Răul poartă roșu (4)

 

Capitolul VII

 

Sunt la Muzeul de Artă, într-una din sălile de la etaj care arată mai degrabă a depozit decât a sală de expoziţie. Pachete mari, dreptunghiulare, groase de câteva degete, împachetate în hârtie albă, murdară şi pe alocuri ruptă, sunt împrăştiate peste tot. Un bec chior luminează camera chiar dacă  afară e încă soare.

— E prea umbrită sala, îmi explică Antoniu în timp ce deschide uşa cu o cheie şi mă poftește înăuntru. De obicei la expoziţii se pun spoturi. Oricum vernisajele se fac seara.

Ieri, la telefon, Antoniu mi-a spus:

— Se pare că se deschide la Muzeu o expoziţie a lui Mihai Chiriac în câteva săptămâni. Tablourile au ajuns acum două zile. Cel care se ocupă de ele e un prieten de-al meu. Mă gândeam că poate ai vrea să le vezi.

Bineînţeles că voiam să le văd. Măcar pentru a mă convinge că Mihai Chiriac era în viaţă. Aceea ar fi fost dovada supremă. Îşi trăia viaţa boemă în cafenele franţuzeşti pe malul Senei undeva şi mi-ar fi râs în faţă dacă ar fi auzit ce poveşti bizare ţeseam pe seama lui.

— Dar…niciunul n-a fost desfăcut încă, observ şi Antoniu zâmbeşte binevoitor:

— Bineînţeles, doar nu credeai că această mică avanpremieră n-o să mă coste nimic, nu? Trebuie să le despachetăm pe toate. Prietenii sunt prieteni, dar nimic nu e pe gratis. Cu care vrei să începem?

Îşi aruncă privirea prin încăpere, iar eu îl imit.

— Nu cred că are importanţă. Ridic în poziţie verticală unul dintre tablourile din faţa mea. Ce zici de ăsta?

Antoniu dă din cap aprobator şi începem să desfacem cu grijă pachetul. Odată înlăturată hârtia, privim tabloul contemplativ. E un portret abstract, iar, deşi Antoniu pare destul de fascinat de el, eu nu prea reuşesc să ghicesc ce ar trebui să fie forma aceea nedefinită: bărbat? femeie? vacă bălţată sau amibă cu margini vălurate? Mai desfac unul în timp ce Antoniu încă analizează conţinutul primului tablou. E similar cu cel dinainte. Imagini neclare, greu de definit. Cu cât desfac mai multe şi le privesc, cu atât devin mai neliniştit. Îmi trezesc toate o senzaţie de familiaritate. Nu îmi dau seama de ce îmi amintesc până când nu dau de un indiciu mult prea concret pentru a fi ignorat. Cinci portrete, înalte de-un metru jumate, înfăţişând-o toate pe Rhea, ispititoare, în rochia ei roşie ca sângele – iar într-un portret culoarea vine din sângele ei – părul negru, ochii hipnotizanţi, zâmbetul batjocoritor şi atotştiutor. Şi-atunci îmi dau seama. Nu doar acele cinci, ci toate, absolut toate, tablourile erau portretele Rheei. Rhea estompată din amintirile mele. Rhea cea tandră din visele mele. Rhea, zeiţa dorinţelor mele viscerale. Rhea, frumoasă şi cutezătoare. Rhea. Rhea. Rhea.

EvilWearsRed

Inima îmi bubuie în urechi. Antoniu priveşte tablourile surprins.

— E o femeie în roşu, observă şi el şi adaugă: Cine ştie, poate are ceva bază povestea aia a ta. Dar din câte mi-ai spus până acum, pare mai degrabă o muză a inspiraţiei decât nu ştiu ce strigoi însetat de sânge.

— Muză? râd forţat – demenţial – şi sunt tentat să-i spun, cum poate fi muză, nu vezi că mă înnebuneşte?

— Şi inspiraţia are preţul ei. Câteodată cred că merită. Altădată, cred că e mai bine să te lipseşti de ea şi să te mulţumeşti cu lucruri mai pământeşti, ca muzica bună, berea, prietenii şi discuţiile filosofice nesfârşite.

— Mihai…Mihai va veni la vernisaj? întreb ignorându-i cuvintele.

— Aşa e vorba.

— Vreau să vorbesc cu el când ajunge. Privesc din nou tablourile. Neapărat.

— Nicio problemă. Te anunţ eu, mă asigură. Doar să-ţi ţii telefonul deschis.

— A, da. Ai putea mai bine să-mi transmiţi prin Ovidiu? Eu mi-am pierdut telefonul şi nu ştiu când primesc unul nou.

— Sigur.

Începem să adunăm hârtia de împachetat împrăştiată pe jos. Mă tulbură prezenţa tablourilor. Simt că Rhea mă urmăreşte din fiecare colţişor al sălii. Privirea ei piezişă ca cea a unei Mona Lise răvăşite se fixează asupra mea, tentându-mă parcă să îi recunosc prezenţa.

— Cristian…Cristian…e totul în regulă?

Simt mâna lui Antoniu pe umărul meu. Mă zgâlţâie uşor. Îmi vin în minte pumnii Alinei şi mă întreb dacă o face într-adevăr uşor sau mă scutură de-a binelea, dar eu o simt doar ca o plăcută legănare. Trăsăturile feţei sale devin brusc de nedesluşit, ca şi cum cineva i le-ar fi şters cu o pensulă îmbibată în diluant. Arată ca un crochiu fără faţă, o păpuşă de lemn neterminată. O pată se tot mişcă pe acea suprafaţă netedă şi ghicesc că sunt buzele lui, dar nu aud ce spune. Cum ar putea vorbi fără gură? Întreaga cameră şi-a pierdut soliditatea, e un amestec de culori vraişte şi, printre ele, doar ramele ce o ţin captivă pe Rhea mai sunt cu adevărat materiale.

Când mă trezesc, sunt întins pe podea. Obrajii îmi ard. Îl văd pe Antoniu afară, sprijinit de balustradă, fumând o ţigară. Mă ridic în capul oaselor şi mă uit împrejur. Toate tablourile au fost acoperite cu o pânză subţire. Rhea a plecat.

 

Capitolul VIII

 

Apartamentul e de modă veche. Mobilă bătrânească, bibelouri de porţelan  înşirate pe rafturi de sticlă, covoare persane, câteva icoane decolorate, reproduceri ale unor tablouri care sunt, cel mai probabil, printuri înrămate. Alexandra e la fel de frumoasă în acest decor jalnic precum era în banca ei solitară de la facultate când privea absentă pe geam. Oare e şi ea, ca şi Ducu, vreun geniu literar neînţeles? Îşi ţine ceaşca de ceai cu două mâini, sprijinită pe genunchi.

Priveşte spre fereastră fugar şi mă întreb ce anume vede când se uită afară. Când eram mic aveam impresia că doar cei ce urmau să moară – bătrâni singuratici – priveau neîncetat pe geam. De cum îi observam, nu trecea mult timp şi dispăreau, iar în urma lor nu rămâneau decât umbrele lor pe care aveam impresia că le mai vedeam câteodată urmărindu-mă de la ferestrele apartamentelor goale. Îmi amintesc că într-o perioadă mama începuse să aibă obişnuinţa să se uite mult timp pe geam şi mi se făcuse atât de frică pentru ea că, într-o zi, am izbucnit în plâns şi ţinându-mă de ea cu disperare – de parcă dacă i-aş fi dat drumul ar fi dispărut – am implorat-o să înceteze. A râs şi-a spus că de fapt doar mă urmărea cum mă jucam – îi era frică să nu păţesc ceva.

Alexandra îşi îndreaptă privirile spre mine şi pare să nu ştie ce să spună. Oare are prieteni? Pare o fiinţă îngrozitor de tristă, în helanca ei neagră, pantaloni uzaţi, din stofă şi papuci de casă jerpeliţi. Probabil, dacă ar avea banii şi înclinaţia să se dichisească în stilul fetelor trendy care se fâţâie mândre pe străzi, le-ar fi întrecut pe toate. Pare inconştientă de propria ei frumuseţe. Sau… inconştientă cred că e cuvântul greşit, mai degrabă nepăsătoare.

— Ce vrei să ştii despre fratele meu? spune într-un târziu, când liniştea a devenit prea grea şi lungă.

De o săptămână încerc neobosit să o fac să schimbe mai mult de două vorbe cu mine. Nu vrea să audă de lucrarea mea. N-o interesează legendele urbane, cu atât mai puţin cea cu femeia în roşu. I se pare o insultă adusă memoriei fratelui ei că a fost implicat într-o asemenea poveste de speriat copiii, deşi pe de altă parte consideră ironic că el însuşi a devenit eroul fără speranţă al unei povestiri fantastice similară cu cele pe care le scria. Despre moartea lui nu scoate nicio vorbă. Am avut nevoie de toată susţinerea Danei şi a lui Adi pentru a obţine acceptul pentru această vizită la domiciliu.

— Povesteşte-mi cum a murit, spun şi regret imediat că m-am grăbit. Mi-e teamă că o să se răzgândească şi o să mă expedieze în doi timp şi trei mişcări.

— Dacă asta e tot ce te interesează… oftează şi-apoi începe să vorbească pe un ton egal, lipsit de orice fărâmă de emoţie: Ploua, maşina a derapat la kilometrul…

— Nu asta, am citit detaliile despre accident în ziar, o opresc. Spune-mi cum a fost înainte de accident. Ce-a spus, ce-a făcut. S-a comportat altfel ca de obicei? E ceva ce crezi că l-ar fi putut afecta îndeajuns pentru a fi cauza acelui accident?

— La ultima mea amintire cu Ducu, stătea în fotoliul în care eşti aşezat tu acum, răsfoind o carte plictisit. Eu îmi făceam tema la ceva. Nu mai ştiu la ce. S-a ridicat la un moment dat, a aruncat cartea pe masă, a privit pe geam şi-a spus: la naiba, cred c-o să plouă. Ştiam că trebuia să plece. Ia-ţi o umbrelă, i-am zis fără să mă uit la el măcar. A râs, a spus ai grijă de tine, copil, m-a sărutat pe frunte şi-a ieşit. Când mă gândesc acum, aş vrea să-mi fi luat şi eu rămas bun, dar n-aveam cum să ştiu, nu?

— Bineînţeles.

— Când a murit am simţit-o. Cu toţii. Eu, mama, tata. Ca o durere în piept. M-am pus să plâng fără motiv, recunoaşte şi mâinile i se strâng în jurul ceştii şi mai tare. Probabil c-a suferit mult până să moară. Ştii, putea fi salvat. Dacă îl găseau mai devreme, dar a căzut destul de mult şi din cauza ploii nu s-a văzut fumul. A fost închis în maşina aceea turtită şi s-a zbătut până şi-a dat ultima suflare. Mâinile îi erau însângerate.

Mă simt nelalocul meu. Cuvintele ei, suferinţa ei, prea reală, aparţinând atât de mult acestei lumi, pare să facă toate visele mele, coşmarul meu viu, pe Rhea, să pară iluzii născocite de mintea mea prea obosită. Poate, mă gândesc doar acum, am clacat nervos şi nu-mi dau seama. Poate ar trebui să merg acasă. Să-mi revin. Să fug. Să mă ascund. Dar dacă, o idee lugubră îmi trece prin cap, nu apuc să ajung acolo şi, ca şi Ducu, o să fiu strivit sub greutatea unei maşini? Mă simt prost. Îmi bat joc de durerea Alexandrei.

— S-a comportat ciudat înainte să se întâmple toate astea? o întreb. A trecut printr-o experienţă mai bizară?

— Bizară? mă priveşte confuză.

— Nu ştiu… să dispară vreo câteva zile fără să spună nimic… să facă o pasiune pentru cineva cunoscut recent… chestii de genul ăsta, îi explic.

— Greu de spus, zâmbeşte pentru prima oară. Ducu era ceea ce ai putea considera o persoană imprevizibilă. Putea dispărea cu săptămânile… câteodată ne spunea unde merge, altădată uita şi suna dintr-un vârf de munte să ne spună c-a mers cu cortul în nu ştiu ce pădure extraordinară. Făcea pasiuni uşor. Jumătate din personajele lui erau inspirate de persoane pe care le-a cunoscut odată sau le-a văzut fugitiv pe stradă. E greu să-mi dau seama dacă a făcut ceva ieşit din comun având în vedere că pentru el nu exista un comportament standard.

Îmi place când zâmbeşte, aş vrea s-o facă tot timpul.

— Pe tine în ce personaj te-a transformat?

— Eu eram prinţesa oarbă Eon, închisă într-un turn de fildeş aşteptând să-mi vină cavalerul să mă salveze şi să-mi redea vederea. Ochii care nu se văd se uită, dar dacă  nu vezi îţi aminteşti inima şi aceea nu se uită. Asta era teoria lui Ducu, cel puţin. Bineînţeles, cât timp era oarbă, Eon vedea viitorul, dar când îşi recapătă vederea pierde acest dar, ceea ce duce la un sfârşit destul de tragic pentru ea şi în special pentru cavalerul ei.

Are o privire melancolică, dar mai plăcută decât cea absentă pe care o afişează de obicei.

— La ce lucra când a murit? îmi amintesc de tablourile lui Mihai şi un tremur pe care mi-l ascund îmi străbate tot corpul. Poate Ducu a lăsat şi el în urmă ceva inspirat de Rhea.

— Scria tot timpul. Începea zece chestii diferite deodată până când una îi capta toată atenţia şi i se dedica ei până o ducea la capăt. Tocmai terminase o povestire cu vreo săptămână înainte să moară. Un proiect mai vechi pe care îl tot pusese deoparte. Avea deja o idee nouă de care voia să se apuce. Mi-a spus cu vreo câteva zile înainte de accident, dar zicea că încă nu i-a găsit un context potrivit. Tot ce avea era un personaj negativ extraordinar.

— Nu ţi-a povestit despre ce era vorba?

— Nu, nu vorbea niciodată de ideile lui până nu se cristalizau bine. Nu-i plăcea să se lase influenţat de părerile altora, explică în timp ce-şi aşează ceaşca de ceai pe marginea unui dulap aflat lângă ea.

Sună interfonul şi se ridică să răspundă. E mama ei care, încărcată cu bagaje, nu s-a mai obosit să-şi mai caute cheia. Alexandra îi deschide, iar eu mă ridic în picioare. E timpul să plec. Oricum, îmi dau seama, nu mai am ce s-o întreb.

— Îţi mulţumesc mult, îi zâmbesc şi mă îndrept spre uşă.

— Îmi pare rău că nu te-am putut ajuta, îmi răspunde vădit uşurată că plec.

Sunt la un pas de hol când observ pe poliţa unui dulap aranjate ordonat, în rame care de care mai felurite – de la lemn și plastic până la diferite ghipsuri kitschoase – o colecţie de poze de familie, iar printre ele, una în care, alături de un tânăr cu părul lung şi răvăşit – Ducu, seamănă prea mult cu Alexandra să nu fie el – Rhea zâmbeşte binevoitoare sprijinită de-o maşină, ceva model vechi pe care nu-l recunosc.

— Alexandra…, vocea îmi tremură. Cine e fata asta?

Ridic poza cu pricina şi arăt spre Rhea. Mi-e frică să nu-mi pierd minţile cum am păţit la muzeu. Să mă prăbuşesc în acea casă tristă sub privirile îngrozite ale Alexandrei şi-ale mamei ei. Nu se întâmplă însă nimic. Această Rhee nu mă priveşte din poză. E doar o copie a imaginii ei. Nu mă vede.

— Nu ştiu sincer, Alexandra dă din umeri. E făcută chiar înainte ca Ducu să plece spre Oradea. Nu ştiu nici de cine, dar era pe aparatul lui. Râde amar. Ca să vezi, filmul ăla vechi a supravieţuit. E, poţi să spui, ultima lui poză în viaţă. De-asta am înrămat-o. Cum ziceam, făcea uşor pasiuni pentru oameni. Are zeci, dacă nu sute, de poze de genul ăsta, făcute cu străini.

— O cunosc pe fata asta, îi spun, dar mă abţin să adaug, e femeia în roşu.

— Ia te uită, e îmbrăcată în roşu, pare să-mi citească gândurile. Nici n-am observat până acum. Această constatare însă n-o tulbură deloc. În cele din urmă, de ce i-ar păsa? Fratele ei tot mort rămâne, de a fost vina lui, a vremii, a maşinii, a prietenilor lui din Oradea sau a Rheei. Priveşte gânditoare poza luând-o din mâna mea şi-mi zice: Dar vezi, Ducu zâmbeşte. Restul nu contează.

Când ajung acasă şi caut un pic pe internet aflu că o anume Eon a continuat să scrie cărți plasate în universul fictiv al lui Ducu orientându-se după notiţele lăsate în urmă de el. Deşi nu a câştigat încă popularitatea lui, fanii lui Ducu consideră că are o înţelegere profundă a lumii create de el, deși poate o viziune ceva mai întunecată. Încerc în van să găsesc o povestire a oricăruia dintre ei care să aibă ca personaj principal sau negativ o femeie îmbrăcată în roşu. Rhea e de negăsit.

 

Citește în continuare: Partea a 5a


Ilustrația acestui fragment a fost realizată de Sharon Lee.

 

Citește Partea 1, Partea a 2-a și Partea a 3-a

Despre Andrada COOȘ

Andrada COOȘ a scris 6 articole în Revista de suspans.

A urmat studii de jurnalism și creație literară în Cluj-Napoca, Londra și Kyoto și lucrează actual în comunicare. Are povestiri publicate în limba engleză și recent a fost una dintre câștigătoarele concursului de debut literar Incubatorul de Condeie 2015.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *