Foileton: Psihoze (2)

Continuare din numărul trecut

5

Mă foiam încurcată. Cu un profund sentiment al culpabilităţii, nu mă puteam mărgini la rolul de simplu spectator. Chiar dacă înăuntru nu se afla nimeni, obiectele reflectorizante, precum oglinzile sau ferestrele, proiectau scenele unei realităţi alarmante. Totul se petrecea doar în mintea mea împâclită, acolo unde privirile contrariate găseau o sumedenie de decupaje total nepotrivite ambianţei cunoscute. Erau păsări acolo. Păsări mari, fără aripi. Abandonate mişcării nepregetate, trupurile lor schilodite fuseseră acoperite cu solzi ce aminteau cioburile vitraliilor sparte, aminteau unghii de plastic şi bucăţi de textură friabilă. Şi totuşi, în văzduhul saturat de irizări orbitoare, umbrele lor, subţiri precum straturi de tuş uscat, se abandonau zborului necesar, unui fel de pendulare constantă, o eliberare ce exprima veneraţie şi adevărata menire. Poate doar din pricina acelor zburătoare apa râului părea acoperită cu un pliu unduitor de nichel şi argint. Într-un plan îndepărtat, ca într-o colivie de lumini lichide, fâlfâi ceva hidos. Se oprise de cealaltă parte a oglinzii de care mă apropiam stăpânită fiind de un imbold neînţeles. În ciuda sentimentelor de neînfrânt, în ciuda zgomotelor discordante, a divergenţelor cromatice penetrând parcă interiorul pustiit, nutream o puternică dorinţă de a părăsi acel loc, de a evada din ceea ce depăşea orice înţelegere. Un hol imens răsări în golul oglinzii. Nişte siluete incerte brăzdau acel mediu aparent vâscos, razant de adevărat, imposibil de eliminat din amintiri tot mai prezente. Am simţit un oprobriu posac. Brusc, m-am simţit inutilă. Doar o figură taciturnă, cu febrilitate şi chibzuinţă căutam ceva viu, ceva cunoscut, ceva ce s-ar fi putut profila pe acel semiîntuneric mat tocmai în clipa în care aş fi înţeles totul.

„N-ar trebui să te ascunzi. Evitările spăşite te aruncă într-un con de umbră, de stânjeneală şi naivitate vădită”, auzisem o voce total necunoscută, precum o îngrămădire de ecouri tăioase anulând imensitatea spaţiului inaccesibil. Ceva mai departe, dincolo de tot ce puteam vedea, într-un spaţiu deschis, huruia o maşinărie stranie. Ca şi cum mi-aş fi anunţat prezenţa, când atinsesem oglinda, în coridor se înstăpâni o tăcere prelungă. Un pahar soios miji pe o masă de sticlă pe care mai fuseseră împrăştiate şi câteva reviste ce puteau fi găsite la orice colţ de stradă. Mai era acolo un creion bont cu vârful tocit, o scrumieră de ceramică, câteva chei şi o pereche de ochelari de soare. Flexându-se într-un con de lumină difuză, se ivi o siluetă ce-mi păru cunoscută. Era el. El. Spuse ceva, dar tot ce puteam auzi era doar slaba pulsaţie a sângelui meu.

Mi-au trebuit câteva minute bune ca să pot să mă dezmeticesc, ca să înţeleg că tot ce părea a fi atât de real se petrecea doar în visul meu.

— Edwina! am strigat.

Nu primisem niciun răspuns. Adoptând o poziţie pânditoare, ca şi cum m-aş fi pregătit de ripostă, cu priviri iscoditoare căutam ceştile rămase aici încă din seara precedentă. Pe măsuţa de toaletă, zărisem doar tasul perfect lustruit, reflectând o intensă unduire de albastru şi vioriu.


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


Detaşându-mă de tot ce mă înconjura, de parcă mi-ar fi inhalat propria persoană, cu precauţie, încercam să mă ridic. Şi în timp ce-mi căutam hainele, cu stupoare constatasem că adormisem complet goală. Ca şi cum n-ar fi fost îndeajuns o asemenea bizarerie, inspirând adânc, desluşeam un miros străin, un miros sărat, emanând tocmai din pielea mea. Iniţial, înfrânasem impulsul de a căuta să dau sens respectivelor constatări. Mă ştiam folosită, dar mi-am înăbuşit iritarea îndată. Ulterior, când, în baie, scrâşnisem din dinţi ştergând orice urmă străină de pe corpul meu, m-am simţit trădată, ştiind totodată că mă aflam pe un teren periculos. Cu uimire, am observat că în regiunea pubisului pielea căpătase o roşeaţă alarmantă. Deveneam circumspectă. Simţeam un gol dureros, ceva ce se surpa în interiorul meu. Ardea. Din păcate, nu găsisem nicio amintire din noaptea precedentă, ceva de care aş fi putut să mă leg, ca să pot să-mi explic starea de impacienţă. De obicei, asemenea senzaţii precedau zilele critice. Acum însă nu era cazul.

Eliberându-mă de persistenţa gândurilor cârmuitoare, mă întrebam totuşi unde o fi dispărut Edwina. Îmi ziceam că trebuia să fiu precaută. Nu trebuia să mă lamentez, chiar dacă mă simţeam urmărită.

— Observ că te-ai învrednicit să-ţi începi ziua fără mine, îi auzisem vocea imperativă chiar de cealaltă parte a foliei de plastic translucid, din care era improvizat duşul.

— Aproape că am terminat, răspunsesem arogant.

— Dar nu ţi-am spus că ar trebui să ieşi. Poţi să stai cât vrei. Lasă-mă să ghicesc: pesemne că eşti în acele zile… mă refer la acea perioadă critică…

— Da, minţisem încercând s-o îndepărtez. Ştii cum e.

— Nu! zise ea cât se putea de sincer. Chiar de pare doar o excentricitate, află că eu am fost privată de aşa ceva. De când mă ştiu, n-am cunoscut asemenea senzaţii. Şi totuşi, accentuă alăturându-se complet dezbrăcată, sunt şi eu femeie.

— Glumeşti, adoptasem un aer imperativ, doar pentru a menţine distanţa cuvenită.

Aşteptam să se explice, însă nu şi-a arogat acest drept. Fără urmă de suspiciune în glas, a răspuns cât se putea de sec:

— E ceva genetic. Chiar dacă, în urma nenumăratelor examinări, nu s-a constatat nicio malformaţie a organului genital, procesul în sine nu are loc. Dacă n-ar fi durerile lipsite de orice urmă certă, respectiva absenţă ar fi un privilegiu.

— Înseamnă că sângele se acumulează în peritoneu sau în uter.

— Nu. Nu e vorbă de amenoree. E o absenţă totală. Pricepi? Nimic. Niciodată. De când mă ştiu. Nicio urmă. Niciun strop.

Au urmat câteva clipe de tăcere apăsătoare. Mintea mi se împâclea. Contrariată, fără niciun motiv evident, resimţisem un profund sentiment de culpabilitate.

— Poate că motivele suferinţei tale ar trebui căutate doar în planurile pur mentale.

Nu primisem răspunsul aşteptat. Afişând doar un zâmbet deconcertat, cu mâna stângă mă apucase de mână. Era un gest cât se putea de firesc. Lipsit de orice intenţie de altă natură. Puteam s-o împing. În spatele ei se afla o noptieră din lemn de tec ale cărei muchii fuseseră fixate cu nişte fâşii metalice. Totuşi, îmi displăcea ideea unei asemenea morţi subite. Gândul în sine îmi inducea un fel de repulsie.

— Află că am renunţat să mă mai lupt cu tot ce nu pricep, spuse arborând o mină de împăcare. Nu vreau să intru în amănunte. Nu-mi doresc să te împovărez cu dificultăţile mele. Cât timp vei sta aici, vreau să te simţi ca în sânul familiei. Prea bine ştii că poţi să rămâi cât vrei. Prezenţa ta îmi alungă orice teamă în faţa imprevizibilului. E o binecuvântare.

— Nu exagera, o întrerupsesem. Dacă te-ar auzi soţul meu…

— Soţul tău, accentuă zeflemitor. Din păcate pentru tine şi pentru alte femei aşijderea ţie iubirea se rezumă doar la un simplu orgasm.

— O singură clipă de extaz real, o simplă atingere a pielii celui pe care îl iubeşti, durează mult mai mult decât anii pierduţi în iluzii induse de probabila existenţă a ceea ce tindem să numim suflet. Dar, revenind la cuvintele tale, mi se pare că nu te interesa soţul meu.

— Dacă mă interesează fericirea ta, mă preocupă tot ce face parte din viaţa ta. Prin urmare, în acest caz sunt obligată să mă întreb cât de fericită eşti în prezenţa sa. Ori… tu chiar crezi în loialitatea bărbaţilor?

Bănuiam ce insinua. Îmbrăcând pantalonii reiaţi ce-i scoteau în evidenţă fesele perfect rotunjite, taiorul mulat şi o cămaşă bărbătească, părea că se pregătea de ceva ce necesita un imens efort fizic. Incontestabil, chiar şi în ochii oricărui străin, făptura ei avea ceva masculin, o forţă de netăgăduit. Însă, în ciuda acestei robusteţi, viaţa ei fusese clădită în aşa fel, încât ea nu era nevoită să-şi câştige existenţa pretându-se la munci fizice. Din câte ştiam, îşi asigura traiul doar din dobânzile rezultate din sume importante, depuse în diferite bănci, şi din domeniile moştenite de la părinţii ei decedaţi exact în ziua în care ea împlinise douăzeci şi trei de ani.

Exceptând totuşi acest eveniment marcant, chiar şi eu, unica ei prietenă, nu ştiam aproape mai nimic despre ceea ce i-ar fi definit existenţa de zi cu zi. Cu precădere, totul gravita în jurul solitudinii sale. Poate tocmai de aceea, intrând pentru prima dată în casa ei, aveai impresia că pătrundeai într-o atmosferă de calm expectativ.

— Nu e ideal, dar e unic. Şi e doar al meu. Soţul meu.

— Doar al tău? mă scrută cu o privire de un albastru glacial, impenetrabil.

Încercând să-mi tăinuiesc sentimentele, repulsii ce ar fi degenerat în acte odioase, simţind cum aerul din preajma ei se transforma într-o pâclă ondulată şi grea, reuşeam totuşi să mă stăpânesc. Pentru prima dată observasem adevărata ei înfăţişare. Era doar o deşcă a cărei vârstă fusese greu de ghicit.

— Începi să fii cinică.

— Dacă te pricepi să disimulezi adevărul, aşa cum fac majoritatea bărbaţilor, aventurile extraconjugale devin aproape o necesitate.

— Cu o mică remarcă, o întrerupsesem, dar nu mi-a fost permis să continui.

— Remarcă? Nu. Nu cred că în acest caz s-ar putea aduce în discuţie vreun fel de eschivare. Totul e tăinuit destul de bine.

— Uite cum e! În orice relaţie, oricât de solidă n-ar fi, întotdeauna va exista şi o umbră de îndoială. Eu îi spun aporie necesară.

— Suspiciunile sunt rezultantele nelămuririlor. Mai mult decât atât, întotdeauna ar trebui să căutăm elementele comparative. Poate că altcineva ne-ar putea oferi mult mai mult.

— Dacă mi-ai cunoaşte soţul aşa cum îl ştiu eu, ai înţelege că nu ţi-ar mai trebui absolut nimic. Tot ce ne oferim noi e doar o suplinire a dorinţelor celuilalt. E tocmai acest „tot” de care îmi vorbeşti.

— Cunosc şi eu un bărbat.

— Bărbat? am pufnit.

— E un tip ciudat. În mod ilar, dacă o fiinţă dragă îţi refuză prietenie, inevitabil, în mintea ta, îţi devine duşman. Aşa e acest om. Lăsându-ţi impresia că îl cunoşti dintotdeauna, te îndepărtează chiar şi de tine însăţi. Te înstrăinezi. Astfel, începi să te crezi inutilă, folosită, trădată. Ştiindu-te refuzată, eşti nevoită să-l elimini. Pricepi?

Nu ştiam ce să-i spun. Mă mulţumea totuşi faptul că ea, cea care se îndrăgostea doar de femei, întâlnise bărbatul care, într-un final, ar fi izbăvit-o de acea suferinţă de nesuportat, de boala ei. Însă, din mărturisirea ei reieşea cu totul altceva. El nu o accepta.

— Ciudat, bâiguisem întinzând mâna după o pană de un gri murdar, ce se lipise de gâtul ei.

— Fir-ar să fie, bălmăji ea. Într-o zi, aceste pene mă vor sufoca.

— Bărbatul de care îmi vorbeşti ar putea fi şansa ta, încercam s-o lămuresc auzind cum în camera alăturată aparatul de radio, programat încă din seara precedentă, umpluse spaţiul cu tonalităţi străine, obligându-ne astfel să amuţim pentru un timp. Amândouă. Pe un fond muzical adecvat, o voce baritonală citea ceva ce pesemne era doar o reclamă ieftină. Mă lua cu ameţeală.

— Atât de multe pene, dar nicio aripă. Pene pretutindeni. Cresc neîncetat. Sunt grele şi reci. Înţeapă.

— Edwina, presupun că acest bărbat nu e doar o născocire de-a ta.

— Aceste pene nu te ajută să zbori. Doar te obligă să pluteşti. Până când nu te afunzi. Adânc. Foarte adânc.

— Să fiu al naibii dacă m-ai înţeleg tot ce trăncăneşti acolo.

— Cresc drept din piele, din carnea şi sângele celui ce nu poate fi ucis.

— Ştiu, draga mea, ştiu, încercam s-o liniştesc. Dar te rog să-mi vorbeşti de tipul care bag seama că ţi-a stârnit interesul.

— Erau pene acolo, iar eu sângeram. Pene şi sânge. Dar el nu ştia că cei care zboară ştiu să se şi târască. Rănile…

— Vrei să spui că tocmai el ţi-a pricinuit acea rană? În acest caz ar trebui să anunţăm poliţia. E o tentativă de omor.

A încuviinţat din cap făcându-mă să mă simt neputincioasă în faţa oricărei încercări de a-i oferi ajutorul necesar.

— Nici să nu te gândeşti. N-aş putea să-l rănesc, pentru că îl iubesc la fel de mult cum te iubesc şi pe tine.

6

De parcă strecurat printr-un dârmon metalic, cerul se unea cu râul clocotitor. În depărtare, încadrate în ferestre oarbe, mijeau pâlcuri de case cu faţade ivorii, de o geometrie greşită, ca şi cum ar fi fost decupate drept din straturile ploii ce nu contenea. Îmi aminteam că dintr-un asemenea amestec de umbre suspendate în văzduhul inert şi irizări lichide, pe 13 septembrie, cu paisprezece ani în urmă, se ivise ea, soţia mea. Apăruse ca o viziune. Trecând alături, lăsase în conul de aer sticlos o undă de parfum pătrunzător, ca un val de lumină fragilă. M-a privit scrutător, ca şi cum ar fi aşteptat vreun răspuns întârziat. Apoi, observând năucirea mea, a zâmbit laconic, adăugând ceea ce m-a făcut să-mi pun zeci de întrebări promiţătoare. „Nu. Nu-i nimic important. Pur şi simplu, pe moment, mi s-a părut că te cunosc.” Aproape că nici n-am observat când izbuti să se îndepărteze, contopindu-se cu aceeaşi masă fluidă şi rece, alunecând prin văzduhul estompat, insuportabil, lăsând în urma sa doar tăceri străine, absenţe dureroase şi neînţelese.

Aveam nevoie de ea. Ştiam că şi acum, în prezenţa străinilor ce mă învinovăţeau de crima pe care n-am săvârşit-o, ştiam că demonstrând purtarea lor stupefiantă, doar ea m-ar fi putut salva. Aş fi putut protesta, însă, în acest caz, aş fi contestat autoritatea bărbaţilor în uniformă, fapt ce m-ar fi adus într-un con de suspiciune şi neîncredere. Aşa că preferam să tac, să las impresia nepăsării sau nepriceperii. Cu priviri distante încercam să fixez linia de îmbinare a tapetului cu podeaua din lemn smolit.

— Nu vedeţi că-i nebună? izbucni furios cea pe care, analizând amănunţit discuţia din camera 107, reieşea că urma s-o ucid.

— Nu! ripostă străina ivită ca dintr-un coşmar, ţinută de mâini de bărbaţii îmbrăcaţi în uniformă. Draga mea, s-a adresat celei din faţa mea, ia aminte că ştiu cine eşti. Desigur că şi tu mă cunoşti destul de bine. Prea bine ştii că mă numesc Lara Klauss.

— Lara?

— Lara Klauss.

— Klauss? Află că numele tău nu-mi spune absolut nimic. Totodată, acuzându-mi amicul de prezumtiva ta crimă, află că nu vei reuşi să-mi induci teamă ori vreun alt sentiment distrugător. Nu vei izbuti mai nimic din ceea ce ţi-ai propus, ori, după cum încerc să deduc, mai nimic din ceea ce încerci să joci în conformitate cu scenariul scris de altcineva.

Urmaseră câteva clipe de tăcere apăsătoare, ca şi cum s-ar fi aşteptat inevitabila izbucnire a tunetului asurzitor. Erau secundele premergătoare declanşării declicului hotărâtor. În acele frânturi de imprevizibil, din imprudenţă, foarte bine s-ar fi putut ca cineva să fi atins vreun comutator interzis, ca întregul edificiu să se cufunde într-un păienjeniş de spărturi orbitoare, transformând pereţii într-un morman de nisip şi cenuşă. Şi totuşi, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Surprinse în unghiuri confuze, reflectând vibraţii ireale, părea că cele patru siluete din faţa mea treptat începeau să se detaşeze de tot ce admiteam a fi adevărat. Încercam, dar nu mă puteam dezbăra de certitudini tot mai năvalnice. Strecurând mâna în geanta de umăr, ghicisem ceva dur. Căutând pachetul cu ţigări, în mintea mea se conturase imaginea unui obiect contondent. Era un cuţit acolo. Pesemne că într-o clipă de neatenţie, doar pentru a-şi confirma bănuielile, cea care s-a prezentat drept Lara Klauss, reuşi să încline balanţa de partea sa. Sfredelindu-mă cu priviri încruntate, ţuguindu-şi buzele, turui cu aceeaşi frenezie:

— Nu urmăresc niciun interes. Nu ştiu ce impresie v-am lăsat, dar observ că nimeni nu înţelege adevărul.

— Adevărul? Care adevăr? îşi drese glasul cea de lângă mine. Vădit răvăşită, păşi înspre Lara, dar s-a oprit în clipa în care unul din bărbaţii în uniformă, cel tânăr, ridicase mâna dând de înţeles că situaţia se afla sub control. La fel gândeam şi eu. N-avea sens să mă lamentez şi să recurg la forţă fizică doar pentru a oferi străinei din prag satisfacţia aşteptată. Arborând o mină de încredere, intervenisem cât se putea de abil:

— Nu realizaţi că e doar o confuzie?

— Nu! destul de incisiv interveni bărbatul din dreapta Larei.

— Adică? aşteptam lămurirea necesară.

— Ca să fim cât mai deschişi unui dialog civilizat, noi doi, eu şi colegul meu, nu intenţionăm să vă timorăm, recurgând la tacticile poliţieneşti. Departe de noi un asemenea gând. Totuşi, în calitate de paznici ai acestui hotel, suntem obligaţi să clarificăm anumite zâzanii, care, în ultimul timp, se iscă destul de des între clienţii noştri. Sincer, cu toţii ar trebui să înţelegeţi că e de datoria noastră să ne arogăm dreptul de a soluţiona respectivele animozităţi. Aici avem alte legi. Mai precis, regulamentul de ordine interioară permite anumite abateri de la normele cunoscute.

— Da, bâiguisem. Înţeleg. Totul se rezumă la faimă.

— Nu.

— Nu, intervenise Lara. Nu înţelegi absolut nimic.

— Doamna Klauss, dacă am fi singuri, poate că aş trece cu vedere această lipsă de respect, de educaţie în cele din urmă. Însă, în prezenţa prietenei mele, ar trebui să ştiţi că nu vă permit să mă tutuiţi.

— Bine, zâmbise ea oarecum zeflemitor. Dacă preferaţi acest ton oficios, atunci îmi cer iertare.

— Demente educate, nu izbuti să se abţină cea pe care o numisem prietena mea.

— Păcat, reluă Lara.

— Păcat?

— Mi-e milă de tine.

— N-ar trebui, pentru că îmi cunosc destul de bine amicul. De aceea, sunt ferm convinsă că niciodată şi în nicio conjunctură n-ar fi în stare să-mi pricinuiască nici cel mai neînsemnat rău.

— Desigur. Nici în secunda în care vei încerca să-l ucizi. Înfigându-i cuţitul în inimă, vei continua să-i şopteşti cât de mult îl iubeşti.

— Dacă n-o scoateţi de aici, mă adresasem paznicilor hotărât fiind să pun capăt respectivei şarade, atunci, în următoarele minute, chiar mă voi vedea nevoit să apelez poliţia.

Chiar dacă atenţionarea mea sunase ca o ameninţare, Lara continuă pe acelaşi ton plin de compasiune:

— Şi totuşi, n-ar trebui să uitaţi că amândoi o ştiţi pe cea care nu merită o asemenea soartă. Nu merită, repeta aproape târâtă fiind de bărbaţii ce au înţeles gravitatea reproşului meu.

Buimăcit, m-am repezit înspre uşă. Am încuiat-o de parcă respectivul gest m-ar fi ajutat să uit tot ce s-a petrecut atât de nesperat. Indignat, vibrând de încordare, ca un trunchi spintecat de lama fulgerului în măduva căruia închegase toată lumina cerului, pur şi simplu m-am prăvălit pe pat. Alături de ea. Voiam să dorm. Să uit totul. Plecând de aici, eram sigur că aş fi găsit destulă forţă lăuntrică pentru a mă explica în faţa soţiei. Mărturisindu-i adevărul, n-aş mai fi fost nevoit să mă ascund, să mint şi să inventez tot felul de situaţii dilematice doar pentru că ea, cea care acum împărţea acelaşi pat cu mine, nu înceta să mă şantajeze. „Şi de ce nu mi-ai spus mai devreme?” imaginam glasul docil al soţiei. „Dar de ce nu ai spus?”, reluă Lara. „De ce?”, insista prietena. Apoi, cele trei voci se contopiră în una singură; străină, total neînţeleasă. „Hvem er du? Jeg tror, ​​jeg kender dig. Sir, med din snak. Du eller anden måde Anton? Hvis det er tilfældet, vil jeg gerne vide, hvor Edwina. Jeg bare finde hende. Mr. Anton? Ja? Hvor er det? Hvor er Edwina?” Abia într-un târziu am realizat că vorbele rostite într-o altă limbă nu aparţineau subconştientului meu, ci, mai degrabă, reverberau undeva în realitatea apropiată; dincolo de uşă.

— Asemenea oameni ar trebui ţinuţi prin ospicii sau în temniţe, dacă, ignorând tratamentul şi aşa superficial, au reuşit să săvârşească vreo nelegiuire. Or, pur şi simplu, ar trebui eliminaţi. Aşa cum ai procedat şi tu toamna trecută, când te-am surprins fără vrerea mea.

— De câte ori să-ţi repet că totul era doar o greşeală. Nici măcar nu i-am văzut chipul celei pe care am împins-ode pe stâncă. Şi aproape că nici nu pot să cred că am atins-o. Mi-am pierdut cumpătul. Apropiindu-mă de ea, tremuram la gândul că nu voi reuşi s-o ajut. În fantasma din faţa mea, tulburând lumina apusului întârziat, vedeam doar un suflet sinucigaş.

— O jertfă sigură… De ce nu vrei să recunoşti că ai aşteptat acea clipă culminantă? Ai prevăzut totul. Ai calculat cu meticulozitate fiecare gest, ca, în cele din urmă, întâlnind-o în locul ce coincidea planului tău, să pui punctul final.

— Ţin să-ţi amintesc că presupusul cadavru n-a fost găsit nici până azi, încercam să păstrez un ton raţional.

— Pentru că, prins de reflux, a fost purtat în larg, unde pesemne că fusese sfâşiat de vreun monstru marin. De altfel, când în acea seară la un post local de radio cei de la paza de coastă au anunţat că la doar câţiva metri de mal fusese găsită o cămaşă îmbibată cu ceea ce părea a fi sânge, ştiam sigur că se vorbea de hainele ei. Ştii cât de puţin mi-a lipsit să te dau de gol? Mai ales că se oferea o recompensă substanţială pentru cel care ar fi adus indicii relevante în rezolvarea cazului rămas încă deschis.

— Vorbeşti de cu totul altceva.

— Nu uita că există şi poze. Te-am surprins în momentul oportun. Când te aflai tocmai acolo.

— Nişte poze irelevante, remarcasem cu glasul tern. Doar eu şi imensitatea pustiitoare a cerului. Un apus ca oricare altul. Un loc obişnuit. Nişte stânci cu muchii tăioase, decupând parcă stratul văzduhului de restul peisajului cenuşiu.

— N-am nevoie de descrierile tale scriitoriceşti.

— Iartă-mi aceste abateri, reluasem zeflemitor. Am omis că, nefiind soţia mea, n-ai cum să înţelegi anumite substraturi precumpănitoare.

Câteva riduri trădând descumpănirea îi apăruseră pe frunte. Părea deprimată. Era întocmai acel caracter slab şi plin de metehne care atribuia sufletului, numeroaselor încercări la care acesta fusese supus, tot ce n-a izbutit să realizeze în viaţa actuală. Ştiam că pe asemenea oameni născocirile imaginilor ce aparţin lumii spirituale îi ajută să se eschiveze de la responsabilităţile realităţii.

— Substraturi relevante? Sigur că nu pricep tot ce-ncerci să-mi ascunzi. Oricum, nici măcar nu mă interesează celelalte amănunte cât timp cunosc adevărul de netăgăduit. Din fericire pentru tine, nu sunt chiar atât de bezmetică pe cât crezi. Chiar de insistam, chiar dacă te ameninţam atât de des, nu te-am dat în vileag aşa cum ar fi făcut-o altele, spre exemplu.

— Fiindcă nu ai nicio dovadă clară. Fiindcă totul se petrece în imaginaţia ta mult prea bogată, amplificată de nişte asocieri întru totul eronate.

— Uiţi de poze.

— Faptul că toate acele secvenţe au fost surprinse dintr-un singur unghi, că se repetă la intervale regulate de timp, mă face să cred că în acele minute tu nici nu te aflai lângă aparatul foto. Probabil că pozai în jertfă.

— Ce tot îndrugi acolo? Ce vrei să spui? Insinuezi că eu am fost cea care s-a aruncat de pe stânci?

— Vezi că începi să te dai de gol. E tocmai aşa cum spui: s-a aruncat, dar nu a fost împinsă.

— Nici nu ştii cât de caraghios pari când, fugind de răspundere, recurgi la stratagemele tale deductive.

— Oricum, n-are sens să te impacientezi, căci tu… bag seama că tu nici măcar nu poţi fi ucisă. Eşti doar gând şi suflet.

— Te ajut mai mult decât cea care te-ar îndepărta dacă ar afla totul. Aşa cum a fost. Aşa cum denotă din fiecare indiciu clar, din multitudinea imaginilor ce nu pot fi negate.

— Observ că întregul repertoriu ţi se limitează doar la aceste poze. Chiar de afirmi că totul a fost doar o pură întâmplare, sunt convins că ai înscenat actul incriminatoriu dintr-un motiv cât se poate de evident: doar ca să mă atragi de partea ta.

— Ţie chiar ţi se pare că aş fi în stare de aşa ceva?

— Şi totuşi, ca un bun prieten, mă văd nevoit să te avertizez că toate încercările tale sunt doar nişte acte cu totul nătânge, dând în vileag caracterul tău instabil.

— Crezi că, pretându-te la asemenea înjosiri, vei izbuti să mă îndepărtezi?

— Am mai auzit fraza asta. Eşti adorabilă când te repeţi.

— Nerodule!

— … şi când îţi ieşi din fire.

— Simt că voi ceda. O s-o iau razna dacă mai continui în stilul acesta.

— Ar fi mult prea puţin. De la nebunie până la moarte e o cale lungă.

— Ai dreptate. În acest caz, n-ar trebui să uităm cine e criminalul.

— În acest caz află că nu eşti deloc amuzantă. Poate că mă înşel acuzându-te de înscenare, căci observ că tu ai strania capacitate de a prevedea evenimentele ulterioare.

— Ce vrei să spui prin asta? Încerci să te răzbuni ori, pur şi simplu, doar te străduieşti să testezi capacitatea mea intelectuală?

— Capacitatea intelectuală?

— Bănuiesc că ulterior, apărându-ţi nevinovăţia, apelând la prietenii tăi, mă vei purta prin numeroasele clinici spre a mă supune examenelor medicale. Te vei strădui să demonstrezi celorlalţi că sunt doar o dementă obsedată. Ori, crezi că nu înţeleg adevărul? Ca să iasă basma curată, oamenii ca tine sunt capabili de orice fel de atrocităţi.

— Să nu uităm cine e criminalul. Parcă asta spuneai anterior.

— Te-am jignit cumva?

— Nicidecum. Ai greşit. Cred că respectivul verb ar trebui folosit la timpul viitor.

— De când ai început să apreciezi ceea ce conteşti? Vreau să zic că începi să te laşi influenţat de nebune? Lara sau Klara. Sau cum s-o fi numit cea de mai înainte.

— Klaus.

— Iată, deci. Cred că încep să pricep. Ţin să te felicit, căci partenera ta, Lara Klaus, a reuşit să joace al naibii de convingător.

7

— Se numea Lara Klaus.

— Poftim? Ce ai spus? Numele! Vrei să-l repeţi? scrutându-mă cu priviri pierdute, de parcă ar fi trecut prin mine, de parcă ar fi căutat ceva ce nici nu aparţinea acestei lumi, Edwina aştepta lămuririle necesare.

— Lara. Lara Klaus. Femeia de care îţi vorbeam, cea care murise tocmai în locul în care mi-am promis că n-am să mai păşesc niciodată, acea fiinţă care aproape că îmi devenise o bună prietenă se numea Lara Klaus.

— Nu mai pricep absolut nimic.

Chiar de păreau perfect verosimile, cu uimire constatam că argumentele mele, relevante în descrierea morţii celei care în mod cert nu reprezenta nicio relevanţă pentru existenţa Edwinei, stârneau în mintea ei descumpănirea şi stupefacţia la care nu m-aş fi aşteptat niciodată.

— Îmi amintesc că şi soţul meu îmi povestea de ea. Zicea că în ultimul timp Lara se comporta destul de ciudat. Părea total incompetentă. Nu mai izbutea să ducă la bun sfârşit o multitudine de sarcini ce-i reveneau din partea conducerii. Chiar dacă în ultimii ani am reuşit să o apropiem, considerând-o a fi o colegă de încredere, chiar dacă de nenumăratele dăţi chiar şi noi doi fusesem constrânşi să apelăm la serviciile ei ştiind că nu ne va refuza niciodată, în ultimii ani femeia asta devenea tot mai distantă. De parcă nici nu mai aparţinea acestei vieţi. De parcă deja ar fi fost păşit dincolo, pe tărâmul tenebros al veciei.

— Lara Klaus? vădit îngândurată, lăsând impresia că dorea să afle mai multe amănunte, insista cea care mă primise în casa ei.

— Soţul zicea că doar noi o puteam ajuta. Îi dădeam perfectă dreptate, ascultându-i comparaţiile uşor deplasate. Devenea doar o umbră falsă, de un sângeriu murdar. Iradia un miros carnal de flori ofilite. Ştiam că suferea, dar nu ne stătea în puteri să intervenim, s-o ajutăm. Exista ceva putred şi inexpresiv în privirile ei, mocnind stins, lăsând urme evidente în încremenirea apoplectică din jurul ei. Desigur că am fi vrut să credem că totul era doar o părere eronată, că nimic din tot ce sesizam, ce devenea tot mai clar, nu era adevărat. De altfel, atribuiam toate acele posibilităţi elucubrante modului nostru de a interpreta realitatea. Amplificam totul doar pentru a anula banalitatea existenţei noastre comune. Dar în teatralitatea inventată, plină de un scepticism exagerat, Lara, totuşi, devenea unica excepţie. Era tocmai aşa cum, înşelându-ne crezând că exageram, o imaginam doar pentru noi. O vorbeam de rău şi de bine. Recurgeam la distorsiunile necesare. Cleveteam pe seama ei. Şi totuşi, abia după moartea sa am înţeles că am avut perfectă dreptate în tot ce intuiam. Acum însă nici nu mai îndrăznim să ne gândim la acel timp. Când suntem împreună, refuzăm să ne amintim de acele exultaţii atât de dureroase. Chiar dacă n-am reuşit s-o ajutăm pe Lara Klauss, ştiu sigur că de data asta, chiar şi de una singură, voi izbuti să îndrept totul. Te voi ajuta. Pe tine. Da. Tocmai pe tine.

Preţ de o secundă mi s-a părut că-mi va accepta propunerea. Ezitase pentru moment. Cu priviri distante şi reţinute scrută aerul îngreunat de lumină stătută, de un galben pal; o coagulare aproape lichidă a ceva ce nici nu trebuia să existe şi pe acest pământ. Apoi, zâmbind perfid, îşi drese vocea, dedându-se tăgăduirilor prealabile.

— Mă zbat printre fantasme şi absenţe. Sunt singură. Mult prea singură. Sunt doar o prezenţă inanimată. Ştii…? Ştii cât de greu e când simţi că nimeni nu are nevoie de tine, de ajutorul tău? Ai impresia că eşti doar o umbră spinoasă, fără vrerea ta retrasă în obscuritatea masivă a veşnicei nopţi. Asta simţi când rămâi singură. Durere şi descumpănire. Şi ştii ce e cel mai ciudat? Faptul că nu încetezi să visezi, să speri şi să aştepţi. În asemenea momente simţi că ai nevoie tocmai de acel om care ar putea să te cunoască mult mai bine decât te cunoşti tu însăţi.

— Cunosc acest sentiment. Moartea Larei a lăsat un gol incomensurabil în viaţa mea. În viaţa noastră. A mea şi a soţului meu.

— Voi doi, cel puţin, vă aveţi unul pe celălalt. Vă ocrotiţi şi asta e de ajuns ca să vă simţiţi fericiţi.

— Nu e tocmai aşa, încercam să par cât mai reticentă.

— Nu e tocmai aşa? repetase ea cu un aer sardonic.

— Prea bine ştii că mi-e milă de tine. Încerc să te ajut, dar observ că te opui din răsputeri.

— Din păcate, n-ai cum să mă ajuţi. Desigur că n-am pierdut nimic. Nimic din ce aş fi putut avea până acum. Acum, când ştiu că deja e mult prea târziu.

— Nu vorbi aşa. Chiar dacă nu mai suntem la vârsta primelor iubiri, încă avem destul de mult timp ca să ne putem bucura îndeajuns de viaţă.

— Eşti o actriţă desăvârşită.

— Din păcate, ţin să te dezamăgesc. N-aş vrea să te supăr, dar consider că ar trebui să accepţi ajutorul meu. Suferi. Văd că suferi. Eşti bolnavă. Edwina, devii deprimantă. Iar de la depresie până la alienaţie e doar un singur pas.

Ştiind că ajunsesem mult prea departe, amuţisem brusc. Nutream speranţa că mă făcusem înţeleasă. Nu izbuteam să mă descotorosesc de obstinatul gând de a continua totul tocmai aşa cum plănuisem. Simţindu-mă în stare să reflectez cu luciditate la situaţia ivită, am realizat că vorbele proferate la adresa ei mă ajutau să o înfrunt chiar dacă ştiam mult prea bine că în acele ore, în zilele petrecute în casa ei, întru totul înşelător îmi atribuiam rolul unei prietene devotate. Fără scrupule, apelam la tot soiul de tertipuri amăgitoare. Dând dovadă de un respect excesiv, mă disculpam chiar şi pentru ceea ce nu înfăptuisem niciodată. Am pregătit totul, tot ce era necesar săvârşirii crimei plănuite cu atâta meticulozitate. În plocatul peste care urma să se prăvălească acest trup imuabil, ce acum tremura în faţa mea, era dosită o folie subţire de nailon. Neîndoios că acest strat impenetrabil avea scopul de a opri orice picătură de sânge care, penetrând materialul textil, ar fi lăsat urme elocvente pe parchetul de lemn tapisat, pe stucatura zidului sau pe orice piesă de mobilă din apropierea cadavrului. Ştiam că de multe ori, în asemenea circumstanţe, din cauza panicii, ucigaşul lăsa în urma sa indicii clare, folositoare ulterioarelor descinderi poliţieneşti. Oricând, un dram de sânge coagulat putea constitui o probă peremptorie, confirmând asprul masacru. Astfel, înainte de a iniţia primul pas hotărâtor, eram ferm convinsă că trebuia să mă înarmez cu o doză de răbdare necesară în tot ce urma să înfăptuiesc în acord cu intuiţie, respectând totuşi logica firească a evenimentului premeditat. Chiar dacă somniferele n-au dat niciun rezultat, m-am hotărât să recurg la planul de rezervă. Otrava procurată de la acelaşi farmacist rămânea unica soluţie. „Există totuşi anumite impedimente, oarecum neutru se explica el. O dată ingurgitată toxina, şobolanii ori alte dăunătoare vor începe să sângereze abundent. Şi, credeţi-mă, nu e chiar atât de plăcut să descoperi hoiturile acestor rozătoare scăldându-se în propriul sânge undeva în bucătărie, în dormitor sau în vreun alt cotlon din casă. Sângele acestor pernicioase e al naibii de cleios”, reţinusem poveţele bătrânului gentilom, amintindu-mi totodată fantasmagorica destăinuire a Edwinei. „De când mă ştiu, n-am sângerat niciodată.”

— N-ai să izbuteşti, îmi întrerupse şirul gândurilor. În ciuda nonşalanţei etalate cu o viclenie evidentă, uneori simt că şi tu eşti mult prea singură.

— Unii singuratici sunt mult mai fericiţi decât cei care au în preajma lor zeci de prieteni. Sunt tocmai acei înstrăinaţi care nu caută să se amestece în vieţile altora.

— Poate că ai dreptate. Poate că în acest sens ajunge să ai alături doar un singur om fără de care de la un timp oarecare simţi că nu mai poţi să exişti.

— Chiar şi absenţa anumitor persoane induce mulţumirea scontată. Cei mai mulţi te scot din conjuraţia ta doar pentru a te aduce în întunericul lor.

— Crezi că nu realizez cât de stupid încerci să joci? Cu o ludică dibăcie te strofoci să mă aduci la punctul în care, scăpând frâiele, mă voi vedea obligată să-ţi cedez. Dar oricât de vehement n-ai încerca să te opui, ar trebui să ştii că adevărul tău nu-mi va aduce tocmai acea stare de împăcare cu propria persoană pe care observ că te lupţi să mi-o insufli. Şi ştii de ce? E vorbă de zbor, de pene ce cresc în nopţile întru totul nedorite.

N-o mai înţelegeam deloc. Ce naiba era chestia aia cu pene? Din lipsa unor elemente comparative, prezente şi-n realitatea tot mai apăsătoare, nu reuşeam să deduc la ce anume se referea când aducea în discuţie aceste elemente întru totul enigmatice în raport cu subiectul dezbătut. Iniţial crezusem că erau doar nişte asocieri comune, tocmai imaginile de care se ajuta pentru a descrie oarecum inedit covârşitoarea ei singurătate. În acest caz, zborul constituia unica formă de evadare. Ulterior însă, când, în duş, observasem o sumedenie de tăieturi urâte brăzdându-i întregul corp, când în frigiderul din bucătărie descoperisem un maldăr de pene hidoase, m-a speriat gândul că totul putea fi mult mai încurcat decât îmi puteam imagina. La cât de bizar se comporta uneori, nici nu m-aş fi mirat văzând că penele de care tot pomenea creşteau tocmai din corpul ei. Şi mai era şi acea lipsă a menstruaţiei. Şi mai era ceva, ceva de care chiar mă feream să admit a fi adevărat: Edwina nu putea fi ucisă. Chiar şi acum, când purta un trenci vechi, nemaiavând nimic pe dedesubt, pielea ei iradia un iz confuz. Aveai senzaţia că în aerul din jurul ei mai mereu apăreau breşe fosforescente, absorbindu-i căldura expirată, eliminată asemenea brizei scurse dintr-o altă dimensiune. Uneori, în urma ei rămânea un ecou de fâlfâit neînţeles, un răsunet trepidant, insinuând parcă prezenţa vreunei entităţi nevăzute. Alteori, vocea ei profundă, încetând brusc, pe nesimţite te izola într-o linişte grea şi neclară, dezarmându-te de orice încercare de ripostă. În asemenea momente, cu vigilenţă sporită, îi urmăream fiecare mişcare, oricât de neînsemnată ar fi părut la prima vedere. Erau clipe când putea ataca decisiv. Era tocmai acel timp când, undeva în spatele ei, ca o proiecţie a vreunei entităţi nepământene, răsărea un nimb de lumină curată. Creştea constant. Alungindu-se, căpăta forma aripilor cu extremităţile difuze. Şi totuşi, oricât de mult nu mi-aş fi dorit să înlătur toate aceste imagini din mintea mea, acolo unde respira ea exista tocmai acea frântură de realitate ce nicidecum nu putea fi infirmată.

— Pene? aşteptam lămurirea necesară.

— În acest sens, doar el mă poate ajuta. Cel de care-ţi spuneam că-l iubesc la fel de mult cum te iubesc şi pe tine.

— Totuşi…

— Pari descumpănită de indiscreţia mea. N-ar trebui. Ştiu că ţi-e greu să accepţi adevărul. Crede-mă că nici mie nu mi-ar conveni o asemenea declaraţie, venită tocmai din partea omului iubit.

— Nu vreau să te supăr, dar trebuie să te avertizez să încetezi cu aceste absurdităţi. De-ar fi doar sentimentalismul tău excesiv, poate că, în cele din urmă, ţi-aş accepta toate aceste ieşiri necontrolate. Şi asta fiindcă de bunăseamă aş înţelege că doar aşa, într-un fel sau altul, te-aş putea salva. Chiar dacă, fir-ar să fie, recurgând la disimulări, cu vehemenţă ai opune rezistenţa preconizată.

— Nu pricep? Dar ce fel de tactică mai e şi asta? De ce-mi destăinui tot ce ţi-ar putea folosi în ceea ce intenţionezi să iniţiezi? E, oarecum, contrar cursului firesc al lucrurilor. Ce fel de manieră psihologică încerci să adopţi?

— Pur şi simplu, încerc să te fac să-nţelegi că n-am ce să-ţi ascund. Departe de mine orice plan infam. Mă preocupă, totuşi, ceva ce găsesc a fi total nepotrivit cursului firesc al discuţiei noastre. Zborul, penele…

— Zbura. Aruncându-se de pe stâncă, s-a dedat unui zbor imprevizibil.

— Iar începi?

— Era o cădere în gol. O cădere liberă. Drumul spre moarte. Un aer greu. Spintecat de lumini tăioase. O ultimă desprindere de această lume, născând în mintea mea, şi aşa destul de întunecată, un stăruitor sentiment de aversiune, un puternic dispreţ în faţa imposibilităţii de a întinde mâna. Chiar şi unui străin. Unui suflet pierdut.

— Închipuirile tale te-ar putea distruge.

— Închipuiri?

— Calmează-te!

— Am zeci de poze. Pot dovedi tot ce-ţi descriu. Exceptând anumite zone, ascunse de penele ce planau prin preajma obiectivului, imaginea generală a locului crimei e cât se poate de clară.

— Crimă? Locul crimei? Ce vrei să spui prin asta? Edwina, ai ucis un om nevinovat?

— Plănuiesc.

— Poftim?

— Era doar o glumă. Linişteşte-te! N-am ucis pe nimeni. Dar, din pură întâmplare ori poate că aşa a vrut destinul, am fost nevoită să asist la o scenă mult prea macabră, asemenea coşmarului de care nu mă pot elibera nici până azi.

— Poze? mă străduiam să leg secvenţele prezentate cu o evidentă teamă în glasul ei.

— Ucigaşul…

— Îl cunoşti? Adică, te-a ameninţat?

— Nici nu ştiu ce să-ţi spun. N-aş dori să te împovărez cu durerea mea.

— Dacă nu-mi răspunzi, consideră că nici nu mai exist pentru tine.

— Nu. Nu m-a ameninţat. Începând cu acea seară fatidică, mă ignoră neîncetat.

— E şi normal. Şi ştii de ce? Pentru că se teme.

— Se teme? Nu fii cinică. Se teme, pentru că îl iubesc?

— E… el?

— Îl iubesc la fel de mult cum te iubesc şi pe tine.

— Şi totuşi, aş dori să văd pozele.

— Desigur. N-am ce să-ţi ascund. Te avertizez însă că, văzând toate aceste imagini, n-ai să înţelegi nu ştiu ce. Penele din faţa obiectivului adumbresc o mare parte din unghiurile relevante. Iniţial, în centrul cadrelor surprinse, apar două siluete ce s-au întâlnit aparent întâmplător. Ulterior, începând cu fotografia în care el întinde mâna, împingând-o în mod evident de pe stâncă, ea dispare.

— Vreau să văd.

— Nu mă crezi?

— Îmi pare rău, dar oricât de incitant n-ar părea tot ce-mi povesteşti, o mare parte din mine tinde să creadă că, iartă-mi francheţea, nu faci altceva decât să fabulezi.

— Desigur. Abia acum, raportându-mă la tot ce aflasem tocmai din gura ta, tind să cred că în anumite circumstanţe soţul tău are perfectă dreptate.

— Soţul meu? Te rog să nu te abaţi de la subiect.

— Te iubesc! Oare asta nu îţi ajunge ca să înţelegi cât de mult ţin la tine?

— Pozele!

— Cu o singură condiţie. Spune-mi, te rog, Lara Klaus trăieşte? Spune-mi, Klara!

Subit, reprimându-mi senzaţia de repulsie, fusesem indignată de tot ce auzisem. Trecutul indolent devenea doar o fantezie inutilă, atât de insistent încercând a fi descusut de Edwina. În mare parte, ea avea dreptate. Realizam că deducea tot ce încercam să-i ascund. Observând frumuseţea insolentă a chipului ei, ochii de nuanţe schimbătoare, nasul uşor acvilin şi linia fină a gurii, ştiam că în acele momente, în faţa mea, se profila tocmai cea de care trebuia să mă feresc. În cât mai scurt timp posibil, trebuia s-o ascund printre umbrele paraginilor mele. Pentru totdeauna. Nu suportam ca un om total străin, doar un suflet pribeag ce nu-şi aflase loc nici măcar în propria viaţă, să-mi obtureze drumul neted ce ducea spre un viitor fericit. Percepeam acea prezenţă infamă, de o stăruinţă agasantă de cele mai multe ori, ca o impertinentă aglutinare de aer stătut, distorsionând lumina soioasă dimprejurul ei, din apropierea mea.

În ciuda supoziţiilor anterioare, nu mă puteam elibera de persistenţa aceluiaşi gând învârtejit, asemenea unei necesităţi aproape fireşti: trebuia s-o ucid. În ultima instanţă, ignorând toate supoziţiile de ordin mistic, cărora nicidecum nu le dădeam crezare, aş fi recurs la o ultimă soluţie. Umplând vana cu petrol, legând-o în baie, încuind-o acolo, aş fi dat foc casei. Apoi m-aş fi făcut nevăzută. Aş fi plecat definitiv din acel spaţiu în care, chiar şi acum, absolut totul fusese invadat de perspective halucinante ale durerii eterne. Dacă moartea ar fi avut un sălaş anume, aici şi-ar fi găsit adăpostul perfect.

8

Erau voci în vis, ecouri volatile, chemând stăruitor, vibrând primprejur. Erau şoapte false. Fredonate ritmat, cuvintele total neînţelese mă purtau prin labirintul depărtărilor neştiute ori chiar prin alte lumi. Se revărsau razant. Undeva în stânga mea. Aproape. Atât de aproape, încât aveam senzaţia că răbufneau tocmai din interiorul meu, dintr-un loc gol, o cavitate necesară amplificării bătăilor inimii. Apoi, schimbându-şi tonalitatea, ca un fel de răspuns întârziat, reverberau undeva în dreapta mea, acolo unde, într-un târziu, auzisem destăinuirea îmbucurătoare a soţiei: „Nu uita că în fiecare viaţă ne-a fost dat să fim mereu împreună. Suntem doar nişte completări ce nu pot exista una în absenţa celeilalte.” „Suntem doar nişte completări…” repetam. „… ce nu pot exista una în absenţa celeilalte” o auzeam.

Auzeam şi altceva. La început, erau doar nişte sunete modulate. Apoi, urmase un şuierat glotal. Ca-ntr-un gol de aer, cu precizie demarcat de o membrană subţire, lucioasă şi delicată, reverbera vocea ei, distantă şi dogită. Amintea ceva de văzduhul albastru. „… un văzduh pătat cu aburi de petrol”, zise. „Fumul umed şi greu, dens ca ceara, obtura tot ce a mai rămas din lumina insuportabilă, granulată şi rece.” O vedeam destul de clar. Pe măsură ce se apropia, din albă, pielea ei devenea translucidă, doar o membrană laxă ce putea plesni la cel mai neînsemnat contact cu orice obiect din apropiere. „Stinge focul din cadă!” insista rugător. „Oasele nu ard chiar atât de uşor”, reveni soţia.

Urmaseră alte scene. Se succedau atât de repede, încât tot ce izbuteam să percep se rezuma doar la nişte sugestii inducând un acut sentiment de aversiune şi teamă. Şi mai era ceva destul de evident: nu voiam să mă trezesc. Aproape conştient, am perceput un vag miros de ceva rânced. Era mirosul ei. Dormea alături, intenţionat odihnindu-şi mâna greoaie pe spatele meu dezgolit. Mi-am zis că era momentul oportun. Cel puţin, trebuia să încerc. Era un înger de porţelan satinat pe comoda de alături. Avea aripi perfect ascuţite. O lovitură puternică în moalele capului ar fi fost de ajuns. Şi totuşi, abia când am realizat că mă aflam încă în hotel, am realizat că mi-ar fi fost aproape imposibil să mă scap de cadavru. Indubitabil, trebuia să încerc s-o ademenesc într-un loc ferit de orice privire străină. Ca să pot s-o conving, găsisem zeci de motive destul de plauzibile, însă temerea că puteam fi văzuţi împreună nu putea fi contestată nici măcar de ea. Pozele, de altfel, cele de la locul incidentului, singurele dovezi ce puteau confirma actul meu nelegiuit, constituiau puncte nodale înspre care convergea totul. În discuţii cu ea, acestei laturi destul de sensibile îi acordam prea puţină importanţă. Insistam că acele fotografii nu aveau nicio semnificaţie. Eram sigur că ea conştientiza cât de mult mă neliniştea acea dovadă justă. Observam că amintea de poze doar în momentele în care îi refuzam să-i îndeplinesc vreun moft mai mult sau mai puţin cuviincios. Era ca şi cum mi-ar fi spus: „Eşti legat de mâini şi de picioare.”

Eram ferm convins că totul fusese premeditat cu mult timp înainte. Dacă n-aş fi cunoscut adevărul, analizând în detaliu toate acele pregătiri minuţioase, premergătoare evenimentului, fără prea multe sforţări, aş fi ajuns la o concluzie clară: dacă nu ea fusese cea pe care am împins-o în hău, atunci, în mod sigur, trebuia să fie cineva plătit de ea pentru a juca rolul victimei. Chiar dacă acum mi se cerea să joc rolul soţului necredincios, un rol fals de altfel, spre fericire pentru mine acea întâmplare era doar o înscenare. Ştiam că fusese un debut reuşit. Doar aşa puteam să încep.

Şi totuşi, ceva nu se lega. Când deschisesem MeMO Pad-ul, bănuind că nu mai primisem nicio ameninţare de la agresoarea, m-a cuprins un profund sentiment de indignare. În urmă cu doar trei minute, de pe contul ei, fusese expediat un alt mesaj. Nimic. Nu scria nimic. Doar un ecran gol şi un titlu ciudat: data şi ora trimiterii. Instigat, îmi venea să urlu că mi-am permis să greşesc chiar atât de lamentabil. Din tot ce vedeam reieşea clar că duşmanul meu de moarte nu era femeia care acum dormea în acelaşi pat cu mine. Nu era ea.

Mi-au trebuit câteva minute bune ca să-mi revin. M-am retras în baie. Nu ştiam ce trebuia să întreprind, cum anume ar fi trebuit să procedez într-o asemenea situaţie. Nu ştiam care era adevărul înspre care intuiam că mă îndreptam, dar care, în schimb, se dovedise cu totul altceva. Nu era decât o eronată presupunere, născută dintr-o imperioasă râvnă de indignare.

O uşă se deschise undeva în spatele meu. Ştiam că era ea. Apăruse într-un moment total nepotrivit. S-a opintit. A gâfâit mimând o inexistentă stare de greaţă. Aplecându-se deasupra chiuvetei, depărtându-şi provocator picioarele, a scuipat de câteva ori, ca şi cum ar fi fost mânată de o imperioasă nevoie de a elimina chiar o parte din ea. Nu intenţionam să acord nici cel mai neînsemnat ajutor unor asemenea caractere pline de emfază şi prefăcătorie. Şi totuşi, am privit-o. Acolo unde se afla ea, lumina căpăta o culoare tulbure. Era ca şi cum, peste umbra ei, cineva ar fi turnat vreo substanţă infectă, din care acum începea să se înalţe un nor greu de aburi acizi. Încruntându-mă posac, afişasem o mină de indecizie, de nepăsare. Trebuia să treacă un anume timp ca să pot să pricep că de data asta totul fusese cât se putea de serios. Întunecându-se, privirea îi aluneca peste obiectele apropiate, ca şi cum s-ar fi dispersat în unduiri vibrante, în umbre şi macule de nuanţa ambrei. Brusc, ceva vâscos, de forma şi mărimea moliilor, zvâcni în lupinguri din gura ei, spintecând năvodul fin al luminii ce începea să se îngroaşe într-o sfară rigidă, aproape fragilă. O fantă lucioasă, asemenea păsării vânate, i se frânse pe piept. Coborând, adăstase în locul în care, în mod firesc, trebuia să se întrevadă acea arcuire a formei confirmându-i feminitatea. Ignorând penumbrele mătăsoase ce o cuprindeau, tocmai în acel loc vedeam doar o pată sinilie, o transparenţă totală, pătrunzătoare, asemenea fisurii sluţindu-i silueta şi aşa destul de confuză.

— Ajută-mă, te rog!

— Ce ai făcut? Ce naiba e…?

— Nu te impacienta.

— Să nu mă impacientez? Nici să nu te gândeşti că voi încerca să te ating. N-am de gând să-mi pătez mâinile cu stârvul tău. Ori, crezi că nu pricep? Doar aşa vei avea destule dovezi.

— Nu te acuz de nimic. Îţi cer doar o mână de ajutor.

— Nu mă obliga să mă simt penibil.

— E ceva firesc. Se repetă lunar.

— Fă-mă să înţeleg. Ce anume se repetă lunar?

— Te rog să-mi aduci poşeta. Am lăsat-o pe pat.

— Ce anume se repetă lunar?

— Sau, mai bine, adu-mi sarea. O vei găsi în poşetă, într-un flacon verde.

— Nu mi-ai răspuns.

— Sângele. Apare spontan. Mai mult nu pot să-ţi spun.

— Nici nu trebuie. Şi aşa, nu mai pricep absolut nimic.

— Acum du-te şi adu-mi flaconul cu sare. Te implor.

Am ezitat.

— Bănuiesc că nu intenţionezi să recurgi la vreun act regretabil. Aici. De faţă cu mine.

— Chiar de-aş încerca, n-aş reuşi. Îndeosebi, acum. În perioada germinării.

— Germinare? deveneam tot mai nedumerit.

— Perioada penelor, s-a explicat întorcându-se înspre chiuvetă.

— Pene?

— Ştiu că doar te prefaci. Simt asta. Ştii totul. Înţelegi perfect.

— Desigur, confirmasem ironic.

— Adu-mi sarea!

— Sarea?

— Ca să pot să respir.

M-am supus. Nu din milă, ci doar pentru că nu doream să ascult toate acele tânguiri de prisos, demascând un delirant sentiment al ipohondriei şi inconsecvenţei. Voiam să plec, să ies, să mă adâncesc în claritatea şi degajarea exterioară, unde viaţa pulsa într-un alt ritm, mult mai vioi şi mult mai adevărat. Dar, înfrânându-mi orice ardoare, prea bine ştiam că n-aveam voie s-o las aici, s-o abandonez tocmai în acest spaţiu închis, din care, la un moment dat, aveam senzaţia că şi lumina începea să se scurgă undeva în afară. Altfel spus, trebuia s-o ţin sub supraveghere, îndeosebi acum, când încă nu trecusem la pasul următor. Până nu era prea târziu, aveam nevoie de cât mai multe dovezi. În acest caz, toate ostentaţiile mele trebuiau să pară doar nişte reacţii de apărare la cuvintele ei incisive, la dorinţele animate de vorbele pline de duh. Îmi ziceam că era o tactică utilă, ce putea fi aplicată cu un scop cât se putea de clar, doar s-o îndepărtez pentru anumite perioade de timp. Procedând astfel, era prea puţin probabil să fi izbutit s-o izolez definitiv. Cu teoriile ei paranoice, ea era în stare de orice. Absolut orice. Oricât de mult nu m-aş fi căznit, tot nu reuşeam să pricep de ce în ultimele emailuri, repetându-se pentru a părea cât mai convingătoare, mă ameninţa că-mi va ataca soţia. Părea statornică în tot ce făcea, ori poate că mă înşelam. Poate că înfrânarea ei nu era decât o mască utilă disimulării.

Când i-am adus sarea, am zâmbit cam strepezit. Deoarece n-a răspuns la gestul meu ironic, conchisesem că n-avea sens s-o înjosesc şi mai mult. Deocamdată nu era momentul oportun. Îmi rămânea doar să aştept şi să nădăjduiesc că totul va reveni la normal.

— E doar sare, zise ghicindu-mi nedumerirea, clătindu-şi gura după ce înghiţise o cantitate destul de mare din acea pulbere leşietică.

— N-aş putea…

— Dacă ai fi în locul meu, cu timpul te-ai obişnui chiar şi cu otravă.

— E prea de tot. Înţelegi? E ceva… iraţional.

— Decât să te impacientezi şi să începi să-mi expui toate principiile tale de psihologie aplicată, mai bine ai umple cada. Cu apă rece.

— Rece?

— Cât mai rece.

— Bine, acceptasem pregătindu-mă să ies.

— Nu! Nu! râse ea. Voi avea nevoie de ajutorul tău.

— Desigur, confirmasem zeflemitor. Am uitat că eşti bolnavă.

— Du-te naibii! răbufnise privind pierdut, de parcă ar fi cercetat vreo entitate inexistentă.

Îmi venea să pun capăt respectivei bizarerii. Fiinţa din faţa mea nu mai era acea persoană frivolă de care nu trebuia să mă feresc. Deveneam un monstru, capabil de orice fel de atrocităţi. Fioroasă, mă putea ataca în orice moment. Ceva distructiv punea stăpânire pe ea. Posedată de răul incontestabil, începea să se lamenteze. Tremura şi ofta. Plângea. Devenea tot mai vulnerabilă. Tot mai multe abateri de la starea ei de normalitate induceau un fel de spaimă incontrolabilă. În mod firesc, nimeni n-ar fi putut improviza asemenea orori.

— Prefer să-ţi spun adevărul, insistam. Eşti bolnavă.

— Ştiu, zise începând să se dezbrace. Află însă că truismele tale nu mă vor ajuta nicidecum.

— Cu excepţia acestor poveţe, nu întrevăd altă posibilitate de a-ţi oferi ajutorul scontat.

— Aş prefera să taci. Nimic nu se compară cu atingeri reale. Oricât de absurdă nu m-ai considera, află că doar iubirea te va ajuta să învingi. Doar atunci am să tac. Definitiv. Desigur, dacă nu luăm în calcul o ultimă soluţie: moartea mea.

— Nu sunt ceea ce crezi. Nu sunt vreun criminal în serie, dacă ar fi să interpretăm drept plauzibilă nenorocirea justificată de pozele tale.

— Moartea mea e doar o ipoteză, zise rămânând complet goală, cufundându-se în luciul mat al apei din cadă.

— Ceremonii inutile.

— Tratament necesar, m-a corectat aruncându-mi o privire ostilă.

— Doar timp pierdut.

Nu mai suportam. Trebuia să ies. Apa emana un miros aspru, ca de hoit îngropat în vreun loc mocirlos. Chiar şi pereţii de nuanţa mucegaiului respingeau aburii expiraţiilor noastre, tot mai mult diluându-se în acel aer aproape vizibil. Ceva rece şi violet, ca o pată de lumină stătută, preţ de o clipă mijise în dreptul oglinzii. Îmi atinse uşor umărul drept. Când am întins mâna, ca şi cum aş fi încercat să îndepărtez acea iluzie, drept în faţa mea auzisem ecoul unui sunet ascuţit. Mi s-a părut că butonul metalic al manşetei cămăşii mele zgâriase ceva ce doar presupuneam că ar fi putut exista şi-n acel spaţiu.

— Unele uşi se închid fără vrerea noastră.

Îmi ziceam că ar fi trebuit să ies. Dar nu reuşeam. Nu mă puteam mişca. Ceva înţepător şi fierbinte îmi atingea gâtul. Pătrundea înăuntru. Atingea creierul, pe când din scheletul înaripat ce pe alocuri încă păstra hălci mari de carne putrezită emana un miros iute ca de sânge fiert, ca de pene exsudate. Ca un tapet proaspăt lustruit, peretele ce fixa umbra siluetei crucificate fusese îmbrăcat în lampasuri lungi de piele. Piele umană. De o paliditate tombală.

— Închide uşa, zise ea. Starea mea te-ar putea afecta grav.

— Te referi la năluciri?

— Dacă te temi că ai să păcătuieşti, află că n-am fugit din vreo mănăstire, pregeta liniştindu-mă.

Am privit conspirativ, cu o căutătură maliţioasă. Începeau să mă deranjeze ostentaţiile ei insistente. Preţ de câteva secunde chiar am fost încercat de gândul că actul în sine putea fi un bun prilej de ofensivă plănuită. În derivă, arborând un aer de vagă desconsiderare, am şovăit.

— S-ar putea să se ivească o asemenea ocazie, îi dădeam speranţe deşarte. Însă, ca totul să fie cât mai plăcut, de la ultimul act ar trebui să treacă un anumit timp. La fel simte şi soţia mea. Acea pauză… Pricepi?

— Crezi? Eşti sigur că şi ea rezistă la fel de mult?

— Chiar te măgulesc asemenea instigări fondate pe o logică rudimentară?

— Totul e mult prea simplu. Frica şi secretul sporesc satisfacţia. Sigur ştie şi ea că după un timp ar trebui să evadezi din rutină, să respiri un alt aer, să simţi că te sufoci alături de altcineva. Doar aşa extazul sporit de teamă va fi pe măsura aşteptărilor tale. În definitiv, n-avem ce pierde. Gustând din aceste clipe eterne, suntem convinşi de o singură certitudine: cu toţii ne îndreptăm spre final.

— Tot ce ai descris acum caracterizează cât se poate de bine tocmai caracterele instabile. Da. Tind să-ţi dau dreptate. Cu toţii existăm doar graţie acestui echilibru între instabilitate, incertitudine şi cumpătare exagerată.

Ca şi cum s-ar fi uitat prin irizarea propriilor lacrimi, şi-a întors privirea înspre geamul plin de un cer gol. Acea ignoranţă era în favoarea mea.

— Dă-mi lama! porunci nesperat.

— Poftim?

— Lama de bărbierit. A apărut o excrescenţă de care va trebui să mă izbăvesc.

— Nici să nu te gândeşti că am să te ajut. N-aş fi în stare de aşa ceva.

— E doar un nod lipsit de terminaţii nervoase. Îndepărtându-l, n-am să simt nicio durere. E ca şi cum ţi-ai tăia unghiile sau părul. Însă dacă nu mă scap de el acum, ulterior ar putea deveni tocmai rădăcina…

N-a mai spus nimic.

— Rădăcina? Rădăcina cui?

— Altor tumori de asemenea natură, minţise lăsându-mă să presupun cu totul altceva.

Bănuielile mele erau doar nişte fantasmagorii ilogice. De le-aş fi povestit soţiei, cu siguranţă aş fi primit răspunsul scontat: „Nu există niciun fel de justificare. Totul se rezumă doar la starea de epilepsie incipientă.”

— Şi cât de des treci prin aşa ceva?

— Nu ţi-am spus? Lunar. Mă întreb, totuşi, dacă ai etala cu aceeaşi ipocrizie compasiunea ta demnă de dispreţ, dacă s-ar întâmpla ca într-o zi, întâmplător, să fii nevoit să cunoşti adevărata durere. Să admitem că într-o sâmbătă oarecare, ştiind că plecase doar după câteva produse cosmetice prea puţin importante, un bun motiv de a evada din cuibul vostru, soţia ta nu s-ar mai întoarce acasă.

Mă aşteptam la asemenea ameninţări.

— N-ai să izbuteşti s-o ademeneşti.

— Ca să te conving de forţa mea, ar trebui s-o suni tocmai acum, s-o rogi să-ţi confirme că în sertarul scrânciobului din bucătărie va găsi un crucifix de cobalt şi nişte gheare ca de sticlă.

— Termină cu asemenea aiureli. Nici măcar nu e acasă.

— Ştiu.

Am ieşit. Am sunat-o pe Klara.

— Dar de unde ştiai? auzind-o, aveam senzaţia că îmi pierdeam cumpătul.

Şi tocmai atunci a apărut ea. Nebuna. Vedeam clar. Încă înţelegeam totul destul de bine. Aproape în întregime, trupul ei prins într-o unduire continuă fusese înfăşurat în pansament. Pansament cenuşiu. De nuanţa oaselor carbonizate.

— Recepţia! Recepţia! am sunat încercând să aflu ce se întâmpla de fapt aici.

— Apăruse o mică problemă, fusesem întrerupt. Sistemul de siguranţă a blocat toate uşile. Dar n-ar trebui să vă impacientaţi. În scurt timp vom remedia totul.

Nu mai suportam. Cu un interes sardonic, lăsând impresia că se simţea în largul său, nebuna adăugase:

— Ghearele cresc o dată la nouă luni. Crezi?

— Doar când nu mai eşti capabil să gândeşti, începi să crezi.

Va urma

Despre Nicolae CORNESCIAN

Nicolae CORNESCIAN a scris 16 articole în Revista de suspans.

Nicolae Cornescian Volume publicate (în limba ucraineană): "Atingerea aşteptării" 2001 (Editura Mustang, Bucureşti) "Imperii de iluzii" 2005 (Editura Mustang, Bucureşti) "Cartea morţii" 2009 (Editura RCR Editorial, Bucureşti) Premiul de debut ex-aequo al UNIUNII SCRIITORILOR din ROMÂNIA pentru volumul "Atingerea aşteptării" (2001) Proză, poezie şi piese de teatru în diverse reviste literare din România (Vatra, Convorbiri literare, Poezia,Orient Latin, Arcada, Archeus, etc.); Ucraina, Rusia, Slovacia, Cehia, Serbia şi Croaţia (în trei limbi slave).

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *