Foileton: Psihoze (1)

Nota redacţiei: Începând cu acest număr, vă prezentăm un nou foileton marca Nicolae Conrescian. Psihoze vă va captiva şi vă va vrăji tot atât de mult cât au făcut-o Extremele. Totodată, îl felicităm pe autor pentru viitoarea apariţie în volum a romanului Extreme.

1

Nu suportam s-o văd cum se chinuia. Trebuia s-o ucid. S-o eliberez de propria-i suferinţă.

Îmi era milă de ea. Ştiam că era un om bun. Ştiind-o acolo, în casa ei, în acea pustnicie inexorabilă, începeam să risc tot mai mult. O vizitam. Aproape că fugeam de acasă. Îmi părăseam soţul, fără a-i motiva scopul promenadelor mele. „Te căutam ca un zălud”, cloncănea de fiecare dată când mă întorceam de la Edwina. „Te-a căutat mama ta. Nu ştiam ce să-i spun.” „Ce soţ mai eşti şi tu, glumea ea, dacă nu ştii pe ce ponoare îţi pluteşte umbra?”. „Magazinele. Colegele. Prietenele. De fapt, ştii şi tu cum suntem noi, femeile”, mă explicam aşteptând mereu acelaşi răspuns din partea sa, un sărut dulceag, prelung, apropiindu-mă de punctul în care încă puteam să-mi astâmpăr zguduirile şi dispoziţia de a iniţia noi partide de sex. Chiar şi-n miezul zilei. În pragul uşii sau în bucătărie. De fapt, prinsă în marasmul acelor îndestulări incontrolabile, nu mai conta absolut nimic. Nici timpul şi nici spaţiul nu puteau îmblânzi neostoita poftă de a domina şi a se simţi dominată. O epuizare necesară, firească, dătătoare de alte puteri.

— Ai schimbat parfumul?

Refuzam să-i răspund. Ştiam mult prea bine. Pielea mea fusese pătată cu un miros străin, cu mirosul Edwinei. La fel de bine ştiam că nu mai exista nicio cale de întoarcere. În aparenţă, acea femeie nu reprezenta nicio primejdie. Dincolo de masca falsă a duioşiei, pe care o purta cu o demnitate şi o degajare prefăcută, ascundea ceva insalubru, un soi de ranchiună şi ură faţă de tot ce i se ivea în cale. Era ca şi cum, indiferent de situaţie, eschivând ideea că nimănui nu i se permitea chiar totul, era ca şi cum altcineva se făcea vinovat de obidele sale. Probabil că tocmai din acest motiv ajunsese atât de înstrăinată şi nefericită. Era ca un ciulin ascuns printre petale de nuanţe înşelătoare. Se hrănea cu otravă. În seva sa, în venele ei curgea ceva toxic, ceva chinuitor. Desigur că pe asemenea specimene le cunoşteam destul de bine. Îţi promiteau tot ce nu aveau niciodată, dar continuau să viseze că ar putea obţine. Periculoşi deveneau când aveau impresia că visul lor ar putea fi atins fără sforţări prealabile. Cu siguranţă că asemenea femei ar fi găsit timp să tălmăcească o sumedenie de idei ce aparţineau minţilor străine, însă ar fi uitat să spele cămaşa propriului soţ. Se înţelege că în acest caz chiar şi tâlcuirile ar fi fost eronate, deoarece asemenea firi sunt lipsite de potenţa paralelismului dintre ceea ce se vrea platonic, aparţinând întru totul doar universului aparent, şi ceea ce există. E alături, dar e plin de cusururi ce nu se văd din pricina luminii propagate de spaţii total inaccesibile.

— Întoarce-te!

Iniţial, Anton ignorase îndemnul meu. L-am apucat de umeri. Îl priveam cu o răceală dezarmantă. O scrutare acidă, penetrantă. Un zâmbet scurt îi miji pe faţă, însă se stinse în clipa imediat următoare. Îmi venea greu să mă abţin, să nu-i răspund cu acelaşi zâmbet, de o afecţiune ingenuă. Nu-mi permiteam să cedez. Deţineam controlul asupra situaţiei ivite.

— Mă bănuieşti de ceva anume?


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


Invectivele ce urma să le rostesc, însă mă abţinusem la timp spre a nu înrăi situaţia la care ajunsesem, puteau îndrepta stările noastre de spirit spre ceva complet greşit, ceva impur, ceva ce provoca şi depărta de adevărul ştiut. M-am rezumat doar la o simplă întrebare. Era doar o formă de indignare la care nici măcar nu aşteptam răspunsuri elocvente.

— Nu! protestase cât se putea de distant, ca şi cum nici n-ar fi înţeles rostul descoaserilor mele. Îmi aruncă o privire meditativă, depărtată, ca un fel de săgetare sfredelitoare, menită a te seca de orice putere. Trase aer în piept şi găsi curajul de a se destăinui. Era un fel de ispăşire. Azi, schimbase subiectul discuţiei, azi am fost ameninţat cu moartea.

În alte conjuncturi nu m-aş fi lăsat impresionată de atitudinea sa sediţioasă. Acum, însă, în vocea sa, ce căpătase tonuri tăioase, umplând parcă aerul din interior cu sonorităţi reverberante, desluşeam ceva înfricoşător, pur, revoltător.

— Glumeşti?

— Ca să evit moartea, ar trebui să te părăsesc. Ştiu că un asemenea gând induce amărăciune. Desigur că n-ai accepta aşa ceva.

— Vrei să pleci? Vrei să ne despărţim? Spune-mi clar! Nu e cazul să apelezi la tot soiul de fabulaţii fără sens.

— Nu! mă întrerupse, lăsându-mă să înţeleg că trebuia să aştept să-şi încheie perdaful. Te rog să mă asculţi. Tot ce-ţi spun e cât se poate de adevărat. Am dovezi clare. La început, nu le acordam nicio importanţă. Credeam că sunt doar nişte mesaje venite din partea vreunei demente. Nici măcar nu le citeam până la capăt. Ulterior, mi-am dat seama că gluma începea să se îngroaşe. De la generalităţile pe care le-ar putea scorni orice singuratic, treptat, s-a trecut la acuităţi subiective.

— Vrei să spui…? m-am oprit la timp. Oarecum timorată, i-am permis să-şi verse tot ce-l supăra. Destăinuirile îi erau sincere. Vorbea ca şi cum ar fi încercat să se apere în faţa vreunei fărădelegi pe care n-o săvârşise. Nu se folosea de acele sintagme exigente la care apela când voia să mă inducă în eroare, lăsându-mi senzaţia că orice încercare de a i se împotrivi ar fi fost doar o pierdere de vreme.

— „Emporio Armani e unul din brandurile mele favorite. Sunt sigură că acea cămaşă pe care ai purtat-o azi, de un sidefiu hipnotic, ce-ţi vine atât de bine, a fost doar alegerea ta.”  Apoi, tot în acel mesaj, se aduceau zeci de considerente, menite de a te înjosi, doar un contrast necesar, ce aducea imaginea persoanei mele undeva la hatul desăvârşirii. „Nici nu se poate exista în absenţa ta” mai era scris acolo. Se pare că agresoarea, oricine ar fi ea, suferă de sindromul Cotard. E periculoasă din toate punctele de vedere.

— Poate că te înşeli, încercam să-l liniştesc. Mult prea bine s-ar putea ca tipa să fi recurs la o serie de stratageme ce doar incită curiozitatea. Cu orice preţ, vrea să-ţi demonstreze faptul că-ţi cunoaşte viaţa personală. E doar o nevoie imperioasă, ce o ajută să-şi suprime o mare parte din suferinţe. Că purtai haina brandului Armani, a observat în pozele tale, postate pe profilul meu de Facebook. Ulterior, când ţi-a trimis respectivul mesaj, recurgând la tot soiul de subterfugii perimate, încerca să te inducă în eroare. De la sidefiul hipnotic, cenuşiul ca ardezia, albastrul celest, treptat, dacă reciteşti tot ce ţi-a scris, vei observa că ajunsese la nuanţa finală: vernil marin. Îmi cer iertare, dar după treisprezece ani de viaţă comună, cunoscându-te atât de bine, am simţit şi eu neliniştea ta. Când am intrat în contul tău şi am verificat toate mesajele, am înţeles că, de fapt, descriindu-te, agresoarea se folosea doar de fotografiile văzute. În mod cert, joacă insidios. Pur şi simplu, vrea să evidenţieze puterea ei de persuasiune. De aceea îţi recomand şi chiar îţi interzic să răspunzi la asemenea încercări sediţioase. Ar trebui să înţelegi că orice cuvânt de-al tău, adeverindu-ţi realitatea, are darul de a-i spori veleităţile, doar nişte iluzii cât timp se clădesc pe ceva ce nu poate fi văzut, e lipsit de feedback.

Iniţial, mă aşteptam la o izbucnire de furie din partea sa. Simplul fapt că-i violasem corespondenţa, că mi-am permis să scotocesc prin ceea ce aparţinea intimităţii sale, i-ar fi justificat orice act de ripostă, orice tentativă de a mă ataca, a răni. Ulterior, însă, aproape că începusem să detest impasibilitatea sa. Chiar de părea bulversat, cu timpul, respectivul subiect devenea tot mai lipsit de interes. Mai degrabă, în cele din urmă, ajunsese doar pretextul pastişelor la care apela de fiecare dată când încerca să tracaseze. Nu. Nu mă supărau glumele sale; uneori nesărate. Tainica forţă a relaţiei noastre consta în faptul că nu ne ascundeam absolut nimic. Mărturisindu-ne neliniştile, vorbeam deschis. Nu ne rezumam doar la nişte relatări minimale, lăsând loc întrebărilor speculative, suspiciunilor. Ascultându-i tălmăcirile, izbuteam să observ propriile carenţe. Era ca şi cum m-aş fi privit de undeva din exterior. Izbuteam să mă eliberez de propria persoană, să fiu alta. Mă schimbam. În unele momente, chiar şi el îmi părea oarecum diferit. Nu încercam să mă schimb ştiind că mă iubea. Nu insistam să se schimbe doar pentru că îl iubeam. Deveneam diferiţi în egală măsură. Tindeam spre acea unicitate definitorie, ce avea darul de a ne îndepărta de platitudinea obişnuinţei, spre a lăsa loc liber puterilor nebănuite, ce zăcuseră tot acest timp în amândoi; doar pentru a aduce individualitatea la un rang superior.

— Ca să clarific anumite aspecte, m-am decis să-i propun o întâlnire între patru ochi. M-am gândit să aleg un hotel ieftin. Doar pentru a înlătura orice urmă de suspiciune. Totuşi, în acest caz, mă simt nevoit să apelez la ajutorul tău.

— Vrei să înscenăm un fel de despărţire? Vrei să lăsăm impresia că am ajuns în pragul divorţului?

— În acest caz, pentru un timp scurt, ar trebui să te muţi în cealaltă casă.

— Nicidecum. Nu pot să-i dau afară pe chiriaşii de acolo. Sunt nişte oameni deosebiţi. Şi, nu uita, o mare parte din sumele ce acoperă aproape toate deplasările noastre provine tocmai din această sursă. Chiar de e vorba doar de o perioadă scurtă de timp, consider că n-ar trebui să ne înjosim chiar într-un asemenea hal. Sincer vorbind, nici n-ar trebui să ne gândim la respectivele drăcovenii.

— Şi totuşi, dincolo de rătăciri şi râvne de a-şi vedea visul împlinit, această fiinţă, oricine ar fi ea, într-un mod cât se poate de serios, mă ameninţă cu moartea. Dacă voi reuşi s-o descopăr, s-o întâlnesc, respectiva dilemă aproape că va fi rezolvată. Adunând destule dovezi, voi putea s-o aduc în faţa instanţei.

Era clar că parţiala mea împotrivire n-avea nimic în comun cu sentimentele. În această privinţă, nu simţeam nicio ameninţare. În schimb, mă temeam că fără niciun sens soţul meu s-ar fi încurcat doar cu o persoană turbată, vreo singuratică deprimată, pe care, raportându-mă la situaţia Edwinei, aş fi fost capabilă chiar să o compătimesc.

Trăiam ceva confuz, ceva de nedescris. Era pentru prima dată când mă simţeam nevoită să apelez la ajutorul altei persoane. În acest caz, Edwina devenea veriga nodală. Dacă i-aş fi explicat totul, probabil că aş fi primit răspunsurile necesare, ori, ignorând vorbele ce demascau iubirea ei pentru mine, cel puţin aş fi văzut o altă faţă a dificultăţii ivite.

— Nu! N-am să-i izgonesc pe acei oameni. Mă voi muta la o veche prietenă.

„Prietenă”, repetam în gând.

Nu puteam să o văd suferind. Trebuia s-o ucid.

2

Credeam că murise. Refuzând s-o ajut, era ca şi cum aş fi ucis-o tocmai eu. Nu ştiam că pe asemenea singuratice chiar şi moartea le poate ocoli. Nu regretam absolut nimic. Desigur că nu aveam nicio vină. Nicio urmă, confirmându-mi prezenţa, nu putea fi găsită la locul prezumtivului accident. Poate că nici nu eram acolo, căci, după un lung timp, scurs de la controversatul eveniment, continuam să trăiesc cu senzaţia că tot ce ştiam şi simţeam a fi atât de prezent şi real, exista doar în imaginarul meu. Amintind obsesiv fiecare amănunt, reluând firul intrigii, mai de fiecare dată, intuind iminenţa finalului neaşteptat, divagam de la certitudinile cunoscute, denaturam realitatea acelui trecut, ca şi cum aş fi pierdut uzul raţiunii. Evident că aceste abateri puteau fi atribuite puterii implacabile date doar de închipuirea mea.

„Ar trebui să te debarasezi de asemenea rătăciri inutile”, mă apostrofa soţia de fiecare dată când aduceam în discuţie numele fiinţelor ce nici nu existau şi în viaţa noastră. Ştia că toate aceste născociri  erau cât se putea de necesare pasiunilor mele, cu timpul devenite o sursă de câştig. Desigur că ea, cel mai bun prieten care mi-a fost dat să-l întâlnesc şi pe acest pământ, accepta acele ieşiri, care, în alte circumstanţe, în minţile străine, puteau însemna cu totul altceva. „Nu uita, mă atenţiona, nu uita că aceste divagaţii ar putea fi în defavoarea ta. Te ajut până la punctul în care ştiu sigur că tot ce afirmi despre ceea ce nu există nu reprezintă altceva decât o trăire pur mentală. Vorbesc în numele fantasmei tale. Îţi răspund în numele ei, dar te avertizez că limitele permise vor fi stabilite doar de mine.”  „Întocmai”, confirmam ascultându-i tiradele în timp ce, dincolo de umbra văzută, mintea mea căuta adâncimea acelor unduiri ce ar putea confirma orice prezenţă reală. Priveam dincolo de acoperământul exterior. Priveam înăuntru, ca şi cum aş fi urmat doar un simplu manierism, ce mă ajuta să mă distanţez chiar şi de propria persoană. Alternam inopinat între polii lumii posibile doar în măsura în care doar eu o puteam inventa. Doar pentru mine.

Şi totuşi, într-o clipă nefastă, dintr-o astfel de lume se ivise cineva. Cineva al naibii de real. O femeie străină.

— Ţi-ai ieşit din minţi? m-a ameninţat într-o noapte, pe holul unui hotel uitat de lume. Care bărbat, fie el chiar şi căsătorit, ar refuza aşa ceva?

— Eşti atât de scârboasă, încât nici nu mă miră de ce ai rămas singură tot acest timp.

— Mă vei avea pe conştiinţă, răbufnise violent. Chiar de n-a fost nimic între noi doi, începând din această clipă, o voi ataca pe soţia ta. Îi voi trimite mii de mesaje, descriindu-i tot ce voiam să fie. Voi povesti ca şi cum ar fi fost. Am s-o fac să mă creadă.

— Eşti un om pierdut. Pentru mine, te poţi considera doar un trup ce se preumblă în căutarea propriului suflet. Pentru mine, eşti moartă.

Iniţial, n-a protestat aşa cum m-aş fi putut aştepta. Un plâns isteric a cuprins-o subit. Din instinct, din compasiune, voiam să mă apropii şi s-o liniştesc, însă am realizat că orice gest de afecţiune i-ar fi sporit şi mai mult speranţele pe care şi aşa  le vedea posibile. Simţind că înscenase acea şaradă de prost gust, i-am întors spatele pregătindu-mă să plec spre apartamentul meu, aflat la parter.

— Mă vei avea pe conştiinţă, mă avertiza printre lacrimi. Pentru mine eşti totul. Până când nu te cunoşteam, iubeam doar femeile. Şi tu ştii asta. N-ar trebui să-ţi mai repet. Doar tu ştii asta.

— Tu? Tu nici măcar nu exişti.

— Te implor, te rog din suflet să încerci să nu te opui. Măcar să-ncercăm, ca să poţi să-nţelegi că există şi alte senzaţii, pe care îţi poate oferi doar un om străin.

— Eşti dusă rău. Instinctele caracterizează regnul animal. Din păcate pentru tine, eu ştiu să iubesc doar pe acei oameni pe care am reuşit să-i cunosc destul de bine, să-i apropii. Dacă nu pricepi ce simţi, n-ai să izbuteşti să induci celuilalt ceea ce aştepţi din partea sa. Te lupţi în zadar. Doar îţi iroseşti timpul, dacă înţelegi ce vreau să-ţi spun.

— Am nevoie de tine, insista mânată de o voluptate fioroasă de a impresiona. Revoltată, pierzându-şi stăpânirea de sine, aproape că îşi ieşise din minţi. Cu pumnii strânşi începu să lovească în peretele din stânga sa. Refuzam s-o privesc. Vedeam doar o umbră vălurită, tremurând spasmodic, alungindu-se, căpătând forma sluţeniei creionate de vreo minte diabolică. O simţeam în spatele meu. Ştiam că se apropia. În mirosul parfumului pe care îl folosea se strecurase ceva rânced, era duhoarea respiraţiei sale, ceva ce ţâşnea din interiorul ei, din întunecimi găunoase, unde, probabil, germinase sufletul ei, despre care îmi scria de fiecare dată când voia să-mi amintească de singurătatea sa.

— Chiar şi pe acest pământ, sacralitatea ar trebui căutată doar în sufletul femeii. Îndeosebi, de tine, continuam s-o provoc.

Ca o forţă anaclitică, vorbele mele îi amplificau reşutele. Jucam perfid. Doream să acţionez într-o astfel de manieră, pentru că ghiceam chiar şi ceea ce în mintea ei căpăta aspecte letale. Cu cât mai mult intenţionam să mă împotrivesc, cu atât mai mult o apropiam. Şi totuşi, pentru a avea certitudinea că nu va abandona experimentul meu de natură pur psihologică, uneori mă vedeam nevoit să cedez. Nu m-am opus. Chiar şi-n acea noapte, pe holul acelui hotel, aproape că-i permisesem să mă atingă. I-am zâmbit lăsând impresia că oponenţa mea era doar o farsă.

— Eşti imposibil, rostise cu o uşurare ce-i trăda bucuria, o fericire aproape copilărească, de fetişcană gustând din plăceri interzise. Ştii cât de mult te iubesc? repeta obsesiv. Te iubesc şi te vreau mereu alături. N-ai să crezi, dar în ultimul timp am reuşit să fac abstracţie de prezenţa soţiei tale. Te iubesc atât de mult, încât am reuşit să înfrunt chiar şi orice formă de manifestare a geloziei. Indiferent de conjunctură, vreau să te ştiu fericit.

— Doar să nu mă atingi, i-am răspuns sarcastic. Depărtează-te! aproape că strigasem.

Şi atunci, tocmai în acea clipă fatidică, se produse inimaginabilul. Era ca şi cum nimic din ceea ce mi-a fost dat să văd nu se putea să se petreacă aievea. Mai degrabă, era doar o înlănţuire de imagini ce pot exista doar în vreun coşmar, în visul vreunui bolnav îndopat cu medicamente ce încă îl menţin în viaţă. Atunci a început totul. Depărtându-se aşa cum o rugasem, a îngenuncheat ca şi cum acel gest nesperat ar fi fost ultima-i şansă de a nu mă pierde. Apărut ca din senin, într-o aglutinare de umbre confuze şi lumini tăioase, a scânteiat ceva metalic. Cuţitul pe care îl observasem în secunda imediat următoare, lama sa, precum o răsfrângere ce asemenea oglinzii magnetizate atrăsese tot ce a mai rămas viu primprejur, descriind un arc de cerc aparent greşit, cu o repeziciune uluitoare spintecase aerul ce ne separa. Vârful obiectului tăios pătrunse în pieptul ei. În apropierea inimii. Privită repetitiv, scena devenea tot mai confuză. Era momentul în care, simţind moartea în faţa sa, spectatorul fusese trezit la realitate. Doar că, spre deosebire de ceilalţi, eu asistam la ceva mult prea viu, atât de prezent, încât nicio negare exprimată de alţii nu putea anula adevărul ştiut.

— Minte-mă că mă iubeşti, implora scrutându-mă cu priviri confuze, de himeră ai cărei ochi săgetând frenetic te dezarmau de orice putere de ripostă.

— Nemernico, îi zâmbeam, e o plăcere să te văd murind. Nici să nu crezi că voi încerca să te ajut. Nu-mi pătez mâinile cu asemenea stârvuri.

— Ştiu că mă iubeşti, aiurea încercând să se ridice. Reuşind să deschidă uşa apartamentului 214 B, un timp oarecare rămase în prag, urmărindu-mă cum mă îndepărtam, vorbind neîncetat, plângând.

Poate că ştia şi ea. Poate tocmai de aceea nu se dădea bătută. Insista chiar de era doar o fire vulnerabilă. Ştia că nu-mi stătea în obişnuinţă să mă pretez la tot felul de înjosiri. De asemenea, mai mult din corespondenţa virtuală, remarcase capacitatea mea de a ieşi din orice impas fără a-mi păta onoarea. Desigur că mă feream să-i divulg sau să-i explic anumite sensuri ce aparţineau vieţii mele private, însă nu-i puteam tăinui ceea ce deja se ştia despre mine. În zadar încercam să o lămuresc că ficţiunea nu avea nimic în comun cu realitatea mea, căci, dincolo de vicleniile mele stângace, bănuiam că era capabilă să ghicească analogiile necesare. Probabil că tocmai aceste similitudini au şi adus-o aici, în pragul morţii.

N-aveam motive să ezit. Pătruns parcă într-o ambianţă onirică, în timp ce mă grăbeam spre apartamentul meu, mi se părea că începeam să mă împleticesc. Mă aflam într-un spaţiu interzis. Orice uşă deschisă în acele momente ar fi fost o capcană de netrecut. Trebuia să mă strecor neobservat, să evit orice privire. Aproape că izbutisem. Când am coborât, o constatare stranie a indus torentul altor trăiri, la fel de improprii. Era prea multă linişte în interior. Nu percepeam nici măcar ecoul propriei respiraţii. Era ca şi cum tot ce mi-a fost dat să văd ar fi încremenit, s-ar fi năruit. Pentru totdeauna. O senzaţie de repulsie mă răscolea şi mă întorcea la realitate, făcând tot mai prezentă imaginea femeii de care fugeam. În mod sigur, respectiva obsesie, dorinţa de a înlătura tot ce dispreţuiam, tot ce fusese atins şi de ea, contrasta cu vorbele soţiei, cu mărturisirea ei: „De când te-am întâlnit, privind retrospectiv firul propriei vieţi, n-aş dori să se schimbe ceva. Poate că e doar un simplu mod de a-ţi mărturisi iubirea.”

Brusc, aflat undeva la limita conştientului, am înţeles îndată cum trebuia să acţionez. Am intrat înăuntru. În apartamentul meu. Găsind iPadul pe măsuţa de lângă pat, începusem să verific ultimele mesaje. În timp ce pe bara frontală se înnoiau unele aplicaţii media, tot acolo observasem numărul mesajelor necitite. Trecea de ordinul zecilor. Mă interesau doar cuvintele soţiei. Mă temeam să nu i se fi întâmplat ceva neprevăzut, ceva ce putea constitui una din uneltirile dementei, rezultanta geloziei sale. Gândul în sine părea chiar un calvar.

„De ce nu răspunzi? Aproape din oră în oră, încă de dimineaţă, pe contul nostru comun sosesc tot felul de înştiinţări, cu predilecţie referitoare la publicarea romanului tău. Numele expeditoarei îmi e total necunoscut. Bănuiesc că e cineva din colectivul redacţional. Dacă eşti în zonă, după 16:00 eşti aşteptat la recepţia hotelului Imperial. Personal, cred că n-ar trebui să ratezi asemenea ocazii. Mai presus de bunăstarea noastră, ia aminte că e vorba de cariera ta.

Azi, 13:27”

Era clar. Chiar şi din cuvintele soţiei reieşea că nebuna juca cât se putea de parşiv. Atribuindu-şi identităţi false, intenţiona să deruteze, închipuindu-şi totodată că alături de ea viaţa mea ar fi avut un alt sens.

 „De ai să refuzi întâlnirea de azi, voi trece la următoarea etapă, îţi voi răni soţia. Nu mă refer doar la nişte confidenţe mincinoase, ci, mai degrabă, te avertizez că îi voi provoca răni fizice. De fapt, n-am să fac altceva decât să-ţi demonstrez una din ideile tale: Uneori, o singură clipă valorează mai mult decât un an întreg, trăit din aşteptări. Eşti mult prea deştept, ca să-ncerci să te opui. Deduci consecinţele.

Azi, 14:38”

Putem exista chiar şi fără străinii care nu pot schimba nici măcar părerile noastre. Însă, fără cei apropiaţi, cei care ne influenţează chiar şi cele mai neînsemnate manifestări, viaţa noastră n-ar avea niciun sens. Probabil că respectivele gânduri, premergătoare atacurilor ce soseau necontenit, nu erau doar nişte concepte generale. Căutând soluţii de a ieşi din impas, reveneam asupra mesajelor. Aşteptam ziua în care m-aş fi bucurat sesizând lipsa ei, având certitudinea că în cele din urmă înţelese zădărnicia insistenţelor sale.

Timpul trecea. Ameninţările deveneau tot mai înspăimântătoare.

— Cu tine se petrece ceva ciudat, observa soţia. Nu îţi stă în caracter să te comporţi aşa, să fii atât de distant.

— E din cauza noului personaj, încercam să mă explic.

— … o fire confuză, irascibilă, schimbătoare. Desigur că tocmai asta urmează să-mi spui. Te cunosc atât de bine, încât aproape că ştiu chiar şi ce gândeşti. Şi totuşi, mi se pare că toate acele nume, care te ameninţă repetat, aparţin unei singure persoane. Am citit tot ce ai primit în ultimul timp. M-am decis să plec. Pentru un timp oarecare, voi locui la o veche prietenă. Îţi voi permite să-ţi faci ordine în propria viaţă.

— Dar…

— Lasă-mă să termin. Cred că o cunoşti. Cred că ştii cine e agresoarea. Oricum, faptul că nu îmi recunoşti adevărata ei identitate nu-mi dă dreptul să te acuz. Ştiu că ai recurs la respectiva disimulare doar pentru a mă proteja tocmai pe mine. Ţin să-ţi dau dreptate. Poate că e o soluţie înţeleaptă.

3

Chiar de la bun început, nu puteam să nu observ acea prudenţă cu care îşi apăra certitudinile. Vorbea fără ambiguităţi. Pretindea că în orele de rău augur se afla tocmai în casa ei. Impulsionată de zâmbetul meu zeflemitor, contrariată, îmi respingea cu vehemenţă toate poveţele.

— Nici să nu te gândeşti. Chiar de spui că şansele de vindecare ar putea creşte simţitor, n-am nevoie de ajutorul acelor potlogari. În fond, e doar o rană minoră.

— Şi dacă ţi-a fost atins vreun organ vital?

— Aş fi simţit îndată. N-aş fi rezistat până acum.

— Edwina, refuzam să bat în retragere, ca între noi, între femei, lasă-mă să văd locul vătămat.

— Desigur, acceptase pe un ton total neaşteptat, răbdător. Te voi lăsa să faci tot ce vrei, dacă îmi promiţi că îmi vei tempera fierbinţeala ce-mi inundă interiorul. E o durere neclară. Am senzaţia că ceva stringent şi vâscos îmi curge prin vene, devenind opalescent în mintea mea plină de tine, de prezenţa ta binefăcătoare.

Nu puteam întrezări nicio ieşire. Eram copleşită de exasperare la gândul că voi fi nevoită să-i suport toate elucubraţiile. O singură consolare ar fi fost de ajuns. Doar o simplă atingere.

— În acest caz, ripostasem de parcă m-aş fi eliberat de vreo apăsare fetidă, resimţită tot mai intens, în aceste circumstanţe mă simt nevoită să plec.

— Era doar o glumă de prost gust, se scuză ea. Nu sunt chiar atât de smintită pe cât las să se întrevadă. Cred că nu m-am înşelat. Cred că am intuit corect faptul că în tine pot găsi un om de încredere. Uneori, simt o stringentă nevoie de a mă elibera chiar şi de propria persoană. Simt că nu mai suport. Durerea mea se acumulează în tot soiul de gânduri nimicitoare, ce dospesc în vreun organ alterat, pregătit să cedeze în orice clipă, îndeosebi atunci când singurătatea devine insuportabilă.

— Te înţeleg destul de bine, o întrerupsesem doar pentru a nu asista la alte relatări, ce m-ar fi obligat să fiu tot mai conciliantă.

Şi totuşi, mă simţeam copleşită în faţa neputinţei de a-i oferi ajutorul scontat. Mai mult ca oricând, în acel spaţiu străin, unde mă ştiam ameninţată chiar şi de umbre, hotărâsem că sosise timpul să recurg la aplicarea planului elaborat. Trebuia s-o ucid. Zâmbeam prefăcut. Era doar o mimare necesară camuflării intenţiilor ce urmau a mă elibera de chinul indus de conştientizarea singurătăţii ei. Într-o notă aparent jovială, continuam în acelaşi registru frenetic: Te înţeleg şi cred că ai să reuşeşti. Am să te ajut.

— Fii mai explicită! bălmăjise infatuat.

— Problema e cât se poate de clară: indiferent de circumstanţe, observ că refuzi să cedezi. Vrei să domini mereu. Însă prezenţa bărbatului presupune tocmai contrariul. Ca să-l cucereşti, iartă-mi francheţea, consider că ar trebui să te debarasezi de fixaţia mistuitoare a eternei puteri.

— Scuteşte-mă de asemenea concepţii. Dacă dezaprob, nu înseamnă că ponegresc. Aminteşte-ţi că niciodată n-am adus în discuţie imaginea soţului tău. Habar nu am cu cine îţi împarţi patul şi nici nu mă interesează asemenea amănunte irelevante. Pentru mine, ai fost şi vei rămâne cea mai bună prietenă. Iar conotaţiile acestui cuvânt poţi să le interpretezi cum doreşti. Ştiu ce simt. Ştiu că mi-ar fi imposibil să-ţi explic respectiva obidă. Aş risca să par isterică.

— Cred că doar ceaiul ne mai poate salva acum.

— Ceaiul? s-a mirat.

— De la un tip de treabă, un bărbat arătos, de altfel, în timpul ultimei croaziere, aflasem un mod inedit de preparare a respectivului deliciu. Lasă totul pe seama mea.

— Nici de m-ai fi rugat, n-aş fi acceptat să-ţi satisfac asemenea pofte. Mă simt ostenită. Resimt o senzaţie de slăbiciune în mădulare. Mă găseşti în dormitor. Mi-am amintit că am de trimis nişte mesaje importante. La o firmă de cosmetice. În perioada asta au reduceri atractive. Îmi convine oferta lor. Voi comanda ceva şi pentru tine.

— Nici să nu te gândeşti! rostisem pe un ton nazal.

— Bine, bine. Vezi de ceaiul tău.

„Ceai cu o doză de somnifere”, gândeam răspunzându-i cu acelaşi zâmbet malonest. Cu gesturi certe, metodice, în cele din urmă reuşisem să mă sustrag. Am închis uşa în urma mea. N-am şovăit nicio clipă. Dacă aş fi avut chiar şi cel mai mic dubiu în privinţa mârşăviei ce urma să o săvârşesc, ar fi însemnat să-mi admit înfrângerea chiar de la bun început. Cantitatea de somnifer dizolvată în cana cu ceaiul ei ar fi adormit chiar şi un cal. Imperturbabil, continuând jocul perfid, când am urcat la ea, când i-am întins iena cu incrustaţii argintate, reprezentând nişte motive florale, aproape că  m-am bucurat la gândul că preţ de câteva ore bune urma s-o eliberez de conştientizarea izolării sale deprimante. Nu-mi surâdea gândul că ulterior urma s-o dezbrac şi să-i aranjez patul în aşa fel, încât, atunci când se va trezi, să nu bănuiască absolut nimic din tot ce-i făcusem.

Brusc, un sunet metalic mi-a anunţat apariţia. Pe pragul din dale de marmură de Murano zăcea una din linguriţe. O scăpasem, când din neglijenţă, cu cotul stâng atinsesem catul uşii ce dădea în dormitorul ei. Cu un aer năuc, incomodată vizibil, reuşisem să mă debarasez de tava cu licoarea încă fierbinte. În timp ce o aşezam pe măsuţa de lângă patul în care stătea tolănită, adoptând o poziţie fantezistă, m-am simţit urmărită, privită cu jind. Purtam doar o rochie uşoară, ce nu-mi ajungea nici măcar până la nivelul genunchilor. N-aveam colanţi şi nici şosete. În casa altei femei, felul în care eram îmbrăcată n-ar fi avut nicio importanţă. Dar nu şi în prezenţa ei.

— Eşti atât de frumoasă, continua să-mi strice dispoziţia.

— Dar nici tu nu eşti mai prejos, i-am întors tăios. Ştiu că nu am niciun drept să te întreb, dar aş dori să aflu dacă ai cunoscut vreodată vreun bărbat adevărat?

— Te referi la sex? La actul în sine? La durerea resimţită în timpul penetrării, când, dacă nu simţi nimic, rămâi doar o cârpă uscată?

— Vrei să spui că în asemenea clipe te simţi folosită? mă lăsam prinsă în capcana unei intimităţi exagerate.

De parcă ar fi văzut în mine pe propria mamă, aplicându-i o nouă lecţie de disciplină austeră, a refuzat să-mi răspundă. În schimb, din câteva sorbituri, golise aproape o jumătate din lichidul rubiniu. Mă aşteptam să cedeze. Nu eram pregătită să deschid subiectul zbuciumului meu, adevăratul motiv pentru care venisem aici. În ipostaza în care am găsit-o, cu mintea plină de sentimentalisme incontestabile, ar fi tratat cu dispreţ neliniştea mea. Lămuririle ei ar fi echivalat doar cu o simplă afirmare a compasiunii. Nu i-am spus că Anton e ameninţat cu moartea. Voiam să aflu părerea ei. Probabil că perspectiva sa, interpretările încurcăturii ivite, m-ar fi ajutat să înţeleg modul de gândire al celei ce-mi ameninţa soţul. Ca şi agresoarea, Edwina cunoştea aceeaşi singurătate de neîndurat.

— Aproape că terminasem, îi sugeram să mă urmeze indicându-i ceaşca mea.

Tonul adoptat de mine era convingător. O exasperam de-a dreptul. Deocamdată, nu observam niciun rezultat. Înfruntând mahmureala ce o domina doar cu câteva minute în urmă, Edwina devenea tot mai prezentă. Părea că lichidul avusese un efect contrar, revigorant. Eram sigură că nu încurcasem ceştile. Dacă nu ea, atunci până acum, eu trebuia să simt starea de indispoziţie aşteptată, oboseala. De geaba mă căzneam să înţeleg unde anume greşisem. În aparenţă, privind retrospectiv şirul faptelor, până acum ar fi trebuit să se observe primele manifestări. „În mai puţin de cinci minute, mai mult ca sigur vă veţi cufunda în cealaltă lume”, îmi aminteam exagerările farmacistului de la care primisem panaceul. „Doar să nu uitaţi să respectaţi doza prescrisă. În caz contrar, va trebui să vă confruntaţi cu efectele secundare.”

— Într-adevăr, o reţetă perfectă, spuse ea de parcă mi-ar fi citit gândurile.

— Nu pricep, rămâneam nedumirită.

— Mă refer la modul de preparare, aflat de la  tipul de pe vapor. Parcă asta spuneai mai înainte.

— Da, m-am liniştit adăugând o minciună incitantă: Cu preţul unui sărut.

Îndepărtând orice umbră de stânjeneală, ce ar fi deconspirat tentativa mea de a recurge la fapte insipide pe care aproape că începeam să le detest, căutam să înţeleg lipsa oricărei reacţii. În acest caz, găseam o unică îndreptăţire raţională: nu m-aş fi mirat de aş fi aflat că Edwina se droga. Poate chiar şi acum se afla sub influenţa substanţelor halucinogene. Doar astfel puteam să-mi explic lipsa oricărui răspuns la somniferul dizolvat în ceai.

— Să ştii că mi-a prins bine. Mai ales acum, când mă ştiu nevoită să plec.

— Să pleci? am repetat buimac.

— Sunt aşteptată. E vorbă de o întrevedere importantă, pe care nu îmi permit să o ratez.

— Dar în curând se va întuneca, încercam s-o reţin. De altfel, venisem la tine cu un motiv anume. Cred că eşti singura persoană care în aceste momente de cumpănă mi-ar putea oferi ajutorul trebuincios.

Pozam în victimă. Era o strategie necesară, ultima modalitate de a o atrage de partea mea. Nu-mi permiteam să o pierd tocmai acum. Mă temeam că medicamentul ingurgitat îşi putea face efectul în orice moment.

— Aşteaptă! îi poruncisem.

M-am întors în bucătărie hotărâtă fiind să prepar ceva apetisant. Am deschis uşa frigiderului. Găsisem trei pungi cu peşte file, două borcane cu ciuperci tăiate, sticle cu ulei rafinat, ouă şi unt. Cu siguranţă că din respectivele produse puteam încropi o cină pe cinste. Şi totuşi, înainte de a mă apuca de treabă, avântul mi-a fost tăiat brusc. Vedeam cât se putea de clar. În spatele pungilor cu peştele tranşat se afla o altă pungă, ticsită cu pene. Pene mari, hidoase, de un cenuşiu murdar. În partea de jos, nailonul fusese tăiat în câteva locuri. Şi prin acele spintecături diforme se scurgea ceva purulent. Ceva de nuanţa sângelui încă destul de cald. Picura drept în vasul cu lapte, aflat pe poliţa de jos.

— Dar ce cauţi acolo?

— M-am gândit să pregătesc ceva delicios, am răspuns cu o undă de emoţie în glas.

— Din păcate, sunt nevoită să plec. Sunt aşteptată. Într-un hotel.

— Hotel? Ce hotel?

4

Reuşind să ignor huruitul înfundat al unei maşinării necunoscute, torcând pe un balcon apropiat, auzeam cum în numărul vecin o voce străină se adresa unei entităţi nevăzute, ca şi cum ar fi vorbit cu cea pe care o aşteptam. Era o voce feminină, clară şi autoritară. Stârnind aversiune faţă de chipul imaginat, arătând ca o baracudă, abunda de icnete seci, de un râs zelos, de acele fluctuaţii ale tonului aparent melodios ce aminteau poticneli nedorite. Expunerile deferente, pauzele dintre sudălmi, îndepărtau şi induceau un fel de repulsie şi frică. Şi totuşi, simplul fapt că asistam la acel monolog neîntrerupt, stârnea zeci de întrebări. Aşteptam cu nerăbdare. Aşteptam intervenţia celeilalte voci. Chiar şi un oftat vag m-ar fi ajutat să o recunosc.

Nimic.

Clipe de concordie. Tăcere. Cu priviri pânditoare încercam să surprind paloarea vreunei umbre ce ar fi alunecat pe gălbejeala zidului dintre două uşi de nuanţa lemnului umed, trosnind parcă la atingerea luminii ozonate. Grăbindu-mă să aflu adevărul, mă întrebam dacă nu cumva cea care mă ameninţa, cea pe care o aşteptam, dacă nu era o cu totul altă persoană. Total necunoscută.

— N-ar trebui să te ascunzi. Evitările spăşite te închid într-un con de umbră, de stânjeneală şi naivitate vădită.

Urmase o pauză prelungă. Unduirile aerului sărat aduceau un gâlgâit stins, ca un ecou tremurător ce umplea golurile interiorului incandescent, inducând un puseu de spaimă şi confuzie. Un râset distant m-a impulsionat să mă ridic, să încerc să ies, să dau dovadă de insondabila mea capacitate de a iniţia o nouă scenă.

— Ţi-e frică de ei? întrebă posac aceeaşi voce înstrăinată.

Pletora posibilităţilor imaginate aparţinea doar minţii mele. Nu auzisem niciun răspuns. Cu ochii avizi, aţintiţi asupra fuziunilor de lumini şi umbre încremenite pe acelaşi perete estompat, debordam de curiozitatea de a surprinde cealaltă prezenţă. Ceva real. Orice. Chiar şi un suspin cu sens de confirmare, împotrivire sau nepăsare. Un ritm sincopat mi-a distras atenţia. Am privit în direcţia sunetului metalic. În capătul holului, mulura de forma aripii retezate lumina într-un verde palid. Ceea ce păru lampadar clipi de câteva ori anunţând deschiderea uşii liftului. Chiar dacă premeditarea mea fusese adeverită, din lift nu ieşi nimeni. Apoi uşa se închise. Liftul urcă lăsând în urma sa, în holul mezaninului, mai multă lumină şi o linişte aproape sinistră.

— Ca să nu laşi nicio umbră de bănuială, în prezenţa lor n-ar trebui să arborezi acest aer festiv. Vorbeşte deschis. Când eşti întrebată, omite ezitările posace. Arată acea gratitudine şi acea fermitate ce te ajută să înfrunţi orice situaţie neprevăzută. Când îi vorbeşti mai ales lui, lasă impresia unui uşor dezgust, impresia dezolării şi lipsei de interes.

Desigur că nu catadicseam să răspund, să intervin. Mult prea incitant, în mod inevitabil, monologul mă ducea cu gândul la o sumedenie de tentaţii cărora cu greu reuşeam să mă opun. Atât aerul saturat de aromele ce stârneau amintiri spontane, cât şi fluctuaţiile vocii străine trezeau un profund sentiment al înstrăinării. Expuse cu o profundă ostentaţie, ca şi cum ar fi fost adresate tocmai mie, cuvintele celei pe care nu o vedeam acaparau şi îndepărtau în aceeaşi măsură. Confuz, cu paşi nesiguri, mă îndreptam înspre lift. Din cenuşiul ca de plumb topit, poditura căpătase o netezime aproape lichidă, de un safiriu platinat. Aveam senzaţia că alunecam în gol. Mă afundam. Lipsit de scopuri clare, vădit bulversat, am adăstat în dreptul uşii metalice, deschizându-se ca într-o secvenţă de film asupra căreia s-a aplicat efectul încetinirii şi reluărilor necesare. Doar pentru a surprinde momentul decisiv. Pentru a distrage atenţia de la ceea ce urma să rămână la fel de nelămurit ca şi starea de care nu mă puteam elibera. Din interiorul infinit al liftului, senzaţia dată de pereţii îmbrăcaţi în oglinzi groase, ţâşnise ceva ca nişte aripi de vânt, lustruind văzduhul îngreunat, aproape sticlos. Traversând holul, ecoul fâlfâitului desluşit se stinse într-un sunet strident, ce aminti o izbitură puternică. Un prelung ţipăt de femeie puse capăt uverturii îngrozitoare. Din păcate, nu văzusem nimic. Ori poate că mintea mea nu era capabilă să distingă ceva ce trebuia să fie al naibii de real. Şi totuşi, dezmeticindu-mă, într-un târziu, pe oglinda frontală observasem prezenţa unei pete rubinii, de forma oscioarelor împletite într-un schelet de aripă. Era sângele închegat. Sau poate că era doar presupunerea mea, doar o concluzie greşită, o firească urmare a ceea ce s-a petrecut atât de nesperat. Grizonant, un fir de păr lunguieţ rămase suspendat în aer, de parcă s-ar fi lipit de umbra împietrită drept în faţa mea. Îndărătul siluetei de lumină trepidantă mijise ceva ca o pană. O pană enormă, hidoasă şi cenuşie.

Nu! Nu îndrăzneam să admit faptul că totul ar fi făcut parte doar din imaginarul meu. Multitudinea sunetelor modulate îmi insufla dorinţa de a merge mai departe. Auzisem ceva ca un târşâit de paşi. Negam vehement orice gând îndoielnic. Doi bărbaţi apăruseră în dreptul uşii celei pe care nu o vedeam. Purtau uniforme ciudate. De un albastru nepământean.

— Ce naiba se petrece aici? aproape că strigă unul din ei, cel vârstnic.

Chiar de nu mă puteam dezbăra de părerea că în oarecare măsură ar fi trebuit să intervin, preferam să rămân distant, să mă fac nevăzut. Cu toate că nu mi s-ar fi putut aduce niciun fel de acuzaţie, în mod sigur aş fi fost pus în situaţie să vorbesc fără tăgadă despre ceea ce nu reuşeam să înţeleg nicidecum. Martor al haosului trăit, cunoşteam doar ceea ce aparţinea recluziunilor mele.

— Ce naiba? ţinuse să accentueze bărbatul.

— Era o femeie înjunghiată, explica vocea.

— În hotelul nostru?

— Chiar în locul în care vă aflaţi acum.

— Nu pot să cred în asemenea stupizenii. Doamnă, insist să vă calmaţi. Reveniţi-vă, ca să putem lămuri lucrurile.

— Nu purta nicio haină. Era acoperită doar cu un pled de pene. Sânul stâng încă îi sângera, iar părul avea un luciu metalic.

M-am retras neobservat. Am intrat în lift. Urcând, încercam să scap de acreala stărilor posace. Eram ameţit. Amintind tot ce s-a întâmplat anterior, mi se părea că ignoram chiar şi simţul realităţii. Ca într-un vis din care nu întrevedeam nicio ieşire, aflat în holul celui de-al doilea etaj, cu ochii fetizi căutam uşa cu numărul cunoscut. Desigur că locul, acum cufundat într-o diluare de luciri perlate şi opalescenţe uleioase, alunecând uşor spre ceva mâzgos, stârnea amintiri obsesive. Pe măsura înaintării, apropierii de apartamentul ei, imaginile din mintea mea deveneau tot mai clare. Căutam să dau sens fiecărui amănunt. Încercam să găsesc acele erori hotărâtoare ce m-ar fi ajutat să înţeleg neliniştea şi surescitarea ei. Însă, în pofida detaliilor atât de evidente, nu întrezăream nimic lămuritor. „Greşim când nu putem accepta ceea ce nu înţelegem”, aminteam vorbele soţiei. În mod cert, înainte de a-mi anunţa prezenţa, mi-am spus că orice s-ar întâmpla, va trebui să fiu precaut.

Am bătut în uşă. Am aşteptat, dar n-am primit niciun răspuns.

— Sunt eu, Anton!

— Ştiu, într-un târziu îi auzisem vocea destul de sumbră. E deschis.

Am intrat. Încercam să rămân raţional, păstrând, totuşi, distanţa cuvenită. Nu voiam s-o apropii şi mai mult, să las să se întrevadă neliniştea mea şi, mai ales, acea dorinţă nestăpânită de a pune punctul final relaţiei noastre.

— Ştiam că ai să vii. Aveai toate motivele să refuzi această întâlnire, dar nu ai reuşit să-ţi învingi sentimentele.

— Sentimentele? am pufnit observând aceeaşi şaradă ridicolă la care se deda încercând să impresioneze.

— Am uitat că bărbaţii asemenea ţie consideră doar o formă de înjosire orice fel de destăinuire.

— Să-ţi fie clar: dacă aş confirma supoziţiile tale, ar însemna că te mint.

— E destul de limpede. Orice aş afirma, deconspirând adevărul pe care nu îndrăzneşti să-l recunoşti, întotdeauna vei găsi zeci de argumente menite de a combate absolut totul. Nu-mi rămâne decât să apelez la pronia timpului, la puterea sa divină de a schimba totul în acord cu obişnuinţa ce ne marchează existenţa. Astfel, într-un viitor apropiat, îmi vei mulţumi că nu te-am lăsat să rătăceşti, că ţi-am deschis calea adevărului; te-am ajutat fără a-ţi cere nicio recompensă.

Evident că prevăzusem cu mult înainte asemenea tentative de a iniţia alte scenete romanţioase, echivalând cu manifestările compasiunii, cu o clară expunere a suferinţei de care nu se putea elibera.

— Rişti să strici totul, adăugasem cu sarcasm.

— N-aş crede. Îndeosebi, acum… Acum ştii că ai nevoie de mine, dar refuzi să recunoşti. Nu te învinuiesc. Te înţeleg destul de bine.

— Ce vrei să insinuezi? Nu pricep.

— Sincer? Îmi pare rău pentru cele întâmplate. Ai tot dreptul să mă acuzi, dar nici prin gând nu mi-ar fi trecut că s-ar fi putut ajunge chiar până aici.

— Fii mai explicită. Ce tot îndrugi acolo?

— Nădăjduiesc că în cele din urmă, fără nicio sugestie venită din partea altcuiva, chiar şi ea va înţelege că nu e demnă de tine. Şi atunci te va părăsi definitiv, te va lăsa să-ţi trăieşti doar viaţa pe care o meriţi.

— Profiţi? zâmbisem prefăcut.

— Tu chiar crezi că aş fi în stare să iau în derâdere durerea ta? Sincer? Te compătimesc. Orice s-ar fi întâmplat între voi doi, tu nu meriţi o asemenea soartă.

— Nu fi ridicolă. Ţin să te anunţ că relaţia mea cu soţia a rămas la fel de stabilă. Nu ştiu ce ai aflat, dar adevărul meu e diferit de ceea ce presupui tu. Da! E adevărat că ea a plecat. A plecat doar pentru o scurtă perioadă de timp. A plecat la rugămintea mea, căci uneori am nevoie de singurătate.

— Ai nevoie de altcineva.

— … de linişte.

— De fapt, nu-ţi cer să te explici. Să ştii că nici nu mă interesează relaţia ta conjugală. Mă interesezi numai tu. Şi nimic mai mult. Tu! Doar tu.

Nu lăsam să se vadă, dar eram mulţumit. Până acum totul decurgea în conformitate cu planul stabilit. Se părea că ajutat de improvizaţii minuţioase, începeam să-mi ating scopul. Şi nici nu trebuia s-o elimin, s-o ucid. Nu trebuia să săvârşesc nicio atrocitate care ulterior m-ar fi adus spre un dezastru iminent. Ajungea să înregistrez toate convorbirile noastre, nişte dovezi clare, de care urma să mă folosesc în instanţă. În acest caz, apelând la o sumedenie de tertipuri subtile, mă simţeam nevoit să o provoc cât mai mult.

— Ştiu că eşti singură, recurgeam la o altă stratagemă.

— Află că te înşeli amarnic. Tocmai în aceste clipe, în casa mea, în patul meu doarme un om drag mie. O femeie, dacă asta te interesează chiar atât de mult.

— Parcă-mi scriai că te-ai lecuit de asemenea obsesii.

— Du-te naibii!

— Şi mie îmi plac femeile.

M-a privit cu stupoare. A oftat adânc, dându-mi de înţeles că în zadar încercam s-o blamez.

— Cea de care-ţi vorbesc e un om deosebit. Fiindu-ţi alături, stând de vorbă cu ea, îţi lasă impresia că o cunoşti de ani întregi, încă din copilărie. Simpla ei prezenţă îţi aduce aşa-zisa satisfacţie emoţională, de care devii conştient în măsura în care începi să simţi ceva neînţeles. E o stare de mulţumire, de împăcare cu propria persoană, de fericire. Ajunge s-o priveşti, s-o asculţi, s-o atingi, ca să poţi să pricepi că ai putea fi altfel, că şi tu ai un sens chiar şi-n această viaţă, sub acest firmament ce doar în ochii ei capătă o altă culoare.

Am amuţit amândoi. Un plâns de femeie, acompaniat de sunetul paşilor grăbiţi, reverbera undeva în spatele uşii noastre.

— Aici? deschizând uşa apartamentului în care ne aflam, întrebă bărbatul îmbrăcat în uniformă. Vrei să spui că aici a fost ucis cineva?

— Nu! Crima de care vă povestesc încă n-a avut loc.

Va urma

Despre Nicolae CORNESCIAN

Nicolae CORNESCIAN a scris 16 articole în Revista de suspans.

Nicolae Cornescian Volume publicate (în limba ucraineană): "Atingerea aşteptării" 2001 (Editura Mustang, Bucureşti) "Imperii de iluzii" 2005 (Editura Mustang, Bucureşti) "Cartea morţii" 2009 (Editura RCR Editorial, Bucureşti) Premiul de debut ex-aequo al UNIUNII SCRIITORILOR din ROMÂNIA pentru volumul "Atingerea aşteptării" (2001) Proză, poezie şi piese de teatru în diverse reviste literare din România (Vatra, Convorbiri literare, Poezia,Orient Latin, Arcada, Archeus, etc.); Ucraina, Rusia, Slovacia, Cehia, Serbia şi Croaţia (în trei limbi slave).

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *