintirile dragi despre o persoană decedată.

Dar de ce era ascunsă în fundul dulapului? Oare Felix nu știa că bunicul său murise? Lucrul acesta nu era cu putință. Se întâmplase în urmă cu cinci ani!

– Credeți că ar trebui să-i dăm drumul lui Felix din pivniță? zise Vlad.

– Da, ar fi o idee, spuse Darius.

Ieșiră pe hol oarecum stingheriți, după care se îndreptară spre scări. Acum Darius ținea lanterna. Când lumină treptele și balustrada, acestea apărură fantomatice, aproape ireale, coborând înspre un întuneric în care se distingeau doar forme. Ușa de la camera lui Felix rămăsese deschisă, dar înăuntru nu mai era aprinsă veioza în formă de OZN, așa că nu se vedea nimic. Dincolo de prag, era un întuneric desăvârșit.

Coborâră scările cu grijă, deși aveau lumină și, pe măsură ce se apropiau de parter, reușiră să vadă tot mai multe lucruri în odaia cea mare de jos. Televizorul stins, cu ecranul cenușiu. Oricum trecuse cu mult ora la care se dădeau desene animate, iar acum, pe același canal, probabil arătau filme cu actori.

Oare cât timp stătuse Felix închis în pivniță? Darius se uită la ceasul de la încheietură (care avea cifre digitale pe un ecran mic, și funcționa cu baterie) și văzu că trecuse de ora două noaptea.

– Cred că a trecut încercarea. Nu mai are rost să-l chinuim. Oricum, deja l-am ținut prea mult timp acolo jos, pe întuneric.

– Nu a scos niciun sunet de când a coborât acolo, spuse Vlad. Mi-e frică să nu fi leșinat sau să i se fi întâmplat ceva.

Rostise cuvintele acestea fără nicio emoție, iar ceilalți nu își dădură seama dacă era îngrijorat sau nu pentru Felix. O spusese ca și cum ar fi vorbit despre un lucru.

Se îndreptară către ușa pivniței. Nu trebuiau să bâjbâie pe întuneric, dar, într-un fel, aveau impresia că ar fi găsit-o în orice condiții.

Atunci când conul de lumină al lanternei căzu pe ușă, aceasta li se păru strâmbă, amenințătoare; era, poate, cea mai înfricoșătoare ușă din casă. Pesemne că era la fel ca toate celelalte uși, bine lăcuită, cu balamalele solide. Numai lor, în momentul acela, li se părea diferită, nelalocul ei.

Afară ploua atât de tare, încât ai fi crezut că stropii care se loveau de geamuri ar putea face sticla să crape.

Cheia era în broască, însă cei patru ezitară o vreme în fața ușii. Între timp, niciunul nu scoase vreun sunet, nici măcar nu se priviră unul pe celălalt.

În cele din urmă, Darius îi dădu lanterna lui Alex, care o luă cu mâinile tremurânde, după care învârti cheia și apăsă mânerul.

Împinse ușa, dar aceasta nici nu se clinti.

– Of! zise Alex, tremurând atât de puternic încât conul de lumină al lanternei se mișca într-o parte și în alta pe perete. V-am spus că e cineva în casă! A blocat toate ușile! Încearcă să ne blocheze, să ne încuie aici. E criminalul care l-a ucis pe bunicul lui Felix! De fapt nu a murit deloc! Nu a murit! El este cel care a întrerupt electricitatea în casă!

– Poate trebuie rotim de două ori cheia, bombăni Vlad, ignorându-l pe Alex.

– Nu, zise Darius încercând să învârtă cheia încă odată. Nu se rotește mai mult.

– Nu o împingi destul de tare! făcu Rareș.

– Împinge-o tu, dacă ești mai puternic decât mine! mârâi Darius. Eu îți spun că e blocată!

Rareș îl dădu la o parte pe Darius și lovi ușa cu umărul, dar aceasta rămase de neclintit, de parcă s-ar fi aflat în dreptul unei fortărețe impenetrabile. Toți patru se priviră deznădăjduiți.

–Vlad, nu ai spus că poți să deschizi orice cu un șurub ascuțit, sau cu o agrafă, sau cu ceva de genul acesta? întrebă Darius. Dacă poți, ar fi timpul să o faci!

– Ah! făcu el lovindu-se peste frunte. Desigur! Dar trebuie să caut ceva cu care să o deschid.

– Du-te în bucătărie! zise Darius. Ia cu tine și lanterna!

Vlad preluă lanterna de la Alex și se duse în bucătărie, lăsându-i pe cei trei singuri, doar cu întunericul copleșitor și cu sunetul și mai copleșitor al furtunii.

Rareș își lipi urechea de perete.

– Hei, Felix, ești acolo? Îți dăm drumul imediat! O să poți să vii sus! Ai fost foarte curajos!

Se gândi dacă să îi spună sau nu despre întreruperea de curent, dar se hotărî să aștepte să îi audă răspunsul, să afle în ce stare se afla; dacă era foarte speriat, poate nu era bine să îi spună că nu mergea niciun bec în casă. Oricum, va vedea și el asta când va ieși.

De jos nu auzi nimic. Își aminti cuvintele ironice ale lui Vlad și se gândi că poate Felix chiar pățise ceva. Între timp, Alex tremura atât de tare încât credea că va leșina. În sinea lui, era convins că Felix murise. Dar nu avea de gând să o spună. Nu avea niciun rost să îi sperie pe ceilalți fără motiv.

Fără niciun avertisment, toate becurile se reaprinseră în casă, televizorul se porni și o reclamă zgomotoasă răsună în sufragerie.

Toți trei se întoarseră înspre bucătărie, unde Vlad, cu lanterna sprijinită între umăr și bărbie, cotrobăia într-un sertar.

– Cam atât a fost și cu întreruperea de curent, spuse el, luând lanterna în mână, stingând-o și așezând-o pe bufet.

Se părea că găsise ceea ce căutase.

Ieși din bucătărie și se îndreptă înspre cei trei prieteni, ținând între degete un fir gros de metal. Când ajunse lângă ei, nu le aruncă nicio privire, ci doar examină ușa și scoase cheia din broască.

– Felix nu răspunde când îl strig, zise Rareș. Ce facem?

– Nu avem ce să facem, zise Darius, decât să deschidem ușa și să coborâm ca să vedem care e problema. Vlad, totul depinde de tine!

– Sper să reușesc, bombăni el.

Se lăsă în genunchi și vârî firul de metal în broască, mișcându-l într-o parte și în alta. După câteva minute, timp în care ceilalți trei nici nu-și luară ochii de la el, băiatul se ridică în picioare și îi privi deznădăjduit.

– Nu se poate. Nu știu ce problemă are, dar nu pot să o deschid.

– Atunci ce facem? se smiorcăi Alex.

Darius se uită cei toți trei, privindu-i în ochi pe fiecare, de parcă ar fi așteptat un răspuns. Însă cu toții erau la fel de neajutorați ca și el.

– Ei bine, părinții lui ne-au lăsat numărul lor în bucătărie, pe cuptorul cu microunde, dacă îmi amintesc bine. Trebuie să îi sunăm și să le spunem ce s-a întâmplat.

– Doamne, dar o să afle că l-am ținut închis în pivniță! zise Rareș.

– Ce altceva putem face? Felix nu ne răspunde. S-ar putea să fi pățit ceva, după cum a spus și Vlad. Să așteptăm să moară?

– Poate că ne face o farsă, bombăni Rareș. Nu ne răspunde pentru că… pentru că știe că asta ne sperie! Să nu spună nimic, să ne facă să ne imaginăm tot felul de lucruri!

Dar nici măcar el nu credea în propriile cuvinte. Darius îi aruncă o privire furioasă, apoi se întoarse și merse înspre bucătăria care era, acum, luminată.

După câteva clipe de așteptare, Alex și Vlad se duseră după el, apoi, mai puțin hotărât, veni și Rareș.

Se așezară la masa pe care părinții lui Felix le lăsaseră mâncarea. Darius se duse la frigider și luă o sticlă de suc, reveni la masă și își umplu un pahar.

Băură cu toții, așteptând nici ei nu știau ce, o așteptare încordată în timpul căreia nimeni nu vorbi.

După aceea, Darius se duse din nou la intrarea în pivniță și încercă încă odată să deschidă ușa, răsucind cheia din nou și din nou. Se auzea sunetul zăvorului care se închide și se deschide, dar ușa nu se clintea, oricât apăsa mânerul. Până la urmă, se convinse că, dacă mai forța încuietoarea, avea să distrugă cheia.  Bătu în ușă și îl strigă pe Felix.

Nimic.

Se întoarse în bucătărie și luă foaia de hârtie pe care era scris numărul de telefon al părinților.

Toți patru se îndreptară, oarecum nehotărâți, spre telefonul de modă veche care se găsea pe o măsuță, lângă un teanc de reviste. Dintr-un motiv necunoscut, nu le venea să îi sune de pe un telefon mobil, deși celularele lor erau acolo, în bucătărie. Darius ridică receptorul, iar Vlad îi dictă numărul. În timpul acesta, Alex îi urmărea tăcut, oarecum distrat, iar Rareș se încrunta.

După ce începură să se audă sunetele de apel, Darius privi receptorul ca și cum s-ar fi întrebat dacă într-adevăr făceau lucrul potrivit sunând părinții. De fapt, la ce se gândea? Nici el nu își dădea seama.

Poate se îngrijora că, atunci când părinții lui Felix vor afla despre jocurile lor sinistre, vor avea probleme toți cinci, sau măcar ei patru, cei care puseseră la cale jocul. Sau poate se gândea că lui Felix chiar i se întâmplase ceva, și se temea să afle lucrul acesta, se temea de lucrurile care vor fi urmat după aceea.

Vlad se uită la el întrebător, iar Darius îi făcu semn cu mâna să mai aștepte; telefonul suna.

 

 

21

Tatăl lui Felix se năpusti în casă, stropind cu apă în toate părțile.

Mama lui Felix, îl urmă, închizând o umbrelă cenușie, pe care o lăsă apoi lângă cuier. Părea că tocmai se oprise din plâns; coafura ei perfectă avea acum câteva fire rebele, pe care nu se mai obosea să le pună la loc.

Bărbatul se năpusti la ușa pivniței, smulse cheia de la Vlad, o vârî în broască și, înainte să o rotească, smuci ușa înspre el. Cheia se roti atât de ușor încât aproape nu scoase niciun zgomot.

Ușa se deschise scârțâind.

Tatăl apăsă întrerupătorul, iar jos se aprinse un bec bolnăvicios, fără abajur, care atârna din mijlocul tavanului. În dreptul ferestrei micuțe, de la nivelul pământului, care dădea pe peluza de lângă casă, pe peretele cenușiu, se scurgeau șiroaie de apă. Podeaua era inundată și niște valuri mici se loveau de trepte. Peste tot pluteau lucruri mai mici sau mai mari, bucăți de tencuială și de mizerie, iar Felix se găsea în mijlocul camerei subterane, întins pe spate, cu apa ajungându-i până la urechi și părul plutind în jurul capului.

Mama lui Felix veni în pragul pivniței, oprindu-se în capul scărilor ce coborau spre odaia inundată. Scoase un strigăt, iar Darius simți că ceva se prăbușește în el.

Doamna Drăghici o luă la fugă pe scări, în timp ce soțul ei rămase lângă ușă, parcă înlemnit.

Între timp, Alex, Rareș și Vlad văzură că, în sfârșit, Ovidiu se trezise și ieșise din cameră. Nu plângea, nu întreba pe nimeni ce se întâmplă. Doar se apropie de balustrada scărilor, se sprijini de stâlpii de lemn ai balustradei, și privi ce se petrece jos. Era îmbrăcat în pijamale și avea ochii măriți de groază.

Darius nici nu îl observase. El privea doar la ceea ce se petrece în josul scărilor.

Femeia fugi, pleoscăind prin apă, fără să-și ridice fusta elegantă care îi atingea gleznele. Ajunse la Felix, îl privi câteva momente înmărmurită, de parcă s-ar fi așteptat să vadă că nu respiră. Îl ridică, picături șiroiau din părul băiatului, și îi sprijini bărbia de umărul ei.

– A leșinat! strigă spre cei de sus, cu un suspin înecat de plâns, încât nu știai dacă e fericită sau disperată.

Darius răsuflă ușurat, simțind cum dispare o greutate zdrobitoare. Aproape că văzuse cu ochii slujba de înmormântare, sicriul mic și lucios, buchetele de flori albe, lumea strânsă în cimitir, plângând.

Femeia se ridică în picioare, ținându-l pe Felix în brațe și se îndreptă înspre scări. Începu să urce treptele cu băiatul ei în brațe, în timp ce apa cădea de pe cei doi.

Alex începuse să plângă, iar domnul Drăghici îi dădu la o parte pe cei patru din dreptul intrării în pivniță. Când soția lui ajunse în capul scărilor, își luă fiul din brațele ei și îl sărută pe creștetul ud.

Părinții lui Felix nu le aruncară vreo privire celor patru. Se îndreptară înspre sufragerie, domnul Drăghici ținându-l pe băiat în brațe, iar doamna Drăghici îi urmă încă plângând cu suspine.

– Trăiește, zise ea. Măcar trăiește. O să fie bine!

Vlad era alb la față, Rareș mai că nu intrase în pământ de rușine, iar Darius nici nu își dădea seama ce simțea.

 

22

Ploaia se opri după trei zile, dar trotuarele rămaseră pline cu bălți, pământul din parcuri era ud și mocirlos, iar râul se umflase și apa curgea, maronie, mai năvalnic decât de obicei. Familia lui Felix trebui să folosească găleata pentru a scoate apa din pivniță, tatăl astupase ferestruica de la nivelul solului cu niște haine mai vechi până aveau să vină zidarii ca să o acopere cu totul și lăsase, dedesubtul ei, un lighean.

Toată încăperea se umpluse de mucegai și începuse să miroasă urât, iar ei trebuiseră să arunce câteva dintre lucrurile pe care le țineau acolo. Felix putea să simtă mirosul chiar și din casă, când trecea prin apropierea scărilor care coborau la subsol.

Spre surprinderea sa, părinții lui găsiră încăperea destul de ordonată. „Nu se poate” le spuse el. „Am răsturnat o mulțime de lucruri acolo. Am bâjbâit pe întuneric ca să caut niște chibrituri. Am dărâmat niște rafturi, și toate obiectele s-au împrăștiat pe jos și ,după aceea, după ce pivnița s-a inundat, toate au început să plutească”.

Dar părinții lui îi răspunseră că nimic nu fusese mutat de la locul lui. Și, oricum, nu erau chibrituri acolo. Când Felix insistase că nu avea cum să fie așa, ei doar murmurară ceva despre faptul că, în noaptea aceea, băiatul leșinase și pesemne visase tot felul de lucruri.

Domnul Drăghici îi sunase doar pe părinții lui Darius și le povestise întâmplarea. Apoi Felix răcise, iar mama îl obligase să stea în pat, să mănânce pâine prăjită cu unt și să bea ceai de mușețel.

După o vreme, își mai reveni, afară se însenină, iar cei patru prieteni începură să iasă din nou la joacă, iar Felix îndrăzni să coborâre, din nou, în pivniță.

De data aceasta era bine luminată, însă duhnea oribil și părea foarte goală. Părinții lui scoseseră și dulapul, și frigiderul, care se defectase din cauza apei, scoseseră și prelata care stătuse deasupra acestora. Acum, colțul acela întunecat dispăruse. Nagun nu mai avea unde să se mai ascundă. Felix se întrebă dacă îl va mai vedea vreodată.

Stătu privind pereții goi și mucegăiți ai pivniței. Încă se simțea nelalocul lui acolo.

 

23

Într-o zi, se strânseră să joace fotbal undeva, la marginea orașului, pe un teren improvizat într-un loc viran.

Venise și Vlad, cu o minge veche și uzată, însă cu care se puteau juca. Felix probabil că nu-și revenise cu totul din răceală, căci de-abia reușea să țină mingea la el mai mult de câteva secunde. Mai târziu, îl lăsară să fie portar, dar nici acolo nu prea se descurcase. După ce încasase două goluri, se hotărî că era mai bine să meargă acasă.

Își luă rămas bun de la ceilalți băieți, după aceea își luă geaca și plecă de pe teren.

De-abia ajunse pe trotuar și începu să înainteze înspre casă, că auzi în spate niște pași care alergau după el.

Când se întoarse, îl văzu pe Darius. Își luase geaca și geanta pe care o ducea cu el peste tot. Pesemne că părăsise și el jocul și alergase după Felix până îl ajunsese din urmă.

– Te duci acasă?

– Da, cred că încă mai sunt răcit. Nu am reușit să joc prea bine.

– Vin cu tine.

Felix era atât de obosit încât, până la jumătatea drumului, nici nu scoase un cuvânt. Merseră în tăcere și, deși era o zi răcoroasă și însorită. La un moment dat, se așeză pe o bancă, să își tragă răsuflarea.

Strada era pustie.

Darius se uită la Felix ca și cum în sfârșit ar fi prins ocazia să îi spună un lucru. Își deschise geanta și scoase ceva de acolo un teanc de hârtii pe care i-l întinse prietenului său. Când se uită mai bine, acesta văzu că era un ziar.

Îl luă și începu să-l răsfoiască. Îi trecu prin minte că Darius se pregătise mult ca să îi arate lucrul acela și nu reușise nicicum să se hotărască cum era mai bine să o facă.

– Nu-l mai răsfoi, uite-te pe prima pagină! făcu Darius.

Felix se gândise de multe ori la ceea ce visase ori își amintise când aproape se înecase în pivniță, însă ceea ce văzu în ziar fu atât de neașteptat încât îl trecură fiorii și i se păru că banca de lemn dispare de sub el, iar strada se întunecă în jurul lui.

– Ești bine? făcu Darius, aplecându-se puțin ca să vadă poza din ziar. Nu știu dacă îți fac un bine că îți arăt asta, dar m-am gândit că trebuie să știi. Cred că dacă ți-o ascundeam, era mai rău.

Din ilustrația ziarului îl privea chipul ca de păpușă al măștii care îl omorâse pe bunicul său. Nu era chipul care îl urmărise în coșmarurile din copilărie. Pe atunci visase doar o lighioană, un mort reîntors la viață, care se ridica dintr-un iaz și încerca să-i facă rău.

Avusese o mulțime de coșmaruri când fusese mic, dar odată ce crescuse le uitase. Acum, casa bunicilor aparținea, de patru ani, altor oameni. Era probabil renovată, iar iazul poate că și dispăruse. Fusese umplut cu pământ, iar desișul din jurul lui tăiat. Iazul pe care bunicul său îl săpase într-o vară răcoroasă, înainte ca Felix să se nască. Însă acum nu doar că își amintea acele coșmaruri, dar le și înțelegea semnificația.

Acela fusese darul pe care îl primise de la Nagûn, odată cu prima lui amintire. Masca ilustrată în ziar era goală, așezată pe o masă, așa cum erau fotografiate, în filmele polițiste, obiectele care reprezintă dovezi într-un proces. Doar că aceasta nu era o fotografie, ci un desen. De lângă ilustrația măștii îl privea și un o poză a ucigașului, cu fața descoperită.

Un om cu privirea vicleană, dar în rest obișnuit, genul tipului de pe stradă, căruia nu i-ai fi bănuit intenții ascunse. Erau ochii care trebuiau să-l fi privit odată, pe ascuns, din spatele măștii fără expresie.

– Îl recunoști? făcu Darius.

Felix clătină din cap.

– Nu i-am văzut fața, numai masca.

– Deci îți amintești?!

– Îmi amintesc câte ceva, zise el, întinzându-i ziarul înapoi. Eram foarte mic și nu știu cât e adevărat din ceea ce îmi amintesc.

– Oricum, nimeni nu e sigur că e poza criminalului. E doar principalul suspect.

– De unde știi toate astea?

Darius vârî ziarul înapoi în geantă, după care trase fermoarul.

– L-am găsit în dormitorul părinților tăi, în noaptea aceea în care s-a întâmplat cu pivnița. Am reușit să-l șterpelesc, mai târziu. Voiam să aflu mai multe, dar se pare că articolul nu dă foarte multe detalii. Doar că cineva l-a omorât pe bunicul tău. Oricum, apoi am aflat fără să vreau, pentru că ai tăi mi-au povestit de bună voie.

– Atunci când au fost la tine?

Darius aprobă din cap, iar Felix se înfurie amintindu-și cum părinții lui începuseră să se viziteze cu părinții lui Darius fără să-l întrebe pe el mai întâi.

– Ai spus că tata nu a vorbit cu tine! zise el indignat. Numai cu tatăl tău!

– Mi-au spus că nu-ți amintești nimic de… incidentul acela. Spuneau că, după ce a murit bunicul tău, ai avut… ai avut o perioadă foarte urâtă, în care îți era frică de orice, dar după aceea ți-ai revenit. S-au temut că o să ai coșmaruri, că o să rămâi traumatizat, dar în general ți-ai revenit cu bine.

Felix îl asculta cu atenție, privindu-l concentrat. Totuși, nu se uita niciodată în ochii lui.

– Doar niște probleme cu somnul, continuă Darius. Psihologul a spus că ești perfect sănătos, numai că ești puțin mai sensibil decât ceilalți. Oricum, au încercat să-ți ascundă ce s-a petrecut, ca să nu te expună la amintiri traumatizante. De aceea a venit să vorbească și cu mine. Ca să-mi spună să nu mai jucăm astfel de jocuri.

– S-a întâmplat când aveam cinci ani, zise Felix, fără să știe de ce îi mărturisea lucrurile acestea. După aceea, nu am mai fost niciodată în satul bunicilor. Oricum, peste un an a murit bunica, iar părinții mei au vândut casa. La un preț destul de mic, dacă vrei să știi, tot timpul e așa… oamenii nu prea vor să cumpere locuri în care s-au petrecut crime sau alte lucruri neplăcute. De fapt, asta nu contează, cred că nici nu te interesează.

Urmară câteva momente în care Felix nu spuse nimic, în care se auziră doar zgomotele mărunte ale străzii liniștite.

– Deci crezi că e vina noastră? zise Darius. A mea, că am venit cu ideea?

Darius reuși să-i prindă privirea pentru câteva secunde, dar Felix se uită în altă parte.

– Când s-a întâmplat… incidentul, a fost o furtună năprasnică, zise el mai departe. Atunci când tu a trebuit să-ți îndeplinești provocarea, a fost o furtună la fel de năprasnică. Prima de felul acesta care s-a dezlănțuit în orașul nostru de la cea din urmă cu cinci ani.

Își încleștă pumnii pe marginile genții, pe care o ținea în poală.

– Toate acestea, combinate cu întunericul, cu tot jocul nostru idiot, cu toată apa aceea care s-a scurs în pivniță și a inundat-o… toate acestea au contribuit să-ți retrezească amintirea.

– Și tu ai venit direct la mine ca să-mi arăți exact ce ți-au spus să-mi ascunzi! zise Felix, râzând amarnic.

Acesta era lucrul amuzant, se gândi băiatuk, că tocmai un joc l-a făcut să-și amintească de lucrul care trebuia să rămână ascuns pentru totdeauna? Sau nu jocul îl făcuse să-și amintească? Poate amintirea ar fi ieșit oricum la suprafață, ca o bulă de aer pe fundul unui iaz care poate să stea mult timp lipită de o rămurică, dar în cele din urmă se desprinde și se ridică?

Îi povesti lui Darius ce visase când zăcuse aproape înecat; nu îi pomeni, însă, de Nagun. Nu credea că viziunea aceea fusese adevărată; făcuse parte din visul, din halucinația pe care o avusese în timpul leșinului. Nu vedea niciun rost să o ascundă, însă, dintr-un motiv oarecare, păstră secretul.

Îi luă ceva timp să-și termine istorisirea. Deși povestise totul pe un ton glumeț, la sfârșit Darius rămase încremenit, palid la față.

– Doamne, cât de misterioasă este mintea omenească!

– Mda… acum îmi amintesc totul cât se poate de limpede. Crima, ceea ce s-a petrecut înainte, ceea ce s-a petrecut după…

Urmă o altă pauză.

– Dar nu trebuie să te simți vinovat. Cred că s-ar fi întâmplat oricum. Când eram mic, visam tot timpul că mă urmărește cineva, iar atunci când mă atingea, mi se trezeau niște amintiri… Dar tot timpul mă desprindeam de el și reușeam să fug. Iar amintirile dispăreau.

– Iar acum ți le-ai redobândit pentru totdeauna.

În jur era foarte multă liniște, nu se auzea nici măcar un lătrat, nici măcar un ciripit; o cioară coborî aproape de pământ, se roti puțin în aer, apoi se lăsă pe trotuar și luă în cioc o coajă de nucă.

Felix reuși în sfârșit să îi susțină privirea lui Darius.

– Nu ai găsit mai multe despre ucigaș? întrebă el.

– Nu am mai căutat, îi răspunse băiatul. Dar dacă vrei să afli despre el, putem să mergem la Dugheană.

Dugheana lui George era locul în care puteai să afli despre toate lucrurile imposibile, așa că Felix se gândi că, dacă ar fi vrut să știe mai multe despre soarta bunicului său, doar acolo s-ar fi putut duce.

Se ridică de pe bancă și își scutură blugii de praf.

– O să mergem mâine. Acum hai să pornim mai departe, sunt obosit și vreau să mă odihnesc.

 

24

Felix se trezi în mijlocul nopții cu un sentiment de groază, având în minte masca pe care o purtase ucigașul, cea pe care o văzuse în ziar; o față albă, cu trăsăturile schițate neîndemânatic, precum o figură de ceară care începuse să se topească. Era greu să-ți imaginezi ceva mai urât decât masca aceea: gura de-abia formată, dispusă pieziș, ochii doar niște petice de material negru, străveziu, o parte a capului atât de deformată încât părea o tumoare.

În urechi încă îi mai răsuna strigătul copilului care, în urmă cu atâția și atâția ani, văzuse trupul bunicului său plutind în apă și auzise cum se îndepărtau pașii celui care îi întunecase copilăria.

Acum înțelegea toate dățile când simțise o frică fără motiv sau când, stând întins în pat și încercând să adoarmă, simțea că înăuntrul lui se găsește un rău foarte mare care stă să iasă la suprafață.

Se întoarse pe cealaltă parte, se înfășură mai bine în pătură și închise ochii, dar inima îi bubuia atât de tare încât știa că nu avea să reușească să adoarmă.

Se ridică din pat aruncând pătura la o parte și începu să se plimbe dintr-un colț în celălalt al camerei. Nu reușea să se liniștească.

Merse înspre dulap, gândindu-se că poate i-ar fi priit să iasă la plimbare. Scoase niște blugi și o bluză mai groasă. Se îmbrăcă stând în picioare, după care ieși din cameră cu cea mai mare atenție, să nu scârțâie ușa sau podeaua.

Coborî scările încet, traversă holul trecând pe lângă ușa pivniței, după care își luă jacheta de pe cuier și o îmbrăcă. Deschise cu grijă ușa de la intrare, ieși, o încuie în urma lui, apoi își luă bicicleta care era sprijinită de un copac din curte.

Când se începu să alunece pe stradă, cu aerul rece bătându-i în față, își simți inima ceva mai ușoară. Pe strada lui erau doar case asemănătoare celei în care locuia el, scunde, mărunte, cu grădini îngrijite, dar prozaice. Copacii se scuturau în vânt, legănându-se într-o parte și în alta.

Ajunse pe o stradă care urca într-o pantă destul de abruptă, pe care se găseau cluburi și magazine firme luminoase. Se dădu jos de pe bicicletă și începu să o urce ținând-o la braț. Vedea prin geamurile tuturor localurilor că înăuntru era înghesuială, nu mai era loc la mese, dar totuși oamenii rămâneau acolo și dansau. Din unele localuri, se revărsau afară sau stăteau pe stradă cu sticlele de bere în mână, râdeau, fumau, dansau, vorbeau. De peste tot se auzea muzică zgomotoasă.

Felix se strecură printre trecători oarecum intimidat, evitând privirile tuturor, sperând să nu se apropie nimeni de el și să încerce să-i vorbească. Peste tot erau anunțuri luminoase, reflectoare colorate care se aprindeau și se stingeau pe ringurile de dans, din unele cluburi scăpărau lumini stroboscopice de disco.

Băiatul văzu la marginea unui magazin un cerșetor care vorbea singur. Când trecu pe lângă el, ținând strâns ghidonul bicicletei, acesta se strâmbă și cârâi câteva cuvinte. Un paznic sau un polițist se apropie de cerșetor, dar până atunci Felix ajunsese deja aproape de vârful urcușului. Fu cât pe ce să se lovească de un grup de adolescenți beți care mergeau în mijlocul străzii.

Când ajunse în vârf, se trezi pe o stradă liniștită, mai puțin luminată. Lângă zidul unui restaurant, fumau două femei îmbrăcate cu foarte puține haine, care le aruncau trecătorilor priviri languroase.

În zare se vedea acoperișul ascuțit, foarte înalt, din tablă de culoare verde al unei biserici ortodoxe. Nu își amintea să mai fi văzut acolo biserica aceea. Oare înnebunesc?!

Se simțea amețit, nesigur pe acțiunile lui. Voia să se așeze undeva ca să-și tragă răsuflarea.

Sprijini bicicleta de un stâlp, se așeză pe marginea trotuarului și privi de la o casă la alta. Se simțea foarte nelalocul lui, ca și cum urma să se îmbolnăvească. Oare o să fac o boală cumplită și o să mor?!

Auzi niște scâncete de bebeluș, întoarse capul și văzu că apare de după colț o țigancă ce ținea cu ambele mâini un copil foarte mic. Îl ținea cu capul în jos și îl scutura, îl ridica și îl cobora, în timp ce bebelușul plângea isteric și dădea din mâini și din picioare.

Țiganca începu să râdă, un râs obscen și răgușit, în timp ce copilul striga și mai tare, de parcă era pe cale să se sufoce.

– Istericii nu sunt acceptați! făcu ea.

Lui Felix îi fulgeră prin minte că, peste ani, poate și micuțul acela avea să fie chinuit de spaima care și lui i se vârâse în inimă în timpul copilăriei. Avea să ajungă ca și el.

În josul pantei oamenii râdeau și vorbeau și tropăiau pe trotuare. Simți cum i se strânge pumnul. Se uită la bicicleta sprijinită de stâlp, apoi își întoarse privirea spre femeie. Aproape fără să-și dea seama, începu să se îndrepte înspre ea, simțind furia cum clocotește în el, iar țiganca, când îl văzu că se apropie, se opri din scuturat copilul și îi aruncă un rânjet provocator. Băiatul își pierdu imediat curajul.

Trecu pe lângă ea și o luă pe o stradă îngustă, pustie, în timp ce plânsul copilului devenea tot mai îndepărtat, împreună cu gălăgia străzii.

Se așeză pe marginea trotuarului, între două mașini parcate. Acum se găsea pe o stradă cu adevărat liniștită, îngustă, fără niciun trecător. Dacă țiganca avea să îi fure bicicleta? Își dădu seama, cu un amestec de amărăciune și indiferență, că nu îi păsa.

Aproape de el, un câine vagabond îl privea timid, cu un amestec de frică și afecțiune. Felinarele albe luminau palid, aruncând o lumină bolnavă. Ferestrele erau aproape toate întunecate, se vedeau doar perdelele bătrânești, dantelate, și câteva ghiveciuri cu flori.

Se gândi că poate ar fi fost mai bine dacă ar fi încercat să o împiedice pe țigancă să mai chinuie bebelușul. Cine știe ce ar fi putut păți copilul? Se gândi să se ridice și să pornească în căutarea ei, dar își dădu seama că la mijlocul drumului și-ar fi pierdut din nou curajul. Ar fi renunțat și s-ar fi întors.

„În adâncul meu sunt un laș” își spuse el. Dintotdeauna am fost un laș”.

Nu mai putea fi atent la școală, pentru că tot timpul îi reveneau în minte chipul măștii, sunetul propriului său strigăt și iazul în care plutea cadavrul cu fața în sus, privind spre tavanul de vegetație întunecată.

Nu îi mai plăcea la fel de mult ca înainte să se uite la televizor sau să se joace cu Ovidiu.

Tot timpul îi era frică de ceva, tot timpul simțea că îl paște o nenorocire.

„Oriunde mă duc, se întâmplă numai lucruri rele.” se gândi.  „Și crima a fost din vina mea. Nu se poate să nu fi fost vina mea…”

Oftă și se ridică în picioare, simțindu-și trupul neputincios și gol pe dinăuntru.

Câinele vagabond se ridicase și plecase șchiopătând, iar deasupra, pe cerul înnorat, trecură câteva păsări.

Se gândi să se întoarcă acasă și să încerce din nou să adoarmă.

 

25

Sub un cer noros, sumbru, Felix și Darius se îndreptau către Dugheană. Mergeau cu pași înceți. Pe drum, vorbiseră destul de puțin.

– Nu-mi vine să cred că ți-am făcut asta! zise Darius. Noi toți, prietenii tăi! Ce fel de prieteni suntem?

– Niște prieteni oarecare, mormăi Felix cu o voce stinsă. Prietenii mei. Alții nu am.

– Măcar am învățat toți trei… mă rog, patru, nu știu dacă îl putem număra și pe Vlad. Ei bine, am învățat cu toții să ne purtăm mai frumos cu cei dragi, cu cei apropiați.

Suna ca un discurs moralist, unul din acelea enervante, însă Darius chiar credea în ceea ce spunea.

– Am plătit un preț foarte scump, remarcă Felix, pentru o învățătură atât de obișnuită.

Pășea adus de spate, părea palid, ofilit și mult mai mic decât de obicei. O umbră a ceea ce fusese odată.

– Și totuși, nu pot să nu mă simt vinovat, mormăi Darius.

– Nu e vina ta, îi răspunse Felix. Ci a mea.

– Ce naiba vorbești?!

Felix se uită la el, susținându-i privirea. Era prima dată de când cu întâmplarea din pivniță.

când îl privea îndelung în ochi.

– Când eram mic, începu el, mi-am promis… mi-am promis că nu voi călca pe nicio crăpătură. Dacă nu calc pe vreo crăpătură, atunci nu se va întâmpla nimic rău.

– Și ai călcat?

Felix îi susținea în continuare privirea.

– Nu știu. Păi, trebuie să fi călcat. Dacă nu… atunci nu s-ar fi întâmplat nimic… totul ar fi fost bine.

– Pentru numele lui Dumnezeu, Felix! Nu mai ești copil mic! Cum poți să crezi așa ceva?!

– Bunicul meu ar fi trăit și astăzi…

Felix își coborî privirea. Urmă o pauză în care se auziră doar pașii lor și foșnetul vântului.

– Felix… ai încercat să mergi la un psihiatru?

– De ce aș merge? Oriunde mă duc se întâmplă lucruri rele. Nu există nimic care să se poată vindeca. Nu e nimeni de vină. A fost… ei bine, a fost numai destinul.

– A fost o tragedie! O coincidență nefericită, o coincidență cumplită!

Dugheana lui George mirosea a lemn vechi și a putregai. Felix și Darius intrară, lăsând ușa grea să se închidă în urma lor. George apăru de după un maldăr de cutii, legănându-și burta uriașă. Le aruncă o privire exasperată, probabil așteptând să îi ceară din nou să atingă șarpele.

– De ce nu sunteți toți cinci?

– Vrem să știm ceva ce ne interesează doar pe noi doi, zise Darius. Poți să ne ajuți?

– Depinde ce vă interesează.

– În orașul nostru a fost un criminal în serie?

Fără să spună un cuvânt, George merse în spatele tejghelei, se aplecă și dispăru dedesubtul ei, apoi se auzi un sunet ca și cum ar fi deschis un sertar foarte mare, apoi se auziră niște hârtii răscolite, iar George se ridică, ținând în mână un ziar.

– Nu s-a scris mult despre el, dar eu am pus mâna pe fiecare rând care a apărut. Nu se știe niciodată la ce poate folosi. Da, a fost un criminal în serie, a ucis cinci oameni, și a murit chiar în noaptea ultimei sale crime. A omorât un bătrân de la țară. În urmă cu cinci ani.

Îi întinse ziarul lui Darius, dar acesta se dădu la o parte, lăsându-l pe Felix să îl apuce.

Pe 26 August anul curent, s-a găsit un cadavru pe malul râului, la mijlocul drumului dintre orașul nostru și un sat apropiat. Trupul nu era într-o stare avansată de descompunere, deci presupunem că decedatul a fost găsit chiar în noaptea în care a murit, deși asta o vom ști sigur doar după ce poliția va comunica rezultatele autopsiei.

În noaptea aceea ploua, iar malul râului nu era pietruit și se povârnea foarte abrupt, deci credem că decedatul se plimba pe mal în noaptea aceea, și din neatenție sau din cauza întunericului, a alunecat pe noroi, s-a rostogolit în josul pantei și a fost înghițit de ape.

Trupul a fost găsit întreg, cu hainele agățate de un trunchi de copac căzut pe marginea râului. Se presupune că a fost dus de curent înainte să ajungă acolo. Decedatul nu a fost identificat și nu se știe ce făcea în afara orașului pe timp de furtună.

Cei care l-au găsit spun că acesta avea agățată de față o mască albă, care s-a desprins și a fost dusă de ape atunci când au adus trupul la mal. Se spune că, în preajma deceselor misterioase din ultimii ani, a fost văzută o persoană care purta o astfel de mască albă. Să fie persoana aceasta o victimă a ucigașului, sau să fie ucigașul în persoană?

Faptul că masca a fost văzută pe fața decedatului ne face să înclinăm spre a doua ipoteză, deși ucigașul ar fi putut înscena asta ca să ne facă să credem că a murit, să ne adoarmă vigilența și să-și pregătească liniștit următoarea crimă. Totuși, până când nu se va comunica un rezultat oficial al anchetei, tot ce putem face este să speculăm.

 

Articolul era scris destul de mărunt, în colțul unei pagini și nu era însoțit de vreo ilustrație. Felix și Darius l-au citit deodată, după care și-au ridicat privirile spre George, care bătea darabana pe tejgheaua lui improvizată. Felix împături ziarul și îl așeză cu grijă pe tejghea.

Își imagină cum trebuie să fi arătat cadavrul pe malul râului pustiu, în noaptea aceea ploioasă. Valurile îl făceau să se miște înainte și înapoi, după care îl îngropau într-o explozie de spumă, ca iarăși să iasă la suprafață, acoperit cu alge și cu resturi. Trebuie să fi fost vânăt la față, atât de îmbibat cu apă, încât, chiar și cineva apropiat, l-ar fi recunoscut cu greu.

Felix privi către Darius, care era livid la față, și nu știa dacă acesta simte frică, indiferență, sau doar o tristețe fără margini.

Își imagină cum valurile trebuie să fi smuls, puțin câte puțin, masca mortului, care fusese dusă de curent, apoi se scufundase ca să putrezească undeva, pe pietrele de pe fundul râului.

Despre Remus PAUL

Remus PAUL a scris 4 articole în Revista de suspans.

Remus Paul locuiește la Oradea, împreună cu mama, bunica, fratele și pisica lui, Blacky. A început să scrie după ce a citit cărți de tipul Harry Potter sau Cronicile din Narnia, pe la 8 ani. Genul său preferat de muzică este symphonic metal. Locurile lui preferate sunt muzeele, bibliotecile și spațiile verzi, precum parcurile sau pădurile. Îi place să colecționeze lucruri vechi, cum ar fi fotografii de epocă, mobilă veche, obiecte vechi, cărți vechi etc.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *