Foileton: Psihoze (3)

Continuare din numărul trecut

9

— Nu mai găsesc pe nimeni. De parcă au murit cu toţii.

— Ce joc mai e şi acesta?

— De-ar fi doar atât, aş încerca să caut vreo explicaţie raţională.

— Doar atât? Ce vrei să spui? Din câte ştiu, hotelul Imperial şi-a câştigat renumele pe bună dreptate.

— Afară, dincolo de aceste ziduri, dacă priveşti pe geam, n-ai să vezi absolut nimic. E doar întuneric. Pretutindeni.

— În mod normal, aşa ar şi trebui să fie. Ţin să-ţi amintesc că hotelul e situat într-un loc complet izolat.

— Şi mai e ceva. De cealaltă parte a uşii de ieşire, cât îmi permitea lumina din interior, am văzut nişte pene.

— Nici nu e de mirare. În asemenea nopţi poţi să descoperi absolut orice.

— Şi totuşi, ar trebui să întreprindem ceva. Tăcerea asta devine insuportabilă.

— Linişteşte-te! Au spus destul de clar că în scurt timp vor rezolva totul.

— Au spus?

— Da!

— Dar tu de unde ştii? Tu erai în baie când vorbeam la telefon.

— E uşor să deduci. În asemenea situaţii, primeşti doar răspunsuri încurajatoare. E o tactică necesară. Numai aşa poţi induce starea de normalitate aparentă, aplatizând adevărul presupus. Ori, credeai că vei afla tot ce cunosc doar ei?

— Fireşte că-mi dau seama. Înţeleg că totul se rezumă la precauţii necesare. Se feresc de incertitudini. N-au voie să omită esenţialul.

— … să omită esenţialul, pentru că ar risca să piardă totul.

— Şi totuşi, îndeobşte acum, ar trebui să primim lămuririle utile, însă observ că ei adoptă o altă strategie. Ne-au lăsat aici în voia întâmplării, într-o totală obscuritate.

— Am mai trecut prin asemenea momente. Doar panică şi imposibilitatea de a schimba ceva ca, într-un final, să înţeleg că năpasta avusese loc doar în mintea mea. În realitate, nu s-a întâmplat nimic deosebit.

— Aici se petrece cu totul altceva. Cred că ştiu… Telefonul!

— Ce telefon? Am verificat totul. Nu mai avem acces nici măcar la internet.

— Cum adică, nu mai avem acces nici măcar la internet? În acest caz, toate astea justifică o clară uneltire. Deduc că cineva din exterior, pe deplin satisfăcut de mânia noastră, aşteaptă să vadă cum vom reacţiona în continuare, cât vom reuşi să rezistăm.

— Cred că sunt de prisos toate aceste ipoteze. Cred că tinzi să ajungi mult prea departe. Nu avem nimic concludent. Deocamdată, prefer să mă ştiu în siguranţă. Tăcerea şi singurătatea au fost întotdeauna de partea mea. De când mă ştiu, aşteptam neîncetat. Continuam să sper că într-un viitor apropiat voi cunoaşte şi eu o parte din plăcerile acestei vieţi infame. Şi atunci, în acele nopţi nemărginite, simţind cum ceva dureros, putrezind în mine, se cerea eliberat, începeam să vorbesc de una singură. Postată în faţa oglinzii, ore în şir continuam să-mi examinez trupul sfrijit şi tot mai neputincios. Orgasmul era doar o nevoie spontană. Mă ajuta să adorm, însă nu avea nimic din acea plăcere ce-aş fi simţit-o dacă ar fi fost confirmată de altcineva, doar de cel pe care l-aş fi putut iubi cu adevărat.

— Şi de ce tocmai mie te-ai găsit să-mi povesteşti toate astea?

— Era dureros. Aproape insuportabil. Şi totuşi, cu o aspră stăruinţă, cu ardoare şi îndârjire mă abandonam speranţelor irepresibile. Doream să evadez din acel loc înţesat de umbre şi păreri, să plec definitiv, ca şi cum fuga m-ar fi eliberat chiar şi de mine însămi.

— Ar trebui să fie ceva, vreo uşă folosită în caz de urgenţă.

— De-aş fi plecat, aş fi greşit. Chiar dacă uneori mi se părea că podeaua propriei case începea să se cambreze, în alte spaţii, ca pe nişte fotograme developate, aş fi ajuns prizoniera haosului interminabil.

— M-am gândit că, probabil, de-aş trece de calupul umbrelor de la capătul coridorului de la parter, aş da de o asemenea ieşire.

— Doar beznă.

— Şi tu chiar crezi că o să rămân aici? Crezi că voi aştepta lumina zilei de mâine, suportându-ţi toate aceste sentimentalisme ieftine?

— Nu te înţeleg deloc. Pricep că eşti insensibil, dar nu pot să-mi explic această bruscă impacienţă, lipsită de temeiuri clare. Doar nişte presupuneri. Şi nimic mai mult. Parcă erai altfel.

— N-ai niciun drept să încerci să mă caracterizezi. Ori, crezi că supoziţiile tale, pline de un patetism ilar, te vor ajuta să descoperi adevărata mea faţă?

— Nu sunt doar nişte presupuneri. Sunt constatări, adevăruri de netăgăduit.

— Adevăr?

— Adevărul a fost întotdeauna dureros.

— Desigur. Va să zică îţi convine un asemenea adevăr. Faptul că ne răcorim aici îţi dă posibilitatea să afli doar ceea ce te interesează. Totuşi, în asemenea momente, consider că ar trebui să te lepezi de toate aceste aparteuri inutile şi să încerci să te gândeşti la vreo modalitate de ieşire. Îţi repet, n-am de gând să zac aici, aşteptând răsăritul promis.

— De fapt, căutând să te liniştesc, te ajut să găseşti soluţionarea necesară. Ca să fiu mai convingătoare, ţin să-ţi amintesc ceva ce observ că ţi-a scăpat. Ferestrele… Ai verificat ferestrele?

— Câteva. Sunt închise etanş. Nu sunt altceva decât nişte arii transparente ale aceluiaşi zid. Suspectez că şi gurile de ventilaţie, grilajele vopsite în nuanţa peretelui, sunt construite după acelaşi principiu. Nenorociţii! Au calculat totul.

— Nu e tocmai aşa. Pentru asemenea clădiri, măsurile de siguranţă reprezintă un punct marcant. Orice breşă, oricât de neînsemnată n-ar fi, îndeosebi în zilele fructuoase, când hotelul e plin de clienţi, ar duce spre un dezastru ineluctabil.

— Dar acum, cu excepţia noastră, nu mai e nimeni aici. E o singurătate insuportabilă.

— Am învăţat să sper. Chiar şi atunci când sunt singură.

— Dacă n-ar exista speranţa, singurătatea ar duce la sinucidere.

— Eşti un monstru. Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti de ceea ce n-ai trăit niciodată?

— Uneori ajunge să cunoşti un singur om, ca să simţi ce înseamnă, de fapt, singurătatea.

— Să te ia naiba de maniac! Crezi că o să mă distrugi?

— Un lucru e sigur: în acest loc şi-n aceste condiţii nu mai e nevoie de nicio luptă. Cred că încă de pe acum deja ne putem considera înfrânţi. Poate că şi ziua de mâine o aşteptăm în zadar. E ca şi cum nu doar spaţiul exterior ar refuza prezenţele noastre, dar chiar şi timpul nu ne mai aparţine. Însă ştii ce simt eu de fapt? Cu fiecare secundă ce trece în zadar, tot mai mult şi mai mult încep să te urăsc. Nu te mai suport.

— Te iubesc!

— Crezi că nu realizez? Sunt sigur că-ţi convine locul în care am ajuns. În aceste circumstanţe, tu n-ai ce să pierzi. De aceea, consider că nici nu trebuie să insist, să-ţi cer să mă ajuţi. N-am nevoie de tine. Şi chiar de nu voi reuşi să găsesc vreo cale de ieşire, ar trebui să ştii că voi dormi într-un alt apartament. Oricum, nu mai e nimeni aici. Am verificat: e deschis totul. Toate uşile din interior sunt descuiate. Pretutindeni domneşte o ordine impecabilă. De parcă nimeni şi niciodată n-a mai intrat aici.

— Taci! Taci şi ascultă. Auzi? Ceva se mişcă. E cineva. Auzi?

— Sunetul vine din capătul coridorului. Din lift.

— E clar. Înseamnă că nu e nimeni. Pur şi simplu, a mai cedat o uşă. La fel se întâmpla şi atunci. În „Eden”. Mai mereu se strica câte ceva. Aveam senzaţia că fiecare sunet, ce parcă lăsa crestături adânci în aerul inert, pătrundea în mine. Tresăream. Îmi doream să se fi năruit totul. Să mă fi îngropat. După un timp însă, obişnuindu-mă cu tot acel haos, am înţeles că teroarea paralizantă ce mă cuprindea, aparţinea doar propriilor gânduri. În realitate, nu-mi amintesc să fi fost ameninţată de ceva ce aş fi putut să văd, ceva de care ar fi trebuit să fug. Oftând ca o fiară sălbatică, mă simţeam folosită. Presupuneam că eram urmărită. Vorbeam de una singură. N-aveam pe nimeni alături, iar asta era cel mai dureros.

— N-are sens să recurgem la asemenea comparaţii. Aici se petrece cu totul altceva. Totul e mult mai anormal decât am putea presupune. Deocamdată, însă, ne putem considera norocoşi fiindcă n-am fost ameninţaţi în mod direct.

— Unde ţi-e curajul? Calmează-te! Insist să te calmezi.

— Aş fi calm dacă aş avea o minte bolnavă ca a ta, dacă n-aş realiza că această linişte face parte din tactica lor.

— Tu chiar crezi în existenţa spiritelor malefice?

— Nu există nimic mai rău decât omul.

— Cel care te iubeşte nu te poate răni.

— Cu stupoare constat că nici acum nu te poţi izbăvi de obsesiile tale. Ştiu că ţi-e greu să accepţi, însă ar trebui să înţelegi că sexul ar înrăutăţii totul şi mai mult. Dacă am rămâne aici pentru o mai lungă perioadă de timp, pentru mine acest act ar fi doar satisfacerea unei necesităţi fireşti. În schimb, pe tine orele de amor pasional te-ar distruge definitiv. Ar deschide alte răni. De nevindecat

— Sperma. Nu ştiu cum arată. Ar trebui să aibă un gust sărat, căci sarea întotdeauna definea prezenţa vieţii, eternul, sacralitatea în cele din urmă.

— Exagerezi.

— Nu ar trebui să-ţi ascund adevărul. Consider că ar trebui să ştii totul. Din păcate, prezenţa acestui lichid în corpul meu nu ar duce la niciun rezultat. Toate testele medicale din ultimii ani confirmă aceeaşi descumpănire: imposibilitatea de a da naştere altei vieţi. Şi totuşi, în ciuda acestei incontinenţe emoţionale, îmi impun să gândesc, să respir, să continui să exist ca şi cum totul ar fi la fel de obişnuit ca la altele. Desigur că dintr-un alt punct de vedere, respectiva carenţă ar putea fi un avantaj cert. Profitând de aceşti ani, lipsită de temeri şi prejudecăţi, aş putea să cad în braţele oricărui necunoscut. Totuşi, o asemenea decădere ar avea şi o altă faţă, m-aş simţi folosită.

— Vrei să spui că intenţionezi să cunoşti doar un singur bărbat?

— Fără menajamente, ştii mult prea bine ce anume vreau să spun. În fond, pentru mine o oră de-a ta ar însemna o veşnicie întreagă.

— După tot ce-am văzut şi câte ai reuşit să-mi povesteşti, mă tem de cu totul altceva. Mă refer la bolile venerice.

— Abia acum înţeleg motivul bulversărilor tale. Probabil că trebuia să-ţi spun de la bun început: n-am nicio boală venerică. Ca să te conving, cu proxima ocazie am să-ţi arăt toate rapoartele medicale, rezultatele clare ce-mi confirmă spusele. Şi chiar, ipotetic vorbind, de-ar fi ceva nepotrivit, crezi că aş fi în stare să-ţi pricinuiesc un asemenea rău? În asemenea caz, aş fi ales sinuciderea.

— Nici nu mai ştiu ce să cred. Cert e un singur fapt: până nu vom ieşi de aici, nu voi fi în stare să gândesc limpede. Totul e mult prea confuz, iar fiecare cuvânt sună tot mai oribil.

— Lasă-mă să te eliberez de tensiuni inutile.

— De fapt, asemenea acte se întâmplă spontan.

— Te-am atins eu vreodată fără voia ta? Nu sunt absurdă şi nu mi-aş permite să mă înjosesc chiar atât de mult.

— Dacă nu sunt liber, nu simt nicio plăcere.

— La ce te referi?

— Sincer? Ai ajuns să-mi inspiri mila. Iar de la milă la iubire, fie ea chiar şi una destul de confuză, e doar un singur pas, o simplă atingere. Adevărata oroare însă îmi induce această colivie de sticlă şi de oase măcinate într-un fel de nisip grunjos.

— Spre dimineaţă, sigur vor fi cu toţii aici. Aşa se întâmplă de fiecare dată. Până atunci însă, ar trebui să profităm de această singurătate. Ne aşteaptă o noapte întreagă, în care am putea uita chiar şi de noi înşine. Ori ne-am putea zbate ca nişte sălbatici, căutând răspunsuri la problemele inexistente. În orice caz, alegerea ne aparţine în totalitate.

— Poate că ai dreptate. Oarecum, îmi surâde opinia ta.

— Ar trebui să mă convingi că îţi doreşti cu adevărat toate astea. În caz contrar, am să te refuz.

— Privindu-te, când erai în baie, am vrut să te ucid. Căutând motivul clar, într-un târziu am realizat că detestarea mea nu era decât o ultimă demonstraţie a neputinţei, conştientizarea părerii că nu te pot avea aşa cum aş dori.

— Să mă ucizi?

— Repet: a fost doar un gând greşit.

— Evită asemenea intenţii. Te îngropi de unul singur. Ori, tu chiar crezi că te-ai fi putut debarasa de cadavru, trecând neobservat?

— Am greşit. De câte ori să-ţi repet?

— Aş fi vrut să nu te cunosc. Blestem clipa în care te-am văzut pentru prima dată. Trebuia să te uit, să trec neobservată, nici să nu-ţi răspund când m-ai întrebat dacă nu cunosc adresa exactă a hotelului Imperial. Ai spus că eşti doar un străin, că eşti din Timişoara, un oraş din vestul României, o ţară în care n-am fost niciodată. Străin? mă întrebam ascultându-ţi fiece vorbă, pronunţată atât de perfect, lipsită de orice accent ce ar putea trăda adevărata-ţi provenienţă. Chiar de nu ştiai, tocmai timbrul vocii tale, vibrând în golul fiinţei mele, m-a obligat să recunosc în tine imaginea ideală a celui pe care îl aşteptam dintotdeauna. Timişoara? Ce oraş? Ce ţară? Ce depărtări imposibile? Erai aici, în Wladyslawowo. Erai mult prea real şi atât de singur, încât am simţit o adâncă întristare la gândul că nu te-aş putea ajuta. Îţi aminteşti? Te-am minţit. Ţi-am spus că în acest oraş nu există niciun hotel Imperial. Te-am minţit, pentru că am vrut să vii cu mine, însă n-am îndrăznit să-ţi propun aşa ceva. M-ai fi considerat doar o fire uşuratică. În schimb, zâmbindu-mi, mi-ai spus că sunt un om minunat. Era pentru prima dată când cineva, fie chiar şi un om total necunoscut, vedea în mine tot ce mă străduiam să fiu. Cum să nu fi plâns, dacă în acel moment, pentru prima dată, cuvintele tale mi-au definit rostul propriei existenţe.

— Era doar o frântură de trecut şi nimic mai mult.

— Era momentul crucial. Crezi că n-aş fi vrut să uit totul?

— Dar… e oarecum aberant. Abia acum încep să-mi dau seama. Tu niciodată n-ai vorbit de viitorul nostru. N-ai promis nimic, însă mi-ai amintit tocmai de acea clipă din trecutul meu care acum ar putea da un alt sens vieţii mele.

— Erau multe pene?

— Poftim?

— Afară, erau multe pene?

— Nu. Nu cred. Nici nu ştiu dacă au fost tocmai pene.

— Nutream o neclintită certitudine că aşa ar fi trebuit să procedez. Când, pentru prima dată, te-am privit în ochi, încercam să-mi amintesc unde am mai văzut acest chip. Nu existai în trecutul meu, dar totuşi te-am simţit atât de apropiat, încât am înţeles că speranţele mele în mod cert vor fi tocmai amintirile tale. Pricepi? Trebuia să faci parte şi din viaţa mea.

— Exagerezi. Pe deasupra, consider că nu e nici locul şi nici momentul potrivit să-ţi faci planuri pentru un viitor îndepărtat.

— Să nu crezi că râvnesc o viaţă lungă, presupunând că ai să mă protejezi tocmai tu. Fericită sunt când ştiu că doar alături de tine ar trebui să mor. Oricând.

— Eşti doar o străină şi nimic mai mult. Nici nu ştiu care e numele tău.

— Numele meu? Crezi că are vreo importanţă? Anton, tu chiar nu-ţi dai seama că aici nimic nu mai are sens? Ai văzut clepsidra din holul mezaninului?

— Clepsidră? Da. Îmi amintesc.

— Nu e nimic în ea. Niciun fir de nisip.

— Nu fii ridicolă. E doar un element decorativ.

— Şi atunci cum îţi explici faptul că de pe ecranul iPadului tău a dispărut ceasul?

— Pentru că nu există acces la internet, aplicaţiile ce nu se pot înnoi, uneori se opresc. Pur şi simplu, dispar. Nu mai răspund.

— Anton, pentru că te iubesc, încep să mă tem tot mai mult. Îmi amintesc de Lara Klaus şi de ameninţările ei.

— Lara Klaus?

— Anton…

— Care e numele tău?

— Te iubesc!

— Spune-mi!

— N-are niciun sens.

 

10

 

Trebuia să-nţelegi: nu eram chiar ceea ce-ţi imaginai. Desigur că puteai exista şi-n absenţa mea. Alături de un alt om ai fi descoperit o altă parte a personalităţii tale. Crezi? Nu m-aş fi simţit jignită dacă, într-un târziu, ai fi găsit destulă tărie să-mi recunoşti că nu mai aveai nevoie de mine. Şi poate că nici nu te-aş fi detestat, aflând un asemenea adevăr. N-aş fi protestat, pentru că, de la bun început, dincolo de bunătatea ta evidentă, vedeam ceea ce nu sesizai că te-ar putea distruge. Mai mereu aveai nevoie de cu totul altceva, de ceva nou, imprevizibil, ceva ce te menţinea atât de aproape de necunoscutul pe care erai înclinat să-l idolatrizezi.

Şi poate că aveai dreptate. La un moment dat, după câţiva ani de viaţă comună, începeam să mă simt inutilă. Îţi ziceam că-ţi ofer libertatea de care aveai o nevoie imperioasă, pe când, în realitate, pur şi simplu mă simţeam ignorată. „Îţi ofer tăcerea mea”, glumeam, lăsându-te singur. Pe când, de fapt, retrăgându-mă, căutam tocmai acel loc în care suspinele mele n-ar fi trebuit să-ţi tulbure gândurile. Neputincioasă, nu-mi rămânea decât să aştept clipa în care te apropiai, cerându-mi chiar şi cel mai neînsemnat lucru. Chiar şi o simplă întrebare, la care găseam răspunsul necesar, pentru un timp anula afluxul părerilor distrugătoare. Cu timpul, constatam însă că asemenea clipe deveneau tot mai rare. Nu aşteptam să-mi mărturiseşti, dar simţeam că nu mai aveai nevoie de mine. Mai mereu te gândeai la cu totul altceva; ceva ce îţi doreai cu tot dinadinsul să existe. Desigur că era o altă femeie, un spirit străin, gravitând undeva la hotarul imaginarului tău cu această realitate de care doream să mă eliberez. Ca să reuşeşti să o recunoşti, nici nu trebuia să fie tocmai imaginea idealului întruchipat de tine. Ajungea s-o întâlneşti în vreun loc izolat, în secunda în care singurătatea ta ţi-ar fi părut insuportabilă. Şi atunci ar fi început totul. Dintr-o simplă confuzie. Dintr-o râvnă de neînfrânt. Ştiam mult prea bine: credeai într-un asemenea viitor, în acei ani în care eu n-ar mai fi trebuit să exist. Pricepi? N-aş mai fi găsit destulă putere să suport un asemenea chin. În mine nu s-ar mai fi găsit nimic viu. Tot ce era mai bun în această viaţă am oferit unui singur om, doar ţie. Cu excepţia ta nu mai aveam nimic pentru ce aş fi putut lupta. Toate încercările mele ar fi fost doar nişte zbateri zadarnice. Aş fi ajuns doar o umbră pală, neizbutind a se elibera de întunericul tot mai apăsător.

Anton, întotdeauna mi-am dorit  să te ştiu fericit. Indiferent de împrejurări, cât îmi era cu putinţă, încercam să te ajut. Treceam cu vedere anumite răbufniri şi refuzurile tale, ivite desigur doar dintr-un orgoliu excesiv. Nepermis de sigură că procedam cât se putea de corect, amânam finalul de care începeam să devin conştientă. Nu-mi permiteam să mă împotrivesc. Tremuram de indignare când îmi evitai privirea, mâna ce căuta căldura trupului tău. Începeam să mă tem. Iar tu, tu continuai să mă cerţi de fiecare dată când întârziam. Te minţeam, inventând o sumedenie de pretexte, ferindu-mă să-ţi recunosc adevărul. În acele ore treceam prin nişte chinuri groaznice. Simţeam că mi se tăia respiraţia, că ceva greu şi usturător se surpa în mine. Creştea neîncetat. Iar tu continuai să mă cerţi.

Nu, Anton! Nu-ţi ceream mai nimic din tot ce ţi-ar fi pricinuit chiar şi cea mai neînsemnată neplăcere. Eram fericită chiar şi atunci când mă dojeneai, mă ameninţai ori, poate inconştient, vorbindu-mi, te foloseai de cuvinte înjositoare. Mă ştiam fericită, pentru că te iubeam. Pentru că doar alături de tine mă simţeam prezentă.

Chiar dacă exagerez, ar trebui să ştii că încă din prima clipă mă gândeam la noi ca la un cuplu ideal. Dacă n-ar fi existat ea, am fi fost o familie ideală. Dacă nu te-ai fi gândit la trecutul tău, poate că împreună am fi reuşit să învingem orice obstacol. Ajungea doar să ne prefacem că nu ne mai aminteam mai nimic din tot ce n-am trăit împreună. N-ar fi trebuit să ne ascundem, să ne rezervăm camere tainice prin hoteluri ieftine, doar ca să ne dăm seama că iubirea noastră rămâne doar o suferinţă secretă. Fără menajamente, am fi putut evita o multitudine de neplăceri, inducând senzaţia unei apoteoze macabre. Privind retrospectiv, în aparenţă, undeva într-un punct necunoscut, exista un impediment major. Trebuia să ne izbăvim de un asemenea personaj ineluctabil. Surâdeam afectată, dar nu îndrăzneam să-ţi propun mai mult. Pasul hotărâtor trebuia să-l faci doar tu. Poate că refuzai să înţelegi, dar pentru tine ea rămânea doar o imagine distorsionată, adumbrindu-ţi alte drumuri, ce te-ar fi adus spre alte împliniri.

Ştiam că aveai să accepţi propunerile mele. Chiar şi locul în care ne aflam te-ar fi ajutat să recunoşti anumite aspecte, prea puţin cunoscute. Iată şi motivul care, în anumite cazuri, m-a făcut să-ţi insuflu o sumedenie de păreri înşelătoare. Îţi ziceam că din oglinda din capătul holului lipseau câteva contururi relevante. Ripostai afirmând că din pricina unghiului în care bătea lumina nu se vedeau nuanţele şterse. Chiar şi vântul ce se înteţea de cealaltă parte a geamului părea doar o coagulare a văzduhului cernit. Lăsa urme lucioase pe netezimea sticlei. „Există doar un singur adevăr: realitatea”, insistai cu o stoică siguranţă de sine. Arborând o expresie de ignoranţă aparentă, continuam monologul convingător ca şi cum aş fi rostit un fel de incantaţie ce te-ar fi ajutat să înţelegi cât de mult însemnai pentru mine. Mult prea mult. Chiar şi atunci când, de regulă, nu se cuvenea să apelez la tertipurile mele uzate ori la confidenţele provocatoare, simţeam o neînţeleasă plăcere confesându-mă de parcă aş fi expus în faţa ta cele mai intime părţi ale propriului trup. Nu conteneam să insist în ceea ce altor străini li s-ar fi putut părea total deplasat, inducând stânjeneală şi dispreţ. Trecutul nostru comun exista doar în mintea mea, deriva din imboldul de a stăpâni timpul în care îmi erai alături. Aduceam exemple total eronate, doar nişte născociri demne de minţi bolnave, susţineri false cărora, uneori cu uimire, constatam că nu te mai împotriveai. Acceptându-mi fabulaţiile, începeai să mă derutezi. Tăcerea ta mă îndepărta de adevăr.

La un moment dat, când te-ai întors descumpănit de conjunctura neprevăzută în care am ajuns, speram că urma să-mi ceri ajutorul necesar. Ceea ce, de altfel, ai şi făcut-o, doar că ai procedat în felul tău caracteristic. Distant şi cu o uşoară impresie de impasibilitate. Mă deranja totuşi faptul că începeai să mă bănuieşti de o oarecare implicare în acel haos, stârnit de alţii ori, cel mai probabil, doar un caz incidental, o fractură de timp în care existenţele noastre ar fi căutat salvarea în secundele destinului comun. Însă, incapabilă de a-ţi mărturisi toate durerile, de parcă temându-mă că vorbele mele s-ar fi putut dispersa în vibrări de ecouri zadarnice, mă ştiam văduvită de orice forţă divinatorie. Nu cutezam să invoc imposibilul, conştientă fiind că în acele clipe, în mintea ta, tot ce încercam să lămuresc părea improbabil, plutea în derivă. Chiar şi vocea mea părea oarecum străină. Căpăta rezonanţe cumplite şi iritante. Sub stăpânirea unor asemenea stări aproape incontrolabile, nu mai îndrăzneam să te ameninţ, să revin asupra episodului morţii stupide. Totuşi, chiar dacă nu lăsam să se întrevadă contrariul, credeam cu tărie că acel incident se datora indeciziei momentane, lipsei de reacţie din partea ta.  Şi totuşi, cercetată amănunţit, una din pozele surprinse în acel loc te scutea de orice învinuire. Se vedea cât se putea de limpede faptul că premergător pasului fatidic, prima persoană care întinsese mâna a disperare era tocmai jertfa. Abia ulterior, după câteva cadre, acelaşi gest, dar ca un fel de reacţie întârziată, îl făceai şi tu. Prin urmare, din respectiva juxtapunere de momente surprinse de aparatul de fotografiat, ţie nu ţi se putea aduce nicio acuzare. Chiar şi succesiunea cadrelor putea fi stabilită de un punct clar, probabil un velier rătăcind undeva la hotarul orizontului opalescent, trasând o linie imaginară, ca şi cum tocmai ar fi evidenţiat importanţa scenelor din planul apropiat.

Odată cu bastimentul ce se pierdea în zare ca într-un vis matinal, înceta orice mişcare. Doar arbori eponimi şi stânci erodate de vântul hulpav acaparau întregul peisaj. Ca şi cum ai pluti în profunzimile vreunei picturi desuete, ascunse în vreun muzeu maritim, părea că aşteptai ceva important. Zâmbind lasciv, cu priviri avide fixai o figură inexistentă. Ori poate că mă înşelam. Poate că tocmai acolo era cineva, de cealaltă parte a ţesăturii de fum gros, de nuanţa nisipului umed. Ea?

Nu ştiam cum anume trebuia să procedez în acele momente. Stăpânindu-mi o confuză dorinţă de a-ţi ieşi în cale, de a trece alături ca şi cum totul ar fi fost doar rodul întâmplării neprevăzute, priveam cu stupoare tot ce am reuşit să înţeleg mult prea târziu.

Când, după un timp oarecare, rătăcind printre umbrele unui oraş total necunoscut, ai apărut asemenea materializării de lumină şi aer, am avut impresia că mă cufundam într-o altă dimensiune. Doar în vis s-ar fi putut petrece aşa ceva. Şi totuşi, cu o rigoare incontestabilă, îmi aminteam fiecare detaliu. Stăteai în spatele meu. Cu faţa aproape lipită de faţa mea. Şopteai: „Atât de mult te-am căutat printre toţi aceşti oameni…” „Atât de mult te-am căutat…”, repetam sprijinindu-mi capul de pieptul tău, de parcă aş fi încercat să desluşesc în ecoul inimii tale tocmai tăcerea acelor nopţi în care nu încetam să te visez. Chiar şi-n vis aşteptam. Te aşteptam. Te vedeam pretutindeni. Aşteptam zile întregi până să găsesc chiar şi o simplă adeverire a existenţei tale. Dincolo de iluzii ori presupuneri aparent amăgitoare, sesizam acut urmele unei prezenţe străine, nişte irizări clare, sclipiri elenice accentuând contururile realităţii tot mai acaparante. Aveam nevoie de tine. Doar tu puteai confirma adevărata menire a existenţei mele. Doar respiraţia ta putea dispersa aerul tot mai greu al singurătăţii mele.

„Chiar şi de aer se vor goli toate camerele de hotel în care ni se va interzice să respirăm împreună”, urma să-ţi spun ulterior, tocmai acum, când n-aş mai fi găsit destulă putere să trăiesc în absenţa ta. Şi totuşi, resemnându-mă chiar şi cu neputinţa de a te cunoaşte aşa cum aş fi dorit, înţelegeam destul de bine toate împotrivirile tale şi, mai ales, frica deconspirată de fiecare-ţi gest, exagerat de vigilent. Cu certitudine, doar prezenţa ei intolerabilă te îndepărta chiar şi de tine însuţi. De multe ori, prizonier al beznei acaparante, deveneai indecis şi confuz. Trăsăturile smede ale chipului tău trădau o vădită neputinţă, limita de care nu reuşeai să treci, pentru că nu găseai destulă forţă interioară, dârzenie necesară. Ea putea fi uitată. Trebuia ignorată. În fond, aşa cum admiteam, existenţa voastră comună era doar rodul unei simple coincidenţe. Iubirea mea era tăcerea noastră, mult mai puternică decât orice vorbă incapabilă de a evidenţia inexorabila suferinţă, dorinţele mele de nestăpânit.

De fapt, chiar de părea aproape eronat, de multe ori, tot ce îţi ziceam era doar un mijloc de a ascunde o mare parte din ceea ce gândeam. Crezi că nu cunoşteam adevărul? Încă de la bun început bănuiam că ea putea fi doar un rezultat al închipuirilor tale. Pentru că ai asociat-o cu o fiinţă reală, încercam să te ajut să scapi de confuzii inutile. Aproximările succesive de care te foloseai doar pentru a idolatriza o existenţă banală deseori te îndepărtau chiar şi de propria persoană. Cu un aer de tristeţe apăsătoare căutai străluciri ispititoare chiar şi acolo unde bezna lăsa un pronunţat miros de râncezeală uşor dulceagă. Mă refer la camere de hotel, holuri fără ferestre, spaţii populate doar de nişte umbre îngroşate, inhalate de luminile prezenţelor reale, lăsând în urma lor un pronunţat efect spectral. Şi doar în acele crâmpeie de culori, ţâşnind năvalnic chiar din văzduhul umplut de răsuflări cunoscute, pulsa adevărata viaţă. Contrar acestor certitudini, ştiam care era, de fapt, adevărul tău. Nu căutam incredibilul. Ajungea să găsesc omul potrivit ca să devin tot ce mi-am dorit întotdeauna, să înţeleg că viaţa mea exaltată se compunea din acele zile ce depăşeau tăria amintirilor pentru a rămâne mai mult decât nişte născociri. Ştii de ce? Pentru că doar realitatea ta era mult mai încântătoare decât tot ce îmi puteam imagina. Începeam să te iubesc odată cu ivirea acelor nopţi obsesive când, mai mult decât în tot ce-mi contura existenţa, mă simţeam prezentă doar în gândurile tale.

Trenând dincolo de privirea ta, căutând parcă un loc necesar propriei prezenţe, mă feream de păreri amăgitoare, asemuite ecourilor erupând doar din mintea mea, golind spaţiul apropiat de tăceri pregnante, de şoapte şi speranţe străine. Percepeam o forţă stranie. O dorinţă impulsivă punea stăpânire asupra mea. Erau acele ore când înceta totul. În zadar eternul putea exista şi în absenţa mea, dacă viaţa începea şi sfârşea cu tine. Un timp unic numeam o asemenea existenţă. Obsedant, nedorind să crezi că relatările mele puteau fi doar nişte născociri abil ticluite, în hotel, continuam să insist asupra amănuntelor relevante. Chiar de păreau aproape fantomatice, obiectele dimprejur căpătau contururi primejdios de clare. În transparenţa vibrantă a văzduhului, îngroşându-se, lumina se coagula într-un fel de amestec vâscos, aşijderea tuşei de sânge proaspăt, abil acoperind tocmai acel loc gol al picturii în care se impunea înteţirea prezenţei reale. Doar o asemenea nuanţă de ocru acid putea distorsiona umbra ta, ca şi cum ar fi decupat-o de tapetul uşor ondulat, acoperind pereţii fără ferestre din holul hotelului Imperial. Spre stupoarea mea, constatam că nu conteneai să cauţi inexistentul. Chiar şi în situaţii critice, chiar şi acum, privind mânios, în dosul tablourilor reprezentând spaţii posibile căutai vreo fereastră secretă, un gol transparent ce ţi-ar fi permis să te zgâieşti iscoditor la exteriorul cunoscut. „Vino aici!”, ai strigat dintr-o cameră alăturată. „Sunt ei. Sunt paznicii de mai înainte”, te precipitai, cu un gest lax al mâinii stângi indicându-mi scornirea ta. „Da!” am confirmat, uimindu-mă de acurateţea trăsăturilor redate atât de impunător. „Doar că aici… Vezi? Aici, jos, scrie că tabloul a fost pictat în 1876.”

 

 

11

 

Absorbit de un farmec morbid, cu un aer de stupoare vădită, încercam să înţeleg sensul scenelor anterioare, desfăşurate cu o frenezie delirantă. Totul părea doar un amalgam de întâmplări insidioase. Cu o vigoare aproape coercitivă, viitorul presupus denatura prezentul. Prea bine s-ar fi putut să-mi arog dreptul de a cere despăgubiri morale. În acest caz, aş fi recurs la admonestările iscusit ticluite. Chiar dacă, cu excepţia ei, nu mai exista nimeni în acest hotel, ştiam că adnotările mele rizibile, mesajele precedate de evaluări judicioase, ar fi ajuns chiar până la ei. Şi chiar de nu-i cunoşteam, accesând serverul de la recepţie, am aflat că eram urmărit. Pe monitorul secţionat în douăsprezece dreptunghiuri egale, cu ritmicitate constantă, se succedau imaginile interiorului cunoscut. Zărisem chiar şi o posibilă ieşire. În centrul tavanului boltit, locul pe care îl vedeam pentru prima dată doar cu ajutorul camerei video perfect amplasate, exista o deschizătură de formă romboidală. Vedeam clar: o urmă de întuneric exterior, din care parcă se prelingeau sloiuri de umbre, se aşternea peste golul prin care se putea ieşi. Însă, abia ulterior, am realizat că până la acea poartă de scăpare nu se putea ajunge nicidecum. Fanta era mult prea departe. Mult prea sus. Trebuia să ai aripi ca să poţi să ieşi. Pe un alt monitor, o încropire de pete stacojiu-azurii marca cert forma siluetei mele. Ea! Unde era ea? Nu apărea pe nicio cameră. Trebuia să văd cel puţin o maculă rubicondă, reprezentând căldura corpului ei.

Suspiciunea cum că ea ar fi reuşit să evadeze din interior a fost îndepărtată în secunda imediat următoare. Ca într-un amestec de văzduh sticlos şi întuneric aparent lichid, pe suprafaţa înşelător vălurată a unui geam îndepărtat a mijit silueta ei. A închegat. Zăbovea acolo ca şi cum ar fi aşteptat ivirea propriei imagini, reale, căci ceea ce vedeam nu era decât o incertă reflecţie a ceea ce presupuneam că adăsta dincolo de privirea mea. Frapantă însă nu era tocmai făptura ei, intenţionat desprinzându-se parcă de acea mixtură de penumbre şi păreri. Năucitor devenea haosul stârnit de prezenţa ei, momentele imediat următoare, când arborii din apropiere începeau să vibreze, iar în străfundurile beznei aproape casante razant începeau să pulseze sloiuri de lumini albastre, amintind nuanţa orizontului matinal. Şi mai era ceva. Fix. Imperturbabil. Accelerându-şi cadenţa, abandonate şerpuirii delirante, crengile creionau contururile aripilor rigide, reflectând scânteieri neînţelese, ca şi cum ar fi decupat tocmai din sticla ferestrei croielile necesare spoirii elementelor atât de improbabile. În ansamblu, o asemenea juxtapunere de mişcare şi imobilitate lăsa o pronunţată impresie de irealitate. Şi mai era şi acea simetrie de elemente nepotrivite întregului, acea repartizare calculată după nişte formule gândite cu meticulozitate, neîndoielnic demascând adevărul incontestabil: cineva modelase exteriorul în conformitate cu propriile concepte despre ordine naturală. Indiscutabil că şi intenţia acestei bizarerii era cât se putea de evidentă. Ei ştiau că peisajul exterior, aflat într-o perpetuă schimbare, putea induce tocmai acele stări de spirit care, cu timpul, ar fi garantat un control total asupra celor din interior. Bănuiam că iniţial se dorea zămislirea unei genuni amăgitoare. Doar astfel, rupt de firesc, de ceea ce cunoşteam şi nu putea fi tăgăduit, în scurt timp ar fi trebuit să încep să-mi pierd cumpătul. În absenţa reperelor peremptorii, ulterior ar fi trebuit să mă confrunt cu o sumedenie de imagini neprevăzute, întru totul nepotrivite ambianţei generale. Şi tocmai asemenea antinomii ar fi dus spre aşteptata decepţie, spre ceea ce nădăjduiam că va urma; spre demenţă.

Perfect lucid, cu atenţie sporită, cercetam fiecare amănunt. Ştiam că doar o corelare logică a elementelor aparent disparate m-ar fi ajutat să pricep ideea generală. Oricât de complex n-ar fi părut sistemul în care fusesem prins, presupuneam că într-un ungher oarecare ar fi trebuit să existe cel puţin o breşă de care m-aş fi putut folosi pentru plănuita mea evadare. Pesemne că ei, crezând că trasând nişte limite certe, vor îngrădi spaţiul lăuntric, induceau falsa impresie că dincolo de aceste ziduri începea abisul. Pentru mine însă, linia orizontului nu era marginea realităţii, ci începutul necuprinsului plin de aceeaşi lumină ce arginta chiar şi interiorul hotelului Imperial.

Incontestabil, orice s-ar fi întâmplat, mă abandonam unui fel de fapte inerţiale. Nici nu se cerea să-i conving pe alţii că aveam perfectă dreptate. Trebuia să fiu conştient că propriul adevăr nu putea fi contestat de nicio altă probă, la fel de adevărată precum convingerile mele. În acest caz, aspectul duplicitar al autenticităţilor multiple inducea o multitudine de aparenţe înşelătoare. Rezolvările precumpănitoare, implementate în momentele culminante, rezultau tocmai din sesizarea diferenţelor evidente ale adversarului tainic. Totuşi, opozantului nevăzut nu i se putea atribui nicio identitate clară. Aş fi dorit să nu mă înşel, bănuind că în tot acel haos de ipoteze şi deducţii ea devenea elementul primordial, cea care, fiindu-mi tot timpul alături, avea menirea de a-mi controla orice gest ori încercare de a distruge sistemul lor. Şi totuşi, aş fi putut să mă edific, să ajung la punctul în care totul ar fi părut mult mai inteligibil. Trebuia doar să arborez un aer de tulburare vădită, să îndrug istorii despre persoane şi fapte inexistente. Abandonat unui simulacru de compasiune faţă de cea care mi rămânea întru totul străină, ar fi trebuit să las impresia dezamăgirii profunde, nepriceperii şi pierderii totale a controlului. Doar când ar fi ghicit stângăcia mea chiar şi faţă de cele mai neînsemnate încercări de a înfăptui ceva concludent, n-ar mai fi acţionat atât de prudent. Astfel, simulând acceptarea înfrângerii, poate că aş fi aflat o mare parte din adevăr. Pentru început, nu-mi rămânea decât să încerc să îndrug o sumedenie de poveşti total ilogice. Ulterior, lăsând falsa impresie că nu mai reuşeam să mă eliberez de halucinaţii tot mai pronunţate, ar fi trebuit să încep să-mi neg chiar şi propria identitate.

— Lara! Lara Klauss, repetam obsesiv, apropiindu-mă de uşa de ieşire.

Lampasuri de pământ calcinat se desprindeau de întunericul lichid. Ca nişte jerbe de fum rugos matlasau brânele edificiului din care nu se putea ieşi. O nuanţă ceroasă, surprinsă într-o perpetuă vălurire, năclăia pavimentul ca de sticlă safirie. Nici zeci de pereţi, încropind labirinturi confuze, n-ar fi fost atât de insuportabili, pe cât devenea bezna ce anula contururile exteriorului de care îmi aminteam tot mai vag. Şi totuşi, nu mă simţeam izolat, căci ştiam să suport propria singurătate.

— Pereţii nu sunt adevăraţi. Înăuntru, în golul ascuns de tapete, cresc licheni, frunze şi pene, zise umbra preţ de câteva clipe mijind pe glasvandul din faţa mea.

— Pene?

— Dar interiorul e doar o iluzie. Spaţiul găunos nu coincide lăţimii reale.

— Pene? mă repetam încercat de îndoială, privind-o în ochii ei stinşi, ca de stârv.

— Se pare că nu suntem singuri. În spatele tău, dincolo de uşă, mai e cineva.

Ca şi cum s-ar fi desprins de suprafaţa sinilie a glasvandului, o siluetă stranie se depărta agale. Nu-i vedeam faţa. În valuri aproape simetrice, părul metalic i se revărsa peste geaca de piele de un gri plumburiu. De aceeaşi nuanţă erau şi pantalonii strâmţi, scoţând în evidenţă liniile perfect arcuite ale feselor. Pe măsură ce se îndepărta, părea tot mai perfectă. Era ca un nimb de lumină şi aer, progresiv amplificând în mintea mea impresia unei realităţi amăgitoare. „E momentul decisiv” gândisem considerând că, pentru a-mi confirma prezenţa, ar fi fost suficient să lovesc de câteva ori în zidul transparent ce ne despărţea. Însă, ca şi cum mi-ar fi ghicit intenţia, străina de dincolo nu mai făcuse niciun pas. Închegase tocmai în locul în care începea întunericul dens, aproape solid. Nu şi-a întors privirea, dar simţeam că era conştientă de existenţa mea, de prezenţa noastră. Cu o atitudine distantă, cu un gest dezinvolt, ca şi cum acel act ar fi fost doar o simplă confirmare a ceva ce nu reuşeam să pricep, ridică deasupra capului un fel de oglindă, un disc reflectorizant ce dubla distanţa dintre noi. Vedeam tot ce mă înconjura. Coloanele de alabastru şi treptele de marmură neagră abundau de motive florale simetrice. Redate cu o precizie milimetrică, lăsau impresia că acele gravuri impecabile pesemne că fuseseră realizate nu cu dălţi speciale, dacă se lua în considerare fineţea lucrării, ci, mai degrabă, cu ace bine încinse. Valuri de frunze vernale se revărsau din scoicile de bazalt. Crescând direct din perete, suplineau modelul repetabil ce-ar fi trebuit să împânzească tapetul de nuanţa cerului spălăcit, capitonând pereţii holului principal. Fiind doar o iluzie optică, pendula din oglinda vizitatorului necunoscut nu avea ace indicatoare. Locul lor fusese luat de nişte fire de umbre întunecate, ignorând orice ritm în timp ce se roteau întru totul haotic. Un alt efect optic, datorat desigur imperceptibilei spolieri de lumini împărţite în diferite intensităţi, anula chiar şi prezenţa mea, prezenţa celei ce respira în spatele meu. Respira greu, apăsător, într-un ritm alert, vădit speriată de vedenia de afară, de acea aglutinare de umbre plumburii ce, în secundele imediat următoare, dizolvându-se parcă, fusese absorbită de întunericul copleşitor.

— Sus, zise ea ţintuindu-mă cu o privire împâclită, undeva la al treilea etaj, auzisem nişte sunete de paşi. Şi mai erau şi ecouri metalice, amintindu-mi de cuţitele ce lipsesc din setul complet, văzut în bucătărie. Astfel, conchid să cred că nu suntem singuri.

— Sunt doar nişte prezumţii, o linişteam.

— În tasul de inox din tunelul prin care se transportă lenjeria de pat e sculptată o formă stranie, forma corpului uman. Adânciturile suprafeţei inoxidabile te fac să crezi că din acel sicriu lucios tocmai s-a ridicat vreun trup.

— Ar trebui să ne aşteptăm la imagini şi mai cumplite, dar, păstrând cumpătul treaz, ar fi bine să nu uităm că tot ce vedem se rezumă doar la nişte insinuări comune. De multe ori, învelişul gol e mult mai înspăimântător decât miezul. Ar trebui să ştii că lamentaţia lipsită de temeiuri clare e doar consecinţa sugestiilor înşelătoare.

— Mai mult decât prepusurile, decât aceste apariţii stranii ce nu sunt doar nişte halucinaţii cât timp sunt percepute de amândoi, mă nelinişteşte cu totul altceva, se confesa în timp ce urcam la al treilea etaj. În cursul evenimentelor desfăşurate în ultimele ore cred că există o ruptură inexplicabilă. Cel puţin, în amintirea mea.

Înclinat să cred în sinceritatea ei, mă vedeam stăpânit de o curiozitate firească.

— Nu e doar temerea ta. Chiar şi în amintirile mele există un asemenea gol nebulos, surâsesem cu indulgenţă sesizând pentru prima dată paloarea ca de stânjen ofilit a ochilor ei tot mai întunecaţi.

— Mă tem că sunt vie, încă sunt vie; că acest aer asfixiant, sub povara căruia mă simt tot mai singură, e doar o saturaţie opresivă a beznei de dincolo.

Sprijinit de balustradă, vedeam cât se putea de clar. Răsuflarea ei făcu să vibreze lumina impregnată de un iz aspru, uşor sărat, ca de plante marine.

— Am visat că dorm pe un pat îmbrăcat în staniol, mă căzneam să-i povestesc tot ce reuşeam să-mi amintesc. Nişte mâini ca de gheaţă m-au acoperit cu un pled de ferigi albastre. Cineva îmi zicea că inima ar trebui să bată într-un alt ritm. Mi s-a spus să-mi reţin respiraţia dacă voiam să pricep tăcerile altora. Abia când întunericul devenise mai greu decât aerul rarefiat, am simţit frigul sporind parcă golul dinlăuntrul meu, umplându-l cu ceva tot mai prezent, tot mai dureros.

— Când m-am trezit, n-am observat nicio schimbare. Totuşi, preţ de câteva secunde, trăisem senzaţia că totul fusese inversat, ca şi cum, în timpul somnului, cineva m-ar fi trecut de cealaltă parte a vreunei oglinzi nevăzute. Eram lac de sudoare. Nu-mi simţeam mâinile. Tremuram. Mă durea spatele. Ardea. Părea că în locul dintre omoplaţi îmi fuseseră înfipse mii de ace încinse. În cele din urmă, îmi ziceam că respectivele senzaţii erau doar manifestările oboselii adunate în ultimele zile.

— Înseamnă că am fost derutaţi, aproape că răbufnisem.

— Derutaţi? Nu cred. N-am observat nicio reminiscenţă străină. Chiar şi pana, folosită ca semn de carte, o găsisem la locul ei. În catalogul Mariza. Tocmai acolo unde o lăsasem. Între paginile 16 şi 17. Nefiresc mi s-a părut totuşi faptul că uşa de la baie rămăsese întredeschisă. Şi mai era ceva. Ceva ce nu se potrivea nicidecum. Nu mă refer la spaţiul înconjurător, la mobilier sau ornamente irelevante, ci, mai ales, vorbesc doar despre propriile impresii, intuiţii, percepţii. Era ca şi cum cineva ar fi schimbat totul doar în mintea mea.

— În acest caz, pare-se că putem stăpâni propria realitate doar dacă găsim destulă putere de a ignora o mare parte din afluxul părerilor amăgitoare despre tot ce vedem, ce există.

Aş fi vrut să mai spun ceva, însă în clipa imediat următoare o altă imagine din visul anterior pâlpâise undeva în mintea mea.

— Haos! şopti ea. Dincolo începuse haosul.

Trebuia să urcăm. Ştiam că nu mai exista nicio cale de întoarcere. Zgomotul siflant acum fusese înlocuit cu alte ecouri, tot mai inteligibile. Din apartamentul 107, al cărui uşă căpătase o stranie nuanţă metalică, de un albastru-marin, se revărsa un prelung monolog al crainicei de radio. Însă cuvintele se revărsau în valuri de şuierări ininteligibile. Cu excepţia câtorva siflante şi vocale nazale, nu se înţelegea absolut nimic.

— Ar trebui să urc, zise ea.

— Rămân aici, am decis aşteptând să se îndepărteze.

Mi-am amintit de porumbeii din acvariu, trei păsări cu pene murdare, cu fire tăioase legate de cârligele înşurubate în pereţii recipientului translucid. Trebuia să-i eliberez. În luciul ca de ceară din bucătăria hotelului, în dreapta cuptorului Karelia, într-o enormă chiuvetă de metal inoxidabil, zburătoarele captive nu difereau mai cu nimic de celelalte produse alimentare, satisfăcând poftele clienţilor excentrici. Fabulos şi aproape ireal, penajul gâtului conferea siluetelor plăpânde o accentuată nuanţă de seninătate celestă. Pe alocuri, gulerul de un violet sclipitor fusese ornat cu pete vernil, bătând înspre limpezimea calmă a smaraldului bine şlefuit. Aripile, în schimb, ca şi întregul corp, aveau o altă nuanţă, un gri-soios, asemenea tinii emanând izuri insuportabile. Şi totuşi, oricât de bizare nu mi s-ar fi părut cele trei vietăţi, hotărâsem să le eliberez. A trebuit să mă folosesc de acelaşi cuţit, pătat cu sânge, ca să reuşesc să tai firele de nailon cu care fuseseră legaţi porumbeii. Era destul de uşor, pentru că leşurile decapitate, ca nişte statuete fragile de nămol uscat, nu mai băteau din aripi, opunându-se cu tot dinadinsul. Pur şi simplu, aşijderea umbrelor surprinse în timpul crepusculului tempestuos, pluteau în propriul sânge, exagerat de abundent, umplând aproape două treimi din acvariu. „Patru linguri de sare ar fi fost de ajuns”, am presupus tocmai când, răbufnind undeva în holul primului etaj, vocea ei m-a făcut să mă cutremur.

— Ajută-mă, te rog! Nu pot să mă ridic.

Desigur că în alte circumstanţe n-aş fi reacţionat atât de prompt. Acum însă bănuisem că sosise momentul decisiv. Imobilizând-o, aş fi putut să recurg la tortură, să aflu totul, tot ce-mi ascundea. Acţionând din ordinul lor, ştiam că urmărea un scop clar, dorea să mă elimine, voia să uit totul.

— Ajută-mă!

Trebuia s-o ucid. Nu mai conta nicio urmare. Indiferent de ce s-ar fi întâmplat ulterior, în moartea ei întrevedeam unica eliberare. Fără drept de tăgadă, ea şi numai ea era tocmai acel pion de care ei se foloseau, încercând să mă îndepărteze de realitate.

— Nu pot să mă ridic, suspina întinzându-mi mâna în semn de implorare.

— De ce nu-mi recunoşti adevărul? m-am răstit rămânând impasibil la gestul ei ce denota o evidentă prefăcătorie.

— Adevărul? Care adevăr? Ce vrei să afli? Vrei să te mint? Tu chiar vrei să recurg la tot felul de inepţii stupide?

— Nicio minciună nu doar atât de mult precum adevărul pe care refuzăm să ni-l recunoaştem.

— Nu-mi permit să te mint. Nu pot. Pentru că te iubesc mult prea mult.

— Şi totuşi…

— Cineva m-a împins. M-a izbit de perete. Mi s-a părut că era o femeie. Înţelegi? Nu suntem singuri.

— O femeie?

— Încercam să… , bălmăji ea, neizbutind să se explice.

— Ca să clarificăm lucrurile, ar trebui să ne debarasăm de toate părerile înşelătoare. Probabil că ai alunecat. Grăbindu-te, ţi-ai pierdut luciditatea. Te-ai dezechilibrat şi ai căzut. Nici nu e de mirare, după toate câte s-au întâmplat azi. Ori, aş putea invoca o altă posibilitate. Se prea poate să fi recurs la şaradele tale fără sens. În acest caz, află că nu poţi conta pe niciun ajutor din partea mea. Dacă tot le faci jocurile, ar trebui să omiţi asemenea scene stupide. Insinuările tale, invocările spiritelor inexistente sunt asemenea incantaţiilor la care recurg cei care, repetând săptămânal aceleaşi cuvinte, intră într-un fel de transă, afirmând că în timpul mormăielilor în grup ajung să cunoască starea divină.

Aş mai fi vrut să mai adaug şi altceva, însă am conchis că asemenea teorii minuţioase probabil că nu puteau fi înţelese de ea. Prin urmare, devenind prevăzător în toate acţiunile ulterioare, ştiindu-mă urmărit, mă vedeam nevoit s-o ajut. Desigur că asemenea scene stupide, din punctul lor de vedere, garantau un control real asupra situaţiilor neprevăzute. Erau doar nişte încercări de a-mi testa modul de reacţie, ori, mai bine zis, stăpânirea de sine.

— Te înşeli, protesta. La fel cum te-ai înşelat şi în privinţa Larei Klaus.

— Parcă spuneai că nu te interesează nicio altă persoană din viaţa mea, îndeosebi, din trecutul meu.

— E destul de bizar faptul că oamenii aşijderea ţie, spre a se debarasa de povara responsabilităţii, atât de uşor uită de suferinţele altora. Pur şi simplu, ignoră adevărul.

— Ce vrei să spui? continuam să caut potenţialele indicii.

Abia când am intrat în 214, ca şi cum aş fi pătruns pe un teritoriu neutru, unde tăcerea mormântală mă făcea să mă simt ca într-o sală de judecată, ea trecuse la canonade decisive. Se deconspira.

— Prea bine ştiu că aţi înscenat moartea ei. Doar pentru a tăinui adevărul ce ar fi ştirbit faima şcolii voastre. După o evidentă depresie, în atitudinea şi-n acţiunile Larei începeau să se observe semnele certe ale unui pronunţat dezechilibru mental. Sărmana de ea. Aţi declarat-o decedată, pe când, în realitate, nestingheriţi de nimic şi de nimeni, aţi făcut tot ce v-a stat în putere ca s-o internaţi într-un ospiciu izolat undeva în inima găunoasă a munţilor, acolo unde probabil că n-a călcat încă niciodată niciun picior de reporter. Cu mare fast, în văzul tuturor, când ea a fost îndepărtată de colectivul vostru, arborând un aer de compasiune perfidă, aţi îngropat un sicriu gol. Ulterior însă, considerând că aţi pus pecetea finală, nu ştiu prin ce mijloace, soţia ta a aflat că o persoană total străină colegiului vostru de profesori ştie absolut totul. Astfel, aţi început să mă vânaţi. Descoperindu-mă, aţi recurs la persecutare.

— Te înşeli amarnic.

— Dacă nebuna care anterior intrase aici nu e una din fantoşele tale, având rolul de a încâlci scenariul şi aşa destul de confuz, atunci, în mod cert, e cea care ar trebui s-o cunoască pe Lara Klaus. Probabil că a evadat tocmai din ospiciul în care, fără voia ei, aţi internat-o pe sărmana femeie.

— Chiar dacă ai avea dreptate, ar trebui să ştii că, de-ar fi fost să respectăm un asemenea scenariu născocit doar de mintea ta bolnavă, puteam să te eliminăm încă de la bun început. Pe deasupra, nu găsesc niciun sens în sprijinul pe care îl acorzi cu atât de multă stăruinţă celei care poate că nici nu există.

O pauză prelungă m-a făcut să cred că izbutisem să-i îndepărtez toate bănuielile. Însă, scrutându-mă cu o privire aproape transparentă, simţeam că ea aştepta şi alte lămuriri.

— Lara Klaus…, reluasem imperturbabil firul tălmăcirilor anterioare.

— Edwina Klaus, asemenea tunetului spintecând persistenţa liniştii insuportabile, explodase străina din faţa mea. Acesta e numele meu.

— Klaus? am bâiguit ca într-un coşmar ce nu se mai termina.

— Sunt sora Larei. Dar să nu crezi că sunt de partea ei. Mă tem însă că tot ce ni se întâmplă acum, faptul că suntem închişi aici ca într-un labirint pentru şoareci e doar răzbunarea ei, riposta dementei pe care am urât-o încă din prima ei zi de viaţă.

 

Va urma

Despre Nicolae CORNESCIAN

Nicolae CORNESCIAN a scris 16 articole în Revista de suspans.

Nicolae Cornescian Volume publicate (în limba ucraineană): "Atingerea aşteptării" 2001 (Editura Mustang, Bucureşti) "Imperii de iluzii" 2005 (Editura Mustang, Bucureşti) "Cartea morţii" 2009 (Editura RCR Editorial, Bucureşti) Premiul de debut ex-aequo al UNIUNII SCRIITORILOR din ROMÂNIA pentru volumul "Atingerea aşteptării" (2001) Proză, poezie şi piese de teatru în diverse reviste literare din România (Vatra, Convorbiri literare, Poezia,Orient Latin, Arcada, Archeus, etc.); Ucraina, Rusia, Slovacia, Cehia, Serbia şi Croaţia (în trei limbi slave).

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *